Provocarea noastră, a medicilor, o reprezintă pacienţii dificili. Aşa zis dificili, pentru că ei sunt doar bolnavi care nu îşi acceptă diagnosticul. Se împotrivesc şi nu îi dau crezare, fie pentru că simt că nu sunt atât de bolnavi, fie simt că e adevărat, dar cred într-o minune. Iar dacă revedem motivele lor, practic, înţelegem, oricât de medici am fi, că poate au dreptate.
Ceilalţi, pacienţii “ascultători”, nu ne pun probleme şi, în mod miraculos, se vindecă mai repede. De unde şi ideea de încredere oarbă în medic... Ei au încredere şi noi ne putem concentra să le dăm din cunoştinţele şi priceperea noastră. Astfel, ambele părţi beneficiază.
Să revenim, însă, la prima categorie.
Pacientul dificil nu e dificil doar cu mine, medicul din faţa sa. Partea cea mai grea (era să scriu rea) derivă din faptul că el este dificil, de fapt, faţă de el însuşi. Rezultă un amalgam de simptome pe care ni le livrează brusc, cu reproş aproape, amestecate cronologic şi topografic, încât trebuie să fii un Sherlock Holmes nedeghizat ca să poţi descâlci ce îl supără de fapt şi mai ales de unde a pornit totul.
Am avut azi un caz interesant: o femeie tânără, frumoasă, care a deschis uşa cabinetului foarte încet. Când a dat să intre, am înţeles că am un caz neurologic, impresionant că apariţie. Am subînţeles şi că va urma un consult lung, întortocheat, în care, dacă voi reuşi să calmez tremurul la propriu al pacientei, poate avem o şansă, împreună, să îi dăm de capăt.
Ştiţi la ce mă refer când spun asta? Mă refer la soluţie dragii mei, nu la diagnostic. Pe pacient îl interesează cum se va face bine, când se va face bine şi dacă se va face bine...
Diagnosticul e o mare-mare aiureală pentru pacient. O tăbliţă atârnată la gâtul său precum cea de "câine rău" pusă de Mr. Murstone - tatăl vitreg, lui David Copperfield... De ce să-i atârnăm pacientului o greutate de picioare, pentru ca apoi să îl ajutăm politicos să se ridice şi să meargă cu acea greutate? Mie îmi pare oarecum sadică manieră în care se comunică diagnosticul.
Am cunoscut medici - ba chiar pe pielea proprie am simţit-o, de asta îi înţeleg atât de bine pe prietenii mei pacienţii - care de-abia aşteptă să îţi comunice diagnosticul: "Ai... boala X! Bucură-te, eşti la modă, e una din cele mai noi descoperite!". Nu glumesc, exact aşa mi-a fost comunicat un diagnostic sever, invalidant şi cu prognostic prost.
Pacientul dificil e pacientul care îşi pune probleme, precum spuneam. Dar, în acelaşi timp, el nu vede nici o rezolvare pentru problemele lui. În plus, nu are încredere în medic. Ceea ce va întârzia găsirea, împreună, a soluţiei.
Astfel, ajung şi la ideea de final: lăsaţi-ne, dragi pacienţi dificili, să vă descoasem!
Concentraţi-vă să ne răspundeţi exact la întrebări. Nu ne îndepărtaţi de firul poveştii. Nu contează acum nici la câţi medici aţi mai fost, nici dacă s-au purtat bine sau aţi cheltuit mult. Pentru că rolul nostru nu este să adunăm date incriminatoare despre ceilalţi colegi, ci să încercăm să avansăm în hăţişul simptomelor voastre. Aţi venit? Hai să lucrăm împreună!
Foto: jenningswire.com
