Quo vadis, doctore?

Unde ne îndreptăm, cu medicina, cred că până şi cei mai puţin intuitivi au înţeles deja. Este greu să mai rămâi optimist. Pentru studenţii care de-abia termină facultatea de medicină, pentru pacienţi, dar sper şi pentru cei care se joacă la butoane, iată câteva gânduri (bune) care să îi pună pe gânduri.

Mă întreb dacă performanţa unor celebri medici ar fi fost aceeaşi dacă ar fi fost nevoiţi să raporteze zilnic ce consultau. Îl voi menţiona doar pe unul dintre titanii de la Universitatea din Iaşi, profesorul Negoiţă, internist şi cardiolog, care a îndrumat paşii şi entuziasmul multor generaţii. Aşadar, oare profesorul amintit ar fi avut timp de atâţia pacienţi, mai precis de 28 consultaţii pe zi, aşa cum ne sugerează (dar nu ne obligă) normele actuale? Pentru că, la mai puţini pacienţi, nu ar fi obţinut ca şef de secţie indicatorii de spitalizare necesari ca să acopere salariile angajaţilor. Mai mult, nu ar fi putut să se ocupe atât de amănunţit cum o făcea domnia sa de fiecare caz în parte.

Ţin minte că stătea împreună cu noi, studenţii şi colegii săi, zile în şir la raportul de gardă, discutând posibilităţi de diagnostic pozitiv şi diferenţial, despicând firul anamnezei în patru la puterea a doua, încât să nu ne scape nici un amănunt, nici un indiciu util în elucidarea cauzei care l-a îmbolnăvit pe om. Stăteam pe atunci de vorbă, cu toţii, având ca unic scop binele celui bolnav. Pe atunci noi – studenţii şi ei – medicii, precum şi el – şeful de clinică, eram laolaltă ca să învăţăm unii de la alţii şi, în final, să servim omul, pacientul. Acum nimeni nu-şi recunoaşte limitele, ceea ce devine penibil spre apocaliptic pentru pacienţi şi nimeni nu mai este interesat să afle ce părere are colegul său.

Sistemul – sărim cu toţii, el e de vină! Corect, sunt de acord. El ne înrăieşte unul împotriva altuia şi, din păcate, pe pacienţi împotriva noastră, a cadrelor medicale. Suntem plătiţi per serviciu. Cu alte cuvinte nu avem pacienţi, nu primim salar. Suntem plătiţi pe caz de boală. Dacă nu avem într-o zi un minim de consultaţii, a se citi în clar un minim de oameni bolnavi, noi nu putem fi plătiţi. Sistemul e astfel conceput. Fiecare pacient e transformat în înregistrările zilnice din acest celebru sistem informatic, în puncte, care se traduc în bani.

În România, nu “time is money” e corect, ci “disease is money”. Noi câştigăm bani căutând bolnavi, societatea pierde aceiaşi bani furnizându-i. Bani care vin şi pleacă. Sistemul acesta înseamnă “no money at all”.

Pe vremea sa, Hipocrate, dar şi discipolii săi (printre care regret enorm că nu mă număr, la propriu), erau remuneraţi pentru fiecare om sănătos din comunitate. Cu cât existau bolnavi în jurisdicţia unui medic, cu atât acesta era considerat mai prost pregătit, era ocolit şi rămânea fără de pâine. Astăzi e invers: cei cu mulţi pacienţi, care se străduie explicit să şi-i menţină aşa, sunt bine plătiţi… Cine, cui şi mai ales de ce fură căciula?

Şi, când mă gândesc că profesorul Negoiţă se revoltă în anii ‘90 împotriva birocraţiei! Mă gândesc că, dacă aş fi ştiut, la terminarea facultăţii de medicină, că voi putea practica doar în două condiţii necesare şi suficiente – să manevrez zilnic computerul, cu frică că fie pică un server, fie că sistemul nu funcţionează corect, iar tot ceea ce lucrez să poate fi pus sub semnul întrebării de funcţionari care nu au stat niciodată de vorbă cu un pacient – ei bine, făceam o cu totul altă formaţie universitară!

Leave a Reply

Your email address will not be published.