Feminologia, sau arta de a înţelege femeile

Feminologia ar trebui să fie, în viziunea personală, un domeniu revoluţionar, cu o abordare bio-psiho-medicală, care să îmbrăţişeze cu interes şi înţelegere tot ce înseamnă modificările din corpul şi mintea femeii, în diferitele sale vârste dificile: fată adolescentă, femeia viitoare mamă şi mai ales femeia în vârstă. „Les femmes d’un certain âge”, după cum delicat le denumesc francezii, vorbind despre femeile trecute de a doua tinereţe. Pentru ei, femeia este un mister… La noi, însă?

Wikipedia, acest Google pretenţios al tuturor terminologiilor, ne arată că însuşi termenul de feminologie este un neologism, darămite noţiunea deservită de termen. Culmea, în 1989 a fost iniţiat de societatea rusă gorbaciovistă, apoi preluat de francezi. Motiv pentru care termenul rămâne flu ca definiţie… însă, dacă se ocupau ruşii în continuare, ar fi fost mai rău. Putin nu pare prea deschis noţiunii de înţelegere a naturii umane în general, în timp ce Gorbaciov pare că s-a născut în poporul greşit.

La noi, însă? Femeile, ca şi bărbaţii, au nevoie să fie înţelese că un întreg, la orice vârstă, dar mai ales la acea vârstă când „devin invizibile”, cum spun eu. Cum devine o femeie invizibilă? Simplu, îmbătrânind. Rumoare în sală?

Cele care nu aprobă noţiunea de „femme invisible”, fac probabil parte din categoria doamnelor care s-au impus o viaţă întreagă, pe alto sau pe bas, mai suplu sau mai strident, mai cu plâns, mai cu un pumnişor în tăblia mesei. Dar, doamnelor care nu vă recunoaşteţi în rolul de femei invizibile, aflaţi că există o categorie de doamne autentice, care nu ştiu să se impună şi atunci pur şi simplu devin invizibile.

Luaţi exemplul unui grup heterogen, format din toate grupele de vârstă, în care, dacă o doamnă trecută de 60- 70 de ani spune ceva, tinerii continuă să râdă sau îşi schimbă replici doar între ei, ca şi cum nu a vorbit nimeni altcineva. Dacă o femeie în vârstă stă în picioare în tramvai, iar scaunele sunt ocupate de elevi „obosiţi” de şcoală, sau de tineri cu căşti în urechi şi ochii pe ecranul tabletei, doamna în vârstă stă mult şi bine în picioare. Deci, e invizibilă, precum spuneam.

Dacă aş putea monta articolul acesta pe muzică, ar fi „Una noche mas”, cântată cu pasiune de Yasmine Levy. Pe un asemenea ritm impetuos ar trebui să trăiască toate femeile. Când îmbătrâneşte, o femeie are nevoie ca un cadru specializat, medical eventual, să se ocupe de ea, să îi dedice timp, un timp special, care să includă înţelegere, ştiinţă, intuiţie şi infuzie de speranţă. Motivare şi „coaching”. Dacă există „parenting” peste tot, de ce să nu existe şi „feminolog”?

Menopauza înseamnă un cortegiu emoţionant şi hiperemoţional. Înseamnă renunţare. Schimbare impusă şi care trebuie acceptată forţat şi mai ales discret, nu? Kilogramele în plus, căpătate peste noapte, antrenează după ele schimbări estetice, deloc neglijabile, mobilitate articulară redusă, sedentarism explicabil printr-o imagine de sine deformată şi chiar depresie. Femeile aleg de multe ori să se izoleze, să se autoexcludă, ca şi cum vârsta pentru ele înseamnă îngustarea drumului.

Bănuiesc că au nevoie neapărat de cineva, care să nu facă parte din familie, poate medic, psiholog, sau o combinaţie fericită între cei doi, care să înţeleagă tot ce înseamnă vârsta a treia: greutatea în mişcare, greutate în a se face auzită, plăcută, invitată în cercul celor mai tineri, în cercurile profesionale în care s-a învârtit o viaţă.

Despre dragoste, cine îşi mai permite să vorbească? Înainte de toate, să fiţi sănătoasă! Nu asta urăm celor mai în vârstă? Să fiţi iubită şi să iubiţi până în ultima zi, e o urare dedicată exclusiv fetelor sau femeilor frumoase şi în floarea vârstei. Mă refer inclusiv la iubirea fizică, care le e cu mult mai greu accesibilă, pornind de la modul în care este percepută bătrâneţea la noi şi terminând cu frustranta uscăciune a mucoasei vaginale. Cu faptul că partenerii lor nu le mai consideră dezirabile. Ştiu, un tabu în toată regulă, sărmanele femei nu îndrăznesc să deschidă gura. Probabil că e blasfemie şi când scriu alţii pentru a le veni în ajutor.

Ce păcat că trăim într-o ţară care înţelege şi adoptă instant sindromul geantă-telefon la absolut toate generaţiile, dar nu ştie să discute despre problemele sexuale decât în conotaţii erotice sau peiorative. Culmea, eu cred, ba chiar sunt convinsă până-n plăsele, că nu avem decât o singură vârstă, cea a sufletului. Corpul e doar o mobilă care ne îmbracă şi care scârţâie cuprinsă de cariile care o rod peste ani.

Vreau ca până voi ajunge la vârsta femeilor cu multă experienţă, „les femmes d’un certain âge”, să se înfiinţeze ştiinţa, arta mai degrabă, de feminolog. Cineva, dăruit de sus, care să ne înţeleagă în toată complexitatea noastră.

P.S. Citeşte şi dă mai departe!

Leave a Reply

Your email address will not be published.