Acvila, primăvara și cucul

 

Vești minunate de la Societatea Ornitologică Română care, cu mijloacele specifice aflate în dotare, a confirmat faptul că, deși suspinând și manifestând lipsă de entuziasm, Aquila pomarina – acvila țipătoare mică, a început migrația spre România.

Ca urmare, dacă e să ne luăm după creierul mic al susnumitului uliu plimbăreț, vine primăvara.

Este adevărat că, pe de altă parte, aceiași ornitologi români nu suflă un cuvânt despre rața cu ciuf, pițigoiul de stuf, sfrânciocul cu frunte neagră sau vânturelul roșu, specii a căror atitudine despre deplasarea spre patria de legendă unde își organizează orgiile primăvăratece nu este la fel de clară.

Se zice că urmărirea acvilei țipătoare se face prin satelit ceea ce îmi dă confortul de a ști că munca ornitologului se bazează în secolul nostru pe GPS și nu, ca pe vremuri, pe identificarea și urmărirea nemijlocită a direcției de cădere a găinațului de acvilă.

Cu toate acestea nu voi ști că a venit cu adevărat primăvara până ce cea mai nobilă, frumoasă, inteligentă și carismatică pasăre itinerantă, Cuculus canorus, nu își va face simțită prezența sa încântătoare. Și câtă vreme această specie de care mă simt atât de atașat mai procastrinează prin Africa, eu refuz să îmi urc cizmele și canadiana în pod.

Pentru că, dacă ne pricepem la ceva, noi cucii ne pricepem la primăvară.

Beleaua

 

Unul din rolurile pisicilor pe Pământ, a lui Ivy în mod particular, este și acela de a fi niște belele la casa omului.

Nu este așa ușor să fii permanent o belea. Necesită totuși pregătire, o atitudine deschisă față de învățat, prezență de spirit și perseverență, calități care există, se pare, din abundență la pisica mea mezină.

Dacă ai chef să îți ostoiești supărarea cauzată de pierderea unei calificări la bridge mângâind și făcând să toarcă vreo ființă apropiată (nevasta nedorind, din postura de fostă parteneră a ta la joc, să toarcă absolut deloc), pisica are, desigur, alt program și singurele moduri în care se gândește să te binedispună sunt zgârierea canapelei, verificarea solidității sistemului de prindere al perdelelor sau pur și simplu mieunatul imperativ prin care își anunță dorința ca ușernicul de serviciu să îi dea drumul pe afară.

Într-un final te bagi în pat și reușești să uiți pentru o clipă de unul sau de altul din atacurile de livrare practicate, așa că adormi. Câteva minute numai pentru că este ora de hiking a mâței lui Satana care consideră că, sub aspectul înșelător de bridgeistul pulii adormit, se ascunde o intrigantă formă de relief tocmai bună de urcat și coborât cu ajutorul crampoanelor din dotare.

Și de data asta mutanta evită papucul de justețe dar, ce e drept, renunță o perioadă la proiectul de alpinistă de dormitor în favoarea altor rele disponibile prin casă.

Te trezești ușor deprimat de faptul că luni nu este ca sâmbătă, iarna ca primăvara și în Tunari, România ca în Bel-Air, California și te gândești că, urmare a prevederii de a cumpăra Gold, de a întreține fierbătorul și de a-ți plăti la timp facturile de electricitate ai putea să îți faci o cafeluță, chiar dacă strict pentru a putea gândi mai bine vreo metodă de a curma, o dată pentru totdeauna, cu plecatul ăsta permanent la servici.

Răsărind de nicăieri însă dihania cu mustăți se ivește lângă tine mieunând la sticla cu lapte ca un vițel pițigăiat la ugerul mă-sii, așa că îi pui și ei câteva picături, dorindu-i in peto intoleranță la lactoză.

Sorbi îngândurat din licoare urmărind ADHDul matinal al viezurelui cu aspect înșelător de pisică și, în lipsa unui plan alternativ te îmbraci ca să pleci la servici.

Una din particularitățile plecării din casă, cel puțin la mine unde, fiind la țară, chestiile sunt oricum mai înapoiate, este și aceea că, pentru a ieși este absolut necesar să deschizi ușa. Dacă animalele mele de companie ar fi altele – de exemplu peștișori, gecko sau țestoasă, faptul nu ar avea nici un impact asupra mea; din păcate însă ecosistemul Cucu conține o cățelușă cu probleme de identitate, pe care și le dorește rezolvate prin acceptarea nemijlocită la comunitatea dulăilor tunăreni și dintr-o pisică cu tendințe expansioniste căreia, pe măsură ce trec lunile, casa nu îi mai poate asigura lebensraumul adecvat.

Ca atare încerc să fac din ieșirea pe ușă o acțiune scurtă și competentă, cât să aud otrepele dând cu capul de aceasta și schelălăind la ea din interior, găsirea vreunei mâțe aciuite pe sub vreuna din mașinile din curte la 6 dimineața sub moina de afară fiind o activitate de natură a trezi în mine porniri destul de sângeroase.

De obicei chestia îmi ieșea numai că astăzi, intuind după mormăielile, blestemurile și înjurăturile fără adresant clar care au însoțit programul matinal de dopare cu cafea că sunt în dispoziție ludică, Ivy a țâșnit printre picioarele mele ca o pasă în adâncime a lui Messi, plonjând într-una din găurile negre de sub mașinile vecinului.

M-am făcut de râs intonând câteva minute ”pis, pis” prin beznă ca un adolescent bubos ieșit la agățat pe stradă, după care am renunțat, întrezărind și unele chestii bune, pe termen lung, legate de dispariția pisicii.

Ba chiar, abandonând căutarea și constatând cum ploaia afară devine tot mai rece, gândindu-mă la biata Ivy cum stă ea ghemuită pe undeva și o bate vântul, am simțit cum, în fine, pe chip mi s-a lungit un zâmbet fericit.

Din gândurile și gândirea lui Șerban Nicolae

 

Gândirea juridică a omului votat de prietenii mei pesediști și aldiști, domnul Șerban Nicolae, seamănă din ce în ce mai mult cu un colon încărcat de fasole nefiartă și ridichii negre, emanând fel de fel de gânduri și judecăți pestilențiale prin sfincterul moale al discursului său politic.

Astfel omul nonsapiens a afirmat în comisia juridică a senatului, unde a fost cocoțat inclusiv prin voturile exprimate de finii analiști pesedistoaldiști de pe facebook, că actul de grațiere, fără de care refacerea activului PSD poate fi întârziată nepermis taman în această perioadă în care țara are nevoie de el, nu are nici un haz dacă justiția o va ține langa cu recuperarea prejudiciului.

În viziunea șerbannicolăiană recuperarea acestui prejudiciu nu trebuie să stea în calea clemenței și intervalul de un an în care lovelele furate trebuiesc înapoiate este exagerat de mic, coruptul de rând având nevoie de una-două legislaturi ca să refacă japca de o viață.

“Nu înţeleg de ce se vorbeşte de acea dispoziţie de recuperare a prejudiciului” se pare că a afirmat, jucându-se cu lanterna mobilului din dotare, mastermindul cu frunte teșită și sincer să fiu l-am înțeles: când 45% din electorat votează un partid condus de un condamnat definitiv ce importanță mai au prejudiciile de tot felul plantate de membrii acestui partid pe unde au activat?

Indisciplina neurochirurgilor de la Colentina

La întrebarea ”De ce medicii nu iau atitudine pentru ameliorarea activității prin spitalele în care lucrează?”, managementul spitalului Colentina dă zilele acestea un răspuns.

Astfel, la susnumitul spital, doi nedisciplinați, neurochirurgi, dr. Ionuţ Gobej şi dr. Dorin Bică, au venit cu figuri, respectiv au cerut ca personalul secției să fie suplimentat adecvat și sălile de operație să funcționeze și după ora 15. Că așa au văzut ei în Franța, unde s-au pregătit.

Și că, în context, dacă se dorește o secție de neurochirurgie funcțională, ceva ar trebui schimbat și bani ar trebui investiți, numărul de asistente, de brancardieri și de medici mărit, orele suplimentare plătite și alte aberații.

Și că aceste lucruri au cu particularitate sens în această epocă de aur în care PSDul, doamna Firea personal, doresc să facă lucruri bune pentru români, inclusiv în sistemul de sănătate.

Și ce lucru mai bun poate fi decât umblatul, în caz de nevoie, la creierul acestora și prin alte metode decât Antena 3?

Era absolut firesc ca managementul instituției să reacționeze; cine poate tolera asemenea leșinați care au nevoie de bani pentru ore suplimentare și care nu pot și ei pune umărul la un brancard la nevoie?

În plus toată această zarvă și apucături pariziene ale celor doi doctori sunt de fapt o indisciplină; numai și numai Comisia de Disciplină a instituției poate, în context, să facă dreptate și să așeze pe cei doi medici pe rugul adecvat gravelor lor abateri.

Altfel, ce să zic, pute țara de neurochirurgi, mai ales din ăștia școliți prin străinătate, care se întorc să lucreze aici, pe salarii românești.

Important este să avem manageri deștepți, ăștia lipsesc sistemului, nu alde scârța scârța cu bisturiile prin capetele pacienților.

Regrete postelectorale

 

Acum două luni am votat cu USR.

Nu am avut un motiv special pentru aceasta, altul decât acela că, în anul 2016, am vrut să votez și nu am avut cu cine altcineva.

Eu fac parte dintre antipesediștii dezamăgiți de prestația lui Băsescu, dezamăgiți de PNȚ, apoi de PNL, și care nu ar vota vreodată un partid intolerant doar pentru că se pretinde naționalist și patriotic.

Ca urmare, de peste 10 ani, eu nu am cu cine vota drept care nu am mai fost decât sporadic la vot, în principiu din motivul negativ de a nu fi votat vreun căcănar, gen Ponta.

În 2016 însă am simțit că absenteismul de la vot, pe care eu îl privesc de fapt ca un mesaj puternic, poate singurul pe care clasa politică îl merită, este greșit. Că de fapt pe stimabili nu îi interesează câți români îi votează ci cât de mare este cașcavalul la care ajung în urma votului. Și că mesajul dat de câteva milioane de absenți și dezgustați de politică nu va ajunge vreodată nici în tărtăcuța bovină a unui Șerban Nicolae, nici în mințile perverse ale unui Dragnea sau Tăriceanu.

Așa că am vrut să votez și, în context, USR a părut o opțiune mai puțin negativă decât altele.

A părut.

Spre deosebire de alți oameni de pe pământ eu recunosc când nu am dreptate.

Nu este vorba de moțăiala din parlament a câte unuia, nici de modul naiv de a face politică, nici de bâlbâiala politică și verbală a liderului. Nici de lipsa vreunei acțiuni coerente, alta decât aceea de a se lipi de protestul celor din stradă, și nici de incapacitatea de a forma alianțe.

Este vorba de vulnerabilitatea în fața acuzațiilor de corupție.

Buieînțeles că nu știu în acest moment dacă în scandalul cu finanțarea USB sau din povestea cu terenul lui Nicușor, așa cum sunt ele prezentate în rugurile aprinse pe la televiziunile mâncătore de rahat,  există mult sau puțin adevăr. Faptul că există această vulnerabilitate este pentru mine suficientă ca să mă îndepărtez, sperând că poate la alegerile viitoare voi găsi un partid, vreo asociație sau vreun independent pe care să îl votez fără să îmi pară, din nou, rău.

Existență virtuală

Una din caracteristicile lui Homo sapiens este predilecția și tendința la socializare.

Pare că specia noastră se trage din niște maimuțe care petreceau multă vreme împreună la puricat, mâncat de frunze și arătat una alteia curul. Spre deosebire de Neandertali, de exemplu.

Cumva această trăsătură a noastră s-a dovedit în timp cel mai important atu evolutiv, mai important decât lărgirea frunții și înmulțirea circumvoluțiunilor (care în paranteză fie spus nu au afectat decât un fragment mic din populație), grupul fiind nu numai mai puternic, în caz de expunere la tigrul cu colți, decât geniile, dar și mai capabil de a reține, învăța și perpetua cunoașterea mai departe.

Această trăsătură a noastră este atât de adânc înrădăcinată în noi încât nu prea există activitate, bucurie sau proiect în care omul să nu se regăsească doar alături de cineva (sau care să poată fi arătat cu fală cuiva).

Șprițul este mai bun dacă este apreciat împreună cu o colectivitate de consumatori, vreun talent sau vreo abilitate (de la capacitatea de a picta la cea de a scuipa printre dinți) are valoare doar dacă este apreciată de alții și până și nevasta ți-o dorești mai frumoasă decât a vecinului (deși asta nu înseamnă neaparat că nevasta ăluia este, la o adică, de lepădat).

În perioada tinereții mele această tendință la socializare se manifesta direct.

Țin minte că, o dată temele terminate (sau chiar înainte de aceasta în cazul celorlalți), ieșeam în curtea școlii (pentru tinerii din ziua de azi precizez că aceasta era un fel de wall de facebook în care se strângeau, ca să își dea like, dislike sau castane, prietenii, prietenii prietenilor, bunăciunile, puținele fete care nu erau bunăciuni și dușmanii).

Pe vremea noastră postările se făceau prin viu grai, imaginile se făceau cu cretă pe asfalt sau pe pereți și existau de asemena grupuri, mai mult sau mai puțin închise. Nu dădeam check in niciodată, ba chiar încercam să ne ascundem când, la căderea serii, mamele ieșeau să ne cheme la masă sau la teme. Popularitatea se măsura după lipsa șuturilor în cur (la băieți) sau după numărul privirilor orientate spre aceeași zonă la fete.

Pe vremea aceea de tristă amintire în curțile școlilor nu se descoperise încă țiței așa că nu erau împrejmuite și nici nu erau protejate de body guarzi burtoși, fiind invadate seară de seară de țânci, copii, adolescenți și chiar moșneguți de 30-35 de ani (cam cum este zilele noastre de populat wall ul unei femei cu o poză frumoasă).

Se juca fotbal și baschet, se vrăjeau fetele, se mai trăgea un cornet sau o invizoacă, se juca frunza, volei în cerc (singurul sport la care participarea feminină era suficient de importantă cât să merite să te prostești), castel, leapșa, rațele și vânătorii și multe alte jocuri bazate pe alergat, sărit, demarcare și fentă, gesturi hazardate capabile a obosi mușchii și ligamentele (motiv pentru care în zilele noastre civilizate au fost abandonate).

Dacă îți plăcea o gagică (ceea ce, să spun sincer, se mai întâmpla) de obicei te duceai la ea și făceai un gest (o subțirică peste șale, o tragere de codițe sau vreo glumă care să te amuze). De obicei primeai repede unfriend, ocazional și câte un block la coaie de la câte una mai nărăvașă dar de principiu te lămureai mult mai repede și mai complet decât o poți face zilele acestea, dând like uri la toate pozele cu pisici dezgustătoare și coment la toate gălețile de nămol extrase cu dificultate din fântâna gândirii câte unei bunăciuni.

Au trebuit să treacă decenii până ce sensul și frumusețea vieții să ajungă la noi, la generațiile tinere, sub forma mess, yahoo, twiter, facebook și altora asemănătoare care au dus noțiunea de socializare acolo unde îi este locul – pe ecran.

Căci ce poate fi mai civilizat decât să stai în chiloți, să îți pui o poză fotoshopată a lui Brad Pitt și să iei, cu berea în mână, la rând statusurile tuturor femeilor (care dacă te-ar vedea ar lua-o la sănătoasa ca niște gazele simțind miros de leu nespălat), doar, doar o pica ceva?

Ce sens mai are să te gătești și să ieși aranjată pe stradă când, cu poza de la absolvire, oricum afli de la atât de mulți bărbați frumoși, arătând atât de mult ca Brad Pitt, că ești cea mai dezirabilă femeie care a existat de când Dumnezeu, căindu-se că i-a rupt coasta, a vrut să își ceară scuze de la Adam?

Ce sens are să plătești 10 lei pe o bere și 50 de lei pe o pizza la vreo terasă dacă nu poți da check in, să vadă fraierii ce om ești și cum poți să mergi la doctor, pentru oxiuri, fără a da, iarăși, check in?

Așa că da ! din punctul acesta de vedere ducem zilele noastre o viață socială mult mai rafinată.

De altfel sunt convins că și primii oameni, atunci când au dat de foc și s-au gândit să mai netezească colțurile primei roți s-au gândit la asta.

Și numai ghinionul a făcut ca, urmare a faptului că l-au mâncat pe stră-stră-stră-stră-strămoșul lui Zuckenberg să nu avem zilele acestea butoane noi (”da-ți-aș cu ghioaga în cap”, ”purica-m-ar nevastă-ta” sau ”plimbă leul de aici”) la aplicațiile noastre indispensabile.

Semnificația câtorva mii de amărâți

Imaginile cu demonstranții deplasați la Palatul Cotroceni sunt în felul lor la fel de instructive ca cele arătând 200000 de oameni luminând cu lanternele Piața Victoriei.

În primul rând trebuie să atrag atenția asupra faptului că numărul lor a scăzut.

Acum 20-25 de ani, atunci când ciumații roșii suflau în trâmbița propagandei nu veneau doar câteva mii de lighioane din astea, ci câteva zeci de mii. Și veneau de obicei cu bâte, cu lămpașe și cu o forță distructivă mult mai mare. Cu aceeași minte slabă și autoinflare (”IMGB face ordine”, ”Minerii fac ordine”) de a considera că, din universul lor de 4 clase aprofundate, s-ar putea vreodată extrage vreo semnificație organzatoare a societății.

Bașca faptul că pe atunci bivolimea de manevră pesedistă era mai zdravănă și mai în putere

Faptul că în 2017 în afara unor babe cu creierele cât nuca și a unor pensionari care au mâncat prea mult parizer cu Antena 3 deschisă nu s-au putut strânge mase mai semnificative în fața palatului Cotroceni arată că 27 de ani de batjocură și de dezmembrare ale clasei muncitoare din România a restrâns capitalul electoral al PSD strict la asistații social.

În al doilea rând, indiferent ce s-a dorit prin organizarea acestei contramanifestații jalnice, efectul nu poate fi decât accentuarea radicalizării manifestanților adevărați, prin reconfirmarea cu exemple a ceea ce se bănuia oricum în Piața Victoriei – respectiv disproporția mintală, de exprimare și de viziune între celle două grupuri de români pe care politicul nostru încearcă, ca și acum 25 de ani, să îi întoarcă unii contra celorlalți.

Să fiu înțeles. Nu am o problemă cu faptul că cei de la Cotroceni sunt proști de bubuie și nici cu faptul că aceștia sunt, în acest moment, cei mai vajnici apărători ai guvernării roșii.

Am o problemă doar cu faptul că forțe politice ce se revendică naționale, obsedate de progres și de democrație consideră că își pot atinge înălțătoarele obiective tot prin metodele folosite acum 27 de ani de antemergătorul lor, Iliescu.

Muțuneaua de cenzură

 

Din punctul de vedere al inițierii de moțiuni de cenzură, atunci când este evident și pentru mucegaiul care se mai depune câteodată pe la colțurile camerelor parlamentului că acestea nu au șanse de succes, situația stă cam așa: e ca și cum te-ai duce la discotecă, în sandale cu ciorapi, nespălat de o săptămână și fără bani, ai alege pe cea mai mișto gagică de acolo și ai întreba-o dacă nu vrea un toc de pulă sau măcar o muie mică.

Probabil că succesul întreprinderii va fi limitat dar măcar, când te întorci printre prieteni, poți zice că ai încercat și că, probabil, dacă nu era atâta prost gust feminin pe acolo, ai fi reușit.

Așa și cu muțuneaua (că moțiune ar fi mult spus) depusă fără orizont, fără sens și, mai nou, fără obiect a doamnei Turcan.

Este doar ca să ne zică nouă, celor care manifestăm sau simpatizăm cu manifestanții că, să fi fost ăilalți mai dispuși să ridice coada, i-ar fi futut de le-ar fi sărit fulgii.

Circumstanța că au creat mediul propice pentru ca, după 7 runde de luat croșee în frunte, să dea și PSDul cu pumnul, să apară într-o lungă dezbatere televizată ca nedreptățit și păstrător al potirului democrației, nu a penetrat se pare prin părul atât de natural blond al doamnei.

Utopicele obiective ale manifestațiilor anului 2017

 

Așa cum au evoluat lucrurile, cu menținerea demonstrațiilor și a stării de presiune deși, aparent cel puțin, ordonanțele au căzut, arată că semnificația acestor mișcări trebuie regândită.
În mod evident nu poate fi vorba, rațional vorbind, de schimbarea puterii politice din România prin mișcări de stradă.
La urma urmei puterea a fost votată acum o lună și nu ar fi democratic să se impună oameni și partide care nu au obținut nici măcar puținele voturi pe care le-a obținut PSD la alegeri.
Schimbarea lui Grindeanu cu vreun Scândureanu, Rogojeanu sau Cheresteanu iarăși nu văd la ce ar ajuta, câtă vreme toți ar fi doar purtătorii de vorbe și intenții ale lui Drăgneanu.
Sincer să fiu la câți nesimțiți am văzut în 27 de ani la PSD, Grindeanu nu este nici măcar atât de rău.
Să fi fost tataia Văcăroiu sau Bombonel la putere acuma aveam 2 milioane de oameni, probabil înarmați cu bâte, în stradă.
Totuși manifestațiile continuă, permițând dobitocilor afiliați puterii să vorbească despre servicii secrete, oculte, SRI și alte tâmpenii care, aparent, înfloresc o dată cu pesedismul în creierul celor contaminați de antene.
Părerea mea este că demonstrația a depășit de mult cadrul partizanat. Oamenii nu sunt în stradă pentru Iohannis, Turcan, USR, PNL sau mai știu eu ce omuleți politici își freacă mâinile în fiecare seară în care se mai strâng juma de milion de oameni pe stradă.
Eu zic că nesimțirea pesedisă a permis pentru prima oară ca un grup de oameni din ce în ce mai scârbiți de politică, mulți dintre ei până la nivelul la care nu mai votează, să poată în fine să se strângă și să strige în buricul târgului exasperarea și dorința ca tot ceea ce se întâmplă în țara asta de 27 de ani, hoțiile, samavolniciile, abuzurile, ticăloșiile legislative, nesimțirea, aroganța și lipsa de interes pentru cetățean să înceteze.
Și chiar dacă în momentul ăsta toate acestea par a se identifica cu PSD și cu fratele lui mai mic și mai avorton, ALDE, de fapt musca ar trebui să fie și pe căciula unor partide ca PNL, PDL sau UDMR, partide care au avut 27 de ani să își arate superioritatea morala față de PSD, dar nu au putut-o face, din aceleași motive ținând de necinste, hrăpăreală, nesimțire și prostie.
Încep să cred că oamenii din stradă nu sunt atât de mult antiPSD cât antipoliticieni în general și că ceea ce cer ei, o Românie curată și renăscută, nu se poate remedia prin schimbare de guvern sau de guvernanți cât prin schimbarea și reformarea de la A la Z a întregii clase politice.
Din păcate însă nu cred că avem politicieni suficient de deștepți ca să priceapă asta.

Frumoasa evoluție profesională a domnului Iordache

 

M-am documentat, din curiozitate, despre cine este de fapt acest Florin Iordache, omul care este din punctul de vedere al PSD și al ALDE (deci al poporului) competența supremă, priceputul pricepuților și speranța României în domeniul juridic.

Din ce am citit pe wikipedia însă nu rezultă însă câtuși de puțin că susnumitul domn ar fi un erudit.

Astfel primul skandenberg cu studiile superioare al omului nu au fost în domeniul în care excelează acum, al dreptului mai mult sau mai puțin constituțional, ci în domeniul mult mai prozaiic al ingineriei mecanice. Nu știu câți ani durează facultatea de mecanică, dar la nici 25 de ani tânărul Iordache era deja inginer (ceea ce mie îmi sugerează că ori nu a intrat din prima, ori a mai aprofundat un an sau doi, ceea ce nici nu ar fi de mirare, dacă îi lua pe profesori cu sintagma ”altă întrebare!”).

După o activitate, zic eu, rodnică de inginer mecanic la fabrica de mobilă din Caracal, o adevărată pepinieră de gânditori politici de altfel, a venit revoluția și, scăpat de odioasa dictatură, omul a început să facă ce știe mai bine, respectiv să îi conducă pe alții.

Întrucât mesajul pedeserist i s-a părut prea moale inițial, dl. Iordache s-a înscris în cadrul Partidului Socialist (cred eu numai și numai pentru că adevărata iubire, partidul comunist, a fost, din motive neelucidate, desființat). Și atunci când diferențele dintre acest onorabil partid și cel social democrat s-au atenuat a venit, alături de alte oameni competenți la vatră, la PSD.

Având în vedere faptul că în parlamantul la care este, urmare a discernământului electoral oltenesc, abonat legislatură după legislatură, nu este nevoie de ingineri mecanici decât în rarele situații în care se strică vreo bujie a mașinii lui Dragnea, omul, altfel un studios, și-a găsit adevărata vocație profesională – dreptul. Și, ambițios cum numai un caracalean poate fi, la 42 de ani a absolvit cursurile facultății din Craiova, fără a se mai putea însă opri din studiat (masterate, studii postuniversitare și, desigur, doctorat).

Și dacă ne întrebăm cum a găsit timp de toate asta, nu trebuie să uităm că omul nu avea chiar un servici adevărat – era parlamentar.

Rușine să vă fie celor care vă gândiți că tot acest traseu scolastic ar fi fost inventat și că o persoană care la tinerețe s-a luptat cu cerințele facultății de mecanică nu ar putea, o dată sinapsele maturizate, să își dea drumul și să devină superjuristul de care are țara atât de multă nevoie.

Mie însumi îmi este rușine de unele gânduri, pe care cu timiditate le aștern pe hârtie, respectiv faptul că evoluția profesională și politică a domnului Florin Iordache este un exemplu perfect despre modul în care parvii în țara asta prin politică, oricât de prost, incapabil și neistruit te-a fătat mă-ta.