Varanul reloaded

După trei ani în care domnul profesor Voiculescu a comunicat cu admiratorii strict prin opere științifice de valoare inestimabilă, elaborate la un nivel de cufureală intelectuală care a uimit pe toată lumea, acum că hibridul a fost eliberat (condiționat) din pușcărie și externat din spitalul universitar (unde un alt domn profesor, domnul Oprescu, l-a vindecat cu un cocktail de No-Spa de ocluzie intestinala mecanică), simpaticul exemplar cu solzi a prins grai.

Și pentru că la admiratorii lui predomină creierul reptilian și discursul lui actual este în varanică.

În primul rând aș spune că eu, chiar dacă înțeleg de ce Oprescu a preferat să nu – l opereze, anatomia varanilor nefiind predată la școala de medicină românească, mă mir că psihiatrii spitalului municipal nu l-au oprit pe om pentru investigații suplimentare atunci atunci când domnul profesor le-a cerut să închidă ochii și să se teleporteze la biroul lui Băsescu alături de el.

În al doilea rând înțeleg, din ceea ce spune, că reptilianul consideră că i-au fost furați 3 ani de viață, nu că a a ciordit el 7 ani de la sistemul judiciar, prin abilitatea de a pretinde că îl doare burtica.

Bineînțeles însă că, dacă tot a fost eliberat de milă după mii de insistențe, care au inclus și măturarea celulei și risipa de No-Spa, varanul a tras concluzia că este de fapt nevinovat și că prejudiciul de care se tot vorbește, prejudiciu din care el, familia lui și urmașii urmașilor lui vor duce un trai îmbelșugat în următoarea mie de ani, este de fapt imaginar.

În al treilea rând domnul profesor ne-a destăinuit că, din postura lui de Nelson Mandela specializat în șperțuri, a dezvoltat o tehnică infailibilă de a rezista în condiții de detenție; stătea cu ochii închiși. Hiberna ca un varan adică. Cu ochii atât de închiși încât îl dureau și pleoapele (motiv în opinia mea suficient de serios, cam cât o ocluzie intestinală mecanică rezolvată cu NoSpa, ca să fie eliberat de urgență).

Păcat numai că iată, acum că a ieșit, domnul profesor nu continuă cu acest exercițiu decât pe perioada nopții, dar mai ales că nu se mulțumește doar cu deschiderea acestora ci și a gurii.

Căci vestea cu adevărat tristă este aceea că șopârla nu are de gând să se bage sub vreo piatră și să ne lase să uităm de el, ci are planuri mari. Și destul prejudiciu nerambursat prin conturi cu care să și le urmărească minus, desigur, dacă cocktailul minune a lui Oprescu nu se va dovedi totuși, pe termen lung, ineficient.

Situație în care poate că Varanul ar putea să țină ochii închiși într-una, fără efort.

Găluști cu prune

Mă duc la bucătărie să mănânc, unul din punctele esențiale al serviciului de gardă.

Doamnele sunt acolo, bucurie, euforie, flatirisiri reciproce.

Se așează în dreptul meu o farfurie plină cu un fluid vâscos de culoare brun- roșcată, fierbinte. La periferia acestuia, cotcodăcind speriată, o bucată de piept de pui.

Apreciez gluma și stau de vorbă cu femeile; într-un final întreb când vine mâncarea.

Răspunsul mă tulbură. Asta este mâncarea. Zacuscă proaspătă, chiar caldă și țesut retromamar de galinacee, prelucrat termic.

Scrutez cu atenție. Într-adevăr, existența unora din sâmburii de vânătă, atât de folositori în caz de tranzit intestinal lent, zâmbesc ironic din troacă.

Dar eu nu sunt constipat așa că le rog civilizat ca să oprească camera ascunsă și să aducă mâncarea. Să scoată turtițele. Să pună chef d’oeuvres pe masă. Să mă surprindă plăcut, ca pe un mușchetar poposit în han, nu ca pe un refugiat libian care a nimerit cantina.

Situația însă se dovedește grea de tot. De pe lista nu neaparat mică a substanțelor organice pe care eu le consider comestibile se reușește cu chiu cu vai încropirea unui blid de extras de cartofi, destul de asemănător cu piureul, mai puțin untul, sarea și smântâna, ce să mai zic de pătrunjel.

Am dojenit cu severitate indolența de a iniția un program atât de abrupt de resurecție interioară prin post și deprivare calorică a medicului de gardă și le-am vorbit despre o instituție a artei culinare, un must have și mai ales un must do al oricărei bucătărese moldovence (eventual oltence, ardelence sau bănățene, nu sunt mofturos) – găluștile cu prune. Despre bucuria tradusă în priviri recunosătoare pe care aș resimți-o dacă, la întoarcerea din concediu, atunci când prunele se ascund cu dificultate de bețivi pe după frunze, ar splăla rușinea acestui piure de campanie cu o troacă, poate două de găluști cu prune, glazurate doar cu pesmet, că sunt la cură.

Le cunosc pe doamne și știu că inițiativa mea a căzut în mintea lor fertilă ca un sâmbure de papaya în lunca Amazonului și privesc plin de încredere luna august și surprizele care mă vor aștepta de-a lungul ei la bucătăria Institutului de Endocrinologie.

Louie

Lansați cu o precizie care făcea diferența, stropii de aghiazmă se depuneau ca un strat de rouă binecuvântată pe afetul din plastic ”Made in China” a lui ”Louie”.

Era deja sfârșitul primei jumătăți de oră a slujbei și în soarele de vară broboane de sudoare începuseră să apară de sub șepcuțele celor trei infanteriști, niște oameni religioși, desigur, dar nu la nivelul congregației Hurlubeștiului capabilă, mai ales prin elementele sale feminine, să treacă cu bine și iluminare și o suită de cuminecături, molifturi și pomelnice sub cerul Saharei, dacă situația și nevoia de mântuire ar fi cerut-o.

Peste drum, cu halbele aburinde, o parte din persoanele mai sceptice din punct de vedere sufletesc ale comunei rezemau, ca în fiecare duminică după ora 8 (oră considerată de gentlemenii regiunii ca făcând diferența dintre consumatorul de bun simț și bețivan), mesele de plastic ale lui Botezatu, căscând ochii la hardughie și la cei trei negri transpirați în poziție de drepți.

Doar doctorul comunei, Ribigitu, părea absent la toate acestea, ocupat cum părea în extragerea cu cardul de sănătate al unuia din pacienți a unei muște dipsomane aterizate în halbă.

O dată agheazma plasată cu grija cu care Messi pasează în adâncime, Sesenie Boboca apucă cădelnița de sărbătoare și în curând vălătucii înmiresmați cu tămâia specială, tratată de învățat și cu un vărf de cuțit de scorțișoară, începură să învăluiască, ca un câmp de forță inexpugnabil pentru Satana, dispozitivul.

Doi din cei trei negri, veterani care trecuseră la viața lor prin destule procesiuni religioase și ramadamuri prin Afganistan, Iraq și alte țări pe care le apăraseră de lipsa de democrație, continuau să stea nemișcați în poziție de drepți, în ciuda activității operative a unora din muștele regiunii, extrem de tolerante după cum se putea vedea cu diferențele de rasă și culoare ale pielii; al treilea însă începuse să dea mici semne de neliniște de la o vreme, aparent din momentul în care secretara domnului primar, Camelia Protopopescu apăruse și ea, alături de renumitul politician, artizanul acelei puneri pe harta militară a lumii a Hurlubeștiului. Și, în ciuda atingerii de către slujba părintelui a unor momente de o sfințenie impresionantă, ochii lui Billy începuseră a se pironi cu apreciere pe silueta primăvăratecă, decolteul un pic prea scurt și petecul de coapsă aflat la frontiera pe care tivul rochiței o impunea cu barbarie unui militar cu sânge fierbinte.

Într-un final Sesenie Boboca clarifică, cu un ”Amin” decisiv faptul că prețioasa achiziție a colectivității Hurlubeștiene este oficial scoasă de sub influența diavolului, indiferent ce formă ar lua aceasta, de la rachetele de croazieră rusești la rugina care tindea să se depună pe obiectele nebinecuvântate ale regiunii.

Profitând de pauza învățatului,  domnul Baronescu țopăi cu vioiciunea caracteristică socialdemocratului care face achiziții din bani publici, spre mica esplanadă încropită la fața locului și interpretă ca bucurie și nerăbdare atât foiala ușor excedată a pâlcului de credincioase, cât și mormăielile și oftatul bețivilor de peste drum.

Scoțând din buzunar textul discursului, scris așa cum îi plăcea lui, citeț și cu majuscule, domnul primar dădu glas acestor memorabile cuvinte, precizări și aprecieri, spre satisfacția vizibilă a domnului subprefect, prezent ca de fiecare dată când postul de televiziune local, Parabolica 3, transmitea:

”Dragi consăteni.

Astăzi suntem în fața celui mai mare și emoționant moment din istoria noastră militară din ultimii 500 de ani, mai precis din momentul în care pe vremea lui Vodă Ștefan femeile acestui centru al românismului au întâmpinat năvălitorul otoman cu atâta îmbufnare și lipsă de chef, încât acesta a devenit o pradă ușoară la Vaslui.

Ceea ce vedeți aici, continuă marele om politic, ciocănind cu arătătorul spre neliniștea infanteriștilor americani, pe panoul cu beculețe a dispozitivului, este visul dintotdeauna al comunității noastre de a avea, la noi în comună, mijloacele și capacitatea de a răspunde adecvat și decisiv dușmanilor și terorismului.

Vă anunț astăzi cu mândrie faptul că astăzi am reușit în fine, în cadrul generosului parteneriat cu aliații NATO, să achiziționăm acest dispozitiv unic de ripostă agresivă și enervantă, atât de nimerit intitulat ”Louie”.

Capabilitățile militare ale acestui aparat sunt bine cunoscute și nu necesită prea multe comentarii.

Este un scut comprehensiv de apărare în caz de atacuri de indiferent ce natură: chimică, biologică, nucleară sau convențională și, prin codecul special al laptopului din dotare, chiar și atacurilor de natură informatică.

Doamnelor și domnilor, dragi consăteni. Vi-l dau pe Louie.

Camelia, te rog !”

Cu sfiala caracteristică femeii care este conștientă că machiajul ar fi putut fi mai bun, domnișoara Protopopescu se apropie de rampa improvizată, spre neliniștea și ochii din ce în ce mai bulbucați ai lui Billy. Apucată cu degetele ei fine sticla de ”Zarea” desenă un scurt arc de cerc înainte de a se contopi cu carcasa de plastic a avansatului dispozitiv defensiv într-o explozie de spumă ce marca faptul că și din punct de vedere laic ”Louie” fusese inaugurat.

Un oftat prelung cuprinse toată adunarea.

Billy oftase primul când, o dată aplecată după sticlă, Camelia agresă decisiv heterosexualitatea lui, de obicei puțin vizibilă în cadrul manifestărilor militare oficiale.

Bețivii de peste drum gemeau revoltați de irosirea unei sticle atât de prețioase de spumant.

Credincioasele la rândul lor se cruceau de ceea ce părea a fi însuși satana, zbătându-se în pantalonii de vară ai infanteristului care se zgâia la Protopopească.

Primarul țipa cu palma plină de cioburi din panoul de comandă a lui ”Louie”și de sânge.

Americanii bodogăneau și se tânguiau, cu ochii la beculețul roșu aprins în vârful rachetei.

Dar cel care ofta cu adevărat era Sesenie Boboca, cu ochii la traiectoria spre biserică a lui ”Louie”.

 

 

Acum că plecase comisia reunită româno-americană, nu mai erau multe lucruri de spus și de făcut.

Stricăciunile aduse de turlă avansatului dispozitiv de apărare antiaeriană american fuseseră minimale și cele două părți se puseseră de acord că, o dată extras din amvon, ”Louie” ar putea fi revopsit pe banii primăriei și livrat, dacă îi trece zornăiala, forțelor militare ale vreunui alt stat de importanță geostrategică, poate Bulgaria.

Primarul se dovedise cel mai afectat de toată această tărășenie.

Nu numai că extragerea cioburilor din palmele de om politic se dovedise a fi neobișnuit de dureroasă, doctorul Ribigitu explicându-i, cu o bună dispoziție de-a dreptul indecentă, că referatele alea cu care Baronescu se ștergea lună de lună la cur, taman pentru anestezic local erau.

Dar și după aceea, când era toată fierberea și agitația la primărie, cu comisia de expertiză și vizita prefectului și celelalte formalități ce mai însoțesc câte un incident nuclear, singura persoană care l-ar mai fi putut ajuta cu eficiență și cu drag, domnișoara Protopopescu s-a îmbolnăvit. O boală destul de grea se pare, durând pe toată perioada de o lună până la plecarea ultimului infanterist american.

În plus nici măcar atunci când convalescenta, cu cearcăne la ochi și privire galeșă, s-a prezentat din nou la servici, cu un maldăr de treabă care numai la câte un primar încă viril cu dreapta-n gips se mai strânge, s-a putut constata că entuziasmul ei de a-și face datoria bine nu mai era cel de pe vremuri, de parcă locul ei de muncă nu i se mai părea la fel de falnic și de plăcut ca înainte.

Credincioșii și-au revenit cu ușurință din șoc și au pus mână de la mână fiind umăr la umăr alături de părinte.

Țața Marioara a venit cu bărbatul și cu cei doi boi și l- au tras pe ”Louie” din amvon.

Viorica, al cărui bărbat lucra la termopane, a reparat turla care azi are o fereastră în plus.

În fine diaconul, Baldovin, s-a urcat într-o seară cu un sul de liță și a fixat crucea atât de bine că, dacă nu ar fi un pic aplecată, nici nu s-ar cunoaște incidentul.

Părintele Sesenie Boboca a coordonat toate aceste reparații și îndepărtări ale necuratului. Au fost zile și nopți de rugăciune și exorcizare în căutarea căii drepte și a soluțiilor, care au luat forma unei cutii noi de contribuții, a scurtării lumânărilor și diversificării ofertei de acatiste și canoane.

Prima care a beneficiat de altfel de această ofertă nouă a fost domnișoara Protopopescu, silită de infanteria militară americană să se pocăiască chiar și de două ori pe zi.

Billy a fost mustrat de superiori pentru comportamentul său nedemn, fiind cel care ar fi trebuit să îl scoată pe ”Louie” din priză.

Cu timpul lucrurile s-au potolit și au reintrat în normal în strămoșeasca comunitate a Hurlubeștiului, cu excepția nemulțumirii, care a luat forma oficială a unui denunț, a consumatorilor de la crâșma lui Botezatu care au acuzat distrugerea premeditată, fără justificare și scrupule, a unei sticle de spumos plătită din banii contribuabilului.

Rachetele

Vești deosebit de bune de la ministerul apărării naționale care și-a propus ca, pentru un puroi de doar 4 miliarde de dolari, să modernizeze sistemul de apărare antiaeriană al patriei cu câteva baterii de rachete Patriot.

Astfel pentru doar vreo 200 de dolari de căciulă suntem asigurați de faptul că, dacă Rusia ne-ar trimite plocon câteva focoase nucleare de-a lor mai expirate, o parte dintre ele nu vor atinge țintele ci vor exploda în aer, deasupra altor ținte.

Și chiar dacă ultimele atacuri aeriene împotriva patriei noastre geostrategice datează de circa 70 de ani, niciodată nu poți fi suficient de precaut.

Mă și mir de inconștiența atâtor sute de națiuni de pe glob care merg la noroc și nu achiziționează și ele sisteme ultraperformante și teleghidate de apărare aeriană; cât de proști pot fi unii!

În ce mă privește însă eu aș fi folosit banii un pic diferit și în loc de rachetele respective aș fi dat câteva milioane unor hackeri și Itiști români, să penetreze sistemele rusești de ghidare și să mute, la o adică, cursorul de pe ”București” pe ”Budapesta”, confuzi care, știm cu toții, nici nu este atât de vinovată.

Incapacitatea de a face politică

Realizez faptul că nu aș putea face politică.

Bine, nici nu îmi doresc să fac. Nu îmi place să spun altora ce să facă și  nu îmi place deloc să verific dacă fac ce le spun. Dar mai ales nu îmi place să îmi spună alții mie ce să fac, indiferent dacă mă verifică sau nu. În plus nu simt că am vreo competență ieșită din comun pentru o astfel de carieră și, în sinea mea, nu cred că numai cu buna intenție de a lăsa lucrurile mai bune decât le-ai găsit, poți de fapt rezolva ceva în lumea de veleitari și de semidocți care fac politică la noi.

Nemaivorbind că, la urma urmei, sunt medic și treaba mea, cea pe care se așteaptă societatea să o fac bine, este cea de medic. De fapt în sinea mea am avut mereu o prejudecată negativă legată de cei care și-au sacrificat cariera de medici ca să facă politică activă. De ce ai face asta? din ce motivații curate ?

Dar nu la lipsa mea de dorință de a face politică mă refer, ci la imposibilitatea firii mele de a accepta jocul, compromisurile și prioritățile în viață pe care o eventuală carieră politică le impun.

Nu aș putea urî la comandă, de exemplu. Este adevărat, de exemplu, că am o anumită predispoziție de a-mi displăcea pesedistul și mai ales aldistul dar, în rarele situații în care întâlnesc o astfel de persoană care pare a avea mințile și inima la locurile lor, nu mă pot abține să îl plac.

Ce fel de politică poți face când, ocazional, îți place preopinentul? Cum să îl mai înfierezi în forță, să îndemni și pe alții să o facă, când simți că, pe alocuri sau în totalitate, are dreptate?

Ce forță trebuie să aibă, în context, toată șleahta de la putere !

Nu mi-aș putea conforma gândurile, ca să dea bine. Mie mi-ar trebui un tip foarte specific de electorat, insolent, neconvențional, plin de umor și neșocabil de limbajul și ideile mele ca să reușesc; nici la o scară de bloc nu aș fi favorit să câștig vreodată alegerile.

În fine mai este un aspect care, cel puțin pe la noi, m-ar împiedica să fac politică. Consecvența.

Dacă de exemplu m-aș fi născut prin SUA sau Anglia, acolo unde partidele sunt mereu în același loc ideologic și în care mezalianțele politice sunt rare și disprețuite după cum merită, activitatea în domeniu nu ar necesita frecventele fraternizări și sărutări de locuri scuipate, ca la noi. Nu ar fi imperios necesar ca, pentru a accede în vreun loc privilegiat sau la o anumită notorietate, să fii azi ecologist, mâine aldist, poimâine mai știu eu ce. Nici să fii prieten cu liberalii, apoi cu pesediștii și tot așa, ca o femeie care trece prin viață cu o singură calitate remarcabilă – neîngrețoșarea de pulă. Indiferent de formă, culoare și curățenie politică.

De altfel în sinea mea nici nu dau politicienilor și politicului atât de multă importanță cât o dau alții.

 

Este adevărat că, la ora actuală, aceștia au posibilitatea de a ne schimba viețile, mai ales în rău, dar în principal incapacitatea noastră de a evolua suficient este cauza acestei situații.

Modul în care au crescut generațiile în ultimele decenii și progresele lente, comparativ cu țările din jur.

Stagnarea educației și mentalitatea păguboasă.

Prioritizarea și glorificarea șmecheriei.

Lipsa unui adevărat sentiment național menit a propăși acest neam, nu a apăra Covasna de secui.

Delăsarea și lipsa de speranță a celor mai mulți.

Modul defectuos în care se mișcă lucrurile la nivel micro.

Lipsa de atitudine și de curaj a celor mai mulți, frica de a face ceva fără ordin de sus, de a contracara și de a te opune la abuz.

Sunt convins că atunci când mentalitatea, atitudinea, pregătirea, educația și simțul civic ale acestui popor vor ajunge, în fine, la nivelul secolului XXI, oameni ca Dragnea, Tăriceanu, Băsescu, Ponta și ceilalți vor dispărea din politica noastră ca niște bășini în furtună.

Și atunci poate, alții decât mine, care nu pot, se vor apuca să facă politică adevărată. Cu competență, cu proiecte, cu dezbateri corecte, cu solidaritate și raliere la proiecte naționale. Cu bine și nu cu rău.

Și poate, cândva, fata mea îmi va vorbi despre această transformare, la mormânt.

Caracterul păgubos al minimarșurilor de protest

Problema, atunci când organizezi un megaprotest împotriva ticăloșiilor și hoțiilor celor de la putere, ar putea rezulta din faptul că în stradă, efectiv, aduni prea puțini oameni.
Să zicem că ești Dragnea, Șerban Nicolae sau Volguța, și de felul tău ești oricum cam nesimțit, sau că ești Tudose și ți s-a comunicat de către colegii de catedră și de doctorat din timp numărul și numele participanților la manifestație.
Oricum, pesediști fiind, acestor oameni nici câteva sute de mii de oameni în stradă nu li se par mulți sau legitimi și nici nu simt că manifestațiile ar avea vreo legătură cu ei. Binom, Soros, Realitatea – niciodată ceva legat de ei.
Când văd însă câteva sute, le râde inima, mă rog organul acela de culoare neagră care clocește toate tâmpeniile cu care vin ei în fața noastră.
Piața Universității a fost ceva frumos; ceva spontan; ceva grandios, semnificativ și deranjant pentru feseniștii vremurilor acelea, oameni, că veni vorba, cu nesimțire mult mai mare și cu inimi mai negre decât lignitul scăpat în smoală.
Și totuși Piața Universității a murit. A murit singură de fapt, a doua zi după alegerile de atunci, alegeri care au arătat tuturor ceea ce, din păcate, alegerile la români arată la fiecare 4 ani: ”ei” sunt mai mulți. Ce au făcut minerii a fost doar o răzbunare stupidă și ticăloasă, pe mintea lui Iliescu, la adresa a ceva ce nu mai exista de fapt și pe un oraș, pe o civilizație și pe un militantism pe care comuniștii, atunci ca și acum, le urăsc.
Vreau să etichetez acuma la cine mă refer prin ”ei”.
Pentru că aici este confuzia și disfuncția majoră a democrației românești; ”ei” nu sunt de fapt amărâții care votează, așa cum îi duce capul, cum le zic popa și primarul, cum le bagă în cap Antena 3 și România TV și cum percep ei, cu modestia mijloacelor la dispoziție, realitatea.
”Ei” sunt șmecherii care la noi, legislatură după legislatură, ies după vot la suprafață, ca niște coșnei într-o fosă puturoasă. Veșnicii parlamentari care nu fac, 90% din ei, nimic pentru țară dar fac, 100% din ei, totul pentru partid, pentru neamuri și pentru persoanele proprii.
Beneficiind și speculând greutatea cu care trec, peste mintea românilor, anii brucanieni de trezire.
Șmecheri care au devenit suficient de pluripartinici cât să nu mai înțelegi nimic.
Și demonstrațiile din viforul de astă iarnă au avut frumusețea lor. Și mesajul lor. Au și câștigat de altfel, ceea ce nu se poate spune despre Golaniadă.
Numai că victoria obținută atunci nu putea fi perenă, câtă vreme PSD, orice ar face, este legat cu același nod gordian al condamnării lui Dragnea.
A-i opri pe oamenii ăștia să manipuleze justiția, curtea constituțională, parlamentul, guvernul, mass media, primăriile, organizațiile și tot ce au la dispoziție până l-or scoate basma curată pe tartor este la fel de inutil cum ar fi să încerci să ții o balenă cu capul sub apă până se îneacă.
Nu există posibilitatea ca milioane de români, chiar dacă ar ieși pe stradă, să îl trimită pe Dragnea acolo unde îi este locul, adică la pușcăria unde trebuie să ajungă, în opinia mea, cei care plătesc din banii statului să aibă argați la ei acasă (sau la organizația lor județeană, care este același lucru).
Dar există, din păcate, sute de români care, ieșind să protesteze împotriva aceluiași lucru ar putea, prin numărul lor mic și răsunetul prea slab al protestului lor, legitimează toate acestea, creând impresia că dezgustul pentru toate aceste manevre a trecut.
Nu știu ce se poate face ca să moderăm corupția, dar câtă vreme instituțiile statului, justiția în primul rând, nu acționează, este imposibil unui număr restrâns de oameni să facă ceva.
Dacă am fi arabi, francezi, irlandezi, evrei sau alte nații mai belicoase protestele depășeau de mult cadrul pașnic, și poate, văzund molotoave și auzind detunături, ar fi început și dobitocilor să le pese.
Dar așa, cu câteva marșuri anemice prin capitală și câteva orașe mai civilizate, tot ce se întâmplă este că extrageți, fără să vreți, ultimul spin care îi mai ținea în loc pe reptilele acestea hotărâte – frica de a avea, dacă exagerează, soarta lui Ceaușescu, alt politician la fel de legitim al lor.

Taxa de solidaritate

Taxa de solidaritate pe care guvernul Tudose se pregătește să o aplice (după, desigur, o groază de analize și simulări de calitate) în curul românilor nu este de principiu o idee rea. Este bine să fim solidari, mai ales cu bătrânii neajutorați, cu handicapații, cu orfanii și cu bolnavii.
Din păcate însă taxa susnumită nu vizează în opinia mea o astfel de solidaritate. Nu este menită să încurajeze filantropia și nici nu face o redistribuire de venituri în această direcție cât este menită să ia din buzunarele unora care muncesc cinstit, sunt calificați și au, ca să dea unora care nu fac nimic, nu și-au bătut capul să se dezvolte intelectual și profesional, dar care votează.
Dacă s-ar găsi o modalitate prin care persoane cu viloaie, merțane și colecții de tablouri, obținute din salarii de slujbaș să fie siliți să fie solidari, eventual chiar cinstiți cu plata impozitelor și obligațiilor fiscale, atunci măsura ar fi bună, cu tot riscul ei de a dezechilibra PSD la toate nivelurile.
Dar într-o țară în care se construiesc palate, se cumpără ultimele modele de limuzină, se fac plimbări o dată la câteva luni prin Brazilia, se poartă ceasuri de zeci de mii de euro și în general se exhibă permanent luxul de către persoane ale căror singure realizări sunt la nivel politic sau mafiot, fără ca cineva să se gândească să investigheze proveniența acestor bani nejustificabili prin cuantumul câștigurilor impozitate, a impune o așa numită ”taxă de solidaritate” fraierilor care chiar își organizează viața în jurul unui salariu cât de cât rezonabil pare mai mult decât nesimțire; este o agresiune deliberată.
De fapt toată atitudinea PSD, acum că a fost înscăunat cabinetul Dragnea 2 s-a schimbat dintr-una doar incompetentă și demagogică într-una mult mai preocupată, mai nesimțită și mai concentrată pe recuperarea întârzierilor în singurul program politic care îi animă pe acești oameni: jaful.
Jaf care, într-o țară săracă precum a noastră, trebuie musai compensat de undeva, de exemplu prin taxarea celor care au de unde să mai dea. Și dacă aceștia sunt oameni care nu au votat niciodată trandafirii, ei bine ăsta este un risc pe care Tudose și ai lui și-l asumă cu drag.

Bilele și democrația

Votul în cazul moțiunii de cenzură împotriva guvernului numit de PSD astă iarnă a fost nu numai un succes politic răsunător (posibil totuși numai prin implicarea decisivă a reprezentanților bulgarilor, lipovenilor și bascilor din România), ci și unul aritmetic câtă vreme, conform unuia din reprezentanții comisiei de numărare a bilelor, numărul acestora a depășit numărul parlamentari prezenți la ședință.

Nu cu mult totuși, deci nu se pune.

Faptul în sine nu pare a deranja conducerea camerelor câtă vreme drumul spre democrație și legitimitate nu trebuie frânat de astfel de tehnicalități răutăcioase.

Mai mult, câtă vreme o parte din alegătorii prezenți la urne ca să voteze PSD nu sunt, medical vorbind, vii, au și ei dreptul la un vot sau două în Parlament.

Nu știu cine a venit cu ideea asta a bilelor în exprimarea voturilor decisive, dar presupun că asta a avut legătură cu deprinderea multora din aleși de a face, mai ales în cazul ședințelor plicticoase, bile negre.

Sistemul este însă foarte bun pentru controlul modului în care parlamentarii își ascultă conștiința de a vota cum li se spune, că altfel îi ia mama dracului (adică pula coledgi la alegerile viitoare).

O modalitate mult mai civilizată ar fi desigur impunerea în astfel de situații a votului electronic, în măsura în care poți deprinde primatele să dea cu lăbuțele în butonașe; s-ar număra automat și, mai ales, noi alegătorii am ști că votul a exprimat hula din mintea aleșilor noștri și nu alizeul călăuzitor al unui lider politic sau al altuia.

Și nu este ca și cum ne-am face de râs complet, să nu putem vota și pentru colegii absenți de exemplu.

Din păcate o astfel de modificare nu se face și nu se va face, nu numai din cauza PSD-ALDE; la rândul lor, atunci când conjunctura, mai rar votul popular, îi cățăra pe crengile pline de faguri ale puterii, nici liberalii, udemeriștii sau băsiștii nu au avut cine știe ce apetență de a muta în zona conștiinței parlamentarului de rând marile voturi din parlament.

Și așa, din aranjament în aranjament, o dată la câteva luni tot ne uităm la gâștele astea cum mută mărgeluța într-o urnă sau alta, sub privirea gânsacului șef, pentru binele democrației noastre, atât de diferite de aia germană, engleză sau franceză.

Deosebirea

Moment tragicomic, altfel firesc, acum câteva zile când în studioul Digi una din competențele indiscutabile ale PSD, coana Caty Andronescu, zdrobea în public zvonurile, existente de câteva luni în spațiul public, conform cărora în farmaciile și în cabinetele medicilor de familie ale descendenților getodacilor nu s-ar găsi vaccinuri. Fapt pus în legătură de unii primitivi atât cu epidemia de rujeolă din țară cât și cu efectele previzibile ale unei guvernări de lăcuste pesedistoaldiste.

Ca urmare femeia le-a dat rău de tot peste bot la jurnaliști și a descoperit adevărul în direct, printr-un simplu telefon la ministul sănătății, un om la rândul lui competent, deloc aerian și dedicat patriei, care i-a mărturisit că de fapt aceste vacinuri există la greu.

Lăsând la o parte faptul arhicunoscut că de fapt într-o țară aflată sub patronajul și protecția lui Arsenie Boca, aceste vaccinuri nici nu ar trebui să fie făcute, în nici un caz cu japca, mai ales la credincioși, după cum bine a zis cândva Șeful cel Mare, Daddy de Teleorman.

Este adevărat că jurnaliștii din studio, fiind chiar stupizi, nu s-au mulțumit cu asigurările ministeriale, ei pretinzând că se refereau strict la vaccinurile din fiole, cu seringă, ce se bagă în cur și nu la vaccinurile, medicamentele și binele general din mintea și imaginația baronilor PSD care se mai perindă pe la guvernare.

Așa am realizat deosebirea esențială între noi, puliștii, și oamenii minunați care ne conduc.

Respectiv aceea că noi dorim vaccinuri în farmacii, șosele și autostrăzi sub pneuri, salarii în conturi și școli moderne în jurul copiilor noștri pe când ei se mulțumesc și ne dau numai pe hârtie, peste 221 de ani sau la pulivară.

Și abia înțelegând această diferență pot în fine percepe ingratitudinea noastră față de benevolența lor de a ne vorbi, descrie și desena toate aceste realizări, toate pentru binele nostru.

PSD, patriotism ardelenesc și unguuuuriiii

Mă tem că eu mă număr printre puținii care nu văd realmente un pericol nici dacă 15 martie va deveni, în România, zi de sărbătoare legală pentru maghiari și nici dacă pragul de reprezentare al minorităților în instituțiile administrative de stat ar scădea de la 20% la 10%.

Față de alți concetățeni eu m-am obișnuit cu gândul că 5-10% dintre locuitorii acestei țări sunt unguri și, cel puțin până acum, nu am cunoscut prea mulți dintre ei și, mai ales, pe nici unul cu adevărat enervant.

Ceea ce nu pot spune despre români.

Dacă stau să mă uit în zare și să număr pericolele de tot felul care mă pândesc, de la scumpirea berii, numirea vreunui Șerban Nicolae ca premier, expunerea la antene sau eșalonarea până în 3125 a creșterilor salariale ale Volguței, pericolul ca ungurii să pună plăcuțe bilingve în vreo localitate în care sunt doar 10.2% și riscul de a fi silit să îngurgitez un gulaș pe 15 martie îmi par destul de mici.

Sincer nici nu înțeleg de ce oamenii ăștia se și cramponează de toate astea; nu e ca și cum nu ar nimeri veceurile dacă nu sunt inscripționate și în ungurește sau că nu ar pricepe că i-a oprit poliția dacă pe mașina acesteia nu scrie, măcar pe 10% din aripă, în maghiară. Și nu văd ce procent, mai mare sau mai mic, votat de pesediști la ananghie sau pesediști cu fior lăuntric patriotic, i-ar putea împiedica să strige, în momentele lor intime, unul la altul ”igen”.

La urma urmei toată partea de est a țării are indicatoare, plăcuțe și administrații locale folosind strict moldoveneasca, fără ca aceasta să ne dea fiori privind vreo eventuală unire a acestei părți, supervizată de Putin, cu bourii de peste Prut.

La nivel de politician însă pragul acesta și aceste concesii acordate sau nu maghiarimii capătă proporții epice.

După cum se știe patriotismul unui politician este destul de greu de exercitat în mod firesc, de exemplu prin muncă, dedicare pentru cetățean, furat mai puțin sau alte asemenea orduri; în plus el trebuie să fie la fel de public precum chiloții colorați ai curvelor de pe centură și, la fel ca aceștia, trebuie fluturat din timp în timp trecătorilor, viitorii clienți din perioadele electorale.

Ce altă modalitate mai comodă de a scoate la lumină tot acest patriotism neexprimat poate fi decât opunerea serioasă, responsabilă, nervoșel-naționalistă și fermă la toate aceste proiecte ale UDMR? Și ce patriot mai mare ar putea exista decât acel politician luminat care ar reuși să excludă data de 15 martie din calendar și să crească cota de reprezentare a ungurilor în administrațiile locale la un generos 99.95%?

În acest context de patriotism exuberant citesc azi că, o dată hopul trecut și grinda prelucrată de joagărul moțiunii de cenzură, un pâlc de deputați pesediști ardeleni au început să se înece de indignare și să pufnească. Mai au puțin și or să facă ”poc”, la gândul trocului antinațional prin care propriul lor Daddy a vrut să îi supună.

Numai că, din păcate, indignarea suspomenită este numai pentru proști, adică pentru alegătorii lor, pentru că știm cu toții că în afară de un pic de foială, să vadă lumea că ei săracii sunt patrioți adevărați, nu otrepe funcționând strict ca tastaturi ale mașinii de vot PSD, înghesuindu-se să-i pupe mâna liderului maximal, precum carașii la bula de aer, ori de câte ori acesta le-ar cere-o (după cum s-a și văzut la moțiune).

Pentru că, o dată momentul de patriotism făcut public și citit de bivolimea electoare, oamenii se vor întoarce desigur la baronismele lor cotidiene, baronisme care se bazează pe un om care să le păstorească interesele, fondurile și locurile pe listele electorale, indiferent ce prostii mai zice și mai face pe tarlaua lu tac-su, parlamentul României.