Premiul Oscar de teleorman

Aflu cu stupoare faptul că premiul Oscar nu se decernează numai la Holywood, cum presupuneam cu toții ca urmare a inculturii noastre colective, ci și în Teleorman.

Constatând cu agerimea caracteristică locului faptul că, dacă lăsăm la mila americanilor, am putea să nu căpătăm vreo nominalizare niciodată (tocmai noi cogeamitea popor mitologic și talentat), o serie de întreprinzători din zona aceasta a buricului României organizează varianta domestică a premiului Oscar, cu, despre și pentru români.

Se cern astfel valorile adevărate de pseudovalori, la una din decernări găsindu-se de exemplu, pe fundul sitei, unul din cei mai mari regizori și producători de tragicomedii naționale, domnul Liviu Dragnea.

Aștept ca tot în Teleorman, la vreuna din școlile din Videle probabil, să înceapă a se conferi și distincții de eleganță feminină și de haute couture precum și, desigur, ca în vreuna din facultățile care fac din Alexandria creuzetul științific al țării, să înceapă să se discearnă premii Nobel în varianta profundă și adevărată, românească.

Normalitatea deciziei lui Iohannis

Mie nu îmi place în mod particular domnul Klaus Iohannis; mi se pare cam inert, cam lipsit de reacție și de patosul necesar pentru a fi popular și pentru a mobiliza lumea. În plus suspectez că în anumite situații lentoarea cu care reacționează nu este datorată strict calmului ardelnesc, cât unei operări mai lente, caracteristice minții domniei sale.

Pe de altă parte Iohannis este un președinte mult mai serios și pare mai puțin interesat de scandaluri și de dat la gioale, politicește vorbind, decât cei dinaintea lui.

Înțeleg acum faptul că o parte din publicul domniei sale s-a întors împotriva lui acum că a nominalizat-o, în doi timpi și trei mișcări, pe doamna peruchieră Viorica Dăncilă ca premier.

Eu nu sunt de acord cu asta și am mai multe motive.

În primul rând nu ai ce face; dacă unii au o majoritate în parlament trebuie să le accepți persoana nominalizată, nu poți să o respingi doar pentru că e prea proastă, prea nesimțită, prea necunoscută sau prea caraghioasă, așa cum umblă ea cu bretonul explodat pe stradă. Și în ultimă instanță nu poți respinge pe careva doar pentru că nu îl placi decât, desigur, dacă ai câștigat alegerile parlamentare (situație în care schimbi pe cine vrei, când vrei și de câte ori vrei, după cum ne arată Dragnea).

Ca atare Iohannis nu ar fi avut dreptul constituțional și moral să respingă propunerea decât dacă ar fi existat indicii sigure că doamna Pămătuf reprezintă un risc pentru siguranța națională.

Acuma sigur că doamna Dăncilă este un risc pentru siguranța noastră a tuturor, ca de altfel tot PSDul, dar nu cred că are apropiați spioni sau infiltrați, fie și numai că, cel puțin până acum, agențiile și serviciile secrete străine s-au dovedit ciudat de puțin interesate de a spiona Teleormanul și școlile din Videle (chiar dacă de ceva vreme au început să pună microfoane în prizele secretarelor acestor instituții). Riscurile naționale legate de doamna Dăncilă țin mai degrabă de cursul euro, de ROBOR, de taxele, accizele și impozitele noi preconizate în această legislatură de tata Vidra de Teleorman.

Ar fi putut Iohannis să îi perpelească pe socialdemocrați făcând câteva zile ceea ce știe domnia sa să facă cel mai bine, adică să cumpănească? Ar fi putut! dar faptul nu ar schimba nimic din ce ne este destinat și ar fi adâncit incertitudinea și sugestia de nonguvernabilitate a țării pe care periodica năpârlire a câte unui guvern pesedist o arată.

Ca atare președintele va putea explica în campanie cât de imparțial și responsabil a fost atunci când contracandidatul lui, indiferent care din jivinele pesediste va fi, îl vor ataca pe această temă. Ori câștigarea prezidențialelor viitoare de către vreun candidat pesedist ar fi chiar ultima picătură.

Trebuie să înțelegem cu toții un lucru; chiar dacă președintele este favorabil segmentului de societate care protestează, rezistă și privește guvernarea pesedisto-aldistă ca pe o invazie de lăcuste, el nu poate organiza revoluția pe care nu o putem porni noi.

Sigur că într-o lume normala la cap doamna Dăncilă nu ar avea ce căuta în viața publică, minus promovarea vreunei coafor lucrând în regim de urgență și sigur că știm cu toții (și cred că știu și pesediștii și scârnăviile aldiste) faptul că femeia nu are nici competență, nici anvergură, nici talent de premier și că a fost numită doar pentru că este servitoarea politică a lui bei-Dragnea.

Și bineînțeles că acest fapt este rău.

Doar că nu se rezolvă de către președinte și nici prin manifestații și licăriri de luminițe în stradă ci strict prin vot, cu speranța că peste 3 ani or veni mai mulți la urne, că or gândi mai bine și că, la urma urmei, poate o mai exista vreun filon de orgoliu în mintea românilor cât să nu treacă tot acest sadism și toată această miștocăreală peseditoaldistă nesancționate.

Știu că este frustrare mare când vezi, ca pe vremea lui Ăl Bătrân, o țoapă cu aspectul și lălăiala mintală a Elenei Ceaușescu că ne este fluturată ca marea competență și marele noroc național, când vezi cum se fac fără perdea numirile mafiote și când vezi că lumea din jur este arestată și furată de un clan cinic și sfidător, dar nu cred că este corect să vărsăm din această frustrare pe președinte; la urma urmei el nu poate să tragă cu tunul în ăștia.

Partidul

Mi s-a părut interesant ieri, atunci când ședința CPEX a PSD se terminase și baronii ieșeau, extenuați și cu curul făcut praștie de la atâta șezut, hotărâți să nu spună nimic presei (conform principiilor sănătoase, omertiene, ale asociației lor) modul în care stimabilii se referau la ”Partid”.

Cu o anumită deferență (care le lipsește de obicei, îndosebi când le amușină a stat paralel).

Adică wow! câte ar zice și ar face, cât de mult ar gândi liber și ar fermeca universul cu însăilarea lor de gânduri dacă, vai, PARTIDUL nu le-ar cere acum, în noapte, să tacă.

Că au făcut ce este mai bine pentru PARTID. Că PARTIDUL, în infinita lui înțelepciune a decis. Că ei sunt până la urmă soldații devotați, cu soldă pe măsură, ai PARTIDULUI.

Nici măcar Tudose, sodomizatul de ieri, nu a deviat de la linia de discreție siciliană decisă de boss.

Și m-a frapat brusc un adevăr simplu.

Pentru noi, puliștii, noțiunea de partid este una destul de abstractă. Un fel de rău necesar. O etichetă mai mult pentru a discerne un tip de oameni de un altul. Pentru noi un asteroid norocos care ar prinde toate partidele la un loc nu ar fi o dramă și ne-am obișnui destul de voioși cu o eventuală realitate născută după un astfel de armagedon de bun gust. La urma urmei ne-am putea obișnui și cu conducători neînregimentați politic, dacă am vedea la ei o brumă de luciditate, cât de cât bun simț, și un vărf de cuțit de altruism și de dorință de progres.

Mai pe scurt ne cam futem în ele de partide.

Pentru ăștia însă partidul este și tată și mamă. Carnetul de membru pentru ei este rațiunea de a exista și calitatea de baron validarea întregii lor existențe, din momentul în care se luptau fără succes cu gramatica în clasa a 3-a, cel în care se încleștau pe viață și pe moarte cu baalaureatul la îngrijorătoarele și lancinantele ore în care făceau vreo muncă utilă. În viața lor, după toate astea a venit în fine clipa minunată în care, o dată cu intrarea în PARTID și în politică, toate acestea au devenit doar niște amintiri oribile și viața adevărată a început. Cu tot ce e frumos în ea, de la secretarele cu chiloți de danteluță la diplomele de doctorat primite prin poștă, de la primul plic mai dolofan la ultima numire în vreo comisie.

Îi cred, pentru ei PARTIDUL este totul. Dincolo de el nu există nimic, în nici un caz principii, logică, consecvență, planuri de viitor sau altruism. Mai ales nu principii, nu atunci când viața, mai ales viața politică este atât de scurtă.

Ca atare ce puteau bieții oameni să spună aseară la ieșirea de la CPEX? Pentru ei CPEXul ăla a fost o cumpănă în viață, un moment periculos în care o secundă dacă îl mirosea bossul că este de altă părere se ducea pulii de suflet și locul eligibil în senat, și repartiția fondurilor pe anii viitori, și perspectiva de a o angaja pe Loreta, talentata și proaspăta lui secretară, care îi înțelege atât de bine pulsațiile, la minister.

Cine s-ar juca cu așa ceva?

Așa că socialdemocrații noștri au ieșit din clădire ca un banc de heringi, tăcuți și sincroni, de nerăzlețit de către presă și fără a pune botul la întrebări, comentarii sau alt gen de imprudențe de natură a atrage atenția rechilor de la vârf.

Să ne fie milă deci de ei; acolo unde pe noi ne doare în cur ei, sărăcuții, cacă sânge.

Misoginul

Eu nu cred că femeile sunt egale bărbaților. Sau vice versa.

Cred că sunt ființe mai bune decât noi din multe puncte de vedere și poate că din cauza asta am preferat și voi prefera de obicei tovărășia bărbaților.

Una din resursele de bucurie a lumii pe care o trăim este tocmai această diferență dintre bărbați și femei și modalitatea în care, atât de diferiți fiind, nu ne săturăm, de mii de ani, unii de alții.

Chestia cea mai mișto la femei este capacitatea fiecăreia și tuturor de a acumula, sub o formă sau alta, farmec. Dacă nu am exista și noi bărbații pe pământ situația ar deveni cu repeziciune intolerabilă.

Îmi plac femeile, mereu mi-au plăcut, nu numai datorită faptului că sunt atât de fermecătoare ci și datorită faptului că, dacă ar fi după mintea și sufletul lor, ar crea o lume cu mult mai puține asperități chiar dacă, uneori, mai îmbufnată.

O singură categorie de femei nu îmi plac, cele obsedate de misoginie. Cele capabile a găsi misoginie peste tot, de obicei în vorbe, fapte sau gânduri care nu au nici o legătură cu aceasta.

Misoginismul celor din jur nu este evident tuturor femeilor, mai ales celor tinere, frumoase, confidente și amorezate. Acestea se descurcă fără să se înăbușe printre bărbați; de ele eventualul misoginism se lovește ca ploaia de streașină.

Și sunt celelalte, din fericire mai puține, care se înverzesc ca turnesolul în pișat de măgăriță dacă îndrăznești să emiți o îndepărată ipoteză că, în vreo arie de funcționare umană, fie ea grataj scrotal, femeia ar putea fi, într-o zi proastă, inferioară bărbatului. Care identifică în vorbe și fapte nevinovate ale vreunuia vinovate tendințe de nepreamărire a genului feminin pentru care, într-o lume dreaptă, perpetuatorul ar trebui atârnat de scrot și bătut până la albăstrire, cu rujul în cap.

M-am amuzat de multe ori în spusele, actele și scrierile mele de unele particularități feminine, cam în același mod în care am ironizat și particularitățile masculine; am fost uneori sarcastic cu femei, dar la fel și cu bărbați.

Cu toate acestea nu m-am ales niciodată cu eticheta de misandru dar, când și când, câte o doamnă m-a surprins (și ocazional m-a enervat) cu acuza de misoginism.

Este adevărat că, de obicei, tipul de doamne care, să fie majoritare pe planetă, ar face ca misoginia să devină obligatorie.

Mai mult însă decât să îmi placă genul feminin, de la fetițe la bunicuțe, să le consider bune, poate mai bune decât noi, inteligente, cu siguranță mai mult decât noi, și fermecătoare cât să alergi după ele toată viața, nu am ce face.

Voi purta trista etichetă și voi încerca, atât cât pot, să nu schimb în ce mă privește nimic.

Zi de iarnă

Tocmai când mă pregăteam să cobor șlapii din pod și să îmi împachetez puloverele și paltoanele, în așteptarea primăverii grabnice pe care temperaturile din ultima lună o prevesteau, șoc și groază. Azi de dimineață a început căcănăria albă, cu curățat de mașină, termogeneză de nevoie, alunecuș și tot tacâmul.

Nu s-a putut ține Bărbosu, a trebuit să dea peste noi o bastârcă de iarnă.

Tocmai când începusem să agăț rufe de lopata de zăpadă.

Acuma nu pot să neg faptul că am reușit să pungășim iarna actuală de jumătate din dantură dar mărturisesc faptul că începusem să mă obișnuiesc cu aspectul mediteranean al lunii ianuarie și nu simțeam că o iarnă caraibiană, bazată pe pulovere și pantaloni lungi, eventual umbrelă, m-ar fi degradat sau deprimat.

Nu a fost să fie. Guvernul este de vină, că nu controlează importul ăsta hivernal de aer proaspăt, de la ruși…

Riscul de inoportunare a femeii

Într-o țară în care agresorii sexuali nu fluidizează circulația, respectiv în SUA, domnul Harvey Weinstein, un moșneag cu parale de 65 de ani din industria fimului, vrea prospătură.

Este firesc zic eu; omul respiră, îi bate inima și nu are nici una din genele implicate în instalarea homosexualității. Nici nu a ajuns la vârsta de 100 de ani dincolo de care cheful de sex, din câte am auzit, se mai ostoiește la bărbați.

Dacă ar fi trăit în România ar fi fost mai simplu; își punea un chipiu sau un anteriu și ieșea la agățat.

În SUA însă societatea este ciudat de atașată de unele convenții, cum ar fi consimțământul, astfel că activitatea omului a rezultat într-un singur futai zdravăn, respectiv al propriei vieți.

Omul este un exemplu, o inspirație și un mucenic.

Efectul final al încercării babalâcului de a-și rupe crisalida socială și a redeveni fluturașul excitat dintotdeauna a avut ca efect hastaguirea unui fragment important de femei corecte din punct de vedere politic, în state și aiurea, cu repercusiuni grave asupra bărbatului doritor de sex, chiar cu un abord mai nuanțat decât al producătorului american.

Până și Lavinia mi s-a părut că, uneori, se uită mai chiorâș la mine.

Slavă domnului că din patria amorului niște actrițe și celebrități cu mintea acasă și țâțele în față, în frunte cu Catherine Deneuve, au înțeles că dacă se interzice dreptul bărbatului de a fluiera, de a spune prostii și de a încerca, bietei tagme nu i-ar mai rămâne decât jocurile, berea și, eventual, un al treilea război mondial.  Un risc prea mare chiar și pentru femei care, dacă sunt normale, taman de dorința și de încercările patetice ale masculilor de a o transmite au nevoie ca să facă diferența dintre frumusețea interioară și cea pentru care se duc la cosmetician, stilist, epilator și croitor.

Pentru că, o dată cu eventuala interdiție de a inoportuna este posibil și riscul, mai mare, de a interzice oportunarea femeilor. Risc care este tolerabil în SUA dar absolut intolerabil într-o țară adevărată, ca Franța.

We will always have Teleorman

Detractorii doamnei Carmen Daniela Dan pretind faptul că domnia sa nu ar fi chiar cea mai calificată persoană din România pentru a deține funcții publice, câtă vreme până pe la 40 de ani a jonglat cu fel de fel de funcții, de la secretară la funcționar bancar, în așezarea umană Videle, din Teleorman.

Oamenii aceștia răi se înșeală pentru că subapreciază grav fermentarea intelectuală și gnostică la care sunt expuși teleormănenii, îndeosebi dacă sunt pesediști. Viața a arătat că, o dată mielinizarea ajunsă într-un stadiu avansat, doamna ministru a reluat activitatea de pregătire profesională întreruptă câteva zeci de ani și a ajuns la nivelul actual de docție via Facultatea de drept a Universității Ecologice, urmată îndeaproape de licențe și de masterat.

Această frumoasă înflorire caracteristică teleormăneanului a permis ca doamnei ex-secretare să i se dea pe mână colectivități din ce în ce mai mari de oameni, de la Teleorman însuși, unde a servit patria ca prefect pe vremea lui Dragnea, până la toată țara pe care o servește actualmente ca ministru de interne, tot pe vremea lui Dragnea.

Pentru că vremea lui Drganea este lungă, mare și cumva ca piodermita intratabilă – greu de scăpat de ea.

Există, se pare, în cerealele acestei regiuni românești, Teleorman, o serie de alcaloizi și de substanțe prielnice care îi împiedică pe locuitorii regiunii să nu facă școli la bătrânețe, să nu promoveze în posturi din ce în ce mai importante politic și să nu conducă. Într-un fel Teleorman este pentru România cam ce este Montmartre pentru Paris, respectiv locul cu oamenii cei mai valoroși și mai creativi, chiar dacă nu neaparat în sens benefic.

Îmi pare rău de paucitatea sufletească a celor care gândesc faptul că ascensiunea doamnei în chestiune nu ara avea legătură cu factorii sus menționați, cu efervescenta competență și accelerata școlarizare a doamnei, cât cu persoana domnului Dragnea și implicatele fugăreli din trecut ale veveriței secretarelor din Videle de către acesta. Honni soit qui mal y pense.

Dacă oamenii brilianți, capabili a-și lua din tinerețe diplomele la facultăți prestigioase, s-ar înscrie în PSD, probabil că aceștia ne-ar fi miniștri. Așa cum se întâmplă însă, ca să îl parafrazez pe Humphrey Bogart în ”Casablanca” – ”We will always have Teleorman”.

Miniîntreruperea concediului doctorașului

Desfășurarea echilibrată și ritmată a concediului de sfârșit de an a fost întreruptă astăzi cu brutalitate de obligația de a veni la serviciu, urmare a înțeleptei decizii a mai marilor mei de a mai chema la sfârșit de an pe câte un doctor să se zgâiască la spitalul gol.

Nimic care să mă supere totuși.

Am început ziua bine, încercând să îl înjur pe nesimțitul care mă sună, pe 29 decembrie, la 6 dimineața; era doar alarma setată pe mobil, cu înțelepciune, acum o săptămână.

M-am îmbrăcat cu dificultate, blestemând versatilitatea loteriei naționale de a schimba săptămână de săptămână numerele, refuzându-mi un câștig binemeritat de natură de a preveni pe viitor astfel de abuzuri, și am plecat în noapte pe străzile pustii ale metropolei.

După un timp am intrat și în București – aceași pustietate cu excepția notabilă a câtorva bețivi circulând printre benzi.

Spitalul era acolo unde mi-l aminteam că este, mai pustiu decât este galeria echipei de bowling a Chiajnei. Totul este însă numai o aparență, raportul de gardă relevând prezența altor câțiva colegi.

Vreo 5.

Încerc cu dificultate să mă readaptez la zumzăitul odihnitor al raportului dar pleoapele, mai grele decât cuvintele unui duhovnic tind să mă trădeze și să mă facă de râs, drept care deschid facebookul pe mobil.

Am noroc – nimeresc o postare shareuită a unei creștine care povestește necazurile pe care le are cu Ionuț.

Povestea sună cam așa; gagica este un suflet curat, creștinesc, care s-a măritat, fată mare, cu animalul. Viața a arătat că acesta s-a dovedit, din prima noapte, mai puțin interesat de comorile neprețuite din sufletul curat al tinerei cât de profunzimile trupești ale acesteia și de modalitățile de abordare, prin orificiile domnului, ale acestora.

Femeia s-a speriat de această fișă a postului de nevastă și a luat-o în tragic; pare că nu găsește nimic bun în eforturile soțului său, ba chiar că situația este grea și necesită implicarea duhovnicului.

Doar că Ionuț nu are chef de duhovniceală; Ionuț are chef de cur.

Nu apuc să termin interesanta chestie de viață pentru că raportul de gardă se încheie și mă ridic, târându-mă spre cabinet, cu scopul de a alina suferința și de a promova starea de sănătate a concetățenilor mei, conform cu dorințele exprimate ale mai marilor mei.

Nu se poate să nu apară, până la prânz, măcar unul…

Studiile baronului Nicolicea

După o investigație extrem de amănunțită, necesitând fler, perseverență și noroc, jurnaliștii de la ”Adevărul” au realizat imposibilul și au reușit să identifice, ca niște astronomi cartografiind un astreoidaș, studiile de drept ale domnului Eugen Nicolicea.

Marele politician mehedințan al partidului de guvernământ era cunoscut deja ca fiind un absolvent, după numai un an repetat, al Facultății de Electronică de la Timișoara, deci un erudit de temut în sânul unui partid care prețuiește mai mult îmbujorarea pe care o dă școala vieții gălbejelii și dioptriilor date de tocitul excesiv. Și se presupunea că toată vlaga arătată în cadrul procesului legislativ prin care sunt fătate zilele acestea legile justiției nu ar putea în nici un caz să fie cauzată de nesimțire bovină și nepricepere, cât de tehnocrația și înțelegerea superioară a problematicii, înțelegere pe care o poate conferi numai o facultate care pune baza pe intuiție, nu pe prezență și pe inspirație la testele grilă, nu pe polologhii docte în condiții adeverse de examinare.

Și într-adevăr, marele designer al sistemului juridic românesc a absolvit chiar tipul acesta de facultate, respectiv prestigioasa filială din Drobeta Turnu Severin a Universității ”Spiru Haret”, secția de ”Învățământ la distață”, rezervată geniilor.

Nu este cunoscut momentul exact al ejaculării ”tânărului” ”jurist” din corpii cavernoși ai susnumitei facultăți dar indiferent de asta iată că, spre deosebire de ceilalți juriști de valoare ai acesteia, care s-au oprit prin prezervativele unor funcții la care pregătirea temeinică realizată le dădea dreptul, prin fast fooduri sau taximetrie, spermatozoidul socialdemocrat a reușit să ajungă să necinstească, pe la spate, întreg sistemul juridic românesc.

Mai rămâne ca tânărul scolar din Mehedinți să implementeze o ultimă măsură, mult așteptată de altfel de spiritele libere ale stângii românești, respectiv scoaterea în afara legii și declararea ca fiind ”non – grata” pe teritoriul baronatului României a oricărui tip de studii de drept precum și renunțarea la obligativitatea acestora, în cazul tinerilor ca Eugen Nicolicea care ar dori, de ce nu, o carieră de magistrați.

Crănțănele cu susan

Ies, ca de obicei, să completez dejunul medicului de gardă de la bucătăria institutului cu ceva de mâncare de la colț.

Analizez cu profunzime preparatele disponibile, în încercarea mea dintotdeauna de a găsi calea de mijloc între combinația de gust bun și capacitate nutritivă pe de o parte, ambițiile mele searbăde de a mânca de regim pe de altă parte. Îmi cam dă cu virgulă, drept care trenez.

Între timp o doamnă are și ea, la rândul ei, unele îndoieli, deși de natură mult mai spirituală. Astfel femeia ridică cu un aer interogativ o punguță cu niște crănțănele și o întreabă pe vânzătoare, cu anxietatea unei tinere aflate la primul ei test de sarcină, dacă preparatul este de post.

I se răspunde faptul, previzibil, că doar cele cu susan sunt de post, astfel că femeia se răsucește înapoi spre maldărul de pungi de crănțănele încercând să le găsească pe cele pentru care binecuvântarea susanului garantează protecția sută la sută de atingerea păgânească a oului, laptelui sau jambonului de porc cu care manufacturierul, probabil, dă gustul atât de adicționant al crănțănelelor zilelor noastre.

Din atitudinea de misionară căutând într-un maldăr de crucifixuri a doamnei se poate deduce faptul că, spre dezamăgirea probabilă a partenerului domniei sale, toate ce le va băga aceasta în gură zilele acestea nu vor avea nimic animalic în ele.

La urma urmei cu toate crimele, morțile și legile justiției din zilele acestea un mic exces de greutate dată rugăciunilor, prin post, nu are ce să strice.

Un lucru nu am putut totuși înțelege, respectiv de ce crănțănele, când în raionul învecinat zâmbeau îmbietoare, ca niște domnișioare în vitrine prin cartierul roșu, fel de fel de mere, pere, banane și alte asemenea trufandale, bune pentru zeci de posturi, nu doar pentru unul.

La urma urmei post este ăsta, cu crănțănele, lapte sau ciocolate de post?

Păi credeam că postul este despre suflet, nu despre detaliile chimice din mâncare. Ce credință mai este și asta să cauți crănțănele de post când, de fapt, șmecheria este să nu te gândești la crănțănele deloc în această perioadă, nu să cumperi spray cu aromă de crănțănele ca să dai pe fasole cu ea.

Pe logica asta și celălalt tip de înfrânare recomandat femeilor de specialiștii ortodocși ar putea fi depășit cu doar un pic de răzuire și ajustare la unul din capete a morcovului zdravăn de toamnă.

Gândesc toate acestea dar nu i le spun doamnei ba mai mult, încerc să o ajut, luând o pungă din vraf la intâmplare și spunându-i ”Acesta cred că este, doamnă, cu susan”.