Cunoaștere și creator

Cunoașterea umană are și a avut dintotdeauna limite. Este posibil ca aceste limite să persiste până la dispariția speciei noastre și ca realitatea, atunci când este disecată în profunzime, să se dovedească incomprehensibilă pentru om.

Cu toate acestea ființa umană tânjește după explicații; în fapt pacea noastră interioară se obține cu mai multă ușurință atunci când la evenimentele, faptele și întâmplările din jur putem găsi o tălmăcire.

Și pentru că atât de multe lucruri nu pot fi explicate rațional, pacea interioară necesită adesea admiterea unei forțe superioare, a unei divinități care, cu o putere mintală superioară, a așezat și a explicat lucrurile dincolo de raționalitatea noastră limitată.

De fapt în era noastră în care s-au stabilit cu certitudine atâtea fapte, cum ar fi acela că lumea nu s-a făcut în 7 zile, nici acum câteva mii de ani, că umanitatea nu provine din Adam și Eva ci, probabil, prin proces de selecție naturală pornind de la un primate primitive expuse la schimbări radicale de climă, că fulgerele nu sunt manifestări ale furiei divine cât fenomene naturale, etc, singurul argument rămas celor care persistă în a considera că rostul și structura lumii sunt efectele voinței unui demiurg este tocmai această incapacitate a raționaliștilor de a explica totul satisfăcător.

Ca urmare credința în Dumnezeu va rămâne multă vreme cu noi, pentru confortul și coerența interioară a viziunii despre lume.

Pe de altă parte cunoașterea umană este echivalentă cu o deltă în expansiune; micile aluviuni ale contribuției unuia sau altuia, au smuls apelor credinței petece, insule și continente solide de cunoaștere și probabil că va continua să o facă. Omul, sau măcar o parte a umanității sunt atrase de explicații raționale și refuză simplicitatea și comoditatea unui ”Așa a vrut cel de sus”. Și asta este un lucru bun, un lucru care a dus și la medicamente noi, și la invenții noi și la definiri noi ale umanității, mai importante decât circumscrierea strictă a activității, mentalității și gândirii la analiza și răsanaliza unor texte vechi, cum ar fi Biblia sau Coranul.

Nu putem ști cu exactitate prin metodele existente în prezent dacă lumea, așa cum o percepem, este rezultatul activității unui creator sau doar produsul însumat al unor fenomene naturale pe care le cunoaștem parțial.

Putem însă presupune cu mare probabilitate faptul că, la nivel individual, nu contează.

Trebuie să ai un mare grad de aroganță ca să presupui că, în eventualitatea în care chiar există, Creatorul s-ar raporta atât de direct și preferențial cu fiecare din noi sau cu umanitatea în ansamblu. Că imaginea acestuia ar putea vreodată îmbrăca aspectul de monarh oriental, doritor de temple și de preamărire, cum pretind religiile. Nu cred că un astfel de Creator numără lumânările, rugăciunile și zilele de post și nici nu cred că vreunul din noi este atât de important cât să se raporteze vreodată direct cu acesta. Nu cred că este în sarcina unui astfel de demiurg să creeze raiuri și iaduri, doar pentru că noi nu suportăm ideea de sfârșit gol de conținut și nici nu cred că respectiva entitate celestă organizează procese postmortem în care să răsplătească și să pedepsească gâzele umane în funcți de partizanisul lor antemortem față de o religie sau alta.

Sincer cred că, și să existe de fapt un creator, tot hrană pentru viermi și subiect de uitare ajungem cu toții după moarte, fie credincioși, fie darwiniști.

În mentalitatea mea nu există o pregătire specială pentru acest moment trist, dar există ceva ce face sens înainte. Cunoașterea și raționalul omenesc se bazează pe cunoașterea și raționalul din fiecare; asta ne face umani de fapt, nu ploconeala de 4 ori pe zi spre Mecca. Ca urmare avem o datorie față de ceea ce suntem ca specie să încercăm să știm, să cunoaștem și să contribuim cât mai mult de-a lungul vieții; numai efortul colectiv al nostru poate duce la progresul general al umanității.

Ca urmare cred că timpul pierdut în chilie sau la slujbă poate fi mai bine folosit citind ceva, urmărind un documentar sau încercând să înțelegi ceva. Și, dacă există realmente un creator, acesta nu poate fi decât un cumul de raționalitate, onorabil doar prin tentativa noastră de a ne apriopia, cu armele minții, de el.

Sondaj

Văd că o parte a opiniei publice este extrem de satisfăcută de rezultatele unui sondaj de opinie care sugerează că la ora aceasta PSD a scăzut până pe la 28%, sub PNL. Sugerând că în fine #rezistența dă roade.

Nu știu ce să zic.

Sondajele astea de opinie cam seamănă cu meciurile amicale de fotbal și, după cum am tot văzut, noi suntem mereu capabili să câștigăm vreun amical cu Spania, doar ca să ne bată Albania sau Muntenegru atunci când se joacă pe bani.

În plus nu îmi este clar cât de bun este sondajul acesta câtă vreme nu este clar pe ce bază au crescut PNL și USR și nici din ce cauză colegii de guvernare de calitate ai PSD, ALDE, sunt de asemenea în creștere, de parcă uzura făcutului de prostii la nivel înalt i-ar atinge pe unii dar nu pe alții.

Sunt oricum confident că zilele acestea un contrasondaj comandat bărbătește de PSD va reașeza lucrurile pe făgașul firesc, adică cel al dragostei de Dragnea.

Dacă este să îl iei în serios un astfel de sondaj ar sugera o românime preocupată, o agora bâzâind de preocupare și de ferment politic, analizând discriminativ prestația și valoarea fiecărui politician și trăgând concluzii înțelepte. Știm însă că de fapt suntem cu toții cei dintotdeauna, cu părerile noastre preformate, bula noastră pe FB și dorința dintotdeauna de a-i vedea pe ăilalți privind la colivă; nu cunosc, de ani de zile, vreun om care să își fi schimbat opțiunea politică.

Nu îmi fac speranțe mari deci legate de această aparentă migrare a preferințelor alegătorului român; poate că a fost vreme rea prin Teleorman și nu au ajuns suficient de mulți operatori pe acolo.

Îmi fac speranțe mai mari însă în capacitatea PSD de a se autouza și de a se scinda în lupta lor nărăvașă după funcții și putere; nu cred că oameni precum Codrin Ștefănescu sau Pleșoianu or să se lase schimbați de tot felul de dăncile așa că trag speranță că unitatea aparentă a acestui partid care și-a schimbat de 2 ori până acum premierul, fără motive inteligibile de ocătre o minte normală, nu este mai mare decât unitatea vulturilor adunați pe carcasa vreunui stârv prin savana africană. Și dacă este să vină vreo schimbare semnificativă aceasta poate apare doar prin implozia acestui conglomerat de mafioți, nu din activarea neuronală a electoratului român.

Prodigiozitatea oficialului român

Uneori, când mai citesc declarația de venituri a câte unui oficial sau parlamentar român, mă apucă o silă imensă de mine. De cât de prost și bicisnic sunt.

Deci oamenii aceștia reușesc din venituri absolut normale și fiscalizate, salarii, indemnizații, pensii să își ia câte 4-5 terenuri, să își facă o groază de case, să călătorească, 2-3 mașini, le mai rămâne și prin conturi.

Și eu, cu un salariu pe care tot ei săracii mi-l tot măresc, trag de 7 ani de aceeași mașină și plătesc lună de lună, în speranța că nu voi crăpa înainte de închiderea creditului, programată la vârsta de 70 de ani, pentru un petec de grădină cât jacuzziul ăstora.

Este clar, vina este în mine. Or fi pitacii care îi pierd la yams? Lipsa premiilor la bridge? Exuberanța cu care mai trec, când și când, pe la măcelărie în loc să o țin pe Eugenii?

Am avea cu toții atât de multe de învățat de la oficialii români ! Numai de i-o pune odată pe toți în același  loc, închis cu cheie, să putem să îi luăm la întrebări.

 

Liniște

Se pare că motivul exact pentru care doamna Elena Udrea a ales ca să stea la plajă prin Costa Rica, în loc să stea să dea cu subsemnatul prin România, este unul medical.

Astfel ginecologul domniei sale a aruncat o privire și a concluzionat că, în aceste momente, fosta speranță a vieții politice are nevoie de liniște.

Statul în frig, sărăcia, cozile, mersul la slujbă, traficul, munca și celelalte hobbyuri ale gravidelor de pe la noi sunt în regulă, câtă vreme au parte de liniște (altfel m-ar mira faptul că atât de multor femei însărcinate de la noi nu li se recomadă mutarea de urgență prin Caraibe).

Este într-adevăr o grijă fundamentală a statului de drept aceea de a asigura judecaților și condamnaților pentru corupție liniștea și nu este corect să fie nevoie de părerea avizată a vreunui ginecolog pentru asta; ar trebui ca statul să se simtă singur.

Deplasarea cu caracter definitiv a unor valori locale, gen Udrea sau Mazăre, pe alte meridiane nu este, desigur, un lucru rău. Nu ar fi rău ca Tăriceanu, Dragnea, Șerban Nicolae, Codrin Ștefănescu, Dăncilă și ceilalți să fie direcționați spre alte zări pentru a fi liniște.

Cu toate acestea nu pot să nu îi văd, atunci când îi dă la televizor răcorindu-se cu un mojito și liniștindu-se pe vreo plajă, fără să simt că, din păcate, am contribuit și eu, și tu, și gravidele neliniștite de pe la noi la costul șezlongului și a paiului din mâinile lor, sub forma impozitelor și taxelor pe care aceștia le-au drenat spre cardurile din buzunare.

Prin alte zone ale planetei (zone cunoscute și sub titulatura de lume civilizată, adică restul lumii în afară de noi, ruși, coreeni și câteva state africane), atunci când eludezi justiția și fugi în noapte de frica unor sentințe, concetățenii tăi tind să te trateze ca pe un infractor, să nu le pese de cuvintele pe care le rostești și să aștepte un singur lucru – extrădarea.

La noi este un pic altfel; care cum folosește banii furați de la concetățeni ca să schimbe pușcăria cu leneveala prin vreo țară tropicală, devine un fel de guru, un filozof, acuzator și moralist la care toată lumea, sau măcar publicul televiziunilor cu simbrie, cască gura.

Pare că pentru mulți concetățeni gestul acestor maimuțele prinse cu mâna în sac, care ne dau cu tifla tuturor, dar mai ales puliștilor care nu ar putea să meargă în Costa Rica nici în vacanță,  nu are vreo implicație morală. Nu sunt dezgustați. Li se pare OK, poate chiar au compasiune pentru bieții mafioți, siliți la o pensionare atât de timpurie din genul lor de activitate benefică pentru țară.

Cum o fi asta să nu ai bani nici de pastă de dinți cu spumă și să te uiți la alde Mazăre sau la alde Udrea cum se bronzează, în liniște, fără ca să te apuce dracii și dorința de a strangula vreun pesedist, pe mine mă miră, deși nu atât de mult pe cât mă mira înainte de decembrie 2016.

În context tot ce putem spera, din perspectiva justiției minimale, este ca respectivii să se implice și pe plan local în ceea ce se pricep mai bine și să ajungă în câțiva ani, fugăriți de justiția de prin Costa Rica sau Madagascar, să se refugieze, pentru liniște, din nou la noi.

Liviopleșoianism și patriotism adevărat

acum, că domnul Timmermans le-a dat un pic cu glandul pe la bot, coechipierii noștri de românism, pesedistoaldiștii, își descoperă o nouă latură personală. Patriotismul. Neatârnarea fermă în fața străinătățurilor care ne agresează cel mai prețios bun: alesul socialdemocrat cu probleme de corupție.

Această tendință de patriotism de facebook, pe care unii ar numi-o liviopleșoiainism, alții tembelism nevindecabil, se manifestă tradițional la noi ori de câte ori câte un oficial european se apucă să ne bată obrazul pentru vreo hazna pitită sub preș. Era (desigur fără facebook) și pe vremea în care Ion Iliescu (și patrioții actuali care îi erau atunci alături, gen Șerban Nicolae) primeau dojane și darabane pe obraz pentru zburdălniciile cu iz de genocid ale acelor vremuri, ștrengării pe care televiziunea aservită de atunci, Antena 3 a vremurilor alea cum ar veni, le considerau constituționale, benefice dar, poate, cam moi.

Cumva râia socialdemocrată se consideră patrioată, fără a contribui cu ceva la progresul și viitorul patriei, numai și numai pentru că au capacitatea de a îngroșa suficient obrazul la semnalele occidentului.

Măreția patriei noastre s-ar putea afirma prin muncă, dezvoltare, producție proprie, educație și educare, schimbare de ton și de obiective la nivel politic, dar nu prin scrisorile deschise trimise de către vreun paranoic nesemnificativ local mai marilor vremurilor noștri (care probabil nici nu memorează cu ușurință numele mafioților noștri) și nici prin ședințele de psihoterapie și catharsis organizate pe la saloanele de furioși ale Antenei 3.

Patriotismul cere fapte și efort, din păcate pntru ardentul sentiment de iubire de Teleorman pe care îl mai încearcă, pe marginea piscinei sau prin Madagascar, pe socialdemocratul român tipic.

Raportul Codruței – opinia unui părierist

Doamna Kovesi a prezentat raportul de activitate pe anul 2017 al DNA și, după cum era de așteptat, opinia publică (mă rog acel segment al opiniei publice a cărui atitudine este exprimată pe ecranele TV sau pe FB) s-a divizat în două (sau mai bine zis și-a menținut starea de diviziune inițială): cei care aprobă integral și sunt complet de acord cu munca DNA, respectiv cei care nu văd nici un bine și nu pot valida ca pozitivă nici o acțiune DNA.

Este bine așa, lipsa de maleabilitate a opiniilor este o probă de caracter. Cel puțin la noi. Nu suntem ca fraierii din alte părți care se bazează excesiv pe realitate și pe fapte.

Nu am studiat cu atenție, comparativ cu anii trecuți, eventual comparativ cu activitatea altor parchete, de la noi sau de afară, raportul doamnei procuror șef. Nu am studiat nimic din toate acestea din rațiuni de timp, de lene, de lipsă de aplecare generală în domeniu. Ca urmare nu pot avea decât concluzii subiective.

Sunt câteva lucruri care trebuiesc spuse de la început.

  1. Orice raport de activitate proprie este conceput într-un mod pozitiv, accentueaza realizările și tinde să estompeze și să scuze eșecurile
  2. Statistica în astfel de rapoarte este mereu incompletă, în sensul că se folosesc indicatori statistici limitați (medii, numărători, procente), adesea nu cei mai elocvenți și niciodată diferențele nu sunt testate pentru semnificație statistică. Pur și simplu nu putem ști dacă un plus sau un minus al unui astfel de indicator semnifică ceva sau este doar o variabilitate normală a activității umane
  3. Analiza unui astfel de raport, mai ales în ariile de polarizare politică, nu urmărește să identifice realități și să le corecteze, cât urmărește să identifice vinovați și să îi îndepărteze, cu conotația că numele vinovatului este cunoscut de la început.

Ca urmare a tuturor acestora este greu de luat o poziție obiectivă, publică sau personală, vis a vis de raportul de activitate al DNA pe anul 2017. Tot ceea ce se poate emite este o părere personală.

Opinia mea și a multora ca mine este accea că, fie că anul acesta este cu plus sau cu minus față de anii trecuți, activitatea DNA și a doamnei Laura Kovesi este benefică datorită contextului politic care mi se pare evident: un partid, sau mai bine zis o cârdășie de partide conduse de oameni condamnați sau aflați foarte aproape de condamnare sau recondamnare, ajunși la putere prin promisiuni deșarte pe care nici nu mai mimează că vor să le îndeplinească, au prioritizat o acțiune de terorism politic menită a demonta funcționarea justiției, sau măcar de a stârni îndoieli privind modul de funcționare al acesteia, până la nivelul la care să devină acceptabil și popular gândul că a face ilegalități nu este o problemă a făptuitorului ci a disfuncționalităților justitției. Că este OK ca șefii patriei noastre să fie gri din punct de vedere al cinstei, pentru că Soros, pentru că state paralele, pentru că ascultări ilegale.

Problema este că mulți ca mine se gândesc că este OK să asculți ilegal un hoț, că nu este rău să snopești în bătaie un violator și că merge să închizi ochii la o procedură sau la alta dacă miza este să oprești un mafiot, un criminal sau un ticălos.

Presupun că nu sunt suficient de european.

În plus eu cred că eforturile celorlalți de a o ataca permanent pe Kovesi, în general pe orice procuror care nu admite public faptul că procuratura greșește mai des decât acționează corect, nu are ca imbold dorința de mai bine în domeniu, după cum pretind la televizor sau în mass media stângiștii. Scopul lor nu este o procuratură mai eficientă, după cum pretind, ci pur și simplu decapitarea acesteia și instalarea unui băiat de băiat care să înțeleagă faptul, tradițional, că justiția la noi este pentru căței, nu însă și pentru dulăi.

Ca urmare este previzibil că, dacă le iese planul, în fruntea DNA nu va apare în nici un caz cineva mai bun, cu rezultate superioare doamnei Laura Codruța Kovesi. Din păcate.

Bizarerii de solidaritate

Una din reușitele propagandei de stânga pesedistoaldistă este aceea de a inocula în mintea oamenilor normali ideea că fiecare din ei pot fi subiectul unor abuzuri inimaginabile ale procurorilor, văzuți ca o șleahtă de orci însetate de sânge nevinovat.

Că, de fapt, ce au pățit niște perosane candide și nevinovate, constructori și binefăcători de țară, precum Adrian Năstase, Vanghelie, Mazăre, Dragnea, Nicușor Constantinescu, Șova, etc, etc, etc se poate întâmpla și nouă, celor care ne trezim la 6 dimineața zi de zi ca să prestăm proletărește la servici.

Dacă exemplele ar cădea preponderent din lumea oamenilor normali și nu a politrucilor cu viloaie, jeepane, girofaruri și conturi grase, probabil că și eu aș fi de partea antiDNA.

Nu zic că abuzurile procurorilor sunt imposibile, nici că uneori pe mâna lor intră și oameni normali – inclusiv medici ca mine care sunt anchetați, cu mai mult sau mai puțin temei. Sper ca personal să fiu ferit de așa ceva, motiv pentru care, de altfel, încerc să fac tot ce este rezonabil și fezabil ca să nu fac greșli și să nu încalc legea.

Este bizar acest sentiment de solidarizare al unora din concetățeni exact cu alde Mazăre, care ne trimite bezele din Madagascar și nu cu oameni care chiar fac lucruri bune pentru țară, validate ca atare la nivel internațional, cum ar fi de ex dna Kovesi despre care se pot spune multe, dar că nu a fost decorată și lăudată de lumea civilizată și imparțială de afară, nu.

Principii frumoase cu oameni mai puțin frumoși

Pare că după coclita prezentare de 5 ore jumate (mă rog, cam atâta a părut a dura) a domnului superspecialist în drept și morală publică Tudorele Făceva, rămâne cum a stabilit; fiecare cu pizda mă-sii.

Că suntem români, facem războaie mari din conflict mici și vice versa.

Ai lor sunt încă în erecție/umectate de câtă măiestrie juridică și elocvență retorică câtă le-a fost dat să experimenteze ieri, chiar dacă, să recunoaștem, omul pe alocuri a părut cam moale pentru un partid ai căror reprezetanți parlamentari întreabă doamnele din opoziție dacă se fut în cur pe bani.

Ai noștri admit că mai prost și mai ticălos decât buboiul de la justiție nu am mai văzut niciodată, în orice caz nu de la ultima luare de poziție a vreunui reprezentant PSD-ALDE, nu contează numele.

Ca de obicei după un astfel de moment politic semnificativ suntem disconfortați cu toții, supernervoși, gata de sudalme și, desigur, nederanjați de faptul că, din nou, nici un progres în domeniu nu a putut fi evidențiat. Pentru noi, pentru țară, pentru justiție sau pentru civilitate.

La urma urmei nu este vorba decât de principii comune, alea pe care, atunci când ne scremem pe WC, le acceptăm în integralitate, dar care nu pot părăsi în alte circumstanțe buzele noastre cât să creeze o bază de discuție, de negociere și de clădire a ceva mai bun decât a fost până acum. De ce ne-ar trebui asta în locul acuzelor reciproce și a invectivelor?

Principiile independenței justiției, al corectitudinii acesteia, al promovări active a anticorupției și al asanării controlului politic asupra funcționării actului de justiție; principii cu care aparent suntem cu toții de acord dar pe care nu le promovează nimeni cu adevărat. Despre care toți vorbesc, dar nici unul nu face, din cauza ticăloșiei celorlalți, firește, ceva concret.

Și uite așa trecem prin viață căutând vinovați – noi pe ai lor, ei pe ai noștri – fără ca să schimbăm, să reformăm sau să îmbunătățim ceva.

Și nu e de mirare când maximul de erudiție disponibil în domeniu este Tudorel, dacă apogeul dorinței de bine rezidă într-o colectivitate de oameni care și-au construit cariera la limita gri dintre legal și ilegal și dacă replica societății civile se reduce mereu la câteva sute de oameni dând din năframe și telefoane mobile pe străzi.

Așa că să ne pregătim nu o să avem niciodată în domeniul justiției cu adevărat schimbări benefice; doar rapoarte mai mult sau mai puțin susținute și decapitări ocazionale, comandate politic.

Gâdea și pupatul de cur

Pentru Gâdea, atunci când este făcut de neprofesioniști, în dorul lelii, fără pasiune și fără limbă, pupatul în cur devine un fapt reprobabil, așa cum reiese din cuvintele adresate purtătorului de cuvânt al PNL de la înălțimea statutului domniei sale de moderator TV și de expert în problemă.

Dacă CNCDul a luat foc atunci când CTP ne-a luminat și ne-a ajutat să dăm un nume speciei simiene spre care coafura doamnei Dăncilă ne târa subconștientul, pare că frazele răspicate ale purtătorului de forceps antenist nu au trezit vreo reacție semnificativă din partea admirabilei instituții sau a altora care papă banii noștri pentru monitorizarea civilității publice.

Sau poate oamenii au înțeles mai repede decât noi, neprofesioniștii, faptul că pupatul de cur, îndemnul la aceasta și reveriile legate de gest nu sunt niște insulte mai mari decât eventualul îndemn dat curvelor să sugă pula. Și atunci când îndemnul vine de la matroana șefă, probabil că este mai degrabă un sfat părintesc decât o agresiune.

Aștept cu nerăbdare emisiunea în care moderatorul cu placenta încă neruptă o să se apuce să-și bată invitații; trăim vremuri grele și fără implicarea factorilor responsabili, domnule, nu se mai poate.

 

 

Emeza zilei și gaura de viermi

În scurtul și regretabilul interval de timp petrecut aseară, după conferința de presă a Laurei Kovesi, în lumea Antena 3, am constatat un fapt semnificativ, respectiv acela că, în citadela jurnalismului oxiuric avansat, nimic din ce ar fi zis biata femeie nu ar fi contat.

Sigur, nu am putut sta mult să ascult huruitul vidanjei de casă a Varanului; după un timp de expunere la Gâdea, Șerban Nicolae sau Ciuvică la mine în republică încep câinii să hăulească, pisicile să fornăie, nevasta să se irite, stomacul să doară, balonarea să crească, lumina să pâlpâie și televizorul să clipească, toate considerate de subsemnatul ca semne că este timpul telecomenzii.

Dar revenind, oamenii aceia (deși ar fi de fapt nevoie de un cariotip din partea fiecăruia ca să stabilim clar aparteneța lor la specia noastră), trăiesc într-o lume paralelă, sau mai exact neintersectabilă vreodată cu cea a oamenilor normali. De fapt cred că studioul Antena 3 este de fapt o gaură de vierme (mă rog, de viermi), prin care se poate intra de către cei cu adevărat curajoși și cu stomacul tare într-o lume cu alte dimensiuni, nici una spinală, în care regulile de bun simț și raționament sunt parțial alterate, parțial inversate.

Este adevărat că, pe de altă parte, postul acesta se adresează strict proștilor și nesimțiților, deci nu este sută la sută inadecvat.

De obicei ”Sinteza zilei” începe cu o perorație împleticită din punct de vedere al conținutului gnostic și găunoasă din punct de vedere moral a titularului Gâdea; omul compensează însă aceasta lungind-o, probabil pentru a da timp eventualilor telespectatori normali să își golească mațele.

Abia apoi, nonsensul și aberația fiind creionate, se dă cuvântul celuilalt rezident permanent al galaxiei stupidității, domnul Ciuvică, să scuipe și el câțiva oxiuri varanici. Omul este ceva mai continent, poate și pentru că, în mintea lui, este cogeamitea președintele de investigații politice, nu ocupantul cu logoree, zi și noapte, al canapelei politice a șezătorii.

O dată fecalomul regurgitat și așezat pe masă, vine rândul celorlalți participanți la ospăț să îl ia la mână, să îi stabilească bunul gust, aroma deloc deranjantă și sațietatea care îi cuprinde după câteva găleți trase pe nerăsuflate.

Nu prea stau eu atât de mult să le văd paranghelia ce este drept.

Revenind la emisiunea de ieri, care a urmat desigur formatul sus enunțat, ce m-a frapat la toate aceste lifte căcănii a fost faptul că, aparent, nici unul nu urmărise conferința de presă a doamnei Kovesi, la care făceau permanent referire, sau dacă o urmăriseră nu reușiseră să priceapă nimic. Și că de fapt recenzia lor ar fi sunat la fel indiferent ce ar fi zis și făcut femeia.

Și dacă își dădea demisia, își făcea sepuku și cu ultimele puteri își fdădea foc, nematodele vorbitoare de la Haznaua 3 ar fi spus aceleași lucruri pe care le spuneau ieri.

Și m-a frapat că de fapt oamenii ăștia nu vorbesc despre o realitate comună celorlalți, de pe planeta noastră, ci despre o alta, despre care primesc informări în prealabil de la mai marii lor, după care încep să combată, ca întorși cu arcul. Ca niște gândaci de bălegar care tocmai au dat de marfă proaspătă.

Practic nici nu ai de ce să te superi, e ca la salonul de analize politice de la Bălăceanca; tot ce trebuie să mai faci eventual este să le completezi fișa și tratamentul.

Am închis la timp gaura de viermi, până să înceapă revoluția în Republica Cucu; după un timp greața mi-a trecut și chiar am simțit, amintindu-mi de balele de la gura de făt scăpat de forceps pe jos a prezentatorului, o anumită satisfacție; pare că în felul ei profesionist doamna Kovesi le-a dat tuturor celor de pe acolo muie.