Gâdea și pupatul de cur

Pentru Gâdea, atunci când este făcut de neprofesioniști, în dorul lelii, fără pasiune și fără limbă, pupatul în cur devine un fapt reprobabil, așa cum reiese din cuvintele adresate purtătorului de cuvânt al PNL de la înălțimea statutului domniei sale de moderator TV și de expert în problemă.

Dacă CNCDul a luat foc atunci când CTP ne-a luminat și ne-a ajutat să dăm un nume speciei simiene spre care coafura doamnei Dăncilă ne târa subconștientul, pare că frazele răspicate ale purtătorului de forceps antenist nu au trezit vreo reacție semnificativă din partea admirabilei instituții sau a altora care papă banii noștri pentru monitorizarea civilității publice.

Sau poate oamenii au înțeles mai repede decât noi, neprofesioniștii, faptul că pupatul de cur, îndemnul la aceasta și reveriile legate de gest nu sunt niște insulte mai mari decât eventualul îndemn dat curvelor să sugă pula. Și atunci când îndemnul vine de la matroana șefă, probabil că este mai degrabă un sfat părintesc decât o agresiune.

Aștept cu nerăbdare emisiunea în care moderatorul cu placenta încă neruptă o să se apuce să-și bată invitații; trăim vremuri grele și fără implicarea factorilor responsabili, domnule, nu se mai poate.

 

 

Emeza zilei și gaura de viermi

În scurtul și regretabilul interval de timp petrecut aseară, după conferința de presă a Laurei Kovesi, în lumea Antena 3, am constatat un fapt semnificativ, respectiv acela că, în citadela jurnalismului oxiuric avansat, nimic din ce ar fi zis biata femeie nu ar fi contat.

Sigur, nu am putut sta mult să ascult huruitul vidanjei de casă a Varanului; după un timp de expunere la Gâdea, Șerban Nicolae sau Ciuvică la mine în republică încep câinii să hăulească, pisicile să fornăie, nevasta să se irite, stomacul să doară, balonarea să crească, lumina să pâlpâie și televizorul să clipească, toate considerate de subsemnatul ca semne că este timpul telecomenzii.

Dar revenind, oamenii aceia (deși ar fi de fapt nevoie de un cariotip din partea fiecăruia ca să stabilim clar aparteneța lor la specia noastră), trăiesc într-o lume paralelă, sau mai exact neintersectabilă vreodată cu cea a oamenilor normali. De fapt cred că studioul Antena 3 este de fapt o gaură de vierme (mă rog, de viermi), prin care se poate intra de către cei cu adevărat curajoși și cu stomacul tare într-o lume cu alte dimensiuni, nici una spinală, în care regulile de bun simț și raționament sunt parțial alterate, parțial inversate.

Este adevărat că, pe de altă parte, postul acesta se adresează strict proștilor și nesimțiților, deci nu este sută la sută inadecvat.

De obicei ”Sinteza zilei” începe cu o perorație împleticită din punct de vedere al conținutului gnostic și găunoasă din punct de vedere moral a titularului Gâdea; omul compensează însă aceasta lungind-o, probabil pentru a da timp eventualilor telespectatori normali să își golească mațele.

Abia apoi, nonsensul și aberația fiind creionate, se dă cuvântul celuilalt rezident permanent al galaxiei stupidității, domnul Ciuvică, să scuipe și el câțiva oxiuri varanici. Omul este ceva mai continent, poate și pentru că, în mintea lui, este cogeamitea președintele de investigații politice, nu ocupantul cu logoree, zi și noapte, al canapelei politice a șezătorii.

O dată fecalomul regurgitat și așezat pe masă, vine rândul celorlalți participanți la ospăț să îl ia la mână, să îi stabilească bunul gust, aroma deloc deranjantă și sațietatea care îi cuprinde după câteva găleți trase pe nerăsuflate.

Nu prea stau eu atât de mult să le văd paranghelia ce este drept.

Revenind la emisiunea de ieri, care a urmat desigur formatul sus enunțat, ce m-a frapat la toate aceste lifte căcănii a fost faptul că, aparent, nici unul nu urmărise conferința de presă a doamnei Kovesi, la care făceau permanent referire, sau dacă o urmăriseră nu reușiseră să priceapă nimic. Și că de fapt recenzia lor ar fi sunat la fel indiferent ce ar fi zis și făcut femeia.

Și dacă își dădea demisia, își făcea sepuku și cu ultimele puteri își fdădea foc, nematodele vorbitoare de la Haznaua 3 ar fi spus aceleași lucruri pe care le spuneau ieri.

Și m-a frapat că de fapt oamenii ăștia nu vorbesc despre o realitate comună celorlalți, de pe planeta noastră, ci despre o alta, despre care primesc informări în prealabil de la mai marii lor, după care încep să combată, ca întorși cu arcul. Ca niște gândaci de bălegar care tocmai au dat de marfă proaspătă.

Practic nici nu ai de ce să te superi, e ca la salonul de analize politice de la Bălăceanca; tot ce trebuie să mai faci eventual este să le completezi fișa și tratamentul.

Am închis la timp gaura de viermi, până să înceapă revoluția în Republica Cucu; după un timp greața mi-a trecut și chiar am simțit, amintindu-mi de balele de la gura de făt scăpat de forceps pe jos a prezentatorului, o anumită satisfacție; pare că în felul ei profesionist doamna Kovesi le-a dat tuturor celor de pe acolo muie.

Sărăcie și bogăție

Unul din paradoxurile sociale este faptul că bogăția este relativă, dar sărăcia este absolută.

Oamenii bogați, chiar și cei extrem de bogați, simt că ar putea avea mai mult. La urma urmei ce bucurie poția avea, chiar miliardar fiind, dacă indicele Dow Jones scade într-o bună zi și îți rade câteva miliarde? Sigur, îți mai rămân câteva, dar ce să faci cu ele? Dacă faza se repetă îți tragi și un glonț în cap.

Câtă plăcere poate găsi un bogat în viață când totul se învechește, se demodează sau, în cazul nevestelor, îmbătrânește? Cum să îți priască Lamborghiniul, când vecinul miliardar are un Bugatti nou nouț bătut cu nestemate și cum să asculți netulburat turuiala hoașcei când partnerul tău de afaceri tocmai și-a casat nevasta și și-a luat în fine alături de el o ființă care, la cei 20 de ani ai ei, îl înțelege cu adevărat.

Da, e greu să fii bogat din motivul simplu că de fapt nu ești niciodată suficient de bogat.

La polul celălalt săracii nu au același set de probleme; în sărăcie sunt doar două grade mari – cea în care dormi pe străzi, îți chiorăie mațele sau, pur și simplu, îți pui ștreangul de gât că nu mai ai nici un venit și cea mai puțin apăsată în care doar faci calcule zi de zi, cauți produsele mai ieftine, fie ele toxice, pingelești ciubotele, fie ele deja pingelite și aștepți ziua de vot, sperând la un punct de pensie mai mare. Ca să nu ajungi în prima categorie.

Sărăcia de cetățean care se ferește pe trotuar de stropii limuzinelor cărând neveste de miliardar, care ocolește palatele bogătanilor, de frica body guarzilor și care își ia revanșa la televizor, urmărind dramele mondene, finanțiste sau juridice ale unora din bogați.

În context, la specia umană, principala bucurie a săracului rămâne sărăcia altora exact cum, la bogat, principala tristețe este bogăția altora. Ceea ce face specia și epoca noastră extrem de interesante.

Programul cel nou al împăratului

În sala cea mare a consiliului executiv imperial era o liniște de ai fi putut auzi broboanele de transpirație strecurându-se printre gușile baronilor. Îngenuncheat la poalele tronului, Dose-aga aștepta în liniște ca măria sa, Teleorman I-ul, să ia o decizie. Cu săbiile scoase, aghiotanții acestuia, Codrin de Pulifric și Șerpan Căcănoaie așteptau un singur gest din partea serenissimului ca să zboare capul de pe gâtul încovoiat al celui care, din speranță a regatului în materie de aplicare a programului se dovedise a fi doar un spion nenorocit al marelui terorist Stan Paralel.

– Bine, măi jivină bețivă, eu îți dau simbrie, roib cu girofar, sigiliul imperial și programul ăsta revoluționar care să facă numai bine și fericire, și tu trădezi?

– Dar, înaltule, am aplicat literă cu literă programul, și chiar o parte din poze…

– Minți, canalie. Se vede din năsoiul ăla ca o conopidă, care nu se mai oprește de câteva luni din crescut, că nu ești decât un șarpe, pardon un tapir pe care l-am crescut la sân. Unde sunt, drojdier nenorocit, masele de supuși care să mă aclame și organizațiile de femei care să îmi mulțumească cu metode specifice, dacă ai făcut, cum zici, ce trebuia?

Din mulțimea de sfetnici se iscă o ușoară rumoare, pe fondul căreia se auziră vocile distincte a doamnei Carmencita șoptind ”Aici sunt” și ale prințeselor Pavianska și Bovana scârțâind recunoscătoare ”Oricând”.

– Nu ar fi trebuit, cârnul dracului, ca la ora asta să tremure lumea de extaz când mă vede, așa cum scrie negru pe alb pe pagina 21, paragraful 3 ale Programului?

– Eu ce să le fac dacă #rezistă? scânci aga.

– Pulifrici ! tună împăratul.

– Ordin, să trăiți, pupa-v-aș poalele și ce mai aveți pe acolo, răspunse Codrin cu obișuita nuanță demnă pe care o mai avea când și când în glas.

– S-a uscat căpățâna lui Scândureanu în țeapă? că parcă pe tine te însărcinase CPEX să verifici.

– Uscată, Șefu… ți-e drag.

– Bine, la colecție cu el. L-am iertat, să nu se zică vreodată că aș fi un paranoic vindicativ și fără umanitate, cum pretinde Stan Paralel. Dar acuma am o țepușă goală, Bergerac, dacă pricepi aluzia…

– Îndurare, înaltule. Îndurare.

– Da tu ai avut îndurare, tâmpilă? se auzi plină de năduf vocea Carmencitei, hatmanul gărzilor, tu ai avut îndurare cu mine când am găsit sigiliul ăla rupt de agenții koveniști ai Stanului Paralel sub feon? Că din blondă ultranaturală și sfertocreierată nu m-ai mai scos o săptămână.

– Am greșit, săru mânuțele alea care au grijă atât de bine de Șefu.

Era târziu însă. Cu un gest de lehamite Teleorman arătă tuturor că acest punct pe ordinea de zi se încheiase și, în aplauzele entuziaste ale selectei adunări, de Pulifric și Căcănoaie îl înșfăcară pe Dose

– Hai să facem mai bine un tete a tete – hohoti Șerpan Căcănoaie, un om cunoscut în lumea baronilor locali ca fiind un mare om de spirit și bun simț

 

 

 

Ședința de masaj și doctrină a împăratului mergea bine. Ca de obicei acolo unde punea mâna Carmencita lucrurile se rezolvau de la sine și asperitățile tindeau să devină relaxate și flasce.

– Pe cine deci să pun agă? întrebă, cu mâinile sub pernă, Luminatul

– Cred, drăgnicul meu, că te-ai lămurit și tu cu bărbații. Niște intriganți, tremurând de frica Ghionoaiei Kovesica, a lui Iohan cel limbut și al lui Stan Paralel, medită femeia de stat cu mâna pe serenul cur. Este vremea să pui o femeie, dacă oi găsi pe vreuna neconflictuală, care să respire aer european și să aibă părul blond și cochet, mai continuă ea făcând cu ochiul la una din oglinzile care străjuiau.

– Aha, gemu Teleorman. Mai jos și mai pe mijloc, te rog.

– În plus, mai continuă confidenta în timp ce își muia degetele în untdelemnul special de brainstorming, cred că trebuie un program de guvernare nou.

Curul împăratului se încordă brusc.

– Ce vrei să spui?

– Actualul program este destul de bun, dar are o problemă. O problemă insurmontabilă pentru baronul modern, o problemă pe care nici unul nu a reclamat-o în mod direct dar care, cu siguranță, explică nerealizările de care vorbea Măria Ta.

– Hm?

– Nu are poze. Trebuie unul mai intuitiv. Și slavă domnului, întâmplarea face să cunosc un finanțist de o valoare inestimabilă, un geniu cu suturile craniene pârâind din cauza cunoștințelor care dau pe afară, un baron de treabă și luptător de când se știe cu structurile Stanului Paralel.

– Să schimb programul? Cum îl cheamă pe învățat?

– Laviniu Bâlbov.

– Și unde îl pot găsi?

– Probabil prin Madagascar, înalță zmei și așteaptă o prescriere. Da îi trimit eu un porumbel.

 

 

 

Ședința de consiliu, acum că Carmencita era îmbufnată, pufnea și ofta, mergea destul de anevoios.

Încântat Teleorman I-ul își mângâia, ca de obicei când obținea un succes politic remarcabil, mustața, fără a realiza faptul că, poate, nu înțelesese în profunzime sfaturile favoritei sale privind numirea noului aga.

Noul aga, doamna Pavianski, continua silabisirea principalelor puncte ale Noului Program al Împăratului, așa cum reieșeau acestea din schemele, desenele și, pe alocuri, cuvintele scrise de Bâlbov.

– Conform programului de guvernare conductele de lapte vor trebui marcate corespunzător cu alb și cele de miere vor fi mai subțiri; mai rămâne desigur problema robineților.

– Extraordinar, aclamă Șerpan Căcănoaie, un om mai capabil decât alții în a recunoaște implicațiile profunde pe care această realizare, de altfel prinsă în programul baronial preelectoral, o avea pe activitatea malefică a lui Stan Paralel.

– Desigur, continuă clătinându-și ciuful ca o streașină priceputa femeie politică, pentru asigurarea unui flux adecvat prin conducte va trebui să aprobăm în această augustă adunare o mică revoluție fiscală în ceea ce privește pe apicultori și pe văcari. Am primit deja de la asociațiile lor scrisori de mulțumiri, adeziune spontană și, ce să mă mai feresc de cuvinte, entuziasm

Din locul lui mai retras de pe băncile echipei guvernamentale domnul Daiaioaia, ministrul de resort, își ridică scurt capul ca să mulțumească aplauzelor furtunoase ale baronilor, reluându-și activitatea febrilă pe care, de altfel, doar în cazurile vreunei constipații mai rebele o mai întrerupea câteodată câteva minute.

– Începând din martie 2018, continuă Pavianski, va începe, conform programului nou al împăratului, prima inaugurare caninosimigerească din împărăție, cu covrigi simpli și maidanezi, urmând ca, pe măsură ce programul își va face efectele, prin 2022, să trecem la varianta finală, cu pudeli și covridogi.

Sala izbucni în aclamații.

– Bâlbov ! Bâlbov! se auzeau aclamații de peste tot, aclamații care continuară câteva minute până ce, la apariția agitată a lui de Pulifric lângă tronul imperial se lăsă liniște.

– Nenorocire, baronii mei ! urlă Teleorman I-ul brusc. Nenorocire !

– Ce s-a întâmplat, majestate ?

– Stan Paralel a lovit din nou… teroristul pizdei mă-sii.

– Ce s-a mai întâmplat, majestate ?

– L-au înhățat pe Bâlbov ! L-au poprit pe Laviniu !

– Dar cum prea înaltule, cum ? Un om de competența lui mitologică ?

– O făcătură a Ghionoaiei Kovesica. Știți lingourile de aur ale omului, nu ?

– Le știm, cum nu, cine nu are din alea? scânci Căcănoaie mirosind abuzul justiției.

– Alea cu care joacă bietul om dame?  întrebă contrariat și Codrin de Pulifric

– Da, tablele alea; l-au găsit Stan Paralel și Kovesica cu ele în desagă, bașca niște nimicuri, bocarturi, hermine, pânze de autor și câteva punguțe, din alea de 180 de litri, cu mărunțiș și l-au dat pe mâna poporului.

– Păi atunci este în regulă, că poporul ne iubește, răsuflă ușurat Șerpan Căcănoaie, un om politic care înțelegea înaintea colegilor săi sentimentele și trebuințele maselor

– Mda, l-au iubit atât de mult că fiecare a luat cu el acasă o bucățică, izbucni de Pulifric.

– Ce barbarie, urlă Teleorman I-ul. Ce barbarie. Este mâna lui Soros Cumplitul și a agenturilor sale. Să ne lase fără program de guvernare taman când comunicarea începuse să meargă!

Hărmălaia mai dură câteva minute și, atunci când se stinse, singura care se mai auzea în sala întunecată de funebra veste era vocea egală a doamnei Pavianski, care mai avea puțin și termina de citit Noul Program de Guvernare al Împăratului.

Fluturașii primăverii pesedistoaldiste

Pare că primele semne ale primăverii de anul acesta vor fi fluturașii. Fluturașii de salariu ai guvernării PSD-ALDE, în fapt niște omizi din care vor ecloza, conform sincerității indubitabile a doamnei ministru de resort, cogeamitea fluturoi prin 2022, sau mai încolo. La care om mai fi aici pe atunci.

Eu nu l-am primit încă pe al meu dar, probabil, că nu îmi va plăcea; în 25 de ani departamentul RUONS al instituției în care mineresc eu zi de zi arareori a ratat vreo dimunuare de drepturi sau de salarii.

Se pare că planul cu iz de perpetum mobile a liderului tuturor teleormănenilor, de a face lucruri bune și fericire pentru români s-a bazat exact pe asta: să ia de la ăia cu salarii mari (cu excepția parlamentarilor, desigur) și să dea ălora cu salarii mici, pensii sau ajutoare.

Partea a doua, înțeleg, nu a ieșit totuși foarte bine, dacă ar fi să mă iau după informațiile care arată că cei cu contracte de doar câteva ore pe zi, vor pierde, urmare a obligației de a plăti contribuții sociale ca și cum ar lucra 8 ore pe zi, bruma de salariu de până acum. Probabil urmare a viziunii mai largi a ciocoilor pesedistoaldiști de a transforma salariatul român în voluntar și alegătorul productiv în asistat care să înțeleagă mai bine politica și votul.

Dar indiferent de asta Corabia Nebunilor plutește mai departe, căpitanul, doamna Vulguța găsind vinovații pentru tot acest haos prăvălit asupra românilor încă neplecați la cules de căpșuni pe afară.

Respectiv angajatorii, care sunt gămani și fură de la angajați necrescându-le la timp salariile cât să fie funcțională revoluția fiscală.

Și desigur nesimțiții cu salarii mari, deci nemeritate, cu excepția firească a parlamentarilor.

Pentru că Vulguța, Paviana și Căpitanul nu gândesc doar o revoluție fiscală care să aducă cât mai mulți oameni la gastroenterolog (sau, după opțiunea politică, la Chirilă) căcând sânge, dar și o revoluție socială mai profundă, respectiv transformarea acestei țări în Teleorman și a locuitorilor acesteia în teleormăneni, privind umili la Șef, care mănâncă doar dacă le dă Șeful și a căror existență să depindă de bunăvoința sau nu a acestuia și nu de munca, eforturile și reușitele proprii. Cele care fac ca, excepție Parlamentul, o parte din români să aibă salarii mari.

La urma urmei măsurile pesdestoaldiste fiscale, ca și cele în domeniul justiției doresc să ne ducă pe toți într-o lume mai bună, cu iz mongolocoreean, în care noi să ne ducem viața de la o zi la alta și ei se întâlneasăc o dată pe lună, pe la vilele și castelelor lor, ca să ne comunice cât de bine ne merge.

Pentru că, așa cum ne-a spus Dragnea de nenumărate ori, comunicarea este cheia.

Minitărtăcuțele ortodoxe

Pentru mine să te apuci să întrerupi vizionarea unui film, cu al cărui mesaj nu ești de acord, este un act la fel de nesimțit ca acela de a te duce să întrerupi o liturghie, pentru că nu ești de acord cu ceea ce perorează popa.

Mie mi-ar plăcea chestia asta. Ei să se ducă să cânte imnuri religioase prin locurile unde se strâng gheii și gheișele, eu să mă duc să dau cu zarul, de Înviere, la biserică.

Simt totuși că nu ar fi OK. Nu ar duce departe. S-ar începe o escladare a nesimțirii, disconfortului reciproc, a conviețuirii contondente și a negativității, cu deschiderea unui nou front pe care oamenii, românii, să se urască, să se disprețuiască și să se agreseze. Și poate, de ce nu, să se bată și să se omoare.

Presupun că în minitărtăcuțele ortodoxe se consideră că, față de spectatorii acelui film, șleahta de talibani ai religiei are un atu moral. O anumită superioritate. Un drept de a interveni, de a agresa și de a oferi lecții de moralitate, izvorâte din nu știu ce capitole și versete s-au scris, acum 2000 de ani, și pe care le-au silabisit ei acum. Și din circumstanța norocoasă că ei nu s-au născut cu orientare homosexuală, sau nu și-au clarificat-o încă.

Dacă au însă acest drept de a interveni agresiv la vizionarea unui film, de ce acesta nu ar putea fi extins, dacă e să se facă treaba complet, și asupra preacurvelor, ereticilor, ateilor, credincioșilor prea delăsători și în general a păcătoșilor? adică a acelora pe care mintea cântărețului de imnuri îi consideră păcătoși și prin asta suboameni.

Ființele acestea dezolant de simple nu au înțeles mare lucru despre nimic; ideea lor despre univers este încă inclusă în filozofia mileniilor trecute și totuși, pentru că sunt și nesimțiți nu doar nătărăi, se consideră absolvabili de către reprezentantul eternității, ci și mandatați să îi tragă pe ceilalți, cu japca, înapoi. Înapoi în fricile, intoleranța, ignoranța și furia secolelor trecute.

Nu prea îmi pasă de colectivitatea homosexuală și nu aș putea zice că mă obsedează în mod deosebit militantismul acesteia. Nici că taman de homosexuali în viața mea am nevoie.

Îmi plac însă două chestii, diversitatea și libertatea. Vreau să fiu liber să hulesc orice și accept ca pe o bonitate a soartei faptul că oamenii, animalele, plantele, adevărurile și evenimentele vieții mele sunt diverse.

În acest context cântatul de imnuri, redundanta circumscriere a lumii la cerințele limitate ale credinței și intoleranța în creștere din jur mă agresează și mă indignă, mai ales atunci când o văd izvorând din gesturile și vorbele unor oameni pe care eu îi consider, ca minte și suflet, inferiori, nu neaparat mie, cât omului secolului în care trăiesc.

Există mult bine și multă dragoste de oferit lumii, mai ales de către cei care pretind că Binele și Dragostea este mesajul lor pe Pământ. Prostovanii cu imnurile de alaltăieri însă nu au aflat despre asta.

Interviul

Țâr. Țâr. Țâr.

Îmi aduc aminte cum, prima oară când am avut mobil, acum 20 și ceva de ani, mă bucuram când mă mai suna cineva.

Vremurile alea au trecut de mult.

Răspund. De partea cealaltă o voce ghidușă de femeiușcă tânără și dezinvoltă mă ia în primire și încearcă să mă dea pe spate prezentându-se.

Este vorba de Cutăreasca, de la Digi.

Îmi păstrez cu ușurință echilibrul și mormăi ceva neentuziast.

Femeia continuă cu vorbitul, trecând la mine; cât de mare specialist sunt eu, aparent un prinț între endocrinologi, o personalitate bună de tras în marmură care ar putea, dacă nu are inimă de piatră, să îi ofere ei, Cutăreasca, un interviu. În care să o lămuresc despre castrarea asta chimică pe care ciracii puterii vor să o impună violatorului român încă tânăr. Vrea să știe despre ce este vorba și numai un specialist de serenisimitatea mea o poate de fapt lămuri.

Încep să îi explic prin telefon despre ce este vorba cu analogii de gonadoliberina, când ea mă întrerupe, cum întrerupe o pisică flămândă trilul de mandolină, și mi se confiază că, de fapt, pe acest subiect dorește un interviu și nu tehnicalități fără sens cu iz de medicină de laborator.

Îi explic concis faptul că nu sunt un entuziast al interviurilor și că, de fapt, traversez o perioadă în care mi-am promis să nu fac declarații de presă. Și că altceva decât niște explicații telefonice despre subiect nu poate mulge de la mine mai mult decât poate o lăptăreasă să mulgă un yak sterp.

Femeia pare un pic descumpănită; o înțeleg, ce s-ar alege de a 4-a putere în stat dacă pe toți, nemaivorbind de specialiștii de amploarea Cucului, începe să îi doară în pulă de aparițile televizate? Ce mai este oare  industria mass media în acest caz?

Una din calitățile ziaristei anilor noștri este însă perseverența, astfel că femeia nu renunță; a înțeles că este vorba doar de vedetism și că, să se miorlăie și să toarcă un pic la mine, o să se scoale până la urmă declarația de presă în mine.

– Dar de ce nu doriți să venim să vă luăm un interviu? continuă ea să mâțâie ca o odaliscă lângă padisahul beat și cu sula flască.

Îi răspund cu detalii si exemple privind jurnalismul contemporan, așa cum pare acesta unui telespectator nevinovat, de interviuri luate de tâmpiți și generalizez un pic înalta apreciere pe care o am față de tagma gazetărească, îndeosebi cea de la televizor, de la reporterițele care îl întreabă pe proaspătul arestat de ce a furat, la cele care îl întreabă pe vreunul proaspăt bătut cu sabia dacă îl doare.

Dar mă ofer să umplu golurile din mintea ei, adică strict golurile privind castrarea chimică.

Lucrurile nu merg bine între noi. Nu este genul de femeie care să fie obișnuită cu refuzurile, drept care o consolez pomenindu-i de numeroșii mei confrați, mult mai fotogenici de altfel, care ar putea să o lămurească în oricâte ore de interviu vrea ea să fie lămurită.

– Dar dumneavoastră sunteți cel mai mare, spune ea.

Nu o pot contrazice; nu sunt firav. O asigur însă că endocrinologește vorbind, măreția dată la o parte, sunt alții mai mari decât mine. Să meargă la ei.

Știe însă și ea, știu și eu că mint. Eu sunt cel mai mare.

Sarea de Himalaya

Ador modul în care merge profilaxia la români. Mai ales la românce.

De exemplu teoriile și exagerările privind un stil de viață activ, eventual sport, despre ocolirea shaormăriilor, datul cu tifla cofetarilor, folosirea coca colei doar acolo unde este cu adevărat indicată, la spălarea motorului, consumul berii cu păhărelul și oprirea fumatului nu prea prind la noi.

În schimb ce prinde foarte bine este căutarea sării fără iod. A celei naturale, de Himalaya.

Acum circa jumate de secol oamenii de știință au ajus la concluzia că lipsa de iod din sare poate genera unele afecțiuni, de la gușă la tendința de a vota non stop politicieni cu aere de ciocoi în dregătorii (boală numită cretinism endemic). Ca urmare tot de atunci s-a ajuns la concluzia că este bine ca în acele zone să se dea locuitorilor supliment de iod. Și după mai multe brainstorminguri privind modalitatea de a face acest lucru să se întâmple, s-a ajuns la concluzia că iodarea sării este cea mai convenabilă modalitate pentru a obține asta, oamenii, minus cei care dețin saline, având tendința să cumpere sarea din comerț.

Ca urmare gușa endemică a început să apară tot mai rar (în unele țări, gen Elveția, chiar a fost eradicată) și cazurile de cretinism au dispărut la noi, chiar dacă unele forme de prostie electorală mai rămân vizibile o dată la patru ani.

Este adevărat că o dată cu profilaxia cu sare iodată au apărut pe ici pe colo cazuri de hipertiroidism iod indus, mai ales dacă s-a exagerat cu iodarea și dacă au fost expuși la ea oameni cu guși vechi și nodulare, dar acest efect secundar al iodării nu a depășit nici măcar a suta parte din beneficiile populaționale.

Dar ce sunt câteva zeci de ani de evidențe medicale și epidemiologice în cazul vreunei ipohondre, dotată cu calculator și cu idei personale despre medicină?

Problema cu obținerea de informații on line este inapetența celor mai mulți dintre oameni de a nu lua în considerare cine este autorul și care sunt justificările și dovezile acestuia pentru ceea ce scrie pe internet. Cumva publicul scapă din vedere că oricine poate scrie ce vrea despre orice; față de cei care scriu în publicații nu există responsabilitate personală și nici vreun comitet de specialiști care cumpănesc articolul înainte de a-i permite popularizarea.

De exemplu eu aș puta scrie despre rolul unturii de castor emasculat în lungirea penisului, aș putea semna ca fiind Roger Maschunkin, cercetător britanic și karatist la Dinamo și, probabil, 50% din cei care m-ar citi ar crede.

Ca urmare a apărut un curent de opinii, extrem de vizibil printre pacientele mele, care consideră că sarea iodată este un pericol, în fapt un cancerigen, motiv pentru care o caută pe aia adevărată, de Himalaya. Singura care, la fel ca cretinii endemici de acolo, a fost scutită de impuritatea și periculozitatea iodului.

Așa că în esență oamenii dau bani mai mulți ca să se asigure că folosesc o sare, altfel frumos colorată, care a fost dovedită că, cel puțin la nivel populațional, face rău.

Nemaivorbind de inutilitatea demersului; căci la ce poate folosi să pui în ciorbă sare neiodată dacă pâinea, parizerul, maioneza și celelalte din comerț sunt făcute oricum cu sare iodată?

Constat o nouă modă în domeniu. Dieta fără gluten ca mijloc de apărare, consolidare și vindecare în bolile tiroidiene.

Nu am găsit această asociere pe pubmed, altfel decât prin faptul că boala celiacă, care este o boală autimună care se tratează patogenic cu dietă fără gluten, poate fi asociată cu alte boli autoimune, inclusiv tiroidită autoimună. Și că, desigur, puținelor persoane care au ambele boli, le trebuiesc preparate fără gluten.

Cu toate acestea constat tot mai des că paciente și voci pe internet consideră că o astfel de dietă, nedemonstrată momentan ca fiind benefică, le-ar fi utilă, oricum mai mult decât 30 de minute de mers pe jos pe zi.

Aflarea adevărului pe Pământ, în medicină nu este din păcate simplă și necesită nu numai pricepere, dar și răbdare și viziune comparativă. Drumul spre o concluzie sau alta este însă mult mai lung decât două, trei clickuri pe google.

Eu consider că adevărul merită, în sine, să fie căutat din eleganță intelectuală.

Când însă este vorba de sănătate, adevărul devine mai mult decât un moft intelectual și poate, uneori, face diferența între viață și moarte, între sănătate și boală sau între suferință lungă și suferință scurtă.

Decizia CNCD

Citesc următoarea motivare a Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în ce privește amendarea cu 1000 de lei a ziarstului CTP pentru că a spus cu voce tare ceea ce mulți dintre noi gândeam oricum, respectiv frapanta asemănare a doamnei Dăncilă cu primatele africane: ” Asocierea creată de către domnul Cristian Tudor Popescu, la emisiunea Jurnalul de seară din data de 16.01.2018, pe postul de televiziune Digi 24, între doamna Viorica Dăncilă şi pavianul cu mantie, reprezintă hărţuire şi încalcă dreptul la demnitate”.

În loc să se ocupe în a căuta pe adevărații vinovați, pe cei care au încălcat cu adevărat dreptul la demnitate al doamnei, de la coaforul toxicoman, soțul care i-a spus că îi stă bine fără să ridice ochii din bere, până la colegii de partid care și-au mușcat cu lașitate buzele când au văzut-o, CNCDului i s-a pus pata pe sinceritatea unui om care a văzut la viața lui atât oameni cât și maimuțe.

De asemenea susnumitul colegiu l-a amendat și pe Cosmin Prelipceanu, moderatorul emisiunii, pentru că nu a intervenit în timpul etichetării, cum aș fi făcut eu, în favoarea babuinilor, ființe coafate natural mai aproape de stilul doamnei premier.

Cred că acolo unde se află acum, când citește știrea asta despre discriminare, jurnalism și demnitate, Vadim se crăcănează pe el de râs de sare smoala în toate direcțiile.

Premiul Oscar de teleorman

Aflu cu stupoare faptul că premiul Oscar nu se decernează numai la Holywood, cum presupuneam cu toții ca urmare a inculturii noastre colective, ci și în Teleorman.

Constatând cu agerimea caracteristică locului faptul că, dacă lăsăm la mila americanilor, am putea să nu căpătăm vreo nominalizare niciodată (tocmai noi cogeamitea popor mitologic și talentat), o serie de întreprinzători din zona aceasta a buricului României organizează varianta domestică a premiului Oscar, cu, despre și pentru români.

Se cern astfel valorile adevărate de pseudovalori, la una din decernări găsindu-se de exemplu, pe fundul sitei, unul din cei mai mari regizori și producători de tragicomedii naționale, domnul Liviu Dragnea.

Aștept ca tot în Teleorman, la vreuna din școlile din Videle probabil, să înceapă a se conferi și distincții de eleganță feminină și de haute couture precum și, desigur, ca în vreuna din facultățile care fac din Alexandria creuzetul științific al țării, să înceapă să se discearnă premii Nobel în varianta profundă și adevărată, românească.