Cucul

 

Moment de mândrie personală ieri când, după câteva luni de căutări și de ascultat cu atenție, într-un final mult prea multă vreme amânat am auzit, pentru prima oară de când locuiesc la Tunari, de undeva de departe, nobilul și invidiatul cântec al cucului.

Străbătând aerul de primăvară târzie cu persuasiunea unui semnal de U-boot, muzicala intonație anunța întreaga lume ornitologică a zonei că tataia a ajuns și că toate afonismele de ciocârlii, guguștuci hiperactivi sau vrăbioare incoerente ar trebui să înceteze pentru a face loc singurului mesaj de valoare, oferit cu generozitate contemporaneității recunoscătoare.

Am ascultat cu nesaț muzicala postare din văzduhul localității înțelegând că este vorba de o pasăre extrovertită, cu multe lucruri frumoase de explicat celor din jur, o pasăre tânără și frumoasă capabilă a-și asuma rolul și semnificația regească.

Dar, așa cum s-a ivit, după doar câteva minute de simfonie, totul s-a terminat.

Să fi fost vorba de vreun motan grobian în căutare de McCuc? De vreun propietar de cuib chitros și pus pe harță intervenind cu țărănie împotriva rapsodului? Sau poate doar de șusoteala lipsită de înțelegere a cuculesei șoptindu-i tânărului prinț ”Mai taci, că te râde lumea!”...