Cucuveaua și umanitatea

Unul din cei mai mari patrioți în viață (cel puțin așa pare încă), domnul Ion Iliescu, este audiat zilele acestea la Procuratură, fiind urmărit pentru unele indiscreții din tinerețe, respectiv crime împotriva umanității.

După cum îndeobște se știe, în perioada în care susnumitul politician era o cucuvea tânără, capabilă a oua partide criptocomuniste, și nu o bufniță ribigită, pe care numai neatenția portarilor o mai lasă să intre când și când pe la sediul reptilelor eclozate între timp din oul originar, a mai făcut și greșeli.

Nu greșeli mari, desigur, și strict contra umanității, colegii de cucuveală nepățind, cu deceniile, nimic.

Nu este vorba desigur de uzurparea revoluției, masacrele de atunci și de anii ulteriori, când aripa ocrotitoare a buhăi a ferit pe înfăptuitorii acestora, luptători căliți în structuri, de recunoștința populară. Nu putem cere atât de mult procuraturii române și va trebui să așteptăm probabil cazarea fostului secretar de partid la mauzoleu înainte ca roțile dințate ale justiției să se pună în mișcare și asupra acestui aspect al activității bufnițești.

Este vorba de ceva un pic mai transparent, respectiv de mineriade.

Pentru aceea dintre noi mai tineri, care nu le-au prins, dar și pentru cei mai în vârstă, atinși de adierea Alzheimerului, voi aminti în câteva fraze evenimentele de atunci.

Revoluția din decembrie fusese gândită ca o chestiune de bun simț tovărășească și numai atitudinea aberantă a lui Ceaușescu, de a nu sta cuminte la ciuruială, a condus la un grad de agitație populară, finalizată într-un număr de naivi fluturând drapele găurite, băgându-și pula în comunism și imaginându-și că, la 5 ore de marș forțat al armatei sovietice, este dintr-o dată sat fără câini.

În contextul optimist și relativ înmiresmat a lui decembrie 1989, a început, o dată cu primele focuri de armă inexplicabile, să pută.

Începuse emanarea și viața a arătat că reprezentantul emanaților revoluției, omul de bine, emanatul suprem și titularul postului de cucuvea a noii orânduiri urma să fie un anume Ion Iliescu, așa zis dizident anticeaușist, chiar dacă fără dizidențe notabile în afara rezistenței acerbe arătată dictatorului la partidele de cerculețe din perioada de marginalizare ca baron de Iași.

Poporul nostru de atunci era la fel de pregătit pe vremea aia pentru Iliescu după cum a fost și va fi mereu pregătit pentru berea la pet, semințele la non stop sau Dan Diaconescu în direct, așa că suportul politic al huhurezului în curs de emanare democratică a atins cu ușurință cifre amețitoare, fără ca aceasta să însemne că din perspectiva minorității mielinizate a românilor că faptul este și acceptabil.

Ca urmare un număr de oameni mai tineri și cu ochelari de citit pe nas au început să se agite, crezând probabil că toată lumea va vedea ce văd și ei, respectiv că mesajul revoluției, evoluția firească spre progres a țării și speranța într-un viitor decent încep să se ducă pe apa sâmbetei cu fiecare securist, fost activist sau nespălat care intra și își ocupa locul de conducere în FSN.

De fapt tinerii acelor vremuri au făcut o greșeală esențială, respectiv au crezut că democrația este bună și că aceasta înseamnă taman dreptul lor de a protesta și de a atenționa pe cei din jur privind marea uzurpare la care eram cu toții martori.

A fost datoria lui Iliescu să le arate că de fapt democrația însemna votul tuturor maimuțelor cu sau fără lămpaș și că disputa de idei trebuie dusă mai degrabă prin mine decât prin facultăți, forumuri publice sau Piața Universității.

Așa că omul a făcut în așa fel ca hoarde de mineri (să îi mulțumim unui tânăr și vrednic cadru de nădejde, fost marinar, viitor președinte, pentru vagoane) au venit și au dojenit pe mai tinerii lor interlocutori protestatari cu pumnul, bâta și doar arareori cu glonțul și violul.

O dată cu terminarea trebii minerii au fost aduși la Buhnă Împărat, li s-a mulțumit și au plecat, luând cu ei vreo 10 ani de evoluție a noastră a tuturor, orice urmă de prestigiu am fi avut ca popor după revoluția din decembrie, puțina credibilitate a noilor cârmuitori și speranța de bine a oricărui cetățean cu QI format din trei cifre.

Anii s-au scurs, mandatele ce să mai vorbim și toate aceste întâmplări băiețești au rămas, în semnificația și vinovăția lor profundă nerăsplătite, fie și numai pentru că, de felul ei, dacă stai să te uiți cu atenție, justiția noastră, esențialmente, este la fel de aservită, inapetentă și neputincioasă ca și atunci.

A trebuit, iată, ca tot o organizație internațională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să ia măsuri și să oblige, zilele noastre, ca procuratura să își facă treaba și să caute vinovații.

Chiar dacă, sincer să fiu, zilele acestea Bunicuța pare mai aproape de împăiere și așezarea în prag, la pensie, decât realmente de acuzații, procese politice și condamnare semnificativă.

Mai ales că, indiferent dacă va fi găsit sau nu vinovat de crime împotriva umanității, fostul președinte și staroste al nostru din anii 90 nu va putea fi găsit vreodată, nici de contemporani nici de istorie, vinovat de contribuții benefice la adresa umanității.

Și pentru asta nu va fi vreodată vreun recurs.

Leave a Reply

Your email address will not be published.