Datul zăpezii prin Dacia ocupată

Zgomotul hârșâit nu numai că persista de câteva minute bune dar părea a se apropia implacabil de intrarea de la colibă sugerând că sursa lui nu era vreo sălbăticiune orbecăind în zăpadă, vreun viezure săpând orbește prin zăpadă sau vreun mânz căutând vreo varză sub stratul de omăt ci ceva mult mai deliberat și parșiv, urmând un plan diabolic de a pătrunde în coliba familie.

Enervat de trezirea aceasta un pic prea abruptă Gerula împinse deoparte burduful pe jumătate gol de pe piept și, încercând ca prin clipire repetată să gonească constelația orbitoare de stele ce dănțuiau sub pleoape se ridică cu perseverența unui vițel proaspăt fătat din pat.

Era rău la marginea patului, așa că pe moment dacul se opri, ca o triremă cu ancora încă neridicată, să cugete.

- Fă, vezi și tu cine e afară, mormăi el ușor neinteligibil în general, dar cu atât mai mult pentru Dara care, acoperită de piei sforăia mai netulburată decât o ursoaică hibernând cu gura deschisă.

”Dormi, adormite-ar Zamolxe, da’ ieri nu îți tăcea fleanca aia, de parcă erai un dracon uitat în crivăț” medită bărbatul. Și într-adevăr amintirea vorbelor consoartei sale, începute din primul moment în care desfundase burduful, îl convinseră repede de faptul că, minus că afară s-ar dovedi a fi vreun pâlc de costoboci ieșiți la jaf și violat, trezirea femeii nu este o mișcare atât de înțeleaptă.

Și că de fapt și un raid costobocic decurge mai plăcut în lipsa cicălelii.

”Ei, lasă, dacă nu vă satur eu” începu dacul nostru să se trezească acum că mâna lui strângea în pumn falxul. ”Pe meleag strămoșesc v-a scurmat în cur să veniți, las că vă dă tataia binețe acuma” continuă el să murmure printre dinți luptându-se cu zăvorul.

Revărsată brusc peste pupilele lui Gerula lumina orbitoare a dimineții de iarnă câștigă prima repriză a luptei cu acestea; îi trebuiră câteva secunde până ce, reorganizate, pupilele se deschiseră suficient cât să îl lase să întrezărească o priveliște nemaivăzută.

- Bună dimineața, tata socru, se auzi vocea voioasă și mediteraneană a lui Marcelus

Decupat în soarele orbitor al dimineții silueta romanului prindea din ce în ce mai mult contur.

Oftând Gerula constată că, din nou, nevrednicul său ginere se împopoțonase cu mantia lui pe care Myhna o spăla zi de zi și că, deși atât de matinal, homălăul tot avusese timp să își așese și să își pieptene buclele și să își taie, cum făcea zi de zi, tuleiele jenante care îi creșteau pe față.

- Ce pula mea faci aici, salută și Gerula la rândul lui, uitându-se cu uimire la instrumentul nemaivăzut de care se sprijinea Marcelus, dar mai ales la priveliștea complet inedită și neobișnuită a unei cărări prin omăt.

- Am ieșit la zăpadă, ce altceva, răspunse vesel romanul. Chiar mă gândeam și eu cât o să îți mai ia să apari și dumneata. Unde e lopata ?

- Lo... ce ?

- Păi voi dacii liberi cu ce dați zăpada ?

- Să dăm zăpada ? Cum adică să dăm zăpada și de ce ?

Ca de obicei când exista o confruntare între două civilizații milenare, romanul se simțea un pic încurcat. Se considerase dintotdeauna un om convingător, cu o retorică pentru care luase atât de multe distincții la școală și totuși, mai ales atunci când polemiza cu Gerula pe marginea indicatoarelor, băii, impozitelor, bătutului femeii și a celorlalte mici diferențe dintre ei, nu părea să înregistreze vreodată vreun progres semnificativ.

Și, judecând după aspectul troienit al davei, se părea că nici datul zăpezii nu era unul din aspectele asupra căruia un dac și un roman s-ar înțelege cu ușurință.

- Păi nu te deranjează că nu poți să ieși din casă ? Mai ales după o vântoasă ca aia de aseară?

Gerula cumpăni o secundă răspunsul.

- Nu.

- Și nu este mai bine să fie drumurile desfundate, în caz de vreo urgență sau dacă, de exemplu, îți aduci aminte de vreo factură?

Gerula se scărpină cu finețe la cușmă.

- Nu.

Ușor derutat Marcelus se sprijini în lopată și insistă

- Adică voi stați așa și vă uitați cum se pune zăpada ?

Din nou dacul se gândi o clipă.

- Da.

Oftând Marcelus reluă îngândurat, deși cu un pic mai puțină râvnă ca până atunci, să îndepărteze zăpada din curtea lui Gerula.

- Uite, Marcelus care este treaba cu zăpada. Nu știu cum este la voi, că voi ce să zic sunteți din ăștia, cum le zice, occidentali și voi faceți lucrurile altfel. Dar la noi bătrânii noștri se jură că zăpada se topește singură. Practic noi știm că dacă stăm la fereastră și sorbim un burdufel două de vin, după un timp nu mai este zăpadă deloc pe afară

- Dar până atunci ce faceți, oamenilor? Ce faci dacă trebuie să te duci până în centru davei

- Da ce treabă avem noi acolo? Ce crezi că noi organzăm parade gay de frezați și spilcuiți ca voi?

- Păi uite, de exemplu vi se termină vinul.

Privirea lui Gerula deveni aspră.

- Taci fiule, nici în glumă să nu vorbim de o asemenea nenorocire. Păi în primul rând tu știi odaia aia mare din fund...

- Biroul, nu ?

- Nu știu de ce îi tot zici tu birou și nu că mi-a fost rușine da mi-a fost silă să te mai întreb și asta. Dar mă rog, birou vrei să îi zici, birou îi zic și eu. Ei, orice dac care se respectă, îndeosebi noi dacii liberi, umplem biroul acesta din primul moment în care ultima barză a dispărut de pe cer cu burdufe de vin și mied, tocmai pentru a evita astfel de necaz.

- Dar dacă totuși terminați băutura?

- Marcelus, asta s-a întâmplat doar o dată. Acum vreo 10 ani a venit într-adevăr o iarnă grea de tot.

- A, țin minte tată, a fost cod galben și la Roma.

- Băi berbecus, încetează o dată cu codurile astea de care tot vorbești că o să îl înveți și pe nepotu-meu să vorbească așa de o să îl ia toată dava la șuturi în cur, cât de dacoroman o să vrei să îl faci. Ningea, băi, că noi așa zicem când ninge. Mă rog, în iarna aia începuse să se cam termine, mai ales miedul pentru dimineața și a fost nevoie să trimitem muierile după altul. Și a fost într-adevăr necaz mare, pe vreo două le-au mâncat lupii, pe soacră-mea am găsit-o după casă prin aprilie, proaspătă și frumoasă de ziceai că de-abia murise. Dar drama mare a fost că celelalte s-au întors cu marfă acrită, nemaivorbind cât au cheltuit pe brățări și cercei.

- Dar eu, tată, o iubesc pe Myhna și nu vreau să o trimit prin nămeți.

”Nevolnic bărbat a mai găsit fi-mea” cugetă Gerula, scărpinându-se cu falxul între omoplați

- Normal că o iubești fiule, că ești la primele violuri. Și eu am iubit-o pe a mea când eram tânăr și cu somnul greu, dar așteaptă și tu să încasezi prima sută de mii de cuvinte măcănite în ureche și ai să vezi că o să o trimiți și pe munte, iarna, după zmeură.

- În plus țin și la mama Dara, nu aș vrea să pățească ceva

- Ei, știi ceva, chiar așa de prostănac nu am crezut că ești. Cum pula mea ați cucerit voi lumea, dar mai ales cu ce scop, dacă nici măcar să nu o auzi pe soacră urlând, iarna, din spatele casei nu puteți! Pe mine mă depășește!!

Soarele se ridicase de un stânjen deasupra caselor și, cu o ultimă mișcare a lopeții, romanul termină treaba. O oarecare amărăciune îi cuprinsese inima la ultimele cuvinte ale lui Gerula și ceva din sufletul semeț al dacului simți asta.

- Ei, hai nu fi amărât. Hai mai bine să îți dau vin că oi fi obosit.

- Mulțumesc tata socru. Ai din ăla fiert cu scorțișoară ? mai apucă să întrebe înainte ca, oftând, Gerula să îi închidă ușa în nas.