De ce sunt Grinch

Înțeleg cu ușurință faptul că pentru marea majoritate a prietenilor și concetățenilor mei, din motive mai mult sau mai puțin evidente, sărbătorile de Crăciun sunt un motiv de bucurie, posibil reală și intimă, cu siguranță exprimată din toți bojocii.

Mă tem că eu nu mă număr în această categorie.

Ultimul meu Crăciun în care știu sigur că m-am simțit bine a fost în 1989 și nu a avut nimic de a face cu spiritul sărbătoresc cât cu cele două – trei încărcătoare cu care soldații din Târgoviște au confirmat demiterea unui fost mare conducător de stat și de partid unic precum și a soției sale, savant de renume mondial, în prezent parteneri de cerculețe cu Sarsailă și candidați la fosilizare într-o groapă din Ghencea.

Desigur în memorie mai rezidă unele momente de bucurie legate de aceste zile, undeva departe în timp, cu mult înaintea primului floc și a primelor controverse cu restul omenirii, când se pare că părinții încă mă simpatizau și Moșul trecea cu ceva și pe la mine (nu ca acum când o face numai pentru a-mi cânta colinde și a reduce numărul de cifre din conturi).

Din nefericire pentru mine perioada aceea a trecut cu destulă repeziciune astfel încât în zielle acestea, anii trecuți și ultimele 3-4 decenii nu prea pot găsi multe motive personale de bucurie și entuziasm legate de această sărbătoare a omenirii.

Să argumentez.

1. Pomul.

În esența lui obiceiul de a reteza brazi tineri și de a-ți bate joc de agonia lor atârnându-le podoabe, bomboane și instalații inflamabile prin crengile din care s-a întrerupt curgerea sevei nu este, în opinia mea, un lucru de fală.

A aprecia însă admirativ rezultatul final al împodobirii, mai ales atunci când această împodobire este rodul viziunii artistice a cuiva cu atâtea globuri și beteală în debara, este totuși partea cea mai grea a ordurii. Din frumusețea simplă a existenței, pe Pământ, a bradului, două ore de înghesuire a globurilor, globulețelor, stanioalelor, cicănitorilor, jucăriilor, lumânărilor și celorlalte elemete ale industriei produc la final o rochie țigănească cu moț în vârf.

Obținerea pomului dorit necesită desigur înghesuirea prin supermarketuri, magazine dedicate și piețe cu necesara contribuție pecuniară pentru toți șmecherașii care, înarmați cu barda, au contat pe această zi pentru a face rost de banii de țuică pe câteva luni sau pentru importatorii de zorzoane ieftine thailandeze, vandabile strict în această perioadă de epilepsie națională.

2. Cadourile.

Nu neg faptul că puțina bucurie pe care am găsit-o în anii mei de adult în această sărbătoare a rezultat din bucuria copilului meu în fața vreunei jucării. De fapt aici ar trebui să se și oprească spiritul de Crăciun, la copii și nevoia lor de magie și de bucurie.

Din păcate însă arareori lucrurile se opresc aici. Cumva tot restul omenirii se consideră în această perioadă copilăroasă și se așteaptă să găsească sub brad ceva, dar nu ceva oarecare ci proporțional cu importanța, dorințele și așteptările personale.

Mie acest fapt mi s-ar părea extrem de OK, câtă vreme Moșul ar exista.

Din nefericire viața mi-a arătat că acesta nu există mai mult decât există Zâna Măseluță în cabinetele stomatologice și că urmare a acestui fapt extracția se face mereu cu durere, înghesuială, coadă și cheltuială.

Care până și asta ar fi în regulă dacă lista celor care au fost cuminți și îți așteaptă venirea ta de Moș nu ar fi atât de lungă cât să îți dorești mai mult să le dai cu sania în cap decât să petreci zilele dinainte de Ajun prin magazin, cu lista în mână.

3. Porcul.

O altă obsesie legată de această zi este cea privind această legumă națională.

Ratăm poate mersul la biserică, eventualele milostenii pentru cei din jur, chiar și bradul, dar doamne ferește să ne prindă Crăciunul cu consome de legume în frigider. Probabil că pentru românul mediu nici nu există vreun semn mai mare de decădere, oprimare și nefericire decât incapacitatea de a avea în casă, în frigider dar mai ales în blid feluritele combinații de colesterol prăjit, zgârciuri și tocătură prin care, între șprițuri, aducem cu toții tribut atât nașterii mântuitorului cât și celor doi lobi hepatici și încercatului colecist.

Izvorâtă din mentalitatea unui popor care în tot restul zilelor anului mânca mămăligă cu ceapă, jupuirea porcului și devorarea tegumentului cu care acesta a stat din fragedă pruncie în rahatul cotețului său, prăjirea și fierberea componentelor acestuia și înghesuirea lor prin recesurile stomacelor noastre pioase este atât de importantă încât până și în știrile prezentate cu asiduitate la televizor în aceste zile accentuează faptul că prin vreo pensiune sau alta a patriei un grup de bețiv sau un altul a sărit, și anul acesta, peste rucola.

4. Colindele și colindătorii.

Un alt element care mă enervează în această perioadă a anului este legată de așa zisa bucurie a celor din jur pentru ascultarea dar mai ales, vai, pentru intonarea colindelor.

Dacă acest gen muzical ar fi cu adevărat popular și necesar omului de rând s-ar da la discotecă și s-ar cânta zi de zi în dușurile și veceurile patriei. Dar, deși această necesitate în mod evident lipsește cetățeanului normal la cap, de Crăciun toată lumea începe să simtă nevoia să audă versuri geniale de tip ”Leru-i ler” (de parcă și-ar fi imaginat cineva vreodată că lerul e conopidă).

Mai mult licitarea stilului merge și la îmbrățișarea entuziastă a colindelor americane, un must have al unui popor care iată că, la o palincă, simte extrem de poliglotic această ”silent night”.

Și dacă până la urmă nu aș interzice dreptul sacru al unui bețivan de a interpreta înainte de comă orice partitură muzicală îi înviorează neuronii în colaps, ceea ce mă enervează la extrem este pretenția unor necunoscuți de a-ți bate la ușă, cu pălăria în mână și glota pregătită, ca să îți fută o cântare.

În ce mă privește acești oameni ar avea o șansă mai mare să îmi fie simpatici dacă ar suna la ușă și ar zice ”Frate, ni s-a uscat gâtul, dă și tu o kilă de vin că dacă nu îți cântăm colinde până te duce Smurdul, cu venele tăiate, la IML”, decât așa cum procedează ei de obicei, trăgând bordee după bordee de schelălăieli afone și repetitive pasămite ca să te binedispună, în ciuda faptului că te-au luat de pe nevastă, te-au trezit din somn sau te-au sculat de pe budă, numai și numai ca să te determine să le dai bani. Cu finalitatea că vor veni și la anul.

Și aceste bande răufăcătoare și vin una după alta. Și tot ce poți face este să te uiți în jur și să constați că tu și numai tu ești singurul care ar ieși să le dea cu bradul în cap și că soția însăși te dezaprobă și nu te sprijină în coerentul plan de a stinge luminile, păstra liniștea și scoate furtunul pe fereastră

5. Felicitările.

Deși în mod uzual ne dorim, firesc, unul altuia răul sau măcar mai puțin bine, toată lumea de Crăciun găsește, la nivel declarativ, firește, o dorință imuabilă ca celorlalți să le meargă, magic, bine. Ca lumina sărbătorilor să îi ilumineze, ca o radiografie celestă. Ca Sfânta Sărbătoare a Porcului Prăjit să le aducă fericire, noroc, bucurii (deși nu excesiv, cât să bată la ochi).

Pe vremuri toate aceste banalități necesitau pix, felicitare, un drum la poștă și, ca urmare, erau mai parcimonios selectate. În plus produsul final putea fi cu ușurință stocat și, în caz de urgență igienică, utilizat.

Astăzi însă, cu SMSul, FBul, e-mailul și celelalte dispozitive bazate pe copy-paste, este al dracului de ușor să fii bine intenționat și pătruns de spiritul Crăciunului.

Ca atare îmi este mai greu să scap de această avalanșă neceracteristică de gânduri bune decât îi este unei vulpi cu început de artroză să scape de o poteră de ogari. Nici nu se termină prima sticlă de vin că smartphoneul începe să țiuie și să geamă sub mângâierea sutelor de mesaje (cu același cuvinte) ca o femeie la ciclu ciupită de fund.

Așa că în loc să fii atent la lucrurile care contează cu adevărat într-o astfel de zi, când să întorci fleica la timp și cum să faci să nu scapi prea mult sifon în șpriț, petreci ajunul citind toate aceste mesaje, răspunzând la primele zece dintre ele, renunțând apoi să mai înjuri oamenii, în felul lor, bine intenționați

6. Isus.

În fine ultimul disconfort personal legat de această zi se referă la conotația religioasă pe care mulți din cei din jurul meu o dau acestei zile.

Presupunând că Isus chiar a existat (ceea ce eu nu presupun deloc), nu a existat nici un certificat de naștere și nici o urmă oficială a existenței acestuia. Data nașterii lui este de fapt arbitrar aleasă în această perioadă prin dorința manipulatorie a bisericii primordiale, numai și numai pentru că exista o sărbătoare mai veche, romană, ce trebuia arestată în perioada solstițiului. Toată imagistica și toate obiceiurile legate de aceste zile sunt despre altceva dar, cumva, creștinismul a reușit să monopolizeze ziua pretinzând ca, între șprițuri, omul să dea și o raită la biserică de parcă nu ar trebui și nu ar putea exista, măcar o dat pe an, o sărbătoare laică a bucuriei de a exista.

Ca urmare a tuturor acestor argumente (iată că într-adevăr am fost găsit de lumina sfântă astăzi suficient cât să mi le reprezint) mă tem că sunt ceea ce în limbajul de sezon s-ar numi un Grinch.

Îmi place să cred că mai sunt pe pământ și alții pentru că, până și noi, Grinchii, ne dorim ca de aceste zile să ne simțim bine și să sărbătorim.