Una din caracteristicile intelectualului român, îndeosebi a celui militant, este revendicarea permanantă a acestuia de partea dreptei politice. A liberalismului. Elitismului. Naționalismului înțelept. Creștin Democrației.
Afinitățile internaționale ale lui sunt desigur legate de SUA, de UE, de NATO și de paradigma actuală a democrației, piețelor libere și dereglemetării economice. Impozite mici. Competiție, Privatizare. Seriozitate în abordarea și plata datoriei.
Din păcate însă intelectualul sus pomenit nu este fericit doar să trăiască cu aceste convingeri. Binecuvântat de soartă cu simț combativ, el va pierde o groază de timp pentru a-i învăța pe alții, cu siguranță mai handicapați, capabili a aluneca pe căi greșite. Stângiștii. Comuniștii. Ateii. Filorușii. Anarhiștii capabili a chestiona moralitatea datoriei mondiale și iubitorii de teroriști care își dau ochii peste cap ori de câte ori o bazooka americană transformă arabii din vreo coșmelie în pop corn.
Urmare a acestei interacțiuni, amplificată în epoca noastră modernă de facebook, am ajuns să fiu eu însumi etichetat ”de stânga”.
Bineînțeles cu conotația obișnuită cu care intelectualul nostru cel de toate zilele zdrobește preopinentul de altă părere. De iubitor de comunism, stipendiat de ruși sau numai ciudat, nihilist, pierdut și fără orizont adevărat, spiritual. Privat de adevărul mai mare din care numai el, intelectualul de dreapta, e parte.
Din perspectiva mea împărțirea asta în ”dreapta” și în ”stânga”, probabil corectă pe undeva, nu este în practica curentă mai mult decât o banală demagogie și cel mult o uniformă conceptuală utilizată mai mult pentru delimitarea adevrsarilor decât pentru reale dezbateri tematice.
După decenii în care partidele de stânga au luat măsuri de dreapta și vice versa, dar mai ales în care s-a furat din toate direcțiile, tentația de a tatua doctrinar organizațiile de la noi este destul de înșelătoare.
În plus eu personal consider că o persoană adultă, nemaivorbind de intelectual, ar trebui să se îndoiască permanent, să fie circumspect și să verifice permanent atât credințele, informațiile și judecățile proprii cât și pe cele ale altora.
De exemplu acum 24 de ani puțini dintre noi se îndoiau de sensul profund pozitiv și caracterul indiscutabil benefic al privatizării. Pentru mulți din generația mea, aceasta reprezenta cea mai sigură metodă de a iești din mizeria comunistă și, chiar dacă în proces ar fi trebuit făcute sacrificii (șomaj, restrângere economică), părea prețul de plătit la răscrucea de vremuri la care ajunsesem.
Astăzi după 20 de ani, când constatăm că din întreprinderile noastre s-a ales fumul, terenul și câteva case de schimb valutar sau de pariuri, când unii au devenit boieri peste noapte, când am trăit și trăim șomajul, inflația și taxele crescânde, când ne hrănim până și cu căpșunile și cartofii altora ( e drept adesea culese de noi), când vedem prețurile utilităților crescând permanent și calitatea scăzând, când vedem potlogăriile corporațiilor și când simțim pe pielea noastră ce înseamnă monopolul capitalist (media, utilități, supermarketuri) tot mai mulți dintre noi simțim că, poate, ceva din convingerea de atunci a fost falsă.
Lipsa influxului de lapte și miere, la intrarea în UE și NATO, incapacitatea de facto a guvernelor noastre de a reduce decalajul cu ”frații” mai bogați din vest, futilitatea unor tichiuțe de tip intervenții prin Afganistan, cote de imigranți, asomizare de porci sau alte directive asemănătoare într-o țară care nu a încetat să moară de foame și să geamă de sărăcie a lămurit, sper, măcar pe cei mai puțin ”intelectuali” despre semnificația unor straie somptuoase de tip apartenență europeană pe curul nespălat al societății noastre încă foarte puțin evoluate.
Eu personal am remarcat toate acestea și, în ciuda faptului că din după masa de 21 decembrie când urlam măscări despre Ceaușescu, din anul tulburat 1990 când hăuleam noapte de noapte pe străzi și în piata Universității m-am considerat de dreapta, recunosc că părul cărunt și începutul de chelie m-au făcut să reevaluez toate acestea.
Nu m-aș eticheta totuși în nici un mod. Urăsc prostia, șabloanele și gândirea reducționistă, sunt în fundul inimii mele arogant și elitist și mă bucur zi de zi, în scris, vorbit și atitudine de libertate. Deci am încă un schelet de dreapta.
Cu toate acestea am și părți importante din suflet de stânga. Cred că oamenii ar trebui să colaboreze. Cred că bătrânii ar trebui ajutați, bolnavii îngrijiți și prefer egalitatea capitalismului ciocoilor și fiilor de ciocoi. Consider că în esența lui că omul, orice om, are rezerve de bunătate și de compasiune pe care o societate de competiție absurdă și extremă, o viață trăită în fobia foamei, a arivismului, consumului și acumulării le macină și le atenuează, cu efect devastator.
Cred că progresul nostru al tuturor va veni din colaborare și zâmbet și nu din competiție, selecție darwinistă sau ostilitate.