Diabetul domnului Oprescu

Dacă puşcăria ar fi un loc prielnic pentru întărirea sănătăţii şi pentru fortificare, probabil că nu am putea să mai ieşim pe stradă de frica băbuţelor ieşite să dea în cap la lume, numai şi numai pentru a scăpa de ambulatoriu şi de cardurile de sănătate, în favoarea sanatoriiilor cu internare de urgenţă şi cămăşoaie vărgate.

Mulţi specialişti renumiţi chiar pretind că anumite particularităţi ale vieţii la pârnaie, dieta, orarul strict, modalitatea de selecţionare a partenerilor sexuali, restricţionarea importantă a plimbărilor şi pulanele gardienilor au tendinţa de a agrava bolile oamenilor.

Ca urmare sus numiţii experţi de rasă au şi atenţionat grupele de risc, tâlharii, recidiviştii, parlamentarii şi primarii generali ai Bucureştiului asupra riscurilor existente asupra tuturor categoriilor de afecţiuni, de la mătreaţă şi hemoroizi, la diabet, anemie sau logoree incoercibilă cu voce puternică.

Ca atare mă uimeşte de fiecare dată când tot citesc despre epopeea pe care o trăieşte domnul Oprescu, poporeanul avocatului Ciorbea, expus la tortura şi exterminarea la care regimul, se pare inadecvat, de la pârnaie îl expune pe valorosul om politic, profesor universitar, manager de spitale şi colecţionar de plicuri.

De exemplu se spune că diabetul domnului Oprescu s-a agravat extrem de mult în ultima vreme, de când acesta a fost extras cu brutalitate şi fără insulină de la dulceaţa traiului de primar, bietul bolnav trecând prin zi şi prin noapte cu nişte glicemii capabile ca, în nici 10-20 de ani, să îl expună la fel de fel de complicaţii, tratabile doar pe Riviera.

Singura speranţă de compensare a diabetului domniei sale, aşa cum mă duce pe mine capul, ar rămâne doar aceea ca, după condamnarea definitivă, omul să fie mutat într-o facilitate mai generoasă în care să fie suficient de alergat de ceilalţi cât să reuşească reducerea semnificativă a hemoglobinei glicozilate şi altfel decât prin tentativele actuale de a combina insulina de ultimă generaţie cu arpacaşul pe jumătate fiert.

Cu toate acestea avocaţii dânsului şi-au pus în cap să îl nenorocească şi în loc să insiste în direcţia unei judecări cât mai rapide a cazului, urmată de un transfer benefic prin cantonamentele sportive de la Poarta Albă sau Gherla, tot insistă ca acesta să fie eliberat şi expus la sedentarismul, disconfortul caloric şi excesul de hidrocarbonate asociate cu cocktailurile pe puntea yachtului prin Caraibe.

One thought on “Diabetul domnului Oprescu”

  1. Bun finalul cu cantonamentele sportive la Poarta Albă sau Gherla. Ce bun exemplu ar fi pentru urmatorul !
    Haideti sa va spun pe scurt o poveste cu Oprescu& Co: dupa nenumarate schimbari de borduri, largiri de trotuare si mutari de canale prin cartier, primesc de la Primarie o scrisoare din care rezulta ca un teren pe care il posed in Bucuresti de 15 ani “este suprapus partial cu terenul vecin proprietatea Primariei”. Inutila a fost argumentatia precum ca terenul meu este, de fapt, aceeasi curte ale aceleiasi case construite in 1938 si ca, foarte probabil, dupa ultimele largiri di trotuare, de fapt Primaria a intrat pe terenul meu. Concluzia este ca de 8 ani am depus toate documentele cerute de Primaria Bucuresti si…inca nu s-a luat nici o hotarare. Daca adaugam inca un detaliu minor descoperit pe parcurs, anume ca in aceeasi situatie sunt alti 300 de “norocosi”, imaginea devine aproape completa.
    Si cica astia sunt in slujba cetatenilor…
    Forever Poarta Albă. Sau Gherla.

Leave a Reply

Your email address will not be published.