Gardă, ora 1600 Zulu time+2.
Sub aspectul înșelător de persoană urmărind un episod din ”Game of Thrones” evaluez de fapt cu intensitate modalitățile prin care pot contribui și mai mult la starea de sănătate a națiunii în ciuda faptului că momentan nu am nici o solicitare.
Sună telefonul; îmi frec mâinile fericit și răspund:
- Mda...
De partea cealaltă se aude o voce cavernoasă și pierită, asemănătoare cu cea a solului de la Marathon atunci când a fost întrebat dacă a văzut perși.
- A fost domnul manager la camera de gardă.
Analizez implicațiile exacte ale informației. Sunt cutremurătoare: omul merge de colo colo. Pare un om liber. Trebuie să iau o atitudine.
- Bine.
Reiau relația mea specială cu Danaerys și mă gândesc în continuare la faptul că poate, dacă nu ar fi avut ideea să ducă dragonul la nord de Zid, să ajungă poșetă pentru zombie, poate că sezonul 7 ar fi fost cu adevărat ultimul al seriei.
Nu apuc să clarific acest important aspect al vieții că sună din nou, de data aceasta mobilul. Aceeași voce ușor panicată a asistentei, asemănătoare cu cea a unui marinar de submarin care a lăsat oberlihtul la baie deschis:
- Domnul manager vă aștaptă la camera de gardă.
Lucrurile se îngroașă. Particularitățile relației dintre manager și angajat sunt mai severe decât cele dintre bannerman și lordul lui așa că trag halatul pe mine, încalț șlapii de gardă, cei inscripționați cu ”SURF”o iau spre camera de gardă atât de zglobiu pe cât tendința mea naturală spre conservarea pielii tălpilor mele îmi permite.
Străbat culoarul spre camera de gardă urmărit de privirea compătimitoare a infirmierelor și asistentelor care se uită la mine cu intensitatea cu care primii martiri creștini erau urmăriți la intrarea în arenă.
Discuția este pașnică și nu are nimic dramatic – mi se lasă numărul de telefon, pentru cazul că ar apărea vreo problemă neobișnuită, îl asigur că nu îl voi suna pentru fleacuri și îi urez succes în noua lui calitate. Totul dureaza sub un minut.
Refac drumul spre cabinetul meu spre mirarea celor din jur care mă admiră pe ascuns pentru bravada de a pretinde că totul este în regulă. Undeva, în aerul dens, plutește întrebarea nerostită: ce o fi făcut bietul doctor?
Și astăzi, după două zile, lumea încă mă bate pe umăr, mă compătimește și mă încurajează arătându-mi prin remarci de tipul ”am auzit că v-a vizitat managerul în gardă” că îmi înțeleg suferința și sunt alături de mine până la capăt, asta desigur dacă nu este nevoie de vreo poziție publică. Și fiecare din acești oameni zâmbește trist și îmi admiră curajul discret atunci când încerc să îi conving de faptul că suspomenita întâlnire nu a avut nimic dramatic în ea.
Într-un fel zilele acestea mă simt ca un Jon Snow (mă rog Samwel Tarly) întors de dincolo de zid.