Doamna secretară

 

Viața mă aruncă astăzi la Rectorat în una din cele mai umile posturi ale angajatului: cea de solicitant.

Străbat uşor haotic culoarele şi scările înghesuite şi întunecoase nimerind într-un final departamentul căutat.

Ciocănesc cu timiditatea şi deferența aşteptate şi intru în încăpere.

Cu o grimasă trădând intensitatea sindromului premenstrual care o mai încearcă atunci când este la job, ridicând imperceptibil fruntea din calculator, o domnişorică ascultă, mai agasată decât o făcea Solomon în spețele de maternitate, doleanțele mele.

Mă informează prompt asupra faptului că multe din răspunsurile la întrebările mele pot fi găsite pe site, ca de altfel multe alte informații utile şi simt că într-adevăr, dacă lumea ar avea-o cu internetul şi serviciul ei ar fi mai uşor.

Pe de altă parte nevăzând pe nimeni altcineva prin preajmă trag la rândul meu concluzia că, totuşi, jobul ei nu este chiar solicitant ba, mai mult, că ar putea să mă povățuiască, îndrume, patroneze şi, de ce nu? să îmi preia cererea.

Sunt trimis în acest context din ce în ce mai încărcat să caut şi să completez un formular tipizat care nu are de ce să se afle chiar în încăperea în care duduia efectuează profundele activități de analiză şi de sinteză necesare înregistrării unor cereri.

Mă întorc după un timp cu tipizatul precum argonautul cu lâna de aur, învins de circumstanța de a nu fi luat la mine nici un pix şi îi cer femeii să îşi încordeze bunăvoința până la a-mi împrumuta un plaivaz şi un colț din augustul ei birou ca să pot completa căcatul ăla. Mi se dă pix dar sunt poftit să-l completez afară; orice funcționar competent cunoaşte riscul de hipoxie la care se expune dacă împarte aerul biroului lui cu solicitantul.

Se reuşeşte completarea formularului, destul de binişor câtă vreme scanarea acestuia de privirea îmbufnată a specialistei nu determină decât câteva mormăieli abia perceptibile. Are totuşi o mică bucurie atunci când constată că îmi mai lipseşte un document dar, cu toate acestea, profitând de natura îndurătoare a Zeității Funcționarului Român, într-un moment de cedare domnişoara acceptă dosarul.

Mă temenesc în fața prealuminatei într-o frază uşor ambiguă care, luată literal, ar sugera că ajutorul şi amabilitatea ei au atins un nivel atât de necuantificabil că ar putea fi definite ca nemărginite astfel că numai gratitudinea mea neostoită ar putea fi o dreaptă răsplată.

Femeia se uită la mine uimită şi, cu un gest suveran mă concediază.

Plec mulțumit cum numai plecatul de la un funcționar român te poate mulțumi şi îmi promit să evit genul acesta de locuri cu toată energia şi imaginația disponibile.