Acum, că mai erau câteva zile până la marea sărbătoare a Învierii, Părintele Sesenie Boboca se lupta, ca în fiecare perioadă mai prelungită de post de altfel, cu acea balonare neplăcută pe care uneori excesul de lobodă, ștevie și leurdă le provoacă în mațul credinciosului aflat în plină purificare și renaștere prepascală. Undeva adânc sub sutană valurile diavolești de crampe se zbăteau, din ce în ce mai puțin suportabile, taman acum când nucleul dur al congregației, tanti Viorica, țața Marcela și doamna Protopopescu se prezentaseră la spovedanie și călăuzire sufletească.
Practic între cele trei evlavioase și adâncurile duhovnicului lor se mai interpuneau câțiva milimetri de sfincter suprasolicitat și părintele se chinuia din răsputeri să reducă intensitatea cădelnițatului până la un nivel la care interacția cu credincioasele să nu trebuiască, de urgență, replanificată.
Cele trei credincioase urmăreau cu interes și evlavie progresia liturghiei; aerul concentrat, ușor încordat și adânc cugetător ale preasfântului le cuprinsese și pe ele astfel că, acum că trecuse atâta vreme de la ultima spovedanie de săptămâna trecută, se bucurau anticipat de momentele duhovnicești care le așteptau.
- O vorbă, părinte, întrerupse tăcerea doamna Protopopescu atunci când într-un final, după o mișcare un pic prea smucită a cădelniței, preotul întrerupse relativ brusc slujba, îndreptându-se cu pasul rapid, deși un pic crăcănat spre altar
- Răbdare, răbdare, mă întorc imediat, murmură cu vocea stinsă Boboca... Știu, la spovedanie, știu fiicele mele ...
Cele trei încuviințară în tăcere și, profitând de pauza neașteptată, se îndreptară spre icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ananie cel Lungan și Cocârjat, protectorul bisericuței, așteptându-și cuminți rândul la sărutat.
- Ce o avea părintele nostru astăzi ? observă între două pupături Viorica
- Așa este... Nici mie nu mi s-a părut în apele lui, completă Marcela, luptându-se cu capătul lumânării, extrem de greu de rupt fără sacrificarea unei porțiuni atât de importante din pomenirea necesară celor morți.
Doamna Protopopescu nu era teribil de încântată de interacția cu cele două colege de liturghie deși admitea că, din perspectivă creștinească, distanța față de cele două era imposibil de păstrat, așa că le explică evidența
- Părintele nostru, femeilor, este un om de o mare profunzime spirituală. Față de alți preoți pe care îi cunosc Sesenie Boboca este un om cu har, un om care se implică, o persoană pentru care fiecare vers din liturghie și fiecare ”Amin” intonat sunt prilej de adâncă și semnificativă reculegere și nu doar dregerea vocii, cum este la papistași. Sunt absolut convinsă că săracul se simte actualmente epuizat și că, după numai câteva minute de iluminare în intimitatea sfântă a altarului, preasfântul va putea atinge claritatea necesară aplecării spre treburile noastre lumești
- Dar că veni vorba, țață, cu ce treabă pe la Părinte? întrebă, curioasă Marcela. Că parcă te văzui și deunăzi ... continuă insinuantă aceasta, exprimându-și ca de obicei convingerea dintotdeauna că, în ținutele ei un pic prea elaborate și cu aerele ei de doamnă, Protopopeasca râvnea de fapt la ceva mai apăsat decât harul preoțesc al duhovnicului
- Că veni vorba, ȚA – ȚĂ, problemele mele spirituale cu părintele sunt doar ale mele...
- Eu a trebuit să vin, spuse neîntrebată Viorica. Că am păcătuit din păcate aseară..
- Păi ce făcui, țață, aseară? Că stătui doar în casă și nu intră nimeni la tine, ripostă neîncrezătoare Marcela, o persoană reputată de altfel pentru modul vigilent și competent în care supraveghea din poartă, mai ales pe înserat, comunitatea
- Fecioru-meu mi-a copt-o, observă cu tristețe tanti Viorica. De nimic nu este în stare bivolul ăla. Os din osul lui taică-su.
- Da ce făcu țațo?
- Știi biscuiții ăia de post... ”Drumul spre paradis” ?
- Desigur, înfulec la ei de la lăsarea secului
- Ei, imaginează-ți că zevzecul mi-a adus din ăia turcești, cu lapte. Până să îmi dau seama ce fac, m-am spurcat cu vreo doi...
- Aoleu, căscă ochi cu oroare Marcela. Păi ce făcui țață, ce făcui?
- I-am vărsat imediat și am sunat la hot line, la părinte. Pare însă că dacă nu refac spovedania până de Paște m-a halit Aghiuță așa că m-am speriat, am plătit taxa de urgență și am noroc că a mai fost un loc liber astăzi, că de mâine, cu daniile și cu toate celelalte, mi-e că mă trimitea la vreun paraclisier stagiar sau la vreun diacon fără barbă.
O tăcere adâncă se lăsă pentru o clipă, cele două încercând să digere enormitatea faptelor și norocul de a avea un confesor atât de disponibil.
- Dar tu, Marcelo, cu ce treabă la Preasfântul?
- Eu din cauza lui bărbată-meu. Că o să meargă în iad, nenorocitul, o să meargă,oricum zice că îl doare în mânerul burții de asta, dar o să mă tragă și pe mine după el, dacă nu sunt atentă și dacă Părintele nu ar avea canonul ăla special.
- Da ce ți-a făcut iar animalul ? întrebă curioasă Viorica
- Știi că la mine postul se ține nu numai cu pântecul și cu sufletul, dar și cu celelalte porțiuni ale corpului supuse ispitei. Ei, imaginează-ți că aseară păcătosul ăsta al meu veni nu numai cherchelit dar și cu pocitania mai stârnită decât drujba unui tăietor de lemne beat. Îi zisei că nu se poate, desigur, dar omul a luat noul testament din raft și mi-a dat cu el după ceafă până ce lucrurile deveniră un pic confuze.
- Aoleu, se lasă cu 100 de mătănii, căscă ochii mari Marcela, gândindu-se că pe ea nu ar deranja-o nici o mie, dacă acestea ar putea reporni, măcar în zilele marcate cu roșu din calendar, drujba ribigită a soțului
- Cred că se lasă și cu câteva zeci de ”Crezul” că animalul dădu la un moment dat și de cur și ...
Intrarea părintelui în biserică potoli șușoteala dintre cele două. Cumva, în sutana cea nouă și după minutele de regăsire din altar, Sesenie Boboca își regăsise calmul și seninătatea de om sfânt caracteristice, care îl făceau atât de cunoscut de-a lungul și de-a latul comunei.
- Așa, fiicele mele, așa. Vă gândiți să vă spovediți și, din experiența și revelațiile mele știu că niciodată asta nu este de prisos, necum inutil. După cum v-am explicat de multe ori fiecare din noi (și prin noi mă refer mai ales la voi), păcătuiți, măcar cu gândul, în fiecare clipă, hai minut, al existenței voastre păcătoase. Indiferent cât de mult dormiți.
- Dar, părinte, eu nu înțelesei niciodată cum vine asta, scânci țața Marcela.
- Asta este foarte bine, Marcelo, e foarte bine. Sărăcia cu duhul , scris-a Isus în scripturi, este foarte importantă și incapacitatea ta de a înțelege este practic un pașaport pentru rai, pe care mai trebuiesc doar vizele sfintei noastre biserici
- Da eu încerc să nu păcătuiesc, observă Viorica. Practic de lăsata secului mă spăl de două ori pe dinți, la culcare, de frică să nu îmi rămână printre măsele urme de carne sau de brânză. Bărbatul nu m-a mai porcăit de 10 ani, de când am luat kilogramele astea în plus și nu am ratat vreo liturghie de la inundația aia mare de acu 6 ani...
- În primul rând, fiica mea, trebuie să fii supusă cu bărbatul tău. Cum adică nu te-a porcăit de zece ani? Nu ai înțeles că lui Ăl de Sus îi place ca el să te porcăiască, dacă are el chef? Că este un dumnezeu al iubirii...
- Păi zice că nu i se scoală
- 50 de mătănii să îmi faci, pentru asemenea cuvinte fără perdea... tună popa. Și mai ziceți de păcate... În plus acum șase ani, am văzut că nu ai venit la slujbă, de parcă bărcile gonflabile cu care și-au făcut celelalte datoria creștinească nu erau destul de bune pentru fudulia ta.
Viorica își plecă, rușinată, capul. Cuvintele popei tăiau în profunzimea sufletului său cu precizia unui laser nemțesc aplicat pe o bucată de tablă chinezească
- Eu știu și înțeleg conceptul de păcat, se băgă în seamă și Protopopeasca, filtrând o privire prelungă printre gene către duhovnic. O, da, măcar cu gândul, continuă ea cu subînțeles.
Sesenie Boboca înțelegea destul de palpabil în acel moment, ca de altfel de fiecare dată când Protopopeasca îl aborda, conceptul de păcat. Era unul din momentele în care se bucura că, prin croiala specială și materialele rezistente, sutana dublată de patrafir puteau, cu dificultate, să disimuleze parțial interesul special pe care îl resimțea de fiecare dată când se apleca, mai mult sau mai puțin duhovnicește, asupra gândului, de obicei extrem de ilustrat, al unei Protopopescu aflate în plin păcat.
- Mă rog, își drese el vocea, să trecem la treabă. Parcă dumneata, se adresă el Vioricăi, ai plătit taxa de urgență. Hai cu mine în confesor.
Era una din prezentările cele mai ușor de rezolvat, bazate de fapt pe o misconcepție mai largă în ceea ce privește noțiunea și semnificația de post. Nu era prima credincioasă care credea că se spurcase, scăpând câte o linguriță de smântână în ciorbă sau ungând vinovat pesmetul cu untură și nici prima căreia trebuia să îi explice că în general tendința ei de a căuta alimente cu gust bun, în perioada în care Mântuitorul se canonea pentru noi, sau oricum era pe aproape, era în esența ei vinovată și pe undeva diavolească. Nimic grav însă, pe care o mică contribuție la clopotnița cea nouă, jumătate de oră de streching pe bază de mătănii și o selecție adecvată de rugăciuni către maica domnului, cuvioasa Paraschiva și sfântul Ananie cel nou să nu le exorcizeze.
Cu Marcela situația era un pic mai complicată. Lăsând la o parte circumstanța agravantă că, la atingerea (repetată conform relatărilor) cărții sfinte de ceafă aceasta nu simțise nici o revelație (fapt arătând cu claritate că, undeva în adâncul scăfârliei acesteia se afla, sub o formă sau alta, Necuratul) femeia călcase vădit cerințele de abținere trupescă obligatorii în post, stricând cu această ocazie și recordul de 3 ani și 5 luni al congregației.
Și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns se părea că rătăcita avusese la final și curul suficient de moale cât să-i permită Satanei accesul complet.
Canonul se dovedi proporțional cu abaterea și viața a arătat că , după trei luni de mătănii neîntrerupte decât de rugăciune, flota de canotaj a comunei a cucerit o nouă vedetă promițătoare.
Intrarea Protopopeascăi în confesional îl găsi pe părinte încă încordat, ca de fiecare dată când se învingea câte un păcat mai mare. Mirosul de tămâie dispăru ca prin minune atunci când, reculeasă, femeia îngenunche cu evlavie, fără a-și feri de boțeală cât de puțin rochia înflorată, cu decolteu, din care valurile de parfum răzbăteau mai puternic decât mirosul de salcâm spre un bondar flămând.
- Buna ziua, fiica mea. Ce gând te aduce la mine? îngăimă popa
- Apără și binecuvântează preasfinte, murmură femeia. Că tare am fost păcătoasă de când ne-am văzut ultima oară...
Cu mâna stângă pe fruntea femeii, duhovnicul era numai urechi.
- Părinte, mă tem că am comis cu gândul un păcat de moarte.
- Păcatele comise cu gândul, deși periculoase, nu sunt atât de grave precum cele comise cu fapta, fiica mea. Povestește-mi te rog.
- A fost un vis, părinte, zise femeia asunzându-și chipul sub patrafir. O fi de la mâncarea de post, o fi de la altceva, dar în ultimele zile am mereu același vis recurent ...
- Povestește, fiica mea, povestește
- Se făcea că eram aici cu dumneata, în confesional. Că te ascultam și mă luminam, cam cum ascult și mă luminez acuma. Doar că, în vis, la sfârșitul spovedaniei, când mi-ai oferit să sărut crucifixul, în locul acestuia, ieșind de undeva de sub anteriu, am avut parte de cogeamitea ciomagul diavolesc, de mărimea, culoarea, forma și agitația unui piton jupuit de viu.
- Of, fiica, mea, ce vis oribil, zise Boboca îndreptând cu un gest reflex părul de pe ceafa păcătoasei.
- Continuă și mai oribil de atâta, continuă femeia, rezemându-și fruntea. Se făcea că, după fiecare pupătură, ciomagul încerca la rândul lui să mă scuipe și să mă ocărască... I-am făcut și mătănii, din alea veritabile, în patru labe, după cum m-ați învățat, dar nimic. Tot ocărâtă am rămas. Așa că m-am trezit transpirată, agitată și întrucâtva nemulțumită. Și extrem doritoare să aflu cum ar trebui să continue visul.
Sesenie Boboca analiză cu competență clericală, situația creată. Era una din situațiile acelea în care, fără îndrumare directă și clarificare, potențialul unor păcate mult mai mari se deschideau în calea păcătoaselor.
La urma urmei, cu gura lipită de sutană era una din oițele sale rătăcite, sperând, aparent, la atingerea binecuvântată a crucii.
- Fiica mea, concluzionă el, știu ce trebuie să faci.
Ridicând privirea umedă femeia era numai urechi
- Uite, te duci acasă, îți faci un ceai bun, de teiuț sau de mușețel, citești de două ori deuteromul și sunt convins că ...
Multă vreme după aceea lumea și-a adus aminte de înjurăturile și cuvintele urâte ale Protopopeascăi.