De câteva săptămâni ne lovim, la nivel de opinie publică, de o realitate neaşteptată.
Nişte oameni cărora le-ar sta mai bine la ei acasă, sau oriunde altundeva cât mai departe de noi, pentru că sunt negricioşi, se îmbracă ciudat şi, conform unor cunoscători care ne-au relatat asta, îşi bat, violează şi batjocoresc femeile, taman aceşti oameni par a se fi hotărât să ne invadeze ţărişoara şi lebensrahmul.
Sigur există aici o mică dilemă morală, cauzată de faptul că, sub pretextul că la ei acasă este război civil, oamenii sunt omorâţi, bătuţi, înfometaţi şi abuzaţi, toţi aceşti negricioşi pretind că sunt refugiaţi.
Şi este cam urât să abandonăm refugiaţii, naufragiaţii sau sinistraţii.
Din fericire ne uităm iarăşi la ei şi ne hotărâm : sunt urâţi. Sunt dubioşi. Sunt prea tineri. Ar putea să lupte de fapt, laşii dracului. Sunt cam terorişti, sigur au bombele cu ei, uitaţi-vă la moacele lor. Şi au chef de viol, cum să nu aibă, că doar asta fac toată ziua oamenii prin Siria, Yemen, Arabia şi mai doamne iartă-ne unde au ăştia ghetourile alea de le zic „ţări”.
Sigur ca naţie am trăit în urmă cu decenii şi o realitate diametral opusă.
În care de-ai noştri treceau Dunărea înot ca să ajungă prin Iugoslavia în occident.
În care ceream azil politic cum ne coboram din autocar.
În care am migrat, chiar după revoluţie, cu avionul, maşina, trenul şi şatra în alte ţări mai primitoare, în speranţa privilegiului de a le culege căpşunile şi a le şterge bătrânii la cur contra salariului minim.
În care câte unii de ai noştri au violat, au furat şi au ucis şi tare ne-am mai supărat de generalizarea cu „românii au făcut şi au dres”. Şi am deplâns xenofobia unor italieni de a omorî vreun român sau naţionalismul vinovat al francezilor de a bate vreun ţigan surprins cu portofelul în mână.
Trăim actualmente realitatea că peste un sfert din forţa noastră de muncă s-a aciuit pe la alţii, fără a fugi de război cât de PSD, Băsescu, inflaţie, autostrăzi neterminate, manele, taxe şi ciocoism.
În acest context se pare că frica noastră nu este, cum ar trebui, că s-or prăbuşi Carpaţii, erodaţi după defrişarea şi vânzarea la negru a ultimului copac, nici că ne-o inunda Marea Neagră, sătulă şi ea de manele, seminţe şi peturi goale şi nici că s-o surpa spontan peste noi coşmelia asta naţională în care nu mai deretică de mult nimeni ci taman aceea că o mână de sirieni vor năvăli cu preşul de rugăciune sub braţ şi sulile în erecţie ca să ne violeze femeile şi stilul nostru invidiabil de trai.
Tare mă tem, dragi concetăţeni că totuşi realitatea este foarte diferită.
O ţară ca a noastră este relativ invulnerabilă la imigraţie, câtă vreme o zi de trai pe meleagul nostru ar putea face mare parte din potenţialii imigranţi să ceară repatrierea de urgenţă.
Căci ce oameni normali ar dori să se stabilească în republica noastră baronieră, să aspire la salariile şi pensiile noastre, la serviciile noastre sociale şi la stilul nostru de viaţă?
Până şi nouă, celor născuţi aici, ne-au trebuit zeci de ani şi mii de sticle de băutură să ne adaptăm, ce ne-ar face să credem că alţii, fie ei refugiaţi din calea unui război devastator, şi-ar dori experienţa?
În plus dacă este să punem lucrurile la punct în domeniul violurilor, statisticile arată că momentan nici o ţară musulmană nu se află în primele 10 în ce priveşte numărul de violuri pe cap de locuitor. Este adevărat că aceste statistici se referă la violurile reclamate la poliţie şi includ sau nu violul marital dar, interpretate ad literam, sugerează că refugiaţii, în migraţie spre Europa, mai ales spre Suedia şi alte ţări nordice fruntaşe în clasament ar trebui, mai degrabă, să îşi protejeze femeile proprii.
România anilor noştri are, pe lângă multe alte probleme, şi o problemă demografică. Populaţia noastră a scăzut continuu şi a îmbătrânit în cei 25 de ani de la revoluţie (mulţumim Iliescu, Băsescu, PSD, PNL, PDL şi restul găştii politice pentru asta). Numărul de pensionari creşte permanent, în ciuda eforturiloor sistemului de sănătate şi de asigurări sociale de a-i mai reduce numeric, iar familiile, mai ales cele de condiţie şi educaţie, fac din ce în ce mai puţini copii. Tinerii valoroşi şi capabili pleacă din această ţară ca sardinele din faţa unor foci flămânde.
Eventualele măsuri politice care ar putea contrabalansa toate acestea se lovesc de câteva obstacole majore – nu există comisioane de încasat, nu există efecte vizibile care să stârnească interes electoral şi necesită politicieni deştepţi şi responsabili, nu cârnaţi de doi lei hăituiţi de DNA, pentru a fi implementate.
Ca atare, dacă s-ar găsi câteva mii de fraieri care de bunăvoie sau de nevoie ar vrea să se stabilească pe la noi, să accepte salariile noastre de mizerie şi bucuria traiului contemporan între înzăpeziri şi caniculă, plătind taxe şi creând valoare, zău că eu personal nu văd vreun răi în asta, chiar dacă, aşa cum este meleagul împânzit de centre de comercializare a lumânărilor şi acatistelor, şi-or face şi ei câteva moschei în care să gâjâie pe păsăreasca lor rugăciuni pentru divinitatea lor cu turban.
Doar că, repet, nu cred că oamenii ăştia, sau alţii că veni vorba, or să îşi dorească vreodată ce are, în acest moment, ţara noastră să le ofere.