Realizez faptul că nu aș putea face politică.
Bine, nici nu îmi doresc să fac. Nu îmi place să spun altora ce să facă și nu îmi place deloc să verific dacă fac ce le spun. Dar mai ales nu îmi place să îmi spună alții mie ce să fac, indiferent dacă mă verifică sau nu. În plus nu simt că am vreo competență ieșită din comun pentru o astfel de carieră și, în sinea mea, nu cred că numai cu buna intenție de a lăsa lucrurile mai bune decât le-ai găsit, poți de fapt rezolva ceva în lumea de veleitari și de semidocți care fac politică la noi.
Nemaivorbind că, la urma urmei, sunt medic și treaba mea, cea pe care se așteaptă societatea să o fac bine, este cea de medic. De fapt în sinea mea am avut mereu o prejudecată negativă legată de cei care și-au sacrificat cariera de medici ca să facă politică activă. De ce ai face asta? din ce motivații curate ?
Dar nu la lipsa mea de dorință de a face politică mă refer, ci la imposibilitatea firii mele de a accepta jocul, compromisurile și prioritățile în viață pe care o eventuală carieră politică le impun.
Nu aș putea urî la comandă, de exemplu. Este adevărat, de exemplu, că am o anumită predispoziție de a-mi displăcea pesedistul și mai ales aldistul dar, în rarele situații în care întâlnesc o astfel de persoană care pare a avea mințile și inima la locurile lor, nu mă pot abține să îl plac.
Ce fel de politică poți face când, ocazional, îți place preopinentul? Cum să îl mai înfierezi în forță, să îndemni și pe alții să o facă, când simți că, pe alocuri sau în totalitate, are dreptate?
Ce forță trebuie să aibă, în context, toată șleahta de la putere !
Nu mi-aș putea conforma gândurile, ca să dea bine. Mie mi-ar trebui un tip foarte specific de electorat, insolent, neconvențional, plin de umor și neșocabil de limbajul și ideile mele ca să reușesc; nici la o scară de bloc nu aș fi favorit să câștig vreodată alegerile.
În fine mai este un aspect care, cel puțin pe la noi, m-ar împiedica să fac politică. Consecvența.
Dacă de exemplu m-aș fi născut prin SUA sau Anglia, acolo unde partidele sunt mereu în același loc ideologic și în care mezalianțele politice sunt rare și disprețuite după cum merită, activitatea în domeniu nu ar necesita frecventele fraternizări și sărutări de locuri scuipate, ca la noi. Nu ar fi imperios necesar ca, pentru a accede în vreun loc privilegiat sau la o anumită notorietate, să fii azi ecologist, mâine aldist, poimâine mai știu eu ce. Nici să fii prieten cu liberalii, apoi cu pesediștii și tot așa, ca o femeie care trece prin viață cu o singură calitate remarcabilă – neîngrețoșarea de pulă. Indiferent de formă, culoare și curățenie politică.
De altfel în sinea mea nici nu dau politicienilor și politicului atât de multă importanță cât o dau alții.
Este adevărat că, la ora actuală, aceștia au posibilitatea de a ne schimba viețile, mai ales în rău, dar în principal incapacitatea noastră de a evolua suficient este cauza acestei situații.
Modul în care au crescut generațiile în ultimele decenii și progresele lente, comparativ cu țările din jur.
Stagnarea educației și mentalitatea păguboasă.
Prioritizarea și glorificarea șmecheriei.
Lipsa unui adevărat sentiment național menit a propăși acest neam, nu a apăra Covasna de secui.
Delăsarea și lipsa de speranță a celor mai mulți.
Modul defectuos în care se mișcă lucrurile la nivel micro.
Lipsa de atitudine și de curaj a celor mai mulți, frica de a face ceva fără ordin de sus, de a contracara și de a te opune la abuz.
Sunt convins că atunci când mentalitatea, atitudinea, pregătirea, educația și simțul civic ale acestui popor vor ajunge, în fine, la nivelul secolului XXI, oameni ca Dragnea, Tăriceanu, Băsescu, Ponta și ceilalți vor dispărea din politica noastră ca niște bășini în furtună.
Și atunci poate, alții decât mine, care nu pot, se vor apuca să facă politică adevărată. Cu competență, cu proiecte, cu dezbateri corecte, cu solidaritate și raliere la proiecte naționale. Cu bine și nu cu rău.
Și poate, cândva, fata mea îmi va vorbi despre această transformare, la mormânt.