Din diferite motive nelegate de calitatea acestui sport la noi, în principal datorită faptului că mi-am luat televizor cu diagonală mare, am urmărit anul acesta faza finală a campionatului național de fotbal suficient cât să-mi pot forma opinii.
În primul rând trebuie să notez că, atunci când compari cu ce se întâmplă prin Italia, Spania, Anglia sau Franța, sportul practicat de ai noștri este atât de prost că ar trebui de fapt, din oficiu, să nu existe titlu de campioană ci doar distincțiile de salvată sau nesalvată de la retrogradare.
În țara orbilor deci echipa cea mai chioară a fost FCSB, artists formerly knowned as Steaua.
Modul în care oamenii lui Becali au ratat titlul a fost unul deosebit și a necesitat probabil implicarea tuturor, de la patron, MM și Reghe până la ultimul jucător capabil a face penalty în minutele de prelungire. Mai mult, chiar și așa, dacă era pe dreptate și s-ar fi luat în calcul toate rezultatele directe cu Viitorul, piperioții ar fi fost campioni. Învățătură de minte pentru nea Gigi să intre în campionat fără drumul la Athos făcut și icoanele binecuvântate.
Constat cu stupoare că unul din cei vinovații de neverosimila aruncare la canal a titlului, domnul NeaReghe, urmează să plece, expertiza lui mister fiind dorită se pare prin emirate unde o altă echipă cu șanse la tilu îl așteaptă.
În fine, deși nu se poate zice că a meritat titlul, nici ca forță de joc, nici din perspectiva calității jocului, deși nu este clar cum o să stea în chiloți în fața primei echipe de adulți din liga campionilor, victoria Viitorului este mai mult decât semnificativă din punct de vedere simbolic.
Într-o mocirlă în care s-au dat bani cu geanta sau cu valiza, în care maximul de tehnică managerială a fost cumpărarea câtorva distruși și vinderea lor atunci când au părut mai puțin distruși, într-o ligă aflată în contracție numerică și valorică tocmai pentru faptul că pe nimeni, până la Hagi, nu îl durea nici măcar în cur de juniori, iată că, ambițios, pizdos și dedicat cum a fost și ca jucător, Hagi a creat de la nivelul cel mai de jos posibil, cu muncă și răbdare, o echipă capabilă, în conjunctura favorită, să ia titlul.
Și poate că acest exemplu și acest precedent vor fi preluate și de alții cât să simțim și noi (sau mai degrabă voi, că eu sunt deja bătrân) că există totuși și la noi, câtă vreme se mai găsește câte un Hagi, suficient talent cât să putem urmări fără jenă, cândva, un meci de fotbal cu fotbaliști români.
Succesul în campionat al lui Hagi este poate primul semn că, poate, chiar și la noi se poate obține ceva prin muncă curată și această simbolistică transcede simplul cadru al unui joc un pic prea mediatizat.