Monopolul iubirii

 

Unul din lucrurile care mă amuză cel mai tare la credincioși este modalitatea hilară în care aceștia consideră că au un oarecare monopol pe iubire.

De obicei controversele religioase cu un creștin ajung invariabil aici.

După un preambul în care ateul exprimă de de fel de argumente raționale (de exemplu că existența lui Isus nu a fost consemnată în alte surse istorice în afara bibliei, că întreaga construcție religioasă a marilor religii nu rezistă la impactul progreselor științifice moderne sau că există contradicții interne ireductibile în textele sfinte) și credinciosul repetă sub diferite forme că el totuși crede, pentru că este blagoslovit cu credință, are loc contraatacul.

Zona în care te-a prins.

Iubirea.

Pentru că în ciuda existenței iadului, în ciuda a 2000 de ani de nelegiuiri și de ură tolerate de divinitate, în ciuda copiilor violați, a femeilor batjocorite și a inechităților de tot felul care nu par curmabile prin intervenție celestă, există, acolo sus, un dumnezeu al iubirii.

Care a răspândit, se pare, un monopol al iubirii pentru unii. Pentru creștini. Pentru cititorii de biblie.

Nu numai că aceștia au aroganța de a crede că există în ceruri o entitate supranaturală și omnipotentă care îi urmărește permanent, cu scopul de a le răsplăti patetica existență după moarte, dar mai au și nerușinarea de a presupune că, numai pentru slăbiciunea lor intelectuală de a nu se îndoi când toate faptele din jur reclamă îndoiala, au fost cumva răsplătiți de monopolul de a înțelege la alt nivel iubirea, compasiunea și frumusețea.

În ciuda a două milenii de războaie religioase, de ruguri, pogroame, interdicții, limitări și frici, creștinii continuă să considere că numai ei ar fi principalii păstrători ai ideii de iubire. Poate chiar singurii.

Se pare că ei ar fi deprimați să afle că iubirea este a tuturor, a oamenilor în general și că, de fapt, mințile libere și neîngrădite sunt cele mai capabile de a iubi cu adevărat.

Am întâlnit părinți creștini care au încetat să își mai iubească copii, dacă aceștia au devenit atei.

Nu am întâlnit reciproca vreodată.

Am înțeles că biblia vorbește despre tați capabili a-și sacrifica fiul dacă le-o cere dumnezeu. Dar nu am auzit de atei îndemnați să facă asta.

În fine vedem zi de zi cum iubirea creștină are limite, legate de confesiunea iubitelor sau de raportarea comportamentului uman la unele norme publicate acum 2000 de ani.

În fapt la credincios iubirea este subordonată permanent relației cu divinitatea. Trebuie blagoslovită. Nu poate exista fără asta sau, dacă există, nu e bună.

Dar nu am auzit de atei care să înceteze să iubească din motiv de ateism.

Așa că, dragi creștini, repetați-vă această gogoșică cu iubirea, dacă vă face să vă simțiți mai bine și mai superiori ca alții dar, măcar, încercați să nu urâți pe ceilalți, indiferentă că îi botezați jihadiști, blasfemiatori sau nihiliști.

Lăsați-l eventual pe dumnezeu vostru să facă asta, deși firesc ar fi, dacă tot mustiți de iubire, să vă opuneți din tot sufletul (ceea ce la voi înseamnă câteva incantații spre o pictură pe perete) la asta.