Moțiunea de cenzură

Unul din sporturile favorite ale politicianului român, atunci când se află în opoziție, este moțiunea de cenzură.

Față de politicienii mielinizați ai altor țări, care depun moțiuni de cenzură strict pentru a demite guverne, la noi moțiunile de cenzură se depun, se pare, doar pentru a bifa un moment de actvitate politică efervescentă, pentru posibilitatea de a plasa prin televizoare discursul propriu, dar mai ales înjurăturile la adresa adversarilor politici numărului din ce în ce mai restrâns de oameni care eventual s-ar mai uita.

Așa și cu moțiunea de cenzură de ieri la adresa guvernului Ponta.

În fapt moțiunea a avut exact aceleași șanse de a trece pe cât ar avea o cerere oficială a mea adresată statului de a primi rentă viajeră și inițiatorii ei probabil cunoșteau aceasta, urmare a consfătuirilor politice din preambul, consfătuiri încheiate cu rezoluția ”Mai dați-vă și-n pula mea” din partea partidelor și partidașelor asociate guvernării Ponta.

În plus marea manifestare populară, imensul grup de presiune preconizat a face istorie sau măcar a scanda sub porțile parlamentului, s-a dovedit a fi mai restrâns numeric decât un pâlc de miei în săptămâna luminată.

Nu contestă nimeni că într-o țară serioasă un premier cu dosar penal, statut demonstrat de plagiator și o relație personală cu adevărul capabilă a solidifica apa din mijlocul toamnei, nu ar trebui să fie dat afară. Din păcate însă modalitatea prin care aceasta ar trebui să se întâmple nu implică o moțiune de cenzură, nu constă în cine știe ce mămăligă detonantă a poporului ci, din păcate, strict, exercitarea de către politician însuși a decenței, rușinii și bunului simț.

Taman acele însușiri care i-au făcut, la vremea lor, și pe Iliescu dar și pe Băsescu să continue indiferent de referendumuri, reacții populare sau internaționale.

Așa, cu moțiunea de cenzură, tot ce se mai obține este expunerea noastră, a tuturor, la importanța și discursul sclerozat al câte unui Tăriceanu, ajuns în spotul interesului public în astfel de situații cu dilema obișnuită ”Va trăda, sau se mai ține?”.

Iată că marii politicieni ai micilor grupulețe de hârciogi necesare majorităților scremute cu care un partid sau altul se menține cu anii, în epoca noastră, la guvernare s-au ținut tura asta, fie și numai pentru că un dosar penal, o plagiatură și câteva furci de minciuni nu sunt, pentru ele, cine știe ce motiv de demitere.

Rezultatul moțiunii? Cel obișnuit.

Ponta are deja un motiv serios să nu își dea demisia, acum când a văzut în sala parlamentului dar și pe stradă că țara încă îl mai vrea, fie și numai pentru că cifrele statistice ajustate cu o seară înainte arată atât de bine, alde Tăriceanu și ceilalți și-au mai bifat o campioană și au motiv să mai mulgă vreun post de subsecretar de consiliu comunal, vreo câteva sute de români s-au hotărât și sunt deja la ambasada SUA, la viză și PNLul continuă pe linia tradiției brătiano-gorghiană cu politica pragmatică și de impact cu care, de altfel, ne-au obișnuit.