Când „revoluţia” din 1989 era în toi şi seara se auzeau simulatoarele cu păcănituri ale securităţii, menite să dea sentimentul unor lupte de stradă din care numai un vizionar de talia lui Iliescu ne-ar fi putut scoate, mă gândeam cât de minunat ar fi dacă aş apuca să trăiesc vreodată realitatea integrării României în NATO, necum mirajul integrării în Uniunea Europeană, cu tot riscul supraîncărcării cozilor maidanezilor cu covrigi pe care aceste manevre politice le-ar fi implicat.
Au trecut aproape 25 de ani şi iată că această năzuinţă s-a realizat, în ciuda unor bărbaţi politici pe care i-am iubit, de la Iliescu şi Băsescu, cu aceeaşi patimă cu care îl îndrăgisem şi pe cizmarul luat la alice în acel crăciun şi care, în contrapartidă, s-au priceput la fel de bine ca înaintaşul lor.
Prezenţa în NATO este desigur favorita mea.
Legendarei combativităţi şi veleităţi militare a României o asociere mai pitică, de tipul unui pact de neagresiune cu marina slovenă sau manevre militare de cules castraveţi cu bulgarii cu greu ar fi putut salvgarda interesele majore ale securităţii româneşti, aflate desigur în Orientul mijlociu, podişul afgan sau în largul coastelor coreene.
În context fiecare leuţ pe care statul îl stoarce din salariul meu ca dintr-o lămâie mutantă mică şi uscată eu îl dau cu speranţa că îl voi regăsi în fuzelajul bombardierelor la mâna a doua achiziţionate în vrac de la americani, a elicopterelor de asalt şi prelatelor lor de camuflaj sau măcar în lefurile viitorilor mareşali staţionaţi pe Insula şerpilor.
Că ştim că imperiul subţire cu cheltuială se ţine şi îmi tresare inima de bucurie când văd cum noi şi aliaţii noştri mai mici, americanii, mai futem câte-o bombă pe casa vreunui arab cu ochi de terorist terorizat.
În plus este cu deosebire inteligent să fii într-o alianţă militară a cărui sediu se află pe partea cealaltă a globului şi tu te afli, geografic, atât de aproape de singurul eventual inamic competent că îi simţi uneori, cînd şi acesta combate terorişti prin vecini, atât respiraţia pofticioasă cât şi erecţia rachetelor de croazieră mângâind curuleţul frontierelor proaspăt garantate.
Nici cu aparteneţa în Uniunea Europeană nu îmi este cu adevărat ruşine. Normelor naţionale pe care nu le respecta nimeni le trebuiau, cu prisosinţă, un set de norme noi în care să ne băgăm picioarele cu toţii.
Avem acum salarii de nivel european, la care să visăm, standarde europene, sub care să ne măsurăm, fonduri europene pe care să le returnăm şi birocraţie europeană cu care ne ştergem tot la cur.
Chestia cu integrarea în Europa a avut, constat acum, o foarte mică, subtilă şi imprevizibilă problemă, respectiv a plecat de la premiza că prin dorinţa politicienilor de a semna nişte acte s-ar putea transforma vreodată gherţoiul cu petul de ţuică, punga de bostan şi maieul ridicat pe burta păroasă în cine ştie ce gentilom fornăind neliniştit după asomizor de crăciun.
Aşa că, alături de alte iluzii pe care le-am avut în tinereţe (cele privind numărul de neveste, de case şi maşini într-o viaţă de om fiind totuşi cele mai eronate) pare că şi mica mea dorinţă de-acum 25 de ani a fost teribil de prost plasată şi că măcar acum, când sub efectul maturizant al muii date de realitate am început să înţeleg politica altfel aş putea să îmi redefinesc dorinţele un pic mai coerent.
Măcar cât să visez la neintrarea vreodată-n spaţiul Schengen.