Citesc un articol doct al unui paleolingvist care protestează, cu argumente solide, împotriva teoriilor extremiste care pretind că nobilul cuvânt ”pizdă” ar fi o intromisiune scârboasă a limbii slave în nobilul grai getodac.
Este adevărat că, atunci când au năvălit pe teritoriul milenar al patriei noastre, slavii căutau bunuri extrem de precise, printre ele și cel desemnat de termenul analizat din punct de vedere lingvistic astăzi. Și este intuitiv să luăm în considerare că în contextul confuzant în care strămoșii noștri numeau generosul organ al consoartelor ba ”viezure”, bă ”bărzucă”, ba ”mânzuleț” o anumită clarificare din partea unor ocupanți serioși se cerea adăugată în bagajul lexical al prizionerelor.
Cu toate acestea învățatul paleolingvist pretinde că de fapt originea adevărată a termenului este mult mai arhaică și că de fapt și de drept ”pizda” făcea parte din vocabularul, preocupările și speranțele mai bine ale indoeuropenilor în general. Și că modul de viață al anticilor nu avea cum să permită trecerea unui astfel de cuvânt frumos în desuetitudine.
Ca urmare, având în vedere ascendența comună indoeuropeană a limbii latine (mai ales cea vulgară) și a celei dace (nu cu mult mai rafinată) avem în fine o imagine clară a frazelor pe care, așa cum reiese din columna lui Traian, nobilii noștri înaintași și le aruncau unul altuia.