Amendamentele lui Băsescu

 

Unul din cei mai prolifici politicieni pe care i-a avortat mama țară în ultimii 27 de ani este desigur domnul Traian Băsescu, matrozul cu inima și ficatul mărite, fost președinte pe o perioadă de 10 ani interminabili și groparul dreptei românești pe o perioadă probabil dublă de timp.

Mulți ne-am fi așteptat ca după 10 ani de domnie, după ce a făcut și a desfăcut prin politichia românească, o dată rugămințile acestui popor ascultate și mandatele terminate, omul nu va mai avea apetență să continuie în politică mai mult decât ar avea Messi ca la terminarea carierei să joace un sezon sau două pentru Concordia Chiajna.

Ne-am înșelat cu toții, se pare că Băsescu va continua să activeze politic până în momentul în care va pierde și ultimele alegeri posibile, la vreo asociație de locatari cu vederi de stânga.

Din postura lui de parlamentar fostul președinte își poate face auzite când și când opiniile și are chiar inițiative legislative, salutate de obicei cu entuziasmul și solidaritatea pe care el însuși le-a sădit în inimile noastre în toți acești ani.

Zilele acestea marele om are o preocupare umanitară și o categorie căreia vrea să îi adreseze un demers parlamentar: copiii coruptelor.

Se pare că, spre deosebire de copiii femeilor normale, fără acces la fonduri, gale și bugete, copiii care nu prea mănâncă bine, dorm în camere întunecoase și reci și ronțăie corn și lapte prin școlile dărăpănate ale României dar au șansa să împartă toate acestea cu familia și cu mamele, plozii marilor corupte riscă uneori să crească, din motive de justiție inumană și de deficit marcat de grațieri, singuri.

Ca urmare se pare că în viziunea etanol-populistă a fostului luptător cu mogulii, doar grațierea completă și cu pupături de mână a numitelor mame-eroine poate face dreptate și bine în țară.

Este doar o chestiune de timp ca această reglementare să fie extinsă și la nivelul copiilor care, din aceleași motive de corupție, ciordeală, mită și abuzuri riscă să crească fără tați, bunici, unchi, mătuși, veri de-a doua sau nași.

Proiectele de amendament propuse de exhăhăitor la legea grațierii sunt, din motive obscure, adresate doar femeilor aflate în postura de a executa ani de pușcărie.

Din punctul acesta de vedere sigur că o lege care să interzică încarcerarea blondelor curviștine în curs de fertilizare, prinse cu mâna în poșeta patriei, ar fi cu adevărat benefică și numai o ciudată lipsă de suport politic face ca tentativele omului de a ajuta genul acesta de ființe benefice pentru țară să îmbrace forma unor biete amendamente cu care se șterg la cur prin comisiile de specialitate colegii aflați în această perioadă la hăhăire guvernamentală.

În contextul acesta al femeilor asuprite prin încarcerare, ochii grijulii și umanitaristi ai domnului Băsescu și ai iluștrilor săi colegi de cocină politică tind totuși să aibă o anumită albeață în ceea ce privește alte categorii de femei din pușcării, de exemplu al babei condamnate pentru că și-a ucis violatorul prin Vaslui sau renumitele evazioniste de prin piețe vânzând leuștean și pătrunjel de la cartel, la negru.

Credință și religie

 

Credința religioasă nu este în opinia mea, la nivel social, ceva rău.
Obiecțiile mele în ceea ce privește plauzibilitatea unui creator atât de implicat în viața noastră cotidiană, modestia mea de a nu presupune că ocup o poziție centrală sau privilegiată în raport cu un eventual demiurg și rejetul meu privind tehnicile de adorare orientală ale acestuia, ca mijloc de propășire și dezvoltare spirituală sunt, la urma urmei, doar personale.
Dar asta nu înseamnă că am dreptul sau dorința de a-mi impune aceste obiecții altora, chiar dacă faptul simplu de a le enunța și a le populariza poate părea, într-o lume construită pe ideea validității absolute a dogmei creștine, un fel de atac, tentativă de prozelitism sau ură.
De fapt este doar expresia sufletului meu liber de a fi în dezacord și eliberarea mea și a altora ca mine de monopolul pe care credincioșii par a și-l asuma, fără să ști nici ei exact de ce, asupra problemelor de spirit, suflet și filozofie de viață.
Dacă vorbim însă de religia organizată, adică despre oamenii care își construiesc carieră, bogăție, influență și putere din impunerea la nivelul societății a unui tip sau altul de adorare, a unor reguli și conformisme la care trebuie să adere cât mai mulți și a unui stil de viață care este sugerat (eventual impus) și altora ca fiind singurul acceptabil – da, am o problemă.
Nu mai pot susține că este un lucru bun sau măcar indiferent.
Nu vreau să neg faptul că, poate, de-a lungul istoriei organizarea religioasă nu ar fi putut funcționa câteodată ca ceva benefic. Că un anumit șantaj cu viața de apoi nu ar fi putut face ca unele apucături, comportamente și tendințe mai tenebroase ale oamenilor să fie un timp controlate.
Dar omul s-a adaptat de mult la asta și sunt sute și mii de ani de când religia nu mai stopează toate acestea ba, de fapt, chiar dimpotrivă.
Pentru că religia, de-a lungul istoriei, a legitimat probabil la fel de multe abuzuri pe câte a controlat.
Și chiar dacă vikingii convertiți de exemplu au violat și omorât poate mai puțin o perioadă, procesul a fost reluat ulterior prin cruciade, jihaduri, epurări religioase, progroame și celelalte lucruri pe care fanatismul le mai dictează fanatizaților.
Un adevăr greu de combătut este și acela că ateii nu au declanșat până acum nici un război ca să-și impună ateismul. Nu au făcut inchiziții ca să îi judece pe creștini, nu au organizat progroame ca să îi împuțineze pe alții și nici nu incriminează categorii de oameni cu credințe și valori diferite,
Că au existat criminali atei sau ideologii nereligioase care au făcut astea (comunism, nazism) este cu totul diferit. Toți dictatorii care au asuprit biserica și religia au făcut-o din rațiuni de eliminare a unui contracandidat redutabil la controlul minții oamenilor și nu pentru a-și afirma ateismul.
În plus extremismul politic coexistă adesea liniștit cu o religie puternică și ascultătoare.
Ca urmare pot accepta și înțelege că omul de rând care vede în Isus și speranța existenței unei legături personale cu acesta o speranță că, la final, nu va muri de tot, dar nu pot să îi sufăr pe cei care, în uniformele lor negre au construit și vor să perpetueze o asociație lucrativă și bănoasă care speculează această speranță.

Populația și ginerică

Când s-a măritat, în decembrie 2016, cu PSD-ALDE populația României a presupus că luna de miere, cu măriri de salarii servite la pat, buchețele de reduceri de impozit şi alte surprize şi atenții delicate, chestii bune pentru români, vor ține 4 ani.
Iată însă că, o dată ajuns în dormitor, ginerică nu numai că a scăpat băşinica cu ordonanțele, dar se şi dovedeşte mai degrabă interesat să umble la brăcinari şi să sumețească măciuca cu fel de fel de impozitări, mai mult sau mai puțin diferențiate, taxe şi timbre de mediu, fără a-i păsa prea tare de migrena şi lipsa de chef a miresei din ce în ce mai despuiate.
Spitalele promise devin doar o catedrală la care se lucrează în ritm îndrăcit, refacerea infrastructurii ia forma unor ouă de paşte slobozite prin târg şi din autostrăzile promise se pare că se va începe, în câteva luni, un drum expres între Piteşti şi Râmnicul Vâlcea. Măririle de salariu de peste 4 ani se topesc încetul cu încetul în creşterea continuă a euroiului şi dolarului, copii se dedau la rujeolă, feriți de blestemul vaccinării, şi, pe măsură ce lucrurile bune pentru români se acumulează, ne ridicăm cu toții cururile emoliate în sus, pregătiți de o guvernare zdravănă cu final fericit (chiar dacă nu neaparat pentru noi).

Paradoxul consultațiilor lui Cuculică

 

Trăiesc un mic paradox profesional.

Astfel, din câte am înțeles, consulturile pe care le fac la pacienții internați de zi sunt prețăluite de onor Casa de Asigurări la 28.51 de lei/bucată. Existând speranțe ca, în urma creșterii intensității și profesionalismului acestora, să se atingă pragul critic de 30 de lei/consult, dincolo de care orice vis și orice nebunie sunt permise.

Cum au ajuns specialiștii susnumitei instituții la exact 28.51 lei îmi este necunoscut; cifra pare a fi rezultatul unor logaritmări, extracții de rădăcini cubice și prelucrări de șiruri de numere care cu siguranță depășesc o minte ca a mea, capabilă numai de a produce, o dată la 15 minute, 28.51 de lei.

Același consult însă, atunci când este vândut de institut persoanelor neasigurate sau fără bilete de trimitere, card de sănătate sau buletin, costă 125 de lei. O sumă care onorează și obligă deși, tehnic vorbind, nu văd nici un sfanț din ea. O sumă care mă face să îmi fie frică, de exemplu, să o consult pe nevastă acasă în lipsa trimiterii de la medicul de familie, de frica fiscului.

Căci ce mă fac eu dacă sunt urmărit și cineva de rea intenție consideră că fiecare joc de-a doctorul și pacienta cu soția este de fapt un consult nefiscalizat?

În context devine de-a dreptul riscant să mai îmi dau cu părerea și de starea de sănătate a cunoștințelor, fragmentele de fraze geniale și considerațiile mele fiind, se pare, periculos de valoroase, minus dacă prietenul este cu trimiterea de la medicul de familie în buzunar.

Trebuie să recunosc că nu am constatat să existe vreo diferență între consulturile de 28.51 de lei de la stat și cele de 125 de lei din regim privat. Palpez coaiele, dacă este nevoie, și într-un caz și în celălalt și petrec același timp de calitate evaluând pilozitatea pubiana, forma și simetria sânilor sau prezența galactoreei, înțelegând capriciile menstruațiilor și modul mereu înșelător în care femeilor nervoase li se pun noduri în gât indiferent de modul în care circulă aceste sume importante pe lângă mine.

Recunosc că această dualitate a evoluției mele profesionale îmi dă bătăi de cap, neștiind care porțiune a mea trebuie cultivată: dr. Jekyll cel exorbitant sau felcerul Hyde în contract cu Casa?

Siria, Trump și specia umană

 

Ceea ce se întâmplă în Siria , nu neaparat zilele acestea, este doar specia umană la lucru.

Bombe, arme chimice, copii gazați, milioane de refugiați, zeci de mii de morți.

Omul, în latura sa josnică.

Incapabilitatea lui de a pune limite urii, ci numai iubirii. Business as usual de mii de ani.

În context alaltăieri se zice că forțele guvernamentale siriene au folosit arme chimice împotriva fiefului insurgenților, omorând inclusiv câteva zeci de copii și femei. De cealaltă parte se susține că, de fapt, chimicalele erau stocate de către insurgenți. Și că ei doar bombardau un pic patria, convențional, după cum este și normal pentru un guvern ales democratic.

Indiferent de realitate, câteva zeci de oameni au murit gazați.

Acum câteva zeci de ani, când SUA a atacat prima oară Iraqul, s-a pretins în prealabil că forțele iraqiene omorau bebeluși; mult după război s-a aflat că știrea era falsă. Acum mai puțini ani, când l-au rezolvat pe Sadam, americanii au pretins că acesta făcea arme chimice. Azi știm că nici asta nu era adevărat.

În context nu putem ști exact care este adevărul cu acest ”atac chimic”; poate a fost, poate nu, dar nu putem considera faptul că americanii susțin acest lucru ca fiind vreo evidență indiscutabilă. Și, prin implicație, vreun motiv valabil de intervenție.

Dincolo de asta însă sigur că un regim care își bombardează, chimic sau nu, opozanții, care include în ținte zone de civili, ar trebui dat jos, inclusiv cu rachete Tomahawk. Și dacă avem pe careva care are un exces de astfel de rachete, nu putem decât să ne bucurăm că, în loc să le caseze, le bagă în curul lui Al-Asad.

Pe de altă parte nu pot fi de acord ca un om, fie el sănătos mintal (ceea ce nu este evident în cazul lui Donald Trump) să poată bombarda pe cine vrea el, în funcție de cât l-a impresionat sau nu vreo emisiune de știri. Că nu știm exact la ce emisiuni se uită domnul și tare îmi este frică să nu vadă în vreo seară ”Dracula” și să îl impresioneze negativ.

Dar dincolo de toate acestea, în ceea ce privește Siria, în profunzime, nu putem decât să ne uităm ca proștii și să nu înțelegem de ce, într-un secol care se vrea iluminat, nu este posibil ca niște oameni responsabili, fie ei ruși, turci, americani sau sirieni nu se pot aduna la un loc și să găsească o modalitate în care oamenii să înceteze să mai moară aiurea.

La urma urmei cât de evoluați suntem ca specie dacă la bombe și omor nu putem răspunde decât cu bombe și omoruri mai mari?

Controverse diagnostice

 

Controversă diagnostică alaltăieri între un reputat medic pediatru și un țigan, controversă câștigată înainte de limită, prin KO, de al doilea.

Se pare că mărul discordiei a fost o fornăială pe care copilul lui Pumni de Oțel a contractat-o într-una din ședințele profunde de educație admirabilă pe care țâncul le deprinde pe acasă, fornăială care în opinia medicului nu necesita nici perfuzii, nici observare continuă la nivel de congres de pediatrie și nici pensionare, ci doar un tratament ambulator.

Ca urmare tatăl a încercat să îi bage în cap medicului că greșește, cu palmele și cu pumnii.

Lucrurile s-au așezat acum. Din ochii medicului sângele nu mai picură aproape deloc, bătăușul a fost prins de poliție, admonestat de procurori și trimis acasă să aibă grijă de educația progeniturilor și, încetul cu încetul justiția română urmează să facă dreptate, desigur dacă fapta nu se amnistiază.

În context aș propune UMFului ca în pregătirea obligatorie a viitorilor medici din țara noastră să intre și cursuri de kendo sau kung fu care să permită medicului român al secolului XXI să schimbe păreri și diagnostice cu pacienții

Medicamente scumpe, rețete, confirmări și gargara politicienilor

 

Acum se pretinde din zona politicului că, printre lucrurile bune pentru români, se numără și posibilitatea mediului curant de a prescrie, cu condiția respectării indicațiilor, medicamente scumpe fără a mai trece prin aprobarea vreunei comisii; pe propria răspundere cum s-ar zice.

Lucrurile merg șnur, desigur.

Tot ce ai de făcut este să completezi, în cazul prescrierii unui astfel de medicament, înainte de a scrie rețeta compensată, un formular în vederea aprobării, formular pe care să îl trimiți pe e-mail la Casa de asigurări.

Acuma există și unele mici circumstanțe ghinioniste, cum ar fi aceea că sistemul casei nu merge, deci nu poți obține o aprobare propriu-zis ci doar un e-mail de confirmare a primirii formularului. Care e-mail vine sau nu (în cazul meu concret nu a venit).

Nu ar fi o problemă decât dacă pacientul continuă să vrea medicamentul (de parcă o rugăciune fierbinte și bine coordonată la vreuna din bisericile mai noi sau mai vechi de pe teritoriul patriei nu ar fi de fapt mai prielnică în context decât orice hap de firmă).

Miza este aceea că ți se pot imputa medicamentele, dacă le prescrii fără confirmare, respectiv ți se poate imputa faptul că nu le-ai prescris, șpăgarul dracu, dacă nu scrii rețeta.

Aia pe care la televizor bivolii PSD-ALDE pretind că ar trebui să o scrii într-un mod mai ușor și mai bun pentru pacient decât pe odioasa perioadă a tehnocraților.

Ar trebui ca, dacă pacientul are indicație de tratament, să te doară în porțiunea corpului cea mai activabilă de birocrația românească, dar cine are nervi și spirit combativ să conteste cu avocații o eventuală dorință a casei de a face economii imputândui-ți ție medicamentul?

Așa cum merg însă lucrurile joci de fapt, atunci când vrei să prescrii un medicament scump și adecvat, un fel de ruletă rusească cu rețetele și cu boii de la Casă, activitate benefică și călitoare, nu zic nu, mama lor de gușați nemernici, mincinoși și dezorganizați.

Balena albastră

 

De câteva zile a apărut o nouă obsesie a mass media românești: jocul ”Balena Albastră”.

Se pare că a existat în Rusia un individ, actualmente aflat la pușcărie, care a dezvoltat o strategie în 50 de nivele prin care să determine copii sau adolescenți mai slabi din punct de vedere mintal și emoțional să se automutileze, eventual să își pună capăt zilelor.

Cum au existat și la noi câteva cazuri de automutilare și chiar un băiat de 11 ani care s-a sinucis recent într-un sat argeșean, mass media a decretat că ”Balena Albastră” este noua pandemie a secolului bătând la porțile cele mai inocente ale sufletului românesc, adică la nivelul copiilor.

Conform acestor experți în toate cele, jurnaliștiI în căutare de senzațional, există un pericol, venind din junglele necontrolabile de siliciu ale internetului, capabil a acapara cu japca copii nevinovați, ai unor familii vrednice de români și de a-i arunca în ghearele nenorocirii.

De unde interviuri cu câte un primar sau oficial, de obicei mai proști chiar decât ziaristul, dat cu părerea în lung și în lat, repetiții și pararepetiții de știri, de interpretări și de supoziții și o nebuloasă din ce în ce mai popularizată:”Balena Albastră”.

În context aș dori să îmi dau și eu cu părerea cu câteva chestii de bun simț, în opinia mea.

În primul rând toată tevatura asta națională nu poate face bine ci doar rău. Contrar opiniei nesubstanțiate de nimic a jurnalismului de operetă românesc că știrile repetate despre această problemă conștientizează pe toată lumea și fac bine, de fapt ele fac rău prin curiozitatea pe care o trezesc multor copii vulnerabili care, până la lansarea obsesiei naționale asupra acestui joc, ignorau cu totul problema.

În al doilea rând problema nu pare a fi atât de mult nebunia vinovată a unor organizatori de astfel de îndemnuri sadice cât ineficacitatea profesorilor, părinților sau ”specialiștilor” noștri de a le spulbera prin comunicare, argumente și alternative. La urma urmei un copil intrând într-un astfel de ”joc” are cu siguranță o groază de lipsuri și de păsuri neauzite de cei din jur și probabil că acestea sunt problema asupra căreia ar trebui să stăruim mai mult.

În fine, dacă doresc să ne informeze și nu doar să hrănească apetența de senzațional, de drame și de mistic a publicului ziariștii ar trebui să investigheze, să apeleze la experți și să înțeleagă ei înșiși fenomenul, din cât mai multe puncte de vedere, înainte de a face din el doar o gogoașă, mai mult sau mai puțin râncedă, de presă.

Doamna secretară

 

Viața mă aruncă astăzi la Rectorat în una din cele mai umile posturi ale angajatului: cea de solicitant.

Străbat uşor haotic culoarele şi scările înghesuite şi întunecoase nimerind într-un final departamentul căutat.

Ciocănesc cu timiditatea şi deferența aşteptate şi intru în încăpere.

Cu o grimasă trădând intensitatea sindromului premenstrual care o mai încearcă atunci când este la job, ridicând imperceptibil fruntea din calculator, o domnişorică ascultă, mai agasată decât o făcea Solomon în spețele de maternitate, doleanțele mele.

Mă informează prompt asupra faptului că multe din răspunsurile la întrebările mele pot fi găsite pe site, ca de altfel multe alte informații utile şi simt că într-adevăr, dacă lumea ar avea-o cu internetul şi serviciul ei ar fi mai uşor.

Pe de altă parte nevăzând pe nimeni altcineva prin preajmă trag la rândul meu concluzia că, totuşi, jobul ei nu este chiar solicitant ba, mai mult, că ar putea să mă povățuiască, îndrume, patroneze şi, de ce nu? să îmi preia cererea.

Sunt trimis în acest context din ce în ce mai încărcat să caut şi să completez un formular tipizat care nu are de ce să se afle chiar în încăperea în care duduia efectuează profundele activități de analiză şi de sinteză necesare înregistrării unor cereri.

Mă întorc după un timp cu tipizatul precum argonautul cu lâna de aur, învins de circumstanța de a nu fi luat la mine nici un pix şi îi cer femeii să îşi încordeze bunăvoința până la a-mi împrumuta un plaivaz şi un colț din augustul ei birou ca să pot completa căcatul ăla. Mi se dă pix dar sunt poftit să-l completez afară; orice funcționar competent cunoaşte riscul de hipoxie la care se expune dacă împarte aerul biroului lui cu solicitantul.

Se reuşeşte completarea formularului, destul de binişor câtă vreme scanarea acestuia de privirea îmbufnată a specialistei nu determină decât câteva mormăieli abia perceptibile. Are totuşi o mică bucurie atunci când constată că îmi mai lipseşte un document dar, cu toate acestea, profitând de natura îndurătoare a Zeității Funcționarului Român, într-un moment de cedare domnişoara acceptă dosarul.

Mă temenesc în fața prealuminatei într-o frază uşor ambiguă care, luată literal, ar sugera că ajutorul şi amabilitatea ei au atins un nivel atât de necuantificabil că ar putea fi definite ca nemărginite astfel că numai gratitudinea mea neostoită ar putea fi o dreaptă răsplată.

Femeia se uită la mine uimită şi, cu un gest suveran mă concediază.

Plec mulțumit cum numai plecatul de la un funcționar român te poate mulțumi şi îmi promit să evit genul acesta de locuri cu toată energia şi imaginația disponibile.

Pesediștii și știucile

 

Înțeleg că deunăzi Dragnea și Grindeanu au declanșat urgia în Deltă. La nivel de știuci.

După numărarea a 99% din opțiunile răpitoarelor, câștigător a ieșit sensei Liviucă cu 15 bucăți față de numai 9 ale discipolului său, după cum era de altfel și normal.

Se pare că, la fel ca și în cazul electoratului, susnumitele știuci regretă acuma alegerea lor și faptul că au pus botul la obișnuitele promisiuni ale celor doi – creșterea cu 5% a râmelor în economie, reducerea contribuțiilor de icre și lapți, șansa la o bătrânețe demnă și tihnită.

Ba chiar aș zice că în apele ghiolului pe unde au trecut liderii socialdemocrați există un puternic curent de opinie conform cărora cei doi au mințit și au momit electoratul local cu solzi.

Cele 24 de bucăți salvate de liderii pesediști de la înec au luat, se pare, calea bugetului național consolidat fiind prima măsură tangibilă de redresare a acestuia în aceste prime luni fabuloase de guvernare ale celor doi.