Cucul

 

Moment de mândrie personală ieri când, după câteva luni de căutări și de ascultat cu atenție, într-un final mult prea multă vreme amânat am auzit, pentru prima oară de când locuiesc la Tunari, de undeva de departe, nobilul și invidiatul cântec al cucului.

Străbătând aerul de primăvară târzie cu persuasiunea unui semnal de U-boot, muzicala intonație anunța întreaga lume ornitologică a zonei că tataia a ajuns și că toate afonismele de ciocârlii, guguștuci hiperactivi sau vrăbioare incoerente ar trebui să înceteze pentru a face loc singurului mesaj de valoare, oferit cu generozitate contemporaneității recunoscătoare.

Am ascultat cu nesaț muzicala postare din văzduhul localității înțelegând că este vorba de o pasăre extrovertită, cu multe lucruri frumoase de explicat celor din jur, o pasăre tânără și frumoasă capabilă a-și asuma rolul și semnificația regească.

Dar, așa cum s-a ivit, după doar câteva minute de simfonie, totul s-a terminat.

Să fi fost vorba de vreun motan grobian în căutare de McCuc? De vreun propietar de cuib chitros și pus pe harță intervenind cu țărănie împotriva rapsodului? Sau poate doar de șusoteala lipsită de înțelegere a cuculesei șoptindu-i tânărului prinț ”Mai taci, că te râde lumea!”…

Programul Coaliției pentru Famile

 

Citesc cu îngrijorare și un ușor dezgust ceea ce pare în fapt un început de program politic al Coaliției pentru Familie.

Pentru că, dacă am crezut că modificarea constituțională privind parainterzicerea altor modalități de a forma familii decât căsătoria dintre un bărbat și o femeie ar fi fost singura idee a oamenilor, ne-am înșelat. Încurajați de succesul relativ facil al întreprinderii, de atitudinea de cățeluși mirosind ciolanul electoral a politicienilor din toate partidele, Coaliția se pune pe treabă. Cu episodul 2.

După cum am văzut cu toții, susnumita asociație nu este pentru oameni nuanțați și nici pentru persoane trăind în secolul XXI. În fapt Coaliția reprezintă din ce în ce mai mult marea masă de români care concep un singur tip de viață și de normalitate, care consideră sexualitatea și tot ce ține de aceasta ca fiind un păcat și o imoralitate periculoase pentru esența patriei, care disprețuiește nuditatea, liberul arbitru în ce privește planificarea familială, avortul, alegerile de viață și, mai ales, pe oamenii diferiți de ei înșiși.

Oameni nostalgici, probabil, după unele din măsurile demografice ale Stejarului din Scornicești și pentru familiile solide ale acelor vremuri.

Printre măsurile ”rezonabile” pe care Coaliția le propune se numărăr taxarea persoanelor celibatare în exces față de cele căsătorite (prin abordul insidios de a scădea taxele celor din urmă), drepturi suplimentare pentru mame în ceea ce privește legislația muncii, controlul, defavorizarea și restricționarea avorturilor, a planningului familial și a fertilizării in vitro, îngreunarea procedurii de divorț și taxarea suplimentară a acesteia, drepturi suplimentare pentru copii, un puritanism mai mare în viața de zi cu zi (cu incriminarea nudității, sexualității nereglementate de Coaliție și a pornografiei – sau a ceea ce Coaliția va nominaliza ca fiind pornografie și indecență).

Un melanj perfect manipulator de lucruri mai degrabă bune și de chestii de secol XVIII-XIX.

Citind toate acestea realizez că, posibil, Coaliția va deveni cât de curând partid politic.

Cu deosebirea, față de celelalte partide existente a faptului că, iată, au un program clar, au o susținere previzibilă și o direcție spre care să o ia. Un partid al cărui singură chestie bună va fi aceea că vor lua voturi de la dobitocii ceilalți.

Și mai realizez că, prin această activitate, această planificare și acest abord insidios și sistematic Coaliția va câștiga probabil puterea și ne va aduce de facto acolo unde suntem de fapt cu mințile, la nivel de societate, de mult – în secolul trecut, singurul în care românul (cu biserica sa ortodoxă cu tot) vrea să trăiască.

Ca urmare eu consider ascensiunea acestui grup de presiune extrem de periculoasă și consider că noi, cei care privim viața diferit, care ne dorim nuditate, sexualitate și libertate în domeniu, cei care am înțeles că familiile se schimbă, copiii se schimbă, femeile și bărbații se schimbă și că toată această schimbare este doar o expresie a libertății și dreptului la opțiune ar trebui să protestăm.

Să protestăm cu toată înzestrarea pe care o purtăm în cap și în chiloți.

”Toate analizele”

 

Lucrul în care pacientul român crede cu cea mai mare tărie este analiza medicală.

Alte prostii, gen dietă, mișcare, viață sănătoasă, respectarea prescripțiilor medicale, controlul periodic și păstrarea datelor vechi sunt din perspectiva lui doar niște șmecherii inventate de gilda medicală pentru a se exonera și a scăpa ieftin; ori, dacă este vorba de șmecherie, cine poate întrece un român adult?

De fapt și de drept între un RMN din cap până în picioare și un consult profesionist românul va prioritiza de obicei pe primul.

Nu vreau să minimalizez câtuși de puțin rolul analizelor medicale, mai ales că lucrez într-o ramură medicală în care diagnosticele de certitudine se fac, în vasta majoritate a cazurilor, pe bază de analize.

Ce vreau să spun este faptul că aceste analize sunt utile doar în contextul interpretării lor adecvate și că o analiză, oricât de scumpă, inaccsibilă și pretențioasă ar fi, în lipsa judecțăii integrative a medicului, nu are mai multă valoare decât hârtia pe care este tipărită.

Am cunoscut o dată o pacientă care avea diabet; care își făcea frecvent dozări de glicemie, hemoglobină glicozilată și altele pe care, culmea le și păstra. Ocazional el arăta la medici. Analizele ieșeau prost și pe măsură ce timpul trecea, și mai prost. Pentru că de fapt atât pacienta cât și medicii ei se mulțumeau să contemple rezultatele, fără ca cineva să schimbe ceva, ca și cum rolul analizelor este de a marca cu rigurozitate drumul spre infirmitate și coșciug, nu de instrumente pentru a modifica atitudinea.

Am întâlnit numeroase cazuri de pacienți care aveau o mulțime de analize făcute. De fapt mulți dintre ei ar fi putut tapeta o casă cu ele. Mirarea multora dintre ei însă era aceea că, acum că trecuseră atâția ani și atâtea mii de lei, starea lor de sănătate nu păruse a se ameliora. Ceea ce nici nu era de mirare, adesea bieții oameni neavând nimic.

Din punctul meu de vedere între o mie de analize scumpe și o analiză țintită pe o anumită problemă o voi prefera mereu pe ultima. Și, dacă va fi să fiu bolnav, aș fi mâhnit să îl văd pe medicul meu curant prescriindu-mi zeci de analize disparate, sugerând că bietul om habar nu are ce caută, în locul câtorva clar motivate.

Cu analizele medicale este ca și cu bombardamentul – mult mai bine unul țintit și eficient decât unul masiv și nediscriminatoriu.

În context sintagma ”toate analizele” apare foarte frecvent.

În mintea pacientului acestea funcționează ca un tricorder din Star Trek, acel dispozitiv pe care medicii stelari îl trec peste bolnav și care le spune direct diagnosticul, așa că șmecheria este să le faci pe toate. Poate că este scump, dar cine se calicește la sănătatea proprie?

În primul rând termenul de ”toate analizele” este o prostie; nu am contabilizat câte analize sunt disponibile pe Pământ dar cu siguranță acestea sunt cu zecile de mii. Nici unui pacient nu îi vor fi prescrise în întregime, nu pentru că nu ar merita ci pentru că majoritatea nu sunt relevante cu o situație clinică sau alta.

În al doilea rând nu există analize sau pâlcuri de analize care să asigure pe cineva 100% că nu se va îmbolnăvi. Există analize de screening, există unii markeri și parametri utili în a decela incipient disfuncții și există metode imagistice capabile a detecta neregularități la debut. Dar există și posibilitatea de eroare, atât la nivel de laborator cât și la nivel de interpretare, de analize fals pozitive sau fals negative. Există și posibilitatea decelării unor condiții, incidentaloame sau mici anomalii nesemnificative care să genereze noi proceduri, noi căutări și noi cheltuieli pentru ceea ce în timp se va dovedi nerelevant.

În al treilea rând nici o analiză sau grup complet de analize nu va putea înlocui bunul simț, cunoașterea biologiei, epidemiologiei, implicațiilor și valorii acestora de către un creier antrenat în asta și în stabilirea ordinei, bunei măsuri și relevanței datelor.

Cu timpul toți vom fi bolnavi și vom muri cândva. Nici unul dintre noi nu vrem ca asta să se întâmple și, în afara ajutorului lui Arsenie Boca, avem doar medicina și pe medici alături.

Dar nu trebuie să uităm că marea majoritate vom deveni cândva un caz depășit.

Ca să întârziem cât mai mult acest proces sfaturile mele ar fi:

– un stil de viață sănătos (sau, dacă alegerea voastră este diferită, cum este din păcate și a mea, asumarea posibilității ca în timp unele chestii să meargă rău).

– un bilanț periodic și puțin costisitor de manevre medicale (luarea tensiunii sau controlul ginecologic de exemplu) și de analize care să confirme lipsa diabetului, dislipidemiilor, afectărilor hepatice și renale, a diselectrolitemiilor și, după o anumită vărstă, a inimii

– prezentarea precoce la medic atunci când apar motive de îngrijorare

– găsirea unui profesionist capabil să îți explice ce caută, de ce și cum, care să te ghideze în sensibilul proces de selectare și cerere de analize, dar mai ales care să le aloce semnificație și atitudine terapeutică

– păstrarea și prezentarea la medic a istoricului medical, indiferent de cât de relevant ți se pare ție (și alegerea doar a acelor medici care se interesează de acesta)

– respectarea prescripțiilor medicale și abordarea medicului prescriptor ori de câte ori detectezi probleme

– exercitarea dreptului la o a doua opinie medicală atunci când prima opinie nu a părut satisfăcătoare.

Acest set simplu de măsuri vor fi, în opinia mea, superioare efectuării ”tuturor analizelor”.

#Soluția

Constat că un grup de concetățeni din simpatica localitate vecină, București, au găsit o soluție.

După cum se știe problema Bucureștiului este roz, blondă, fertilă și aleasă pe următorii 3 ani în ceea ce a fost probabil bacalaureatul în ceea ce privește simțul electoral al capitalei, o capitală care totuși a dat țării un Crin Halaicu, un Băsescu sau un Oprescu.

Sunt de acord că în mâna românilor, dar și a bucureștenilor, alegerile libere sunt la fel de periculoase ca un AK74 în mâinile unui preșcolar, capabile a mitralia prin parlament și primării tot felul de șerbaninicolae, nicolici sau marinești dar, până la instalarea unui sistem de alegere a conducătorilor bazat pe examene, QI și fișe psihologice alegerile rămân, din păcate, cel mai bun sistem disponibil unui popor de a schimba măcar, la patru ani, maimuțele cele mai antipatice.

În fața acestei realități dure și rușinoase un grup de concetățeni au găsit #soluția – respectiv un #cort în care să #rezistăm.

Cortul pomenit se află instalat în Piața Unirii și este menit strângerii unor semnături în vederea organizării unui referendum prin care, se preconizează, aceiași bizonei care au votat-o pe madam Firea primar vor vota de data asta ca să o demită.

Madam Firea care la nivel național a devenit, urmare a minții frumoase de român, favorită în caz de alegeri prezidențiale.

Asta îmi aduce aminte de o conjunctură din timpul facultății când subsemnatul cu colegii creaseră o echipă de fotbal mare, un dreamteam care bătea pe toată lumea cu excepția notabilă a antipaticei echipe a absolvenților colegiului Sfântul Sava care, într-o zi de ghinion și nedreptate cosmice, în ciuda dominării categorice a noastre și a unui scor de 3-0 la începutul meciului, a numeroaselor ratări și a unei mingi care pur și simplu nu a vrut să intre în poartă, ne-au dat prima papară, cu 8-5. Și care, cu moderația, lipsa de aroganță și timiditatea caracteristică absolventului de ”Sfântul Sava” ne-au adus aminte, zi de zi și săptămână de săptămână, ani în șir, de nefericitul eveniment, inclusiv cu precizarea destul de enervantă pentru noi, a modului cumpătat în care investiseră banii câștigați de la noi în bere.

Mai enervant însă decât toate, oamenii pretindeau, în ciuda unei minime decențe, că, de fapt, cea mai bună echipă era a lor. Motiv pentru care nici nu doreau să își ciobească stilul jucând din nou, doar din dorința noastră primitivă de revanșă, cu noi. Oricât am insistat.

În felul nostru am realizat și noi, la vremea noastră, un ”cort” și am început să cerem, din ce în ce mai ritos, pe măsură ce performanțele noastre creșteau, revanșa. Am vrut să îi prindem din nou la urne și să le arătăm, în teren nu doar prin bunul simț evident al valorii noastre superioare că lumea sportivă a UMFului anilor 86-89 avea o singură echipă și că aparentul succes al forțelor Mordorului fusese doar o întâmplare irepetabilă.

Într-un final, când i-am bătut pe unii care adminstraseră  boilor prima înfrângere, ”referendumul” a fost aprobat și, la câțiva ani de la prima confruntare ne-am întâlnit din nou ca să reinstaurăm democrația, legalitatea și progresul în UMF.

Doare și acum când mă gândesc dar scorul omologat, după un meci care s-a lăsat cu palme, sânge, prelungiri și ceartă a fost de 1-2. Și luni în șir m-a urmărit răsul sâsâit al vărfului lor, Florin, pe când număra banii băieților ajunși, peste ani, în traista lor odioasă.

Așa că ce să zic cu cortul și cu referendumul…

Dacă se dorește ca madam Firea să câștige din nou, eventual cu un procent mai mare chiar în preziua intrării în cursa electorală pentru prezidențiale, dacă se dorește scoaterea dânsei din zona mai disconfortabilă a realizării de proiecte și de lucruri utile pentru bucureșteni (zonă în care bănuim cu toții, de când am văzut interiorul casei lui Pandele, că poate domnia ei nu este 100% calificată), dacă dorim să punem din nou moara ei în apa atât de curgătoare a demagogiei și imaginii, foarte bine, hai la #vot.

Dar dacă avem ceva în cap poate că putem sughița și înghiți realitatea actuală, să așteptăm, să facem, din Bușoii și Nicușorii din dotare o echipă cât de cât competitivă și să câștigăm poate mai încolo când prostia furioasă va fi dat în pârg și erodarea firească a unei forme fără fond se va clarifica în mintea oricărui contribuabil cu mai mult de câteva zeci de neuroni interconectați.

Altfel parcă văd că o să vă scărpinați toți în cap, cam cum am făcut-o eu cu băieții după revanșa mult așteptată cu Sfântul Sava.

Miorlăituri în noapte

Azi noapte pe la 12 tocmai mă pregătisem să aprofundez problemele umanității cu capul rezemat de perna cu puf de gâscă, lumina stinsă și ochii închiși, cum mai fac eu câteodată, când, din șifonierul de lângă pat se aude un miorlăit. Și un altul. Și un altul.

Ca un mare iubitor de animale ce sunt am obiceiul de a ignora, atunci când mi se așează gândurile, miorlăiturile oricui, de la pisică la nevastă; cu toate acestea timbrul mai special al unora dintre miorlăieli m-a făcut să înțeleg că ori Ivy este înfundată ori, de fapt, a început să nască.

Bineînțeles că am fost îngrijorat câtă vreme în șifonier se află și hanoracul meu cu goriloi, așa că am deschis repede ușa. M-am liniștit, naturalul proces de naștere avea loc pe una din bluzele de mătase ale soției, mai prielnică unor astfel de momente.

Numărarea produșilor păcatelor trupești ale pisicii a decurs inițial anevoios datorită contrastului – pe mătasea neagră puii tuciurii fiind la fel de distincți ca niște negri în anterie trebăluind în mină.

Ca urmare am schimbat ceva și nașterea a continuat pe câteva prosoape, devenind evident pentru toată lumea, după al cincilea și ultim pui, că tatăl nu este vreun prinț al motanilor tunăreni, ci probabil borâciunea alb-neagră pe care nu am reușit să o nimerim până acum vreodată cu reteveiul (câtă vreme toți puradeii s-au dovedit elemente ale unui registru alb-negru, fără cea mai mică urmă de portocaliu).

Puii se dovedesc a fi os din osul tătânelui lor nu numai din punct de vedere al coloritului, ci și prin agitație și zgomot, ca și prin capabilitatea de a găsi ugerele mamei mai ceva decât găseau pe vremuri vikingii nordul.

Am așteptat ca linia de producție de feline să se oprească, ca micile lighioane să se aglutineze unul de altul și toți de Ivy, dar mai ales să găsească și altceva de făcut cu boturile decât salutarea zgomotoasă a lumii, fie și numai pentru că azi este luni și moșirea unei pisici un pretext destul de lamentabil de a lipsi de la slujbă.

Din fericire tragerea de aghioasele se dovedește a fi, după miorlăială și hăpăiala de lapte, un talent nativ al hergheliei astfel că, la vreo oră de la expulzarea ultimului Igor-junior, am reușit cu toții, indiferent de cantitatea de blană de pe noi și de programul de a doua zi, să adormim.

Măsuri abuzive

 

Se pare că în București doamna Firea se pregătește să restrângă unul din cele mai inalienabile drepturi ale lucrătorului român, respectiv acela de a săpa gropi în drum și de a pândi apoi tăntălăii care intră în ele.

După cum se știe o tradiție nescrisă a capitalei cere ca, atunci când există cel mai mic pretext, Dorel să apară pe carosabil cu târnîcopul, să decoperteze, să facă o gaură sau mai multe, după care să se ducă să se odihnească. Abia după câteva zile se capătă motivația acoperirii capcanei, dar numai cu condiția ca alt Dorel să facă o altă gaură un pic mai departe.

Este un sistem care funcționează bine, pe care îl știm și îl apreciem.

Pretextând că toată această cutumă este rea, doamna Firea s-a hotărât să amendeze pe bieții oameni, de parcă ei săracii ar face ceva dacă nu li s-ar condiționa salariul de această activitate.

Sigur, amendarea nu are cum să schimbe ceva, plata amenzii fiind o rușine inacceptabilă conform bushido care conduce viața și onoarea drumarului român.

Având o zi bună, doamna Firea a continuat să mute inspirat, ca un șahist în transă, și a decis să amendeze un alt subgrup fălos de cetățeni, respectiv domnii și doamnele care reciclează chestii pe trotuar.

Hotărâtă să mai atenueze aspectul de mic Calcuta a orașului, primărița dorește să prețăluiască și să ardă la buzunar pentru fiecare sămânță, pet sau chiștoc pe care cetățeanul le-ar posta pe rotuar, restrângând un drept milenar al heterosexualului român.

Rușine să îi fie, să o văd cât o să o ajute cruciulița aia pe care o târâie la gât atunci când îi va chema pe toți acești amendați la urne, la realgere.

Creșteri economice record

 

Vești minunate pentru toți românii: în ciuda clicii de la guvernare și a preocupărilor predominante ale acesteia pentru garantarea dreptului oricărui român și mai ales a oricărui politician corupt la grațiere (din motive de suprapopulare socialdemocrată a ocnelor patriei), în ciuda eforturilor de a crește salariile, pensiile și ajutoarele sociale cu creșterea taxării clasei medii și a patronatelor, în ciuda lipsei de măsuri revoluționare la nivel economic, conform INS economia noastră crește ca un culturist pe steroizi, respectiv cu 5.7% pe trimestru. În ciuda a tot felul de Nicolae, Nicolicea, Codrin sau Olguța.

Vestea era previzibilă. Rain a trecut pe hipoalergenice de firmă, otrepele feline primesc în mod curent păstrămioară și conserve de somon și gradul de umplere a litierei arată de fapt că sunt hrănite mai bine decât înainte cu cel puțin 10%.

În plus crâșmele patriei sunt deschise pe perioade din ce în ce mai lungi de timp și percepția generală este că oamenii chiuie de bucurie și de progres pe stradă când îi vezi; dacă le-ai măsura burțile cu siguranță ai constata o creștere de 5.7% a circumferințelor.

Modești și muncitori cum îi știm domnii Dragnea și Grindeanu au asumat această creștere care nu poate fi în nici un caz o moștenire odioasă a guvernului de tehnocrați sau a guvernelor dinainte, cum sunt criza vaccinurilor, subdotarea spitalelor, epidemia de rujeolă, întârzierile la finalizarea lucrărilor publice, exodul competențelor, problemele demografice și persistența, în ciuda înfloririi economice sesizate de INS, a locurilor fruntașe în UE și în lume în ceea ce privește sărăcia, sanitația, educația, perspectivele și satisfacția personală a cetățenilor de a trăi pe aici.

Mai mult, susnumiții cârmuitori se mândresc și pe faptul demonstrabil că această creștere se regăsește deja în numărul de peturi și de pungi de sămânță de dovleac disponibile cetățeanului român tipic în acest trimestru de fermentare economică.

Nu am nici o îndoială că această creștere va continua în marșul nostru neabătut spre societatea pesedistoaldistă multilateral dezvoltată și că sfârșitul mandatului domniilor lor ne va surprinde cu un alt set de probleme, legate în principal de imigrația elvețiană, germană și americană spre meleagul acestui El Dorado balcanic pe care numai și numai măiestria lui Dragnea și cerbicia lui Grindeanu de a munci de dimineața până seara pentru țară au creat-o.

Nu dau, desigur, nici o importanță opiniei antinaționale și subculturale a unor analiști economici care pretind că această creștere nu se datorează producției, exporturilor, inovației, creșterii calitative a activității economice sau vreunei restructurări de durată a modului românului de a fi român cât consumului, prilejuit de creșterile de salarii de până acum și măririi importurilor necesare trecerii cetățeanului mioritic de la petul de calitate inferioară la cel de import.

Creșterea este creștere și este bună, mai ales creșterea de tip statistic, singura pe care este din timp în timp evidentă.

Pe de altă parte eu sunt capabil să gestionez binele și fericirea și dacă trendul acesta de bunăstare macroeconimică va depăși vreodată zona cifrelor prezentate și va ajunge și la pulist, nu voi putea decât să mă bucur și să le doresc celor de la putere, ca și până acum, viață lungă și ani plini de spor, după gratii.

Învățăturile playoutului

Din diferite motive nelegate de calitatea acestui sport la noi, în principal datorită faptului că mi-am luat televizor cu diagonală mare, am urmărit anul acesta faza finală a campionatului național de fotbal suficient cât să-mi pot forma opinii.
În primul rând trebuie să notez că, atunci când compari cu ce se întâmplă prin Italia, Spania, Anglia sau Franța, sportul practicat de ai noștri este atât de prost că ar trebui de fapt, din oficiu, să nu existe titlu de campioană ci doar distincțiile de salvată sau nesalvată de la retrogradare.
În țara orbilor deci echipa cea mai chioară a fost FCSB, artists formerly knowned as Steaua.
Modul în care oamenii lui Becali au ratat titlul a fost unul deosebit și a necesitat probabil implicarea tuturor, de la patron, MM și Reghe până la ultimul jucător capabil a face penalty în minutele de prelungire. Mai mult, chiar și așa, dacă era pe dreptate și s-ar fi luat în calcul toate rezultatele directe cu Viitorul, piperioții ar fi fost campioni. Învățătură de minte pentru nea Gigi să intre în campionat fără drumul la Athos făcut și icoanele binecuvântate.
Constat cu stupoare că unul din cei vinovații de neverosimila aruncare la canal a titlului, domnul NeaReghe, urmează să plece, expertiza lui mister fiind dorită se pare prin emirate unde o altă echipă cu șanse la tilu îl așteaptă.
În fine, deși nu se poate zice că a meritat titlul, nici ca forță de joc, nici din perspectiva calității jocului, deși nu este clar cum o să stea în chiloți în fața primei echipe de adulți din liga campionilor, victoria Viitorului este mai mult decât semnificativă din punct de vedere simbolic.
Într-o mocirlă în care s-au dat bani cu geanta sau cu valiza, în care maximul de tehnică managerială a fost cumpărarea câtorva distruși și vinderea lor atunci când au părut mai puțin distruși, într-o ligă aflată în contracție numerică și valorică tocmai pentru faptul că pe nimeni, până la Hagi, nu îl durea nici măcar în cur de juniori, iată că, ambițios, pizdos și dedicat cum a fost și ca jucător, Hagi a creat de la nivelul cel mai de jos posibil, cu muncă și răbdare, o echipă capabilă, în conjunctura favorită, să ia titlul.
Și poate că acest exemplu și acest precedent vor fi preluate și de alții cât să simțim și noi (sau mai degrabă voi, că eu sunt deja bătrân) că există totuși și la noi, câtă vreme se mai găsește câte un Hagi, suficient talent cât să putem urmări fără jenă, cândva, un meci de fotbal cu fotbaliști români.
Succesul în campionat al lui Hagi este poate primul semn că, poate, chiar și la noi se poate obține ceva prin muncă curată și această simbolistică transcede simplul cadru al unui joc un pic prea mediatizat.

Pregătiri estivale

 

Pregătiri estivale la mare.

După câteva luni în care, de bine de rău, podul de la Agigea a fost deschis pentru localnicii care se plimbau cu pâr-pârul prin zonă, azi când sezonul și cele câteva sute de mii de guțani din București și de aiurea se pregătesc să vină să crape semințe, romantic, pe malul mării, s-a luat hotărârea de bun simț de a-l închide. Sanchi, să-l repare.

Reprezentantul cu umorul și cu buna dispoziție al constructorului a spus că podul va fi închis pentru doar 3 săptămâni, dar știm cu toții că atunci când multiplicăm această cifră cu coeficientul ”Dorel”, cu factorul de mediu (care interzice drumarului cu sânge roșu să lucreze pe căldură, umbră, vânt, ploaie, uscăciune, nor sau soare) și cu constanta de uretrită algică a contractorului român cu statul, putem compila cu toții faptul că drumurile spre Vamă din sezonul acesta tocmai s-au lungit, pentru restul sezonului 2017 și posibil și pentru cel din 2018, cu 1-2 ore.

Din fericire pentru unii dintre noi însă podul de la Giurgiu pare în continuare trainic.

Explicațiile lui Băsescu

Lenea și o telecomandă uitată pe masă au făcut ca ieri să îl ascult câteva minute, minute pierdute pentru todeauna, pe domnul Băsescu explicând.

Ca de obicei atunci când acest om explică ai sentimentul că pe undeva sodomizarea cu căluș în gură și nasul în pernă este, dacă stai să îl asculți, doar tandrețea unui politician cu poftă de viață exprimată viril prin sfincterele tale neemoliate.

Și, așa cum explica el motivele profund întemeiate care fac ca un fost luptător cu mogulii să pledeze pentru tot felul de grațieri, sesizez două mici păsărele zburlite cum țâșnesc din cuibul buzelor sale nefiresc de active.

O primă păsărea sugerează faptul că omul ar vrea să explice toate acestea direct oamenilor. Că s-ar întreține un pic cu cetățenii, fără îndoială admiratori ai lui, care stau pe străzi, unii din ei de peste 3 luni, și care, ce e drept, de explicațiile lui Băsescu duc lipsă. Pe care cheliuță tare ar vrea să-i facă să înțeleagă.

Mi-aș dona părul de pe spate să reușească și chiar și pe cel din cap ca să fiu de față la acel moment.

A doua dropiuță ce a țâșnit prin strungăreața ex-prezidențială sugera că oamenii condamnați doar o dată pentru corupție ar trebui recuperați, mai ales dacă au valoare.

Că nu putem să ne cramponăm în aceste momente de foc ale istoriei noastre, când avem nevoie de toate competențele, de aspectul cu cinstea. Că în burdufurile penitenciarelor se acrește prea multă brânză bună, de guvernare, și că nu putem să o ținem langa, în mod primitiv, cu excluderea tuturor acestora de la dreptul sacru de a ne conduce.

Este adevărat că aplicarea principiului ”doar o dată nu se pune” ar crea oportunități pentru mai mulți.

Un singur viol nu ar trebui de exemplu să distrugă viața vreunui român romantic și un singur cap spart nu ar trebui să rezulte în anatemizarea vreunui interlop tânăr, aflat la început de carieră. Să îți prinzi nevasta doar o dată cu vecinul nu poate sub nici o formă justifica distrugerea unei relații omenești și cum ai putea numi incendiator vreun prăpădit care a dat foc casei vecinului o singură dată?

În context probabil că nici domnul Băsescu nu ar purta pică dacă, în cursul anunțatei dezbateri cu oamenii de pe străzi, aceștia s-ar pișa pe el, numai o dată.