Constantin Cucu

Eu nu cred că femeile sunt egale bărbaților. Sau vice versa.

Cred că sunt ființe mai bune decât noi din multe puncte de vedere și poate că din cauza asta am preferat și voi prefera de obicei tovărășia bărbaților.

Una din resursele de bucurie a lumii pe care o trăim este tocmai această diferență dintre bărbați și femei și modalitatea în care, atât de diferiți fiind, nu ne săturăm, de mii de ani, unii de alții.

Chestia cea mai mișto la femei este capacitatea fiecăreia și tuturor de a acumula, sub o formă sau alta, farmec. Dacă nu am exista și noi bărbații pe pământ situația ar deveni cu repeziciune intolerabilă.

Îmi plac femeile, mereu mi-au plăcut, nu numai datorită faptului că sunt atât de fermecătoare ci și datorită faptului că, dacă ar fi după mintea și sufletul lor, ar crea o lume cu mult mai puține asperități chiar dacă, uneori, mai îmbufnată.

O singură categorie de femei nu îmi plac, cele obsedate de misoginie. Cele capabile a găsi misoginie peste tot, de obicei în vorbe, fapte sau gânduri care nu au nici o legătură cu aceasta.

Misoginismul celor din jur nu este evident tuturor femeilor, mai ales celor tinere, frumoase, confidente și amorezate. Acestea se descurcă fără să se înăbușe printre bărbați; de ele eventualul misoginism se lovește ca ploaia de streașină.

Și sunt celelalte, din fericire mai puține, care se înverzesc ca turnesolul în pișat de măgăriță dacă îndrăznești să emiți o îndepărată ipoteză că, în vreo arie de funcționare umană, fie ea grataj scrotal, femeia ar putea fi, într-o zi proastă, inferioară bărbatului. Care identifică în vorbe și fapte nevinovate ale vreunuia vinovate tendințe de nepreamărire a genului feminin pentru care, într-o lume dreaptă, perpetuatorul ar trebui atârnat de scrot și bătut până la albăstrire, cu rujul în cap.

M-am amuzat de multe ori în spusele, actele și scrierile mele de unele particularități feminine, cam în același mod în care am ironizat și particularitățile masculine; am fost uneori sarcastic cu femei, dar la fel și cu bărbați.

Cu toate acestea nu m-am ales niciodată cu eticheta de misandru dar, când și când, câte o doamnă m-a surprins (și ocazional m-a enervat) cu acuza de misoginism.

Este adevărat că, de obicei, tipul de doamne care, să fie majoritare pe planetă, ar face ca misoginia să devină obligatorie.

Mai mult însă decât să îmi placă genul feminin, de la fetițe la bunicuțe, să le consider bune, poate mai bune decât noi, inteligente, cu siguranță mai mult decât noi, și fermecătoare cât să alergi după ele toată viața, nu am ce face.

Voi purta trista etichetă și voi încerca, atât cât pot, să nu schimb în ce mă privește nimic.

Tocmai când mă pregăteam să cobor șlapii din pod și să îmi împachetez puloverele și paltoanele, în așteptarea primăverii grabnice pe care temperaturile din ultima lună o prevesteau, șoc și groază. Azi de dimineață a început căcănăria albă, cu curățat de mașină, termogeneză de nevoie, alunecuș și tot tacâmul.

Nu s-a putut ține Bărbosu, a trebuit să dea peste noi o bastârcă de iarnă.

Tocmai când începusem să agăț rufe de lopata de zăpadă.

Acuma nu pot să neg faptul că am reușit să pungășim iarna actuală de jumătate din dantură dar mărturisesc faptul că începusem să mă obișnuiesc cu aspectul mediteranean al lunii ianuarie și nu simțeam că o iarnă caraibiană, bazată pe pulovere și pantaloni lungi, eventual umbrelă, m-ar fi degradat sau deprimat.

Nu a fost să fie. Guvernul este de vină, că nu controlează importul ăsta hivernal de aer proaspăt, de la ruși...

Într-o țară în care agresorii sexuali nu fluidizează circulația, respectiv în SUA, domnul Harvey Weinstein, un moșneag cu parale de 65 de ani din industria fimului, vrea prospătură.

Este firesc zic eu; omul respiră, îi bate inima și nu are nici una din genele implicate în instalarea homosexualității. Nici nu a ajuns la vârsta de 100 de ani dincolo de care cheful de sex, din câte am auzit, se mai ostoiește la bărbați.

Dacă ar fi trăit în România ar fi fost mai simplu; își punea un chipiu sau un anteriu și ieșea la agățat.

În SUA însă societatea este ciudat de atașată de unele convenții, cum ar fi consimțământul, astfel că activitatea omului a rezultat într-un singur futai zdravăn, respectiv al propriei vieți.

Omul este un exemplu, o inspirație și un mucenic.

Efectul final al încercării babalâcului de a-și rupe crisalida socială și a redeveni fluturașul excitat dintotdeauna a avut ca efect hastaguirea unui fragment important de femei corecte din punct de vedere politic, în state și aiurea, cu repercusiuni grave asupra bărbatului doritor de sex, chiar cu un abord mai nuanțat decât al producătorului american.

Până și Lavinia mi s-a părut că, uneori, se uită mai chiorâș la mine.

Slavă domnului că din patria amorului niște actrițe și celebrități cu mintea acasă și țâțele în față, în frunte cu Catherine Deneuve, au înțeles că dacă se interzice dreptul bărbatului de a fluiera, de a spune prostii și de a încerca, bietei tagme nu i-ar mai rămâne decât jocurile, berea și, eventual, un al treilea război mondial.  Un risc prea mare chiar și pentru femei care, dacă sunt normale, taman de dorința și de încercările patetice ale masculilor de a o transmite au nevoie ca să facă diferența dintre frumusețea interioară și cea pentru care se duc la cosmetician, stilist, epilator și croitor.

Pentru că, o dată cu eventuala interdiție de a inoportuna este posibil și riscul, mai mare, de a interzice oportunarea femeilor. Risc care este tolerabil în SUA dar absolut intolerabil într-o țară adevărată, ca Franța.

Detractorii doamnei Carmen Daniela Dan pretind faptul că domnia sa nu ar fi chiar cea mai calificată persoană din România pentru a deține funcții publice, câtă vreme până pe la 40 de ani a jonglat cu fel de fel de funcții, de la secretară la funcționar bancar, în așezarea umană Videle, din Teleorman.

Oamenii aceștia răi se înșeală pentru că subapreciază grav fermentarea intelectuală și gnostică la care sunt expuși teleormănenii, îndeosebi dacă sunt pesediști. Viața a arătat că, o dată mielinizarea ajunsă într-un stadiu avansat, doamna ministru a reluat activitatea de pregătire profesională întreruptă câteva zeci de ani și a ajuns la nivelul actual de docție via Facultatea de drept a Universității Ecologice, urmată îndeaproape de licențe și de masterat.

Această frumoasă înflorire caracteristică teleormăneanului a permis ca doamnei ex-secretare să i se dea pe mână colectivități din ce în ce mai mari de oameni, de la Teleorman însuși, unde a servit patria ca prefect pe vremea lui Dragnea, până la toată țara pe care o servește actualmente ca ministru de interne, tot pe vremea lui Dragnea.

Pentru că vremea lui Drganea este lungă, mare și cumva ca piodermita intratabilă – greu de scăpat de ea.

Există, se pare, în cerealele acestei regiuni românești, Teleorman, o serie de alcaloizi și de substanțe prielnice care îi împiedică pe locuitorii regiunii să nu facă școli la bătrânețe, să nu promoveze în posturi din ce în ce mai importante politic și să nu conducă. Într-un fel Teleorman este pentru România cam ce este Montmartre pentru Paris, respectiv locul cu oamenii cei mai valoroși și mai creativi, chiar dacă nu neaparat în sens benefic.

Îmi pare rău de paucitatea sufletească a celor care gândesc faptul că ascensiunea doamnei în chestiune nu ara avea legătură cu factorii sus menționați, cu efervescenta competență și accelerata școlarizare a doamnei, cât cu persoana domnului Dragnea și implicatele fugăreli din trecut ale veveriței secretarelor din Videle de către acesta. Honni soit qui mal y pense.

Dacă oamenii brilianți, capabili a-și lua din tinerețe diplomele la facultăți prestigioase, s-ar înscrie în PSD, probabil că aceștia ne-ar fi miniștri. Așa cum se întâmplă însă, ca să îl parafrazez pe Humphrey Bogart în ”Casablanca” – ”We will always have Teleorman”.

Desfășurarea echilibrată și ritmată a concediului de sfârșit de an a fost întreruptă astăzi cu brutalitate de obligația de a veni la serviciu, urmare a înțeleptei decizii a mai marilor mei de a mai chema la sfârșit de an pe câte un doctor să se zgâiască la spitalul gol.

Nimic care să mă supere totuși.

Am început ziua bine, încercând să îl înjur pe nesimțitul care mă sună, pe 29 decembrie, la 6 dimineața; era doar alarma setată pe mobil, cu înțelepciune, acum o săptămână.

M-am îmbrăcat cu dificultate, blestemând versatilitatea loteriei naționale de a schimba săptămână de săptămână numerele, refuzându-mi un câștig binemeritat de natură de a preveni pe viitor astfel de abuzuri, și am plecat în noapte pe străzile pustii ale metropolei.

După un timp am intrat și în București – aceași pustietate cu excepția notabilă a câtorva bețivi circulând printre benzi.

Spitalul era acolo unde mi-l aminteam că este, mai pustiu decât este galeria echipei de bowling a Chiajnei. Totul este însă numai o aparență, raportul de gardă relevând prezența altor câțiva colegi.

Vreo 5.

Încerc cu dificultate să mă readaptez la zumzăitul odihnitor al raportului dar pleoapele, mai grele decât cuvintele unui duhovnic tind să mă trădeze și să mă facă de râs, drept care deschid facebookul pe mobil.

Am noroc – nimeresc o postare shareuită a unei creștine care povestește necazurile pe care le are cu Ionuț.

Povestea sună cam așa; gagica este un suflet curat, creștinesc, care s-a măritat, fată mare, cu animalul. Viața a arătat că acesta s-a dovedit, din prima noapte, mai puțin interesat de comorile neprețuite din sufletul curat al tinerei cât de profunzimile trupești ale acesteia și de modalitățile de abordare, prin orificiile domnului, ale acestora.

Femeia s-a speriat de această fișă a postului de nevastă și a luat-o în tragic; pare că nu găsește nimic bun în eforturile soțului său, ba chiar că situația este grea și necesită implicarea duhovnicului.

Doar că Ionuț nu are chef de duhovniceală; Ionuț are chef de cur.

Nu apuc să termin interesanta chestie de viață pentru că raportul de gardă se încheie și mă ridic, târându-mă spre cabinet, cu scopul de a alina suferința și de a promova starea de sănătate a concetățenilor mei, conform cu dorințele exprimate ale mai marilor mei.

Nu se poate să nu apară, până la prânz, măcar unul...

După o investigație extrem de amănunțită, necesitând fler, perseverență și noroc, jurnaliștii de la ”Adevărul” au realizat imposibilul și au reușit să identifice, ca niște astronomi cartografiind un astreoidaș, studiile de drept ale domnului Eugen Nicolicea.

Marele politician mehedințan al partidului de guvernământ era cunoscut deja ca fiind un absolvent, după numai un an repetat, al Facultății de Electronică de la Timișoara, deci un erudit de temut în sânul unui partid care prețuiește mai mult îmbujorarea pe care o dă școala vieții gălbejelii și dioptriilor date de tocitul excesiv. Și se presupunea că toată vlaga arătată în cadrul procesului legislativ prin care sunt fătate zilele acestea legile justiției nu ar putea în nici un caz să fie cauzată de nesimțire bovină și nepricepere, cât de tehnocrația și înțelegerea superioară a problematicii, înțelegere pe care o poate conferi numai o facultate care pune baza pe intuiție, nu pe prezență și pe inspirație la testele grilă, nu pe polologhii docte în condiții adeverse de examinare.

Și într-adevăr, marele designer al sistemului juridic românesc a absolvit chiar tipul acesta de facultate, respectiv prestigioasa filială din Drobeta Turnu Severin a Universității ”Spiru Haret”, secția de ”Învățământ la distață”, rezervată geniilor.

Nu este cunoscut momentul exact al ejaculării ”tânărului” ”jurist” din corpii cavernoși ai susnumitei facultăți dar indiferent de asta iată că, spre deosebire de ceilalți juriști de valoare ai acesteia, care s-au oprit prin prezervativele unor funcții la care pregătirea temeinică realizată le dădea dreptul, prin fast fooduri sau taximetrie, spermatozoidul socialdemocrat a reușit să ajungă să necinstească, pe la spate, întreg sistemul juridic românesc.

Mai rămâne ca tânărul scolar din Mehedinți să implementeze o ultimă măsură, mult așteptată de altfel de spiritele libere ale stângii românești, respectiv scoaterea în afara legii și declararea ca fiind ”non – grata” pe teritoriul baronatului României a oricărui tip de studii de drept precum și renunțarea la obligativitatea acestora, în cazul tinerilor ca Eugen Nicolicea care ar dori, de ce nu, o carieră de magistrați.

Ies, ca de obicei, să completez dejunul medicului de gardă de la bucătăria institutului cu ceva de mâncare de la colț.

Analizez cu profunzime preparatele disponibile, în încercarea mea dintotdeauna de a găsi calea de mijloc între combinația de gust bun și capacitate nutritivă pe de o parte, ambițiile mele searbăde de a mânca de regim pe de altă parte. Îmi cam dă cu virgulă, drept care trenez.

Între timp o doamnă are și ea, la rândul ei, unele îndoieli, deși de natură mult mai spirituală. Astfel femeia ridică cu un aer interogativ o punguță cu niște crănțănele și o întreabă pe vânzătoare, cu anxietatea unei tinere aflate la primul ei test de sarcină, dacă preparatul este de post.

I se răspunde faptul, previzibil, că doar cele cu susan sunt de post, astfel că femeia se răsucește înapoi spre maldărul de pungi de crănțănele încercând să le găsească pe cele pentru care binecuvântarea susanului garantează protecția sută la sută de atingerea păgânească a oului, laptelui sau jambonului de porc cu care manufacturierul, probabil, dă gustul atât de adicționant al crănțănelelor zilelor noastre.

Din atitudinea de misionară căutând într-un maldăr de crucifixuri a doamnei se poate deduce faptul că, spre dezamăgirea probabilă a partenerului domniei sale, toate ce le va băga aceasta în gură zilele acestea nu vor avea nimic animalic în ele.

La urma urmei cu toate crimele, morțile și legile justiției din zilele acestea un mic exces de greutate dată rugăciunilor, prin post, nu are ce să strice.

Un lucru nu am putut totuși înțelege, respectiv de ce crănțănele, când în raionul învecinat zâmbeau îmbietoare, ca niște domnișioare în vitrine prin cartierul roșu, fel de fel de mere, pere, banane și alte asemenea trufandale, bune pentru zeci de posturi, nu doar pentru unul.

La urma urmei post este ăsta, cu crănțănele, lapte sau ciocolate de post?

Păi credeam că postul este despre suflet, nu despre detaliile chimice din mâncare. Ce credință mai este și asta să cauți crănțănele de post când, de fapt, șmecheria este să nu te gândești la crănțănele deloc în această perioadă, nu să cumperi spray cu aromă de crănțănele ca să dai pe fasole cu ea.

Pe logica asta și celălalt tip de înfrânare recomandat femeilor de specialiștii ortodocși ar putea fi depășit cu doar un pic de răzuire și ajustare la unul din capete a morcovului zdravăn de toamnă.

Gândesc toate acestea dar nu i le spun doamnei ba mai mult, încerc să o ajut, luând o pungă din vraf la intâmplare și spunându-i ”Acesta cred că este, doamnă, cu susan”.

Marșul nostru voios către cea mai bună din lumile posibile nouă, românilor, continuă zilele acestea cu un pâlc de ameliorări legislative de natură a reda baronului strălucirea și buzele unsuroase din vremurile de aur, ale lui Adrian Năstase.

Astfel comisia specială căreia i-a căzut sarcina scoaterii complete a ochilor din capul justiției, comisie formată din oameni brilianți al căror QI, adunat, are 3 cifre, a decis să protejeze unul din cele mai importante drepturi ale făcătorului de bine român, cel la omerta.

Astfel, spre deosebire de pacticile anacronice de până acum, sodomizatorul de bugete și abuzatorul prietenos de putere va putea să refuze să dea declarații în cadrul anchetelor, un fapt de natură a liniști colegii de fapte bune, socialdemocrați.

Mai mult, respectivul patriot surprins cu plicul va putea elucubra, dacă are chef și poftă de taclale, orice dorește domnia sa în cadrul anchetelor penale, eventualele neadevăruri spuse sub jurământ neputând, pe bună dreptate, să îi mai fie imputate.

Imaginile incriminante surprinse cu socialdemocratul în acțiune, cu mâinile în buzunarele altora de exemplu, nu vor mai putea fi folosite împotriva lui decât dacă va fi preveniy în prealabil, să aibă timp să se aranjeze; dreptul la imagine este important.

Acuma nu știu ce este de mirare; dacă închizi câțiva maimuțoi cu un vraf de legi într-o încăpere, ce altceva decât căcățel, urme de păr de la puricat și dâre de pișat te-ai aștepta să găsești?

Este un lucru destul de cunoscut faptul că, în Parlamentul României, dezbaterea este fudulie, votul este temelie.

Viziunea pesedisto-aldistă despre dezbatere în general, despre dezbaterea parlamentară în mod particular, a fost de altfel sintetizată în mod magistral de către domnul Șerban Nicolae cu vorbele : ”Eu am o poză în care dumneavostră faceți sex anal, acuma ce să facem?”. Pentru că, așa cum o înțelege actuala putere, democrația nu are nevoie de controverse, cât de poze care să vorbească sufletului socialdemocratului.

Acuma, să fiu sincer, nu cred că lipsa dezbaterilor în Parlament este, având în vedere calitatea umană a parlamentarilor români, o mare pierdere chiar dacă, infrecvent, câte unul din ei are luări de poziție de bun simț. Chiar îmi aduc aminte de vreo două, anii trecuți.

Dezbaterea este, la urma urmei, lucrul dracului; argumentul, de exemplu, are prostul obicei de a nu emana din numărătoarea voturilor cât din zbârnâitul neuronilor proprii, neuroni care la parlamentarul român ajuns în tabăra puterii sunt deja suprasolicitați cu coordonarea funcțiilor vegetative, a euforiei de a exista și cu antamarea aleatorie a centrului vorbirii. Nu ne-am dori ca, siliți să aglutineze și argumentație la tâmpeniile pe care le emit, susnumiții onorabili parlamentari să piardă temporar, urmare a numărului prea mare de celule cerebrale silite concomitent la efort, funcția vreunui sfincter esențial unei conviețuiri parlamentare de calitate.

Democrația socialdemocrată se bazează pe intensitatea, nu pe calitatea mugetului și, atunci când țara, adică Dragnea, o cere, atunci când modificări de importanță covârșitoare pentru aceasta, cum ar fi de exemplu punerea la timp a zăbalei armăsarilor, dar mai ales iepelor justiției, se găsesc sub presiunea cronologică a derulării dosarelor penale ale hatmanilor, cine mai are timp să schimbe idei în aula Parlamentului?

Pentru socialdemocratul la putere susținerea în parlament se bazează pe număr și pe înțelegeri politice, nu pe logică, dreptate, brainstorming sau alte prostii de genul acesta, care pot rezulta numai în trageri de timp și cefalee, așa că este firesc să se schimbe regulamentul parlamentului în această direcție, (mai ales că acesta nu duce lipsă de târfulițe politice capabile a negocia și vota orice principiu, câtă vreme din această negociere poate rezulta vreo mărgeluță cât de mică care să arate că la mijloc este vorba de dragoste adevărată, nu doar de ștromeleagul pofticios al puterii).

Este adevărat că prin acest nou ”succes” al coaliției simiene se pot desprinde două mici dezavantaje în viitor.

Astfel lipsa de dezbatere, deși excelentă din perspectiva unor democrați ca domniile lor, ar putea fi incriminată în timp pentru amendarea, pentru contestarea constituționalității și pentru invalidarea acestor legi, sau ale altora, după cum ar putea fi folosită împotriva lor, cândva, când poporul o consuma mai multă lecitină înainte de alegeri și i-o mai rări pe maimuțoi din legislativ.

Și, în al doilea rând, dacă tot nu dezbate, la ce ne-ar mai trebui Parlament? De ce nu ar ieși oamenii pe stradă să le ceară tuturor să se ducă în altă parte, de exemplu, pușchea pe limbă, la muncă utilă?

Dar sesizarea acestor aspecte este imposibilă în aceste momente în care pârâiala sfincterelor aleșilor puținilor români care s-au dus la vot face imposibilă eliberarea a atât de multor neuroni pentru gândire.

Deși sunt un utilizator entuziast de facebook nu pot spune că nu am înțelegere și chiar respect pentru cei care refuză să aibă de a face cu această găselniță a epocii moderne. În măsura în care aceste persoane mai există azi.

Sunt beneficii evidente ale utilizării acestui sistem de socializare, fără îndoială, de la informație, relații și regăsiri, până la satisfacerea unor necesități bazale ale ființei umane, respectiv aceea de a se exprima și de a fi ascultată. De 2 sau de 20000 de alte ființe umane.

Într-o lume în care am încetat de mult să ne mai pese cu adevărat de părerea celorlalți, facebookul creează mirajul că părerea fiecăruia contează chiar dacă, tehnic vorbind, aceasta este doar o urmă microscopică gravată în vreun cip îngropat în cine știe ce subsol al companiei.

Nu m-ar mira ca de fapt ideea cu Facebook să  îi fi venit inventatorului acesteia după vizionarea filmului ”Matrix” și, uneori, văzându-mă pe mine dar și pe alții interacționând febril și din ce în ce mai exclusiv în mediul virtual, mă gândesc dacă FB nu este primul pas spre un viitor similar al umanității, un viitor în care vom fi legați de cabluri ca să producem energie și ni se vor strânge bășinile pentru suplimentarea gazului metan pe terminate dar în care, în mintea noastră, vom fi în continuare prezenți, tineri, frumoși, liberi și admirați.

Pentru că nimic din toate acestea nu sunt reale; nici informația, nici înjurătura, nici amorurile și nici certurile; totul este doar un flux de electroni mutat de colo colo, flux preferabil, din punctul de vedere al designerilor sociali, unor miliarde de oameni reînvățând să interacționeze.

Grupuri de interese, politicieni, oameni cu agendă și comercianți bântuie această lume precum agenții din ”Matrix” încercând să controleze cât pot ei de mult gândurile mai mult sau mai puțin sincere, elaborate sau doar defulate ale utilizatorilor, urmărindu-le activitatea, preferința, locația și discursul în bătălia constantă de a-i face consumatori, fani sau vectori de dispersare ai intereselor altora.

Și sunt unul din șeptel, știu asta, cu pozele, articolașele și poezioarele mele, în fapt principalul meu intreres pentru care am ales să mă alienez mai departe de lumea reală, căutând afinități, audiență și un oarecare sens suplimentar în viață pe aici.

Măcar conștientizez toate acestea și dacă vreodată FB va decide că nu este suficient doar să îmi trimită mesaje comerciale, să mă informeze cum este vremea acolo unde întâmplător mă aflu sau să mă întrebe pe ce parte mi s-a sculat aseară, ci va trimite vreo doi roboței să stea mai serios de vorbă cu mine, nu cred că o să fiu șocat.

Nu o să dezactivez, desigur, contul, la urma urmei adicția trebuie hrănită, dar măcar nu o să fiu șocat.