Bunele maniere

O parte din distincţia între om, bărbat în mod particular, şi animale o face acel cod de comportamente nefireşti, numit „bunele maniere”.
Constatând că rezistenţa la viol a neandertalienei tipice tindea să fie mai mică în cazul admirării prealabile a osciorului din nasul borcănat, humanoizii în erecţie au fost probabil primele forme de viaţă care au decis elaborarea unor ritualuri de politeţe incipientă.
Cu timpul a devenit evident că bunele maniere sunt preferabile urlatului şi pot aduce beneficii neaşteptate.
A permite femeii de exemplu să iasă sau să între în peşteră înaintea ta te poate mereu asigura la timp în ceea ce priveşte prezenţa sau nu a unui leu flămând de partea cealaltă.
Mutarea subtilă în sus şi spre stânga, la inimă, a locului în care aşezi mâna ca salut a adormit adesea vigilenţa femeii, înmuind-o uneori suficient cât să renunţe la bâta cu care se apăra, în cazul migrenelor, de viol.
Admirarea picturilor rupestre mâzgâlite de consoartă, semănând vag cu nişte animale berci mânjite pe pereţii peşterii proaspăt renovate s-a dovedit mai productivă din perspectivă sexuală decât scărpinatul în cap nedumerit – femeile fiind din zorile istoriei uşor de sedus de către bărbaţii sofisticaţi cu cunoştinţe şi interes în arta contemporană.
Pe măsură ce societatea s-a diversificat bunele maniere au depăşit cadrul iniţial al îmbrobodirii femeii, mutându-se în aria emergentă a pupării în cur.
Încă de la sumerienii antici omul a constatat că armăsarul călărit are valoare doar dacă ceilalţi încearcă zadarnic să repornească un asin, că o statuie nouă trebuie apărată de invidioşii ce s-ar pişa pe soclu şi că realizări personale minunate pot fi cu uşurinţă neglijate de egocentrismul celor din jur.
Ca urmare frumoase obiceiuri ca îngenuncheatul, prosternatul, puparea mâinii şi a picioarelor au fost elaborate în scopul facilitării respectului pe care, cu suliţa la cur, electoratul antic trebuia, în secolele dintre alegeri, să şi-l exprime.
Secolele au trecut şi bunele maniere s-au dezvoltat continuu. Unele dintre ele persistă chiar şi azi (mutarea toaletei din sala de ospăţ, evitarea aruncării de oase în capul comesenilor, ratarea eructaţiilor non necesare).
În unele ţări aceste reguli au devenit chiar mod de viaţă.
Din fericire pentru naturaleţea noastră legendară românească, îndeosebi cei dintre noi cu filiaţia în violurile ancestrale ale dacilor liberi, nu ducem o viaţă atât de inutil împovărată. La noi femeia e femeie, cu mâna-n cratiţă, nu la pupat, mereu lăsată în faţă, atât la servici cât şi la dereticat. Suntem un popor sincer, cu burta păroasă la vedere prin maieul ridicat, exprimându-ne direct scepticismul faţă de trecători şi fluierând admirativ trecătoarele.
Şi sunt convins că vom continua acest drum milenar.

Informații despre penis

Citesc de pe un site serios câteva informații inedite despre penisul uman.

Un prim fapt şocant ar fi ca orgasmul masculin durează în medie 6 secunde, cel feminin 23.

Nu e de mirare în context că un bărbat trebuie sa se roage de 3,8333 ori (în medie, desigur).

Discrepanța temporara inseamna că noi suntem deja îmbracați şi cu berea in mână când dumnealor abia termină. Dacă vorbim de orgasme multiple probabil că e timp şi de pornit un grătar.

Deci pentru şase secunde ducem gunoiul, batem cuie, parcam maşini şi gonim paianjeni 2-3 zile.

Cunosc oameni care au pierdut casa, copii, juma de maşină şi bibelourile de la mama pentru ca s-au indragostit de altele si care, din câte ințeleg, nu au acumulat pentru chinul lor nici 30 de minute de orgasm.

Cică in caz de nefolosire penisul se micşorează 1-2 cm. Pişarea nu ajută prea mult sa compenseze asta aşa că situația poate deveni, dupa câteva luni, disperată.

Există o specie de peşti cu penisul ataşat de cap şi eu personal pot jura că am văzut la Antena 3 şi oameni cu aceeaşi alură.

În fine se pare că o linguriță de spermă are 7 calorii, deci in mod evident o femeie care ține la silueta ei nu ar trebui să îsi neglijeze bărbatul pâna la nivelul la care s-ar transforma intr-o bomba calorica pentru parteneră.

Tatuajul de castitate

Se pare că aflând de ușoara indiscreție a bărbatului său, aceea de a plasa un spermatozoid marcator prin luxurianta floră vaginală a domnișoarei Pelinel și înțelegând faptul că un bărbat de frumusețea, farmecul intelectual și virilitatea lui Cristi Borcea nu poate fi constrâns la prea multă fidelitate nici măcar prin închidere cu cheia, doamna Alina Vidican, norocoasa lui consoartă, a hotărât să folosească artileria grea.

Într-un secol în care centura de castitate a devenit vetustă, susnumita doamnă a hotărât să își aplice pe umeri un tatuaj capabil a înmuia și cea mai năprasnică erecție, respectiv mutra împodobită cu papion a flușturaticului săi soț.

Este evident pentru toată lumea că, în situația previzibilă a unei despărțiri de dinamovistul cu vino-ncoace, tânăra femeie va trebui să conteze pe numai jumătate din pozițiile disponibile unei femei din lumea bună bucureșteană când aceasta caută un sponsor nou.

Căci este greu de crezut că numai prin puterea conversației, șarm rafinat și forță intelectuală viitoarea doamnă exBorcea va putea compensa existența pe umerii săi a mutrei lui Borcică ori de câte ori viitorii clienți ai duduii vor încerca să taie, bărbătește, chitanță pe la spate.

Pentru că va trebui un tip foarte special de bărbat, de principiu chior ca un pui de cârtiță surprins de un proiector, pentru ca acesta să persiste în căutarea vizuinei preferate sub ochii clipind la fiece icnet ai dinamovistului aciuit pe umerii femeii.

Pe de altă parte nu neg faptul că un al doilea artist plastic ar putea, cu un minim efort, să corecteze nefericitul tatuaj spre o formă, altfel oricum implicată, de hamster, guzgan sau alt tip de rozătoare, neplăcută dar nu atât de paralizantă pentru bărbatul scăpat singur spre poartă pe contraatac.

Alăptatul

Parlamentara argentiniană Victoria Donda Perez a devenut celebră şi este se pare noul simbol al femeii moderne, neangoasate de feminitatea ei.

Acolo unde parlamentarii români picotesc, fac biluțe şi citesc almanahe, argentinianca, silită de responsabilitatea față de electoratul propriu să participe în orice condiții la şedințele în plen, şi-a scos sânul stâng şi şi-a alăptat fetița.

Priveliştea femeii a cucerit inimile celorlalte femei dar şi privirile bărbaților, toți cei din jur şi de pretutindeni aşteptând cu ochii holbați ca doamna parlamentar să mute copilul şi în partea cealaltă.

Pentru că, şi sper să nu fie cu supărare, arareori s-au mai văzut sâni mai buni de supt, de muls şi de stofâlcit decât cei ai Victoriei motiv pentru care mă îndoiesc că pe perioada fiziologicului act atenția parlamentului s-a putut realmente focusa pe discursuri sau vot.

Este adevărat că în ceea ce priveşte doamnele din politica românească situația este un pic diferită şi de fapt, dacă stau sa cuget un pic, presupun ca nu putem fi decât recunoscători unor femei ca Rovana Plumb pentru că au evitat să alapteze în public.

Ceea ce nu înseamnă că femeile cu copii mici din politica noastră nu ar putea la rândul lor contribui, de exemplu schimbând scutecele ori de câte ori Ponta se adresează plenului.

Condamnarea lui Oscar Grőning

Anul trecut justiția germană a completat dosarul deschis în urmă cu ceva vreme, condamnându-l pe domnul Oscar Grőning la puşcărie.

Oscar a fost militar şi s-a ocupat cu contabilitatea în centrul de cazare şi tratament rasial de la Auschwitz, având responsabilități clare în numărarea, adunarea dar mai ales scaderea clienților.

La cei 94 de ani ai săi domnul Grőning şi-a marturisit vinovăția morală şi a luat calea corecțională, urmând a fi reinserat social peste patru ani. Surse apropiate lui au admis că omul se bucură că nu a primit o condamnare pe viață.

O data cu acest proces s-a judecat în absență şi cazul lui Gunther Jacobs, grenadir, dezertat în cursul asediului Parisului din 1871 şi s-a dat un nou termen domnului Eric cel Roşu, violatorul care a terorizat, în 1324, Kőlnul.

Justiția germană nu are, zilele acestea, odihnă

Misterul timidității masculine

Una din diferenţele importante între bărbaţi şi femei se referă la propensitatea diferită a celor două regnuri de a analiza, exprima şi mărturisi sentimente.
În colţul roz al relaţiei se află femeia, capabilă a decela orice modificare a homeostaziei afective a cuplului, de la o privire un pic mai prelungită scăpată cu nevinovăţie de partener spre decolteul vreunei trecătoare (sau a tuturor) până la sentimente mult mai adânci şi mai sofisticate ale acestuia, sentimente de care acesta de obicei nu ştie absolut nimic.
În colţul lui albastru masculul răspunde acestei provocări cu o capacitate de nuanţare asemănătoare cu a unei cârtiţe dresată să folosească acuarelele, sperând să supravieţuiască cu optimismul unui pescar japonez între două valuri de tzunami.
Existenţa acestei diferenţe face ca dinamica unui cuplu să se asemene cu meciurile Barcelonei – pe de o parte tika- taka, posesie prelungită şi ameninţarea permanentă a porţii apărate cu dificultate de cele două testicole din ce în ce mai chircite, pe de altă parte contratacuri disparate cu mingii aruncate la întâmplare în faţă şi aduse de obicei de vânt înapoi în careu.
Deşi se arată afectată, în realitate această dinamică satisface femeia, fie şi numai pentru că indiferent de scorul final publicul va aplauda frumoasa ei prestaţie. Eventualele tentative ale neferictitului de pasa logic sunt de obicei prompt fluierate şi dacă se insistă începe să plouă cu cartonaşe de tot felul, de la cel galben al îmbufnării până la cele 50 de nuanţe de roşu aplicabile recalcitranţilor.
Nu ştiu ce ar face femeile în faţa unei riposte mai nuanţate, fie şi numai pentru că bărbaţii cu adevărat capabili de acest tip de reacţie sunt luaţi de mult de alţi bărbaţi.
Care ar fi motivaţiile acestei inegalităţi de gestionare a resurselor afective a cuplului? Ce face ca în savana noastră de zi cu zi leoaica să înţeleagă, să explice, să ragă, să mai explice o dată, terminând toate acestea înlăcrimată şi totuşi câştigătoare când leul de-abia apucă plasarea câte vrenunui mieunat indistinct?
O teorie ar fi aceea că bărbatul se simte vulnerabil atunci când viaţa îl face să îşi exprime explicit ceea ce simte, desigur cu excepţia momentelor de foame, sete şi dorinţă de a copula. Unele femei chiar cred că motivul pentru care îşi străpung bărbatul cu floreta argumentelor cu uşurinţa cu care samuraiul porţionează sushiul se află într-o incapacitate a acestuia de a-şi arăta latura vulnerabilă din orgoliu masculin. Că în fapt creatura păroasă, sforăitoare şi mereu însetată de lângă ele este, undeva în adâncuri, o câmpie plină de otava sentimentelor suave în aşteptarea paşterii şi că tot ce trebuie pentru a extrage această comoară este îndepărtarea prin cicăleală repetată a sterilului timidităţii virile.
Ca membru al tagmei masculine trebuie să fac însă, o dată pentru totdeauna, lumină asupra acestui aspect.
Oricât de greu este de crezut, doamnelor, dincolo de chipul drag al iubitului, în spatele tăcerilor sale semnificative şi aparent apărat cu îndărătnicie, în interior, nu se află nimic din toate astea. Nu e nici o pajişte, nici o pepită şi nici o fântână fermecată.
De fapt acolo nu este nimic.
Bărbaţii nu au inteligenţa emoţională a femeilor. Nu ştim niciodată nimic din ce ni se întâmplă în cuplu, de la motivul pentru care luăm lecţii de bridge de la partenere mai slabe ca noi, la cel pentru care trebuie să aplicăm tapet roz pe pereţi budei şi nici cele pentru care trebuie să înfingem câteodată flori în vază.
Nu am ştiut niciodată de fapt. Am învăţat câte ceva, ca nişte primate receptive, de la mamele noastre, dar mai ales de la prietene, logodnice, neveste şi alte persoane pe care ne-am dorit foarte, foarte tare să le futem, dar nu am înţeles niciodată exact la ce trebuiesc şi câtă vreme.
Suntem foarte mulţumiţi de ignoranţa noastră.
Am face congregaţii să ridicăm imnuri de slăvire şi ne-am strânge în conferinţe ca să preamărim valoarea şi intangibilitatea acestei ignoranţe, dacă însuşi acest efort de organizare ne-ar putea trece vreodată prin cap.
Câte unii dintre noi reuşesc totuşi să vadă mici protuberanţe ale acestei realităţi noi cu uluirea cu care vede macacul cometa pe cer.
Din păcate însă mai mult decât a le vedea nu putem face mai mult fie şi numai că, spre deosebire de jiglor, carburator, drujbă sau bomfaier, toate aceste realităţi alternative, ale sentimentelor, trăirilor, modificărilor de sentimente şi modificărilor de trăiri nu prea fac sens, dar mai ales nu răspund decât uneori şi doar parţial la singura noastră uneltă cât de cât eficientă – ciocanul.

Cuplul tânăr

În esența lui bărbatul nu este un animal prea frumos. Frumusețea și farmecul lui derivă strict din comparația lui cu alții mai urâți, motiv pentru care de altfel atât de multe conversații masculine încep cu ”arăți ca dracu”, ”mamă, ce față ai!” sau ”ptiu, boală, ce ți-ai făcut la păr?” și niciodată cu ”ce bine arăți azi dragul meu!”.

Prin comparație femeia este o făptură dulce, plină de curburi și detalii plăcute ochiului, cultivată de mică în a-și accentua trăsăturile plăcute, respectiv în a scufunda sub straturi de fard, tratamente cosmetice scumpe, falduri de rochie și coafuri măiestrite orice asimetrie, rid sau excrescență neadecvată.

Din fericire pentru noi femeia, deși este atât de frumoasă, nu poate alege decât tot pe unul sau altul din turma noastră de burtoși, chelioși, păroși sau buboși, fapt care ne dă o speranță.

Este adevărat că în perioada tinereții noastre, atunci când părul nu a început să fie izgonit din porțiunile mai vitregite ale creștetului, când mușchii nu au început încă să se lase sub loviturile nemiloase ale canapelei și când burtica de-abia a început să fie irigată de halbe există o perioadă de relativ farmec capabil a momi vreo fraieră.

Aceasta se întâmplă desigur numai și numai datorită dorinței femeii de a avea și ea un partener masculin atât pentru momentele de chef de sex cât, mai ales, pentru exercitarea în cadru instituționalizat a capacităților de coordonare și de comandă cu care subiectul de gen feminin se naște.

Fără intervenția binefăcătoare a culturii societatea umană ar deveni cu repeziciune matriarhală, dominată de partenerele noastre frumoase, gureșe și mult mai inteligente. A fost nevoie de înțelepciunea străbunilor noștri, de secole de bătaie, excludere de la vot, desenarea cu genialitate a instituției matrimoniale și a rolurilor celor doi soți pentru ca aceasta să nu se întâmple până acum.

Motorul care va duce în cele din urmă la o societate dominată de femei este desigur, sexul.

După cum se știe bărbatul obișnuit trece prin viață căutând parteneră, threesome sau harem.

Libidoul lui este asemănabil cu un ceas atomic, care nu are nevoie de învârtirea vreunei cheițe pentru a ticăi și nici nu are vreun alt scop în viață decât acesta. În atingerea acestui deziderat, eu zic nobil, bărbatul de rând este capabil să asculte ore în șir conversații fără sens, să își țină ochii deschiși la balet, să meargă aparent benevol la expoziții florale și să lase ocazional berea nebăută ca să danseze.

Femeia este din punct de vedere al funcționării sexuale mult mai completă. Pentru ea identitatea purtătorului de măciucă este cu adevărat importantă, experiența personală spunându-i că schimbarea acestuia se poate face ușor, cu numai o rochiță mulată, un sutien îndrăzneț și o bătaie de gene.

Cu toate acestea, spre deosebire de bărbat, ca să și-o pună, femeia chiar are nevoie să se amorezeze de matahala păroasă și incoerentă de lângă ea.

Ca urmare în perioada inițială a unei relații partenera își imaginează fel de fel de lucruri despre partener, despre norocul ei de a fi găsit așa un admirator de flori, iubitor de balet și maniac al dansului; despre calitățile neegalate și unice, tocmai bune de expus prietenelor, așa cum stau ele încă nedescoperite în adâncurile malacului care sforăie alături; despre intensitatea iubirii acestuia așa cum rezultă ea din consistența de beton cu care acesta o salută ori de câte ori vreo bretea mai puțin strânsă expune vreun centimetru pătrat de piele în plus.

Bărbatul îndrăgostit nu se gândește la toate acestea. Din punctul lui de vedere este mai important să ia la rând mobilierul, orele zilei și orificiile femeii și dacă pentru asta este nevoie să caute căpșuni duminică noaptea, va bate tot orașul în căutarea lor.

Numai și numai arareori, după două – trei numere, pe când își unge un pesmet cu margarină, gândul lui hălăduiește o secundă la draga lui mamă care la primul lui scâncet de foame țâșnea ca o tigroaică în bucătărie, revenind cu o tipsie plină de sendvichuri, un fresh de portocale și o floare, lucru pe care sforăitul liniștit al partenerei îl face extrem de improbabil. Alteori bărbatul se scarpină în cap, neliniștit de acumularea rufelor murdare, fapt nemaiîntâlnit până de curând, gândindu-se că totuși pe undeva ceva extrem de neplăcut s-a întâmplat. Ar protesta, firește, și și-ar rage leonin nemulțumirea dacă, ieșită în neglije de la duș femeia nu i-ar comuta gândurile de la modalitatea misterioasă în care spală mașina de spălat la posibilitatea ca aceasta să fie folosită pe loc, tinerește.

Cercetătorii spun că această perioadă de tinerețe a cuplurilor durează vreo patru ani.

Că după această perioadă femeia începe să discearnă mai bine între speranțele ei legate de bărbat și realitatea privită fără ochelarii de corecție a îndrăgostirii. Este momentul în care din perspectiva ei se nasc două opțiuni – respectiv aceea de a continua, dacă bilanțul general al relației este pozitiv și tăntălăul cât de cât productiv, respectiv aceea de a o lua de la capăt și de a răzleți vreun altul cu ochii strălucitori și atenția erectă din jur.

La rândul lui bărbatul, după patru ani, începe să se liniștească sexual. O dată pe zi îi este deja de ajuns și pentru asta, desigur, la cât e de frumos, nu are nevoie să fie într-un cuplu. Pe acest fond vorbele simțite ale mamei îl conștientizează din ce în ce mai mult asupra atâtor nevoi primare pe care partenera i le neglijează cu cinism, de la sticla caldă necesară încălzirii piciorușelor în nopțile de iarnă la lipsa apretului din cămăși.

Este un moment critic în viața oricărui cuplu.

Desigur o parte din ele trec mai departe dar statisticile arată că acestea sunt minoritare.

Primate dotate

Se spune că dintre primate specia umană este, la nivel de mascul, una din cele mai dotate. Că anii de evoluţie (sau designul divin) au condus la o pulă ceva mai mare decât ar fi fost necesară dintr-o perspectivă strict reproducătoare, ca o contrapondere adecvată calităţilor evident superioare ale partenerelor noastre, vizibile (dar mai ales audibile) încă din zorii preistoriei.
Eu fiind mai degrabă un evoluţionist sunt convins că presiunea selecţiei a apărut îndeosebi atunci cînd prima femeie a descoperit limbajul articulat, invenţie care s-a răspîndit în doar câteva secole la toate femeile primitive, ajungând la un moment dat şi la bărbaţi.
O dată ce aceştia au înţeles semnificaţia frazei „Asta-i pulă?” urmată de chicotit ceva din simplitatea guturală a mesajelor masculine şi din bucuria simplă a violului s-au disipat pentru totdeauna, generaţii întregi de vânători-culegători hălăduind distraţi prin savane, cu săgeata în arc dar gândul la pula lor batjocorită, victime sigure pentru felinele cu colţi, ele însele vânătoare-culegătoare, dar cu o dotare sexuală necontestată de femele.
În loc să ia exemplul gorilelor, mândre de haremurile obligate să le culeagă banane şi să îi purice în ciuda unor pulişoare de le-ar fi jenă şi hamsterilor de ele, masculul speciei umane, incapabil încă de a deprinde suficiente cuvinte articulate cât să riposteze adecvat („zi bogdaproste şi de asta maimuţă neepilată”, „taci femeie, că e încă patriarhat” sau „lasă asta, uite ce coaie am”) a preferat să se expună decimării în junglă.
Au rămas desigur unii membri privilegiaţi pe care translocarea cromozomială, mutaţiile punctiforme sau rugăciunile feminine la zeitate i-au făcut să se nască cu puloaie. Din motive neelucidate până acum acestora le era interzisă vânătoarea, pescuitul în ape adânci şi culesul de ciuperci, fiind preferaţi la activităţi de mentenanţă prin peşteri.
O anumită bunăvoinţă feminină faţă de ei a fost notată de toată lumea, îndeosebi de supravieţuitorii cu pulă mică întorşi cu mamutul în spinare, siliţi să constate cum aceeaşi primitivă, a cărei menstruaţie, cefalee şi proastă dispoziţie din cursul dimineţii crease necesitatea convertirii impulsului sexual în reprezentări rupeste mânjite pe pereţi este acum voioasă şi cu ochii strălucitori, genele proaspăt făcute, unghiile pilite, părul strâns în coc şi un oscior nou înfipt în nas.
Mai mult trântorii cu pula mare primeau mereu cotletul în timp ce vânătorilor cu pula mică le rămânea şoriciul şi din fructele aduse adesea doar sâmburii, plini de fibre şi vitamine, dar întrucâtva nesăţioşi.
Să ne mirăm că rata acelora dintre ei care se ofereau voluntar la sacrificii s-a dublat ?
Oricum, tanda pe manda, aceasta este, în opinia mea ştiinţifică, modalitatea evolutivă prin care am atins, ca specie şi fiecare dintre noi ca individ, această fălnicie cu care, recunoscători strămoşilor noştri, ne mândrim astăzi.

De ce sunt Grinch

Înțeleg cu ușurință faptul că pentru marea majoritate a prietenilor și concetățenilor mei, din motive mai mult sau mai puțin evidente, sărbătorile de Crăciun sunt un motiv de bucurie, posibil reală și intimă, cu siguranță exprimată din toți bojocii.

Mă tem că eu nu mă număr în această categorie.

Ultimul meu Crăciun în care știu sigur că m-am simțit bine a fost în 1989 și nu a avut nimic de a face cu spiritul sărbătoresc cât cu cele două – trei încărcătoare cu care soldații din Târgoviște au confirmat demiterea unui fost mare conducător de stat și de partid unic precum și a soției sale, savant de renume mondial, în prezent parteneri de cerculețe cu Sarsailă și candidați la fosilizare într-o groapă din Ghencea.

Desigur în memorie mai rezidă unele momente de bucurie legate de aceste zile, undeva departe în timp, cu mult înaintea primului floc și a primelor controverse cu restul omenirii, când se pare că părinții încă mă simpatizau și Moșul trecea cu ceva și pe la mine (nu ca acum când o face numai pentru a-mi cânta colinde și a reduce numărul de cifre din conturi).

Din nefericire pentru mine perioada aceea a trecut cu destulă repeziciune astfel încât în zielle acestea, anii trecuți și ultimele 3-4 decenii nu prea pot găsi multe motive personale de bucurie și entuziasm legate de această sărbătoare a omenirii.

Să argumentez.

  1. Pomul.

În esența lui obiceiul de a reteza brazi tineri și de a-ți bate joc de agonia lor atârnându-le podoabe, bomboane și instalații inflamabile prin crengile din care s-a întrerupt curgerea sevei nu este, în opinia mea, un lucru de fală.

A aprecia însă admirativ rezultatul final al împodobirii, mai ales atunci când această împodobire este rodul viziunii artistice a cuiva cu atâtea globuri și beteală în debara, este totuși partea cea mai grea a ordurii. Din frumusețea simplă a existenței, pe Pământ, a bradului, două ore de înghesuire a globurilor, globulețelor, stanioalelor, cicănitorilor, jucăriilor, lumânărilor și celorlalte elemete ale industriei produc la final o rochie țigănească cu moț în vârf.

Obținerea pomului dorit necesită desigur înghesuirea prin supermarketuri, magazine dedicate și piețe cu necesara contribuție pecuniară pentru toți șmecherașii care, înarmați cu barda, au contat pe această zi pentru a face rost de banii de țuică pe câteva luni sau pentru importatorii de zorzoane ieftine thailandeze, vandabile strict în această perioadă de epilepsie națională.

  1. Cadourile.

Nu neg faptul că puțina bucurie pe care am găsit-o în anii mei de adult în această sărbătoare a rezultat din bucuria copilului meu în fața vreunei jucării. De fapt aici ar trebui să se și oprească spiritul de Crăciun, la copii și nevoia lor de magie și de bucurie.

Din păcate însă arareori lucrurile se opresc aici. Cumva tot restul omenirii se consideră în această perioadă copilăroasă și se așteaptă să găsească sub brad ceva, dar nu ceva oarecare ci proporțional cu importanța, dorințele și așteptările personale.

Mie acest fapt mi s-ar părea extrem de OK, câtă vreme Moșul ar exista.

Din nefericire viața mi-a arătat că acesta nu există mai mult decât există Zâna Măseluță în cabinetele stomatologice și că urmare a acestui fapt extracția se face mereu cu durere, înghesuială, coadă și cheltuială.

Care până și asta ar fi în regulă dacă lista celor care au fost cuminți și îți așteaptă venirea ta de Moș nu ar fi atât de lungă cât să îți dorești mai mult să le dai cu sania în cap decât să petreci zilele dinainte de Ajun prin magazin, cu lista în mână.

  1. Porcul.

O altă obsesie legată de această zi este cea privind această legumă națională.

Ratăm poate mersul la biserică, eventualele milostenii pentru cei din jur, chiar și bradul, dar doamne ferește să ne prindă Crăciunul cu consome de legume în frigider. Probabil că pentru românul mediu nici nu există vreun semn mai mare de decădere, oprimare și nefericire decât incapacitatea de a avea în casă, în frigider dar mai ales în blid feluritele combinații de colesterol prăjit, zgârciuri și tocătură prin care, între șprițuri, aducem cu toții tribut atât nașterii mântuitorului cât și celor doi lobi hepatici și încercatului colecist.

Izvorâtă din mentalitatea unui popor care în tot restul zilelor anului mânca mămăligă cu ceapă, jupuirea porcului și devorarea tegumentului cu care acesta a stat din fragedă pruncie în rahatul cotețului său, prăjirea și fierberea componentelor acestuia și înghesuirea lor prin recesurile stomacelor noastre pioase este atât de importantă încât până și în știrile prezentate cu asiduitate la televizor în aceste zile accentuează faptul că prin vreo pensiune sau alta a patriei un grup de bețiv sau un altul a sărit, și anul acesta, peste rucola.

  1. Colindele și colindătorii.

Un alt element care mă enervează în această perioadă a anului este legată de așa zisa bucurie a celor din jur pentru ascultarea dar mai ales, vai, pentru intonarea colindelor.

Dacă acest gen muzical ar fi cu adevărat popular și necesar omului de rând s-ar da la discotecă și s-ar cânta zi de zi în dușurile și veceurile patriei. Dar, deși această necesitate în mod evident lipsește cetățeanului normal la cap, de Crăciun toată lumea începe să simtă nevoia să audă versuri geniale de tip ”Leru-i ler” (de parcă și-ar fi imaginat cineva vreodată că lerul e conopidă).

Mai mult licitarea stilului merge și la îmbrățișarea entuziastă a colindelor americane, un must have al unui popor care iată că, la o palincă, simte extrem de poliglotic această ”silent night”.

Și dacă până la urmă nu aș interzice dreptul sacru al unui bețivan de a interpreta înainte de comă orice partitură muzicală îi înviorează neuronii în colaps, ceea ce mă enervează la extrem este pretenția unor necunoscuți de a-ți bate la ușă, cu pălăria în mână și glota pregătită, ca să îți fută o cântare.

În ce mă privește acești oameni ar avea o șansă mai mare să îmi fie simpatici dacă ar suna la ușă și ar zice ”Frate, ni s-a uscat gâtul, dă și tu o kilă de vin că dacă nu îți cântăm colinde până te duce Smurdul, cu venele tăiate, la IML”, decât așa cum procedează ei de obicei, trăgând bordee după bordee de schelălăieli afone și repetitive pasămite ca să te binedispună, în ciuda faptului că te-au luat de pe nevastă, te-au trezit din somn sau te-au sculat de pe budă, numai și numai ca să te determine să le dai bani. Cu finalitatea că vor veni și la anul.

Și aceste bande răufăcătoare și vin una după alta. Și tot ce poți face este să te uiți în jur și să constați că tu și numai tu ești singurul care ar ieși să le dea cu bradul în cap și că soția însăși te dezaprobă și nu te sprijină în coerentul plan de a stinge luminile, păstra liniștea și scoate furtunul pe fereastră

  1. Felicitările.

Deși în mod uzual ne dorim, firesc, unul altuia răul sau măcar mai puțin bine, toată lumea de Crăciun găsește, la nivel declarativ, firește, o dorință imuabilă ca celorlalți să le meargă, magic, bine. Ca lumina sărbătorilor să îi ilumineze, ca o radiografie celestă. Ca Sfânta Sărbătoare a Porcului Prăjit să le aducă fericire, noroc, bucurii (deși nu excesiv, cât să bată la ochi).

Pe vremuri toate aceste banalități necesitau pix, felicitare, un drum la poștă și, ca urmare, erau mai parcimonios selectate. În plus produsul final putea fi cu ușurință stocat și, în caz de urgență igienică, utilizat.

Astăzi însă, cu SMSul, FBul, e-mailul și celelalte dispozitive bazate pe copy-paste, este al dracului de ușor să fii bine intenționat și pătruns de spiritul Crăciunului.

Ca atare îmi este mai greu să scap de această avalanșă neceracteristică de gânduri bune decât îi este unei vulpi cu început de artroză să scape de o poteră de ogari. Nici nu se termină prima sticlă de vin că smartphoneul începe să țiuie și să geamă sub mângâierea sutelor de mesaje (cu același cuvinte) ca o femeie la ciclu ciupită de fund.

Așa că în loc să fii atent la lucrurile care contează cu adevărat într-o astfel de zi, când să întorci fleica la timp și cum să faci să nu scapi prea mult sifon în șpriț, petreci ajunul citind toate aceste mesaje, răspunzând la primele zece dintre ele, renunțând apoi să mai înjuri oamenii, în felul lor, bine intenționați

  1. Isus.

În fine ultimul disconfort personal legat de această zi se referă la conotația religioasă pe care mulți din cei din jurul meu o dau acestei zile.

Presupunând că Isus chiar a existat (ceea ce eu nu presupun deloc), nu a existat nici un certificat de naștere și nici o urmă oficială a existenței acestuia. Data nașterii lui este de fapt arbitrar aleasă în această perioadă prin dorința manipulatorie a bisericii primordiale, numai și numai pentru că exista o sărbătoare mai veche, romană, ce trebuia arestată în perioada solstițiului. Toată imagistica și toate obiceiurile legate de aceste zile sunt despre altceva dar, cumva, creștinismul a reușit să monopolizeze ziua pretinzând ca, între șprițuri, omul să dea și o raită la biserică de parcă nu ar trebui și nu ar putea exista, măcar o dat pe an, o sărbătoare laică a bucuriei de a exista.

Ca urmare a tuturor acestor argumente (iată că într-adevăr am fost găsit de lumina sfântă astăzi suficient cât să mi le reprezint) mă tem că sunt ceea ce în limbajul de sezon s-ar numi un Grinch.

Îmi place să cred că mai sunt pe pământ și alții pentru că, până și noi, Grinchii, ne dorim ca de aceste zile să ne simțim bine și să sărbătorim.

Comparația

 

Severus trebuia să admită că se afla pe undeva în inferioritate.

De când Gerula o scosese de sub centură toată asistența se minuna, admirând atât lungimea cât mai ales grosimea, dar și aspectul curb și funcțional al ei.

Părea că vorbele dacului, cum că Zamolxe însuși crease o asemenea minunăție neegalabilă pentru poporul lui favorit, aveau acoperire perfectă în fapte și că rămășagul ar fi putut, până la urmă, să fie pierdut, mai ales că a lui era nu numai cu două degete mai scurtă, dar parcă și mai moale, așa cum atârna pe pulpa încinsă de togă.

– Ce este mizeria asta nespălată? grăi romanul prefăcându-se oarecum șocat de apariția ruginie din mâna dacului. Nu pretinzi sper, în mod serios, că așa ceva s-ar putea vreodată compara, chiar și cu îngăduință, cu dotarea standard a legiunilor noastre legendare? continuă el scoțându-și argumentul cu mâna dreaptă

– Așa jucărie ca a ta nici măcar băieții noștri cei mai necopți, trimiși prin Moesia la primele violuri, nu au. Mai bine că le țineți ascunse că ați fi de râsul femeilor noastre cu asemenea andrele nevolnice. Auzi la el, ”legiuni legendare”, replică sarcastic Gerula.

– Măi tolomac nerușinat ce ești, am împlântat matahala asta în curul multor nespălați ca tine, ba chiar și în câteva din iepele alea dințate cărora le ziceți, nu se știe de ce, femei, și sincer dacă nu au gemut cu toții când am făcut-o.

– Cred că nici alea nu au simțit-o. Probabil că nici sub nas dacă le-ai arăta-o nu ar sesiza-o la cât de pricăjită și bicisnică pare.

– În plus așa curbată cum este nenorocirea aia a ta nici nu știu cum ai putea vreodată să o odihnești fără să te zgării. Nu, îmi pare rău, dar rebuie să recunoști și tu că ai pierdut, ca de fiecare dată când voi dacii vă puneți cu măreția romană, mai continuă să peroreze Severus

– Am pierdut pe dracu, replică veninos Gerula, rotindu-și privirile prin taverna pe jumătate plină de romani, daci mai mult sau mai puțin liberi, greci aflați în tranzit și alte asemenea lifte care invadau în fiecare week end dava strămoșească acum că odioasa stăpânire romană dotase toate drumurile de acces spre aceasta cu indicatoare.

– Păi să întrebăm pe oricine din această încăpere dacă pe mine nu mă crezi, urlă Severus

– N-oi vrea să întrebăm pe mâncătorii ăștia ai tăi de măsline? ricană enervat Gerula

– Nu, că o să le cerem părerea bețivilor tăi, ce să zic.

– Uite-o pe Imara, interveni în discuție Zakos, un grec aflat la a treia amforă de vin. Întrebați-o pe ea că este dacoromană, mă-sa este de aici, iar tac-su, Mobutu, este roman capitolin get beget și sunt absolut convins, din ce am auzit, că se pricepe la genul acesta de comparații.

Încuviințând tăcut cei doi se întoarseră spre masa femeii și cu o mișcare fermă, așezând simultan pe masa femeii motivele disputei, rostiră într-un glas:

– Zi, femeie, care ți-ar place ție mai mult ?

Imara văzuse fel de fel de lucruri la viața ei, suficient cât să înțeleagă faptul că nu trebuia să se grăbească cu alegerea. Așa că își luă treaba în serios, hotărâtă să se ridice la înălțimea sarcinii acordate. Le pipăi cu atenție pe amândouă, admirând atât consistența dură cu care se fălea Gerula cât și lucrătura fină și striațiile romanului, calculând cu repeziciune impactul mânuirii cu competență a fiecăreia dintre ele.

– Pot să le miros? Să le simt un pic cu buzele? ceru Imara voie

Cei doi gemură aprobator și din ce în ce mai nerăbdători

– Grăbește-te femeie !

Zece minute mai târziu cu obrajii strălucind, sub barba nerasă din pruncie, de mândrie, Gerula își număra sesterții în aclamațiile jumătății de tavernă de etnie dacă.

Mormăind ceva neinteligibil, dar posibil lipsit de politețe, Severus golea rușinat cupă după cupă, întrebându-se cum vor trece următorii zece ani de serviciu militar într-o provincie nu numai vântoasă, cu drumuri desfundate, parcări înțesate de cai și măgari, inclusiv la handicapați, localnici cu buricul la vedere și locuitoare incapabile să recunoască și să aprecieze măreția romană.

Restul adunăturii continua zarva netulburată pentru că, deși falxul dacic fusese declarat câștigător, cea mai mare parte a romanilor din încăpere continua să insiste că se comisese o nedreptate și că totuși gladiul roman ar fi trebuit declarat câștigător. Și că genul acesta de arbitraje deveniseră, în ultima vreme, o rușine.

Numai Imara tăcea într-un colț, tulburată de anumite analogii apărute în mintea ei de femeie.