Beatificarea

Acum că mai erau doar 10 de ore până la mărețul eveniment, vânzoleala, stressul și anxietățile de tot felul crescuseră exponențial, în pregătirea evenimentului de profundă înălțare sufletească pe care hramul biserici din Hurlubești, hram dedicat sfântului Ananie cel Înalt și Cocârjat, o aducea an de an, eveniment potențat exponențial în anul acesta de așteptata vizită a înalților ierarhi din Comisia de Beatificare. Canonizare și Pre-Sanctificare a Bisericii Ortodoxe Române.

Condus de mâna, priceperea, atenția dar mai ales gura lui tanti Viorica,  un comando de gospodine cu frica lui dumnezeu tocau, mestecau și răsuceau sarmalele, încercând să umple cât mai repede imensul ceaun ce trona pe aragazul bucătăriei parohiei acum că, în sfârșit, mocăita de Protopopescu venise cu cele 10 verze promise. Bătălia de-abia începea, dar exista speranța ca, prin milostivirea și îngăduința celui de sus, aceste vor fierbe în timp util, sau că măcar orezul va fi suficient de muiat cât să răspundă unor exigențe minimale ale cârcotașilor cu apetit diavolesc și smalț moale. Tot ceea ce mai putea de-acum încolo tanti Viorica să facă era să păzească ceaunul în curs de umplere de încălzire de tendința firească a fiecăreia din gospodinele implicate de a-i adăuga, după pricepere, vedere și iuțeală de mână, sare.

Cei doi diaconi, Slăvan și Gogoroi, se apropiau de sfârșit. Slăvan reușise să termine de lăcuit toaca, de lustruit icoanele și de umplut candelele, în timp ce Gogoroi reușise să monteze clopotul nou, o versiune profesională, cu o garanție extinsă la 1 gigadangăt, made in Athos.

Rămăsese numai să aștepte porunca părintelui ca să se repeadă, împreună cu Grigorie, groparul, în pod, să aducă moaștele.

– Aduceți-l pe Sfânt, băieți, porunci Sesenie Boboca, cu ochii pe ceas… Aduceți-l, ce stați cu gurile căscate ca puii de popândău ? continuă el, începând să binecuvânteze și să stropească cu aghiazmă coșciugul comandă specială în care, an de an, cei patru înghesuiau moaștele supradimensionate ale mucenicului cu statură de baschetbalist.

În timp ce cei doi se repeziră pe scări, murmurând înciudați ceva despre ”Grigorie nu vine?” si ”O să ne cocoșeze preasfântul!”, Sesenie Boboca realiză că venise vremea să se întărească pe dinăuntru și să facă, în fine, vizita, altfel absolut necesară, de care se temea cel mai mult.

Vizita la doctor.

 

 

Doctorul Dan Ribigitu nu se acomodase încă sută la sută cu viața în comună.

Trecuseră însă destule luni de la ultima lui tentativă de a pleca și, chiar dacă uneori mai era văzut îngândurat privind în jos călare pe balustrada podului, opinia generală era că traiul într-o comunitate sănătoasă, românească începuse să îi placă și să îi vindece apucăturile de șmecheraș de București cu care venise, în urmă cu 3 ani.

Era inevitabil ca traiul în Hurlubești să îl cucerească până la urmă și, după spusele comesenilor de la ”Spiridușul bețivan”, trecuseră luni de când nu îl mai auziseră amenințând în păsăreasca lui că își va băga cavernoșii în mama ei de viață și în cei 11 ani de școală.

Practic între cabinet, crâșmă și căsuța din ce în ce mai înconjurată de cânepă în care trăia, omul își găsise un echilibru și o filozofie mai adecvată decât cea din primele lui luni în sat.

Sesenie Boboca bătu de două ori la ușa cabinetului până să intre neinvitat; de altfel doctorul nu invita niciodată pe cineva să intre și gurile rele chiar pretindeau că, atunci când auzea ciocăniturile, uneori, ieșea pe ușa din spate.

Ascuns într-un nor de fum cu miros ciudat dr. Ribigitu tocmai îi explica pacientei din fața lui planul terapeutic:

– Mamaie, dacă nu vrei să îți iei medicamentele, asta este. Eu zic să optezi pentru stejar. Ține râmele afară 2-3 luni garantat și este bio …

– Dar mamă, contraatacă bătrâna, mi-a zis că ceaiul de piciorușul cucului este mai bun …

– Nu este adevărat, ăla de mătrăgună este mai bun. Dar mă rog, cum zici matale, hai dă un pic cardu-ncoace să văd dacă a venit curentul, că nu vreau să îl trimit zilele astea înapoi la casă neactivat

– În plus, mamă, îl avem pe Sesenie Boboca aici, cu toate miracolele lui și nu mai cumpără nimeni medicamente, că alea e scumpe mamaie și n-avem bani

Părintele tuși jenat și măgulit de credința femeii în timp ce doctorul scutura și izbea de masă un aparat ciudat în care tocmai introdusese cardul de sănătate al babei

– Deranjez, fiule ?

– Nu părinte, este doar o impresie greșită cauzată de ușa închisă și de țața Veta de aici. Deși sincer să fiu cred că dânsa e mai degrabă clienta lui Grigorie de acum.

– Sărut mâna părinte, interveni și Veta, după ce își pironi ochiul bun pe duhovnic.

– Iar cu mintea la cele lumești, Veto ? că la utrenie nu te-am mai văzut de alaltăieri …

– Eram pe drum și astăzi părinte, da m-a apucat iar nădușeala aia ciudată care mă mai apucă când fac 10-15 pași și am trecut pe la dom doctor, să îmi mai zică de ale lui…

– Păi la ce tensiune aveai și la cum îți iei dumneata medicamentele, zău că orice loc care nu este prea departe de țintirim este bun să te așezi un pic, completă doctorul, răsucindu-și o altă țigară . Hai du-te mamaie și nu uita să-i spui lu fi-tu să mai păstreze niște grâu în plus pentru săptămânile care urmează.

Sesenie Boboca fu primul care întrerupse liniștea jenantă care a urmat închiderii ușii de după Veta. Aparent doctorul ar mai fi putut să stea încă mult timp cu chiștocul aprins în gură, cu mâna pe tastatură și ochii pe calculator.

– Fiule, am venit și eu azi cu o rugăminte mare la tine

– Te rog părinte, câtă vreme nu trebuie să mă ridic de aici desigur. Că n-oi fi venit iarăși să mă chemi să te vizitez la serviciu; ți-am mai spus, am fost o dată la un paște când eram mai mic și am învățat povestea pe de rost

– Nu fiule, deși îmi sângerează inima când văd o persoană ca tine că s-a îndepărtat de căile bisericii

– Ți se pare părinte, mereu trec prin față

– Oricum, nu de asta am venit. Vezi fiule, azi, la sfântul nostru hram vin tocmai de la Iași atât arhimandritul Iulian, cât și protosinghelul Macarie precum și arhiereul Baldovin, cele mai sclipitoare minți în ceea ce privește miracolele

– Bine, îmi mut scuterul din față

– Nu este vorba de asta, fiule. După cum știi miracolele pe care le tot săvârșesc pe ici pe colo au devenit din ce în ce mai cunoscute, atingând după unii acel prag critic dincolo de care se cam lasă cu beatificare

– Și totuși nu vrei să-mi spui nici măcar 3 numere la 6 din 49, că vreo 2-3 aș putea nimeri și singur

– Totuși deși existența, forța și efectul benefic al acestora este binecunoscută, continuă Sesenie, ignorând bădărănia, pare că la dosarul de beatificare, în afara de declarațiile mirenilor pentru cel puțin 3 miracole, taxa de înregistrare și comisionul evaluatorilor, trebuie neaparat, atunci când minunea a rezulat în tămăduire, să fie și declarația medicului, cu parafă și ștampila unității medicale, privind incapacitatea medicinii de a rezolva cazul

– Păi, părinte, în opinia mea stai destul de subțire la tămăduieli. Deși desigur, nu știu cum ai făcut cu Grivei, dar parcă nu mai latră atât de răgușit

– Dosarul meu este practic complet. După cum știi acum 6 luni George și cu Miron au văzut crucea aceea de stele deasupra turlei, la oră de vecernie…

– Știu, că eram cu ei. Era târziu în noapte, doar că din perspectiva noastră îi ziceam ”închidere”, nu ”vecernie”. Și așa este, ziceau că văd o cruce de stele, numai că ei ziceau și că restul stelelor jucau în Champions League și lui Miron luna i se părea Messi. Așa că nu știu ce să zic de asta, mai ales că de unde stăteam eu culcat nu vedeam decât bordura.

– A doua minune mare a fost aia în care a lăcrimat icoana când am scos satana din Marcela.

– Ce satană? Ce icoană ?

– Știi că Marcela este o femeie evlavioasă, mereu deschisă la cele sfinte.

– Știu doar că o mai bate bărba-su, mai ales când îl hărhață cu gura aia a ei mare, ba uneori și preventiv. Dar nimic ieșit din comun în Hurlubești. Practic doar o dată sau de două ori a fost nevoie de copci, și atunci mai mult din vina ei că nu mai face mișcare.

– Asta nu ar fi mare lucru, că zice și la Biblie. Nu, mai rău este că uneori păcătosul o mai și ispitește și, după două trei perechi de palme, ea este suficient de slabă cât să lase diavolul să intre în ea, pe unde vrea el, fără să țină cont de zi, că e vineri, miercuri, postul Paștelui sau că răsună clopotul spre aducere aminte a celor sfinte.

– Mie nu mi s-a plâns de asta, medită cu voce tare doctorul. Mi-a zis ceva, dar nu se plângea de fapt. De fapt nici nu mi-e clar dacă dădea sau primea palmele, că ăla nu mai este așa de viguros la târnosit de când e pe dieta aia cu țuică de prună, pe care a început-o acum 20 de ani

– Oricum când vine așa la biserică nu pot să o las fără o mică exorcizare de rutină. Două trei cădelnițe, câteva fire de tămâie pe creștet, o picătură de aghiazmă, rugăciunea specială spre Sfântul Duh și e ca nouă. Nu durează mai mult de 5 minute de obicei.

– Și ăsta e miracolul?

– Nu fiule, ai credință. Termin eu exorcizarea satanei, mă ocup apoi și de Protopopească, în care de altfel Satana intră mult mai des, cam pe toate ușile și de obicei în mod repetat și dau să intru în biserică, să țin predica când ce să văd? Sub ochii lui Ananie două picături de lacrimi noi nouțe.

– Ananie e ăla cocoșat, care se lăfăie pe tot peretele?

– Da, protectorul nostru. Am izbucnit cu toții în lacrimi și imnuri de bucurie și de recunoștință și Protopopeasca a și imortalizat fenomenul și la pus pe facebook. Avem deja 234 shareuiri și câteva sute de comentarii și o groază de likeuri, toate de la oameni deștepți.

– Mda, ăsta e un miracol, nu zic nu. Deși parcă Ananie este pictat cu pisicuța aia în brațe nu ?

– Așa că mai îmi trebuie un miracol și te rog să mă ajuți. Că eu nu sunt de specialitate și, deși toți credincioșii îmi spun că se simt mai bine după ce mă rog cu ei, mulți dintre ei revenindu-și miraculos, nu mi-e clar care din aceste minuni să o bag la dosar, mai ales că Iulian e din branșa voastră, a fost gipsar înainte să îmbrace straiele preoțești.

– Păi, părinte, eu am văzut un singur miracol de când am venit în comună, respectiv pe tanti Ileana.

– Tanti Ileana? Nu știam că este bolnavă…

– Eh părinte, 135 de kilograme la 1.52 sunt destul de multe și chiar dacă jumătate din ele sunt dragoste creștinească, tot îi rămân un pic prea multe.

– Mă rog, este cam grasă, dar care este miracolul aici ?

– Păi miracolul este că de fiecare dată când o întreb ce mănâncă spune că în afară de un ceai dimineața, o farfuriuță de supă la prânz și două roșii seara nu gustă nimic. Deși este neclar ce face cu toți porcii, vițeii, oile, rațele, gâștele, găinile și curcile din curte, că nu le-o crește doar că sunt drăguțe și pentru găinaț.

– Nu, alt gen de miracol, ceva mai benefic. Uite de exemplu cu Sibi și ridicatul în picioare din scaunul cu rotile?

– Păi era pulbere și, la cât de lungă a fost slujba, s-a trezit… Nu cred că a fost sută la sută o minune

– Atunci Gheorghe care știi, a fost și la tine și la mine plângându-se de nevolnicie și de imposibilitatea de a-și bucura soția în cele două trei zile pe an în care calendarul ortodox permite. Sunt absolut convins că predica mea despre Saara l-a ajutat …

– Știu și eu părinte? Eu personal am crezut că și noua lui nevastă, chiar dacă este cu 15 ani mai neexperimentată decât fosta, o fi avut vreun rol …

– Păi vezi fiule? E greu. Adică vezi minuni zi de zi, dar când este vorba de o comisie de beatificare ai dori să vii cu ceva inatacabil.

– De fapt, părinte Sesenie, am o idee. Chiar a fost de fapt miracol

– Zi, fiule

– O mai ții minte pe Florica ? aia care stă în bordeiul ăla de pe marginea bălții ? la care îi crescuse chestia aia pe față?

– Barba ?

– Da, aia. Eh, uite am trimis-o la București și s-a internat în aceeași zi. Fără programare. Un adevărat miracol.

 

 

Dăngănitul clopotului cel nou răsuna peste comunitatea strânsă la hram mai insistent și mai strident decât țignalul unui arbitru salutat cu degetul mijlociu de fundaș, mascând păcăniturile ușor aritmice pe care, atunci când scăpa în vin bisericesc, Slăvoi le producea cu toaca.

Hummerul presfinților părinți tocmai parca lângă scuterul doctorului și, cu un pas ferm cei trei învățați fură poftiți în biserică, adulmecând cu aprobare și binecuvântare mireasma de fiertură ce anunța victoria obținută, într-un final, de credincioase în bucătărie.

Respectuos credincioasele se retraseră din dreptul coșciugului, mai puțin țața Veta care, cu buzele încleștate de femurul prelung al Fericitului, își continua ritualul de curățire interioară.

Cu ochii albaștri scânteietori și barba curgând scânteietoare ca smoala din betonieră, Sesenie Boboca îi invită pe cei trei să ia loc și să se relaxeze după istovitorul drum, reluându-și semnificativa predică despre Ananie, renumitul predicator și răspânditor al cuvântului celui de sus precum și de martirajul acestuia și de cei trei lei pe care îi omorâse cu mâinile sale grele, până ce fusese călcat spre ușurarea unei arene întregi, de rinocer.

– Slujba a fost deosebită, constată mai târziu, în așteptarea sarmalelor, Baldovin

– Și într-adevăr miracolele și exemplu lui Ananie merită pomenite în veacuri mai ales că am văzut într-o postare în care am fost taguit, că uneori, cât e el de dus mai și lăcrimează

– Pe mine femeia aceea, Florica, pe care ați lecuit-o prin puterea rugăciunii, m-a impresionat cel mai mult. Că nimic nu este mai neplăcut domnului dar mai ales sfintei noastre Biserici, în lumea aceasta din ce în ce mai rătăcită, în care sodomiții, homosexualii și transvestiții ne înconjoară, decât o femeie cu aspectul bărbătos și hirsut pe care numai un duhovnic ar trebui să îl aibă. Dar spuneți, părinte, nu aș putea vedea cu ochii mei minunea

– Ba bine că nu, Florica este de când am tămăduit-o un stâlp de temelie al congregației mele, spuse Sesenie, făcând un semn femeii să se apropie.

Cei trei priviră cu uimire și se cruciră de puterea sfințeniei făcătorului de minuni din Hurlubești și, aidoma lui Toma necredinciosul, Iulian atinse o clipă obrazul mirosind a after shave al femeii, ca să se asigure de adevăr.

Mormăind aprobator Baldovin conchise

– Părinte, sunt optimist. Așa activitate sfântă într-un loc ca acesta mai rar mi-a fost dat să văd. Sincer să fiu sunt convins că nu avem probleme cu canonizarea, mai ales dacă se achită și taxa de urgență, ceea ce nu ar fi rău, că mai avem și prin Turtucești și prin Pomănag două solicitări și mi-e frică să nu depășim plafonul pe anul acesta.

– Se face, sigur că da, luminați părinți, confirmă și Sesenie Boboca, îndemnând cu un gest subtil pe Gogoroi să umple paharul arhimandritului deja exsanguinat, cu sângele domnului.

De-abia târziu în noapte, când Hummerul mitropoliei o luă din loc, sfărâmând într-un accident regretabilul scuterul parcat neregulamentar alături, părintele se putu în fine relaxa și, ca un proaspăt sfânt ce era, să radieze, după cum au constatat, cu paharul în mână, cei doi diaconi atât de norocoși de a-și fi început, în așa companie, drumul spre cele sfinte.

Magna carta moldovenească a bătutului femeii

Este greu de contestat faptul, pomenit în toate cărțile de istorie, că am avut străbuni fabuloși. Numai și numai ghinionul geografic, gustul bun al țuicii și lipsa unor tradiții de tip karate au condus la realitatea aparentă că am trecut prin istorie mai degrabă ca violați decât ca violatori.

În acest context generos și patriotic iată că îmi cad ochii pe un document juridic din 1646, de pe vremea președintelui moldovean Vasile Lupu. Într-o epocă în care alte națiuni se preocupau de tot felul de prostii, legislatorul român dădea atenția cuvenită și reglementa într-un mod progresist unul din domeniile în care străbunul nostru a excelat dintotdeauna – bătutul femeii.

Astfel în pravila lui Vasile Lupu, la capitolul ” Cum și când poate bărbatul să-și bată muiarea și în ce chip” se aduce lumina dreptății într-un capitol de viață tratat până atunci zdravăn, dar empiric.

Astfel încă de la articolul 1 specialistul insistă asupra noțiunilor de blândețe și de dreptate care trebuiesc să conducă palma, pumnul sau șutul soțului (Poate să îndirepteadze și să cearte bărbatul pre muiare-ș, pre lucru adevărat și pre direptate, iară nu cu înșelăciune și fără de cale și încă să o bată și când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, și atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blândeațe, iară nu cu vrăjmășie, fără vină și fără ispravă).

Articolul 2 al pravilei statuează cele două principii de bază ale legii conform cărora bărbatul este îndreptățit să își bată femeia în numai două situații foarte clare – atunci când este vina acesteia și atunci când ”o va bate puținel

Articolul 9 de altfel elucidează și conceptul de puținel ” De-ș va bate neștine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că iaste cu vrăjmășie asupra ei, de o are bate cât de mult și de des”.

Orice mariaj de succes al vremurilor acelea luminate admitea, fără a incrimina juridic, o bătaie unică (Articolul 8: ” Nu să cheamă bărbatul vrăjmaș muerii sale, de o va bate numai o dată”), conferind moldoveanului de rând ca, măcar o dată în viață, să riposteze adecvat la trăncăneală și cicăleală.

De fapt vrăjmășia masculină este definită într-un mod clar și reproductibil în articolul 6 (”Fără de măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie să cheamă bătaia, când să face cu toiagul și mai vârtos când să va svărâma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sânge, sau când o va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap”), articol care face așteptata distincție între câteva biciuri pe cocoașă, două trei labe după ceafă și câteva șuturi în cur, toate mai degrabă educative și în fapt o bună investiție în liniștea ulterioară a cuplului, și psihopații vasluieni cu toiage din brad.

Pravila aduce și o adecvată protecție moldoveanului cu sânge fierbinte pe care nevasta încearcă să îl păcălească fluturându-i prin fața nasului vreo țidulă cu o așa zisă excludere de la bătaie (Articol 7: ” Bărbatul poate să-ș bată muiarea cu măsură pentru vina ei, macar de are avea și zapis să nu o bată.”)

Articolele 3, 4 și 5 sunt dedicate exclusiv protejării femeii (atunci când aceasta era bătută mai des decât o dată, la cap, cu toiagul sau degeaba). Astfel aceasta avea în acest caz fabuloasa opțiune de a se despărți (”iară să cade să fie despărțeala cu leage, să fie bătaia așea de mare și într-acesta chip, cât să stea lucrul în cumpănă, de va fi vie”), sigur în contextul păstrării viabilității.

Mai mult la despărțire moldoveanul vinovat trebuia să plătească din greu (”să piardză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea”), în plus să o și întrețină (”și daca să vor despărți, să cade să o hrănească bărbatul și să o îmbrace, cum să cade”).

Înclin să cred că excesele legislative din aceste trei articole au dus până la urmă la căderea legii în desuetitudine.

Totuși pravila se referea la femei rezonabile.

În cazul perverselor se retrăgea brațul protector al legii de pe acestea (”iară de va fi vina mare, ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcând vreun vicleșug spre moartea lui, atunce macar cu ce vrăjmășie o va bate, nu să va certa întru nemică de la giudeț”). (”Bărbatul poate să-ș pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniță, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a dooa când o va găsi că-i face hicleșug să-l omoară”)

Nu sunt suficient de doct cât să știu cum era reglementat acest fascinant domeniu al activității umane din acea perioadă istorică în alte părți. Dar trebuie să admitem cu toții că la acest capitol, încă din vremea străbunilor noștri, am fost fruntași.

 

Pe trecerea de pietoni

Momente de civilizaţie pe trecerea de pietoni din faţa blocului meu.
Două maşini oprite, cu luminile pe avarie, una condusă de un domn, cealaltă de o doamnă. Maşina doamnei, fireşte, pe zebră.
Bărbatul, aparent, genul de om care îşi ia din timp şi energie pentru a face lumea din jur mai bună, tocmai o atenţiona cu fineţe pe doamnă că trecerea de pietoni este o zonă a priorităţii şi nu o făzănărie deschisă vânătoarelor amatoare, înarmate cu Volkswagen.
Limbajul folosit de persoană, era clar, elocvent, chiar dacă întrucâtva metaforic şi uşor dezantropomorfizant, îndeosebi la capitolul adresare.

Nu suficient de metaforic însă cât să nu înţeleagă orice gură cască cine era vaca şi care era rabla.
Doamna nu m-a frapat nici ea ca fiind genul introspectiv sau tăcut.

Dimpotrivă, iritată de torentul de cuvinte, căruia aparent nu îi apreciase aspectul instructiv, femeia considera mai degrabă că o mică tamponare a spatelui maşinii colegului de trafic este o pedeapsă divină aplicată acestuia pentru mania de a opri la toate trecerile de pieton, taman azi, cînd ciorba e pe foc, decât un semn de inadaptare la trafic, pe care fraza „învaţă să conduci, vaca dracului” părea a o implica.
Fiind însă născută cu corzi vocale mici, deşi foarte active, femeia a considerat că din confortul habitaclului nu îşi poate face auzită opinia, aşa că a luat decizia curajoasă să iasă din maşină, în speranţa ajungerii la distanţa optimă la care de obicei ea mitraliază cu turuiala feminină.
Din exterior momentul în care femeia a şarjat spre mătăhălosul ei adversar a fost spectaculos, ca o manevră a unui vedete rapide româneşti de a ataca un cuirasat rusesc, condus de un căpitan îmbibat de vodkă.
Întrucât o poză echivalează cu o mie de cuvinte am lăsat ochii o clipă în pământ, manevrând febril mobilul spre funcţia de înregistrare video, aşa că am ratat câteva momente, poate decisive, ala angajamentului, putând constata doar că schimbul de idei se încheiase.

Plăcuţa de înmatriculare a femeii zbura spre carosabil cu graţia unei egrete proaspăt scopite în timp ce domnul, triumfător, îşi dosea propria plăcuţă de înmatriculare în portbagaj cu mândria cu care căpitanul echipei Dinamo ar prezenta cupa Intertoto fanilor.
Întrucât cel mai deştept cedează cei doi şi-au oprit confruntarea simultan.
El fluierând a pagubă dar mândru, probabil, de modul civilizat în care, din nou, s-a manifestat şi ea plină de mulţumirea că, deşi piţigăiată şi-a făcut vocea auzită, semn clar că a avut, din nou, dreptate.

Examen P.S.I.

 

Azi am dat pentru prima oară in ultimii 10 ani un test. Un test grilă. La PSI.

De fapt a fost un examen mai amănunțit, a avut şi o parte practică. Aceasta a constat într-un exercițiu care a testat capacitatea personalului în caz de urgie. Se pare ca în caz de alarmă ceea ce trebuie făcut este să se iasă în frig spre un loc bine ales de specialişti şi sărac în materiale inflamabile unde, daca ar fi să mă iau după experiența de azi, freci țiparul şi aştepți să vină colonelul.

Partea cu ieşitul a mers bine, mai puțin în cazul meu care având cabinetul în altă regiune a institutului a trebuit, pentru a ajunge la locul de grupare obligatoriu, să strabat tot pârjolul din spital. M-am consolat însă constatând că pacienții, studenții, vizitatorii şi vreo două persoane necunoscute ramăseseră, aparent fără a lua foc, la căldură uitându-se uimiți la atâția medici, aparent oameni destepți cum stau in frig si dârdâie în halate asteptând pompierul.

După temeinica verificare a cunoştințelor practice s-a trecut la grilă. Eu am primit una pătrată pe care trebuia doar să incercuiesc răspunsurile corecte, fapt lipsit de dificultate câtă vreme nu am primit intrebările.

Este adevărat că o copiuță fusese furnizată de factorii responsabili, ceea ce a ajutat oarecum.

Se pare că in cazul unui punctaj mic exista chiar şi riscul de a fi declarat respins, nefiindu-mi totusi clar de la ce anume. De la dreptul de a aprinde grătare? De la cel de a curața scrumiere? Ți se pune un tatuaj pe frunte sa stie pompierii să te ia ultimul?

L-aş fi intrebat pe dl. colonel toate acestea dar după vreo 5 minute de dârdâit in halat în asteptarea dumnealui am hotarât să încep eu însumi un exercitiu de prevenire şi protecție impotriva meningitei lăsând, iată, o groază de intrebări importante fară răspuns

Ciobăneala secolului XXI

Unul din lucrurile anacronice în România este și faptul că, din chitroșenie, limitare și lipsă de rafinament românul nu consumă suficient de mult berbecuț neozeelandez.

Astfel în ciuda existenței atâtor comercianți cinstiți, capabili a aduce cu vaporul, cu numai 100-200% adaos comercial orice cantitate ar fi necesară, consumatorul român se încăpățânează să prefere produsul neaoș românesc al acestor privilegiați, ciobanii români, împingând în foame și faliment producătorii de lamb burger de pretutindeni.

Dacă ar fi existat aceeași atitudine strâmbă și la alte niveluri ale economiei noastre ne-am fi trezit anii aceștia, când democrația noastră în fine s-a maturizat, în situația jenantă să hălăduim cu orele prin supermarketuri în căutarea cartofilor polonezi, roșiilor iordaniene, a cepii germane sau a merelor chiliene.

Iată însă că parlamentul nostru s-a gândit să corecteze acest comportament limitat și feudal al ciobanilor noștri și a reușit să aducă liniștea și nivelul de civilizație necesar acestui domeniu.

Astfel oaia secolului XXI va trebui să fie o oaie liniștită, cu simț de răspundere, solidaritate și coordonare cu câinele stânei. În plus meteahna ovinelor de a paște cu nesimțire pe toată perioada anului va fi controlată în corelație și cu necesitățile și dorințele unei categorii sociale cu adevărat importante, vânătorii, pășunatul fiind interzis în perioada decembrie- aprilie.

Se discută aprins cu asociațiile de pescari dacă adăpatul în această perioadă, critică pentru sexualitatea crapilor și carașilor, nu ar trebui la rândul ei interzisă.

De fapt parlamentarul român are în acest domeniu un vis și un proiect, oaia suplă, oaia de apartament, hrănindu-se cu grăunțe și cu apă de la dozator și jucându-se pe covoraș cu ciuaua oierului.

Ca de obicei măsura parlamentară vede în perspectivă și este menită de fapt și de drept îmbogățirii ciobanilor de pretutindeni (în afară, bineînțeles, de România), dar mai ales salvgardarea fondului cinegetic.

Pentru că pe surse s-a aflat că în ultima vreme acesta s-a redus până la nivelul la care la Balc în ultimii ani au rămas obuze netrase, de i-a plesnit obrazul de rușine marelui nostru vânător cu mustața de culoarea și dimensiunile ratonului tânăr. Mai mult, din ce în ce mai mulți practicanți ai nobilei arte a vânătorii sunt siliți la safari în loc să poată și ei, ca niște oameni normali la cap ce sunt, să căsăpească și animalele de la ei acasă, că doar sunt și ei români ca noi toți.

Logica și morala simplă a protejării animalelor sălbatice ucise de câinii ciobănești în scopul împușcării lor în ritualuri vânătorești ar trebui de altfel predată în facultăți sau în orice caz explicată fiecărui aspirant român la titlul de parlamentar.

Migrăm spre o lume mai bună, o lume în care ciozvărta de miel va fi neozeelandeză, oierul asistat social, ca toată lumea, și vânătorul român mai pregătit decât până acum pentru importantul rol ecologic pe care îl are.

O singură nedumerire rămâne – ce se va întâmpla totuși cu numeroșii ciobani din Parlament?

Love story

O frumoasă poveste de dragoste s-a încheiat anul acesta prin căsătorie în Suedia.

Prințul, domnul Florin Șerban este un tânăr de 22 de ani extrem de promițător care locuia la Halmstad. Omul lucra la domiciliu, pe trotuar, fiind specializat în obținerea unor împrumuturi nerambursabile în natură, de obicei alimente sau mărunțiș, prisosind suedezului milos.

Prințesa, doamna Josefin Karlsson, este la rândul ei o femeie tânără, pentru o mamă a șase copii, și a remarcat prestanța și sex appealul românului prin simpla observare pe fereastră. Cu îndrăzneala femeii care la 36 de ani știe că bărbații buni nu trebuiesc ratați la infinit, femeia a intrat în vorbă cu băiatul ajutându-l cu alimente dar și cu mobilarea casei (pătură, umbrelă).

Florin nu vorbește suedeza, dar ce este drept nici Josefin nu vorbește româna, așa că cei doi au folosit în comunicare un amestec de engleză, câteva cuvinte germane cu semnificație universală (”Schneller! Schneller!”, ” Ja! Ja!”) precum și universalul limbaj al trupului.

Pare că atunci când s-a ajuns la comparații cu alternativele de ascendență vikingă, tânărul român a putut arăta suedezei suficient de mult cât femeia să înțeleagă că a venit vremea ca cei șase copii ai ei să capete un nou motherfucker.

Tânărul cuplu și-a unit destinele în primăvară și vecinele, invidioase pe cearcănele și zâmbetul pișichier al Josefinei, bântuiesc pe străzile Halmstadului cu pătura sub braț, umbrela în mână și punga de bostan pregătită în căutarea altor broscoi capabili a fi transformați prin numai câteva numere zdravene în cetățeni respectabili ai regatului.

Primul meci pe meleag getodac

O liniște dură și metalică cuprinse încăperea în momentul în care Gerula, cu o mișcare hotărâtă, își scoase falxul de la cingătoare. Părea că numai și numai oțelul de calitate sarmisegetuziană, acel oțel călit prin metodele dacice strămoșești și binecuvântat de cuviosul Derseu, kapnobataiul, mai putea veni de hac învelișului roman, din piele de bivol, singurul care mai stătea în calea voinței de nezdruncinat a dacilor din încăpere. Și în acel moment în care, retrași cu mândrie și cu ochii scânteietori de anticipație ceilalți doi, Brahon  și Margos, își pironiră privirile pe brațul neînfricat al tarabostesului, Gerula simți din nou acel fior lăuntric pe care nu îl mai simțise din apusele vremuri în care, tânăr fiind, fusese prima oară la Tapae.

Pe când Gerula dădea tărcoale în cercuri tot mai strânse victimei nebănuitoare rezemate neglijent de prici, cei doi își opriră o clipă respirația în speranța ca, acolo unde custurile lor achiziționate la reducere în Costobocia fuseseră atât de mișelește învinse de rezistența caracteristică materialului manufacturizat de imperialismul roman, falxul strămoșesc își va dovedi, ca de atâtea ori în istorie, măreția, rezistența la îndoire, caracterul mlădios și capacitatea incisivă (după cum stăruiau de altfel panourile publicitare ale lui Drahneu, făurarul satului).

Și într-adevăr. Mânuit cu voracitate dar și cu îndemânare metalul sacru reuși să găsească cu ușurința cu care un uliu hămesit descoperă un pui de viezure jucându-se cu o margaretă,  punctul cel mai slab al  țesăturii, și într- o clipă liniștea din jur fu înlocuită de gâlgâitul lichidului sângeriu țâșnind pe dușumea , mai distinct decât bocetul vreunei prinse scite înainte de violare.

– Bravo, Gerula, chiui Brahon, repezindu-se cu amfora la spărtură

– Ai grijă cum îl clatini, observă și Margos, acum că greul fusese făcut.

– E bună drăcovenia, observă și Gerula, lipindu-și limba de lichidul sângeriu. Oricum nu se compară cu oțetul ăla care îi mai rămâne lui Terheu după ce își plătește impozitele … Hai fă-te aici cu amforele până intră careva.

– Ho, boală, observă cu finețe Brahon, stai să beau și eu o gură, două să îmi mai trag sufletul, că așa licoare nu am mai gustat de pe vremea de când din țâța stângă a mamei curgea cel mai dulce nectar din câte a trimis Zamolxe pe pământ, după cum mi-a mărturisit tata

– Și eu aș sta să îmi mai trag un pic sufletul cu o cană, două de minunăție din asta mai observă și Margos în timp ce se îndesă la rândul lui la spărtură

– Fi-re-ați ai dracului cu trasul sufletului, că până acuma nu ați făcut decât să beți din ulcelele de mied, să scurmați cu bricegele alea pe care le-ați jefuit de la helveți burduful și să vă holbați la mine cum fac toată treaba cu ochișorii ăia mai nedumeriți decât al unui vițel venit să sugă de sub burta taurului.

Era totuși evident că Gerula își pierdea timpul, zgomotul capetelor celor doi zbătându-se și ciocnindu-se unul de altul în timp ce încercau să își lipească gura de gaura din burduful profesional de Falerne amintindu-i de vânzoleala pe care o mai vedea uneori sub burta caprei în anii în care aceasta făta doi iezi.

Așa că în timp ce cei doi tovarăși își potoleau setea cu pofta caracteristică getului de rând, Gerula își concentră atenția asupra sulului pe care eforturile lui de a despica burduful de vin îl dezlipiseră de acesta. Și deși cititul nu făcea parte din hobbyurile lui principale și nici nu era principala activitate pentru care vreun concetățean al davei s-ar fi gânduit vreodată a-i cere sfatul, unele din cuvintele scrise pe pergament, mai ales cele subliniate cu două linii roșii îi atraseră cu repeziciune atenția.

– Ce crezi că o fi vrut să scrie fraierul aici? comunică el celor doi după ce, în ciuda tentativelor de răsucire ale documentului, nici unul din slovele scrise nu părură a face mai mult sens decât înainte

– Ce să zic, stai să-mi pun ochelarii, ripostă caustic Margos, în timp ce se lupta să târască în dreptul șuvoiului de vin parfumat amfora cu picățele de la soacră, singura în care avea încredere să stocheze, în caz de jaf, valorile mai volatile

– Doar știi că noi dacii nu prea scriem, ne bazăm mai degrabă pe memoria noastră nativă atunci când este vorba de transmis învățături și îndemnuri, preciză și Brahon.

Pentru o clipă cei trei amuțiră, gândurile lor rătăcindu-se spre acel moment fatidic dinainte de bătălia pentru Sarmisegetuza în care o mică defecțiune a acestui sistem, altfel infailibil, de comunicare făcuse ca ordinul simplu al regelui, ”Zi-le să reziste până la unu”, fusese înțeles, datorită șuierului draconarilor și a vântoasei, ”Zi-le să le dea drumul”.

– Mă rog, cine știe ce tâmpenie fără legătură cu noi, concluzionă și Gerula în timp ce își apropia și el amfora specială de jaf de bidonul din care vinul continua să țâșnească ca lava din Etna într-o zi bună.

…..

 

– Adu-i încoace, pufni pe nas indispus Publius Varelius

Cei trei captivi fură împinși fără ceremonie, așa cum fuseseră aduși, în lanțuri, dar fără a arăta prin nici un semn că ar fi fost cu adevărat supuși. Ochii scânteietori ai celui mai falnic dintre ei, Gerula, scrutau pereții cu mișcarea circulară cu care un cocoș prevăzător se asigură de absența șoimului în zilele de sex în ogradă. Brahon era la fel de tăcut ca în momentul în care centurionul îi prinsese în pivnița guvernatorului și continua să fie mai degrabă preocupat de modurile noi și surprinzătoare prin care conținutul nazal poate fi compactat și expediat, în ciuda legăturilor strânse de la încheieturile antebrațelor, la o distanță care să facă cinste unui dac. În fine Margos, aparent, nu se simțea foarte bine, fapt trădat nu atât de sughițatul rebel cât de modalitatea rebelă în care, inertă ca o găină ținută prea mult sub apă, limba îi atârna prin barbă mai roșie decât o râmă scăpată într-un răsad de mărar.

– Marcelus, ăștia sunt pulbere.

– Așa i-am găsit, înălțate. Lipiți de burduf ca lipitorile de chelie, plescăind din Falernele comandă specială al tău.

– Așa este netrebnicilor ? tună guvernatorul.

– Șefu … Șefu … ripostă Gerula

– Voi știți măi gândaci păroși ce nobilă, străveche și la modă este licoarea pe care ați cepuit-o? Știți măi bivoli domesticiți că un pahar din vinul ăla face mai mult decât nevestele voastre spălate și parfumate? Că dintr-un burduf din ăla trag canalizare în toată adunătura aia de cocioabe la care îi ziceți davă?

– Șefu… e bun rău, Șefu…

– Nici nu știu ce să mă fac cu voi. Adică noi romanii, eu în mod particular vin la voi în misiune, cu construcții de viaducte, fonduri romane numai bune de accesat, legislație comunitară și reglementări pentru voi, bătucim drumuri, facem pasaje și, în ciuda rezistenței voastre, terme și băi, iar voi așa mă răsplătiți?

– Șefu… așa troscău nu am mai băut niciodată, Șefu. Dacă avea Decebal săracu să ne dea trei butoaie din astea și nu doar mied la mâna a doua, ștevie și cușmi de viezure și acuma fugăream la voi prin Moesia

– Dar sigiliul, cretinule, nu ai văzut sigiliul? Că Lucreția, iubita, cu mâna ei a scris pe el că este vinul meu, că este interzis a fi rupt și că făptuitorului o să îi facem un al doilea cur, un pic mai jos, cu gladiul. A și subliniat cu roșu femeia chestia asta !

– Nu am văzut Șefu

– Nu ai văzut pe dracu, obiectă sufocat de indignare Marcelus, centurionul. Nu numai că era desfăcut sigiliul dar unul din ei, mai cufurit, l-a și stricat pentru totdeauna

– Nici nu știu unde să vă bag… Înaltă trădare… rupere de sigiliu …. subminarea economiei naționale …

– Șefu, hai Șefu că a început să se pârguiască via și la noi, hai că venim noi într-o lună două cu niște zaiberel de- al nostru și…

Cuvintele dacului se pierdură însă. Cu un zâmbet draconic pe față Publius Varelius îl chemă pe Marcelus alături și, după o scurtă șușoteală, zâmbetul lărgit pe chipul celor doi arătă întregii asistențe că soarta celor trei fusese decisă în cel mai sinistru mod.

– Ce a zis Șefu? întrebă câteva minute în drum spre temniță Gerula

– Avem sâmbătă meci, răspunse, cu un zâmbet ciudat pe față Marcelus.

 

…..

 

– Ce o fi asta ? întrebă Margos în timp ce studia plasa. Ne pune să pescuim ?

– Ia și tridentul barbarule. Că ești retiar diseară, răspunse Alexandros, grecul care se prezentase din prima seară de încarcerare ca fiind directorul tehnic.

– Retiar este mă-ta

– Frate, ți-am mai spus de o mie de ori – retiar înseamnă că ții plasa asta cu mâna stângă și o arunci în capul atacanților adverși după care îi străpungi cu tridentul. Când nu se mai mișcă ai câștigat

– Păi pare destul de ușoară. Nu este nici o șmecherie ?

– Doar una, că ăia se mai și feresc

– Și eu ce ziceai că sunt? Interveni în discuție și Brahon în timp ce încerca să își potrivească cumva coiful, un pic prea larg la frunte.

– Myrmidon.

– Și eu ce trebuie să fac ?

– Păi cu scutul și cu coiful nimic în mod special, sunt mai mult de frumusețe. În schimb gladiul ăla îl bagi în echipa adversă până aceia încep să dea din picioare

– Și am câștigat ?

– Și ai câștigat !

– Și pot păstra gladiul în cazul acesta? Că mai îmi cere nevasta să scot murăturile din amforă și falxul …

Alexandros însă nu îi mai dădea nici o atenție acum că, ieșit de la umblătoare, Gerula se demonstrase din nou indisciplinat cu planurile tactice ale antrenorului

– Ce crezi că faci, pulică? Întrebă grecul

Cu falxul în mână, draco în cealaltă și pileusul pe cap Gerula părea totuși cel mai pregătit din cei trei.

– Tâmpitule, unde ți-e scutul, coiful și armura ?

– Dă-le dracu că mă mânca pielea de la ele. Astea sunt straiele în care s-au luptat strămoșii mei, strămoșii strămoșilor lor și tot așa…

– Și câte bătălii au câștigat, handicapatule? Că ultima oară când au ieșit la bătălie cu cușmile pe cap îi doborau legionarii aruncând cu nuci în ei

– Eu căcaturile alea pe care mi le-ai adus nu le îmbrac nici mort, că nu vreau să zică toată dava că sunt hipster, ripostă Gerula arătând cu dispreț spre straiele de secutor în care Alexandros dorea de o săptămână să îl îmbrace. Mai rămâne să îmi pun și cercel în ureche și nu o să vrea Dara nici să îmi fiarbă meiul, ce să mai zic să stea la viol.

– Nu cred că asta este o problemă prea mare începând de mâine observă, in peto, Alexandros

 

…..

 

Giovani, Pădureanus și Ștefanos sorbeau tacticos din paharul de falerne în timp ce guvernatorul studia oferta.

– Băi băieți, eu nu zic că nu aveți dreptate, dar eu voiam să îi trimit pe spurcații ăia să se apuce de caiac canoe pe Styx, îngăimă într-un final Publius Varelius

– Și pe bună dreptate, excelență, răspunse Giovani, un machedon șmecher, deși nu neaparat deștept, originar dintr-o localitate de oameni pioși, Becalos, aflat chiar la poalele muntelui Athos

– Dar vedeți excelență, noi am organizat de mult un sistem. Un sistem extrem de echitabil, menit de fapt pentru popularizarea jocurilor, observă și Pădureanus. Conform acestui sistem este practic imposibil să câștigi în deplasare…

– Și este și o logică firească pentru asta, mai observă Ștefanos. Uite, la noi la Petra oamenii nu au multe bucurii. Petra este de fapt doar o stâncă nenorocită plină de măsline, rahați de măgar și combinații din cele două. Dacă nu ar fi aceste meciuri săptămânale să îi mai scoată pe oameni din depresie probabil că s-ar apuca să sară de pe stâncă.

– Și cum să se joace acolo meciuri săptămână de săptămână dacă retrogradează ? conchise Pădureanus

– Și cum să nu retrogradeze dacă vin eu cu hahalerele și îi bat ? observă și Giovani

– În plus, excelență, dacă pune și luminăția voastră un mic pariu, o sutică, două de sesterți pe tolomacii ăia trei, nu numai că o să aveți meci săptămână de săptămână în davă, de o să scoateți cojile de semințe din stadion cu sacul, dar o să și înlocuiți din câștig burduful ăla de Falerne pe care vi l-au sorbit animalele.

– Nemaivorbind că după aceea, când le-o veni impunerea fiscală, după ce o-ți mări TVAul la nivelul restului imperiului și veți rotunji salariul mediu la un sfert de sestert, or să vrea ei să joace meciurile din deplasare

– Unde băgăm echipa mare

 

 

Stadionul era arhiplin. Pe latura de nord a arenei, cu soarele în față era puternica galeria ”Curva Sud” getodacă, scandând unul din cele mai melodioase imnuri de galerie pe care guvernatorul le auzise în viața lui, chiar dacă versurile păreau ușor repetitive

– Ce înseamnă Marcelus ”Pe ei, pe mama lor” ? îl întreba din când nedumerit pe centurionul la fel de ignorant

O puternică galerie a selecționatei makedonești își luase locul la peluza opusă și, deși acoperită de scandarea de luptă tradițională a dacilor, geților, dacoromanilor și romanilor dacizați din fața lor, își făcu și ea auzită vocea într-un hohot nestăvilit de râs atunci când echipa gazdă, condusă de plăvanul cu steagul dacic și cușma pe cap, în mijlocul zăpușelii, își făcu apariția în arenă.

Echipa oaspete se dovedi a fi una mai degrabă mare, cei trei daci putându-se aciui cu ușurință la umbra căpitanului acesteia, un anume Ibrahim, gal de proveniență africană, legitimat la Petra.

După o frumoasă ceremonie de huiduire a imnurilor celor două selecționate meciul a început și, din perspectiva dacică a fost unul din cele mai frumoase văzute pe acel stadion. Și chiar dacă a fost nevoie de intervenția arbitrului de câteva ori la atacurile extrem de nesportive ale lui Ibrahim (intervenții soldate de altfel cu eliminarea acestuia) și chiar dacă nici ceilalți doi echiperi oaspeți nu au părut a avea o zi bună, până la urmă, după cum a și declarat căpitanul Gerula:

– Importantă … ăăă …. ăăă … este victoria … ăăăă … și cele trei puncte … ăăă … … ăăă …. puse în joc.

Legenda spune că acesta a fost primul meci jucat vreodată pe acest meleag legendar și prima din numeroasele victorii care au urmat.

Duhovnicul

Acum, că mai erau câteva zile până la marea sărbătoare a Învierii, Părintele Sesenie Boboca se lupta, ca în fiecare perioadă mai prelungită de post de altfel, cu acea balonare neplăcută pe care uneori excesul de lobodă, ștevie și leurdă le provoacă în mațul credinciosului aflat în plină purificare și renaștere prepascală. Undeva adânc sub sutană valurile diavolești de crampe se zbăteau, din ce în ce mai puțin suportabile, taman acum când nucleul dur al congregației, tanti Viorica, țața Marcela și doamna Protopopescu se prezentaseră la spovedanie și călăuzire sufletească. 
Practic între cele trei evlavioase și adâncurile duhovnicului lor se mai interpuneau câțiva milimetri de sfincter suprasolicitat și părintele se chinuia din răsputeri să reducă intensitatea cădelnițatului până la un nivel la care interacția cu credincioasele să nu trebuiască, de urgență, replanificată.
Cele trei credincioase urmăreau cu interes și evlavie progresia liturghiei; aerul concentrat, ușor încordat și adânc cugetător ale preasfântului le cuprinsese și pe ele astfel că, acum că trecuse atâta vreme de la ultima spovedanie de săptămâna trecută, se bucurau anticipat de momentele duhovnicești care le așteptau. 
– O vorbă, părinte, întrerupse tăcerea doamna Protopopescu atunci când într-un final, după o mișcare un pic prea smucită a cădelniței, preotul întrerupse relativ brusc slujba, îndreptându-se cu pasul rapid, deși un pic crăcănat spre altar
– Răbdare, răbdare, mă întorc imediat, murmură cu vocea stinsă Boboca… Știu, la spovedanie, știu fiicele mele …
Cele trei încuviințară în tăcere și, profitând de pauza neașteptată, se îndreptară spre icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ananie cel Lungan și Cocârjat, protectorul bisericuței, așteptându-și cuminți rândul la sărutat.
– Ce o avea părintele nostru astăzi ? observă între două pupături Viorica
– Așa este… Nici mie nu mi s-a părut în apele lui, completă Marcela, luptându-se cu capătul lumânării, extrem de greu de rupt fără sacrificarea unei porțiuni atât de importante din pomenirea necesară celor morți. 
Doamna Protopopescu nu era teribil de încântată de interacția cu cele două colege de liturghie deși admitea că, din perspectivă creștinească, distanța față de cele două era imposibil de păstrat, așa că le explică evidența
– Părintele nostru, femeilor, este un om de o mare profunzime spirituală. Față de alți preoți pe care îi cunosc Sesenie Boboca este un om cu har, un om care se implică, o persoană pentru care fiecare vers din liturghie și fiecare ”Amin” intonat sunt prilej de adâncă și semnificativă reculegere și nu doar dregerea vocii, cum este la papistași. Sunt absolut convinsă că săracul se simte actualmente epuizat și că, după numai câteva minute de iluminare în intimitatea sfântă a altarului, preasfântul va putea atinge claritatea necesară aplecării spre treburile noastre lumești
– Dar că veni vorba, țață, cu ce treabă pe la Părinte? întrebă, curioasă Marcela. Că parcă te văzui și deunăzi … continuă insinuantă aceasta, exprimându-și ca de obicei convingerea dintotdeauna că, în ținutele ei un pic prea elaborate și cu aerele ei de doamnă, Protopopeasca râvnea de fapt la ceva mai apăsat decât harul preoțesc al duhovnicului
– Că veni vorba, ȚA – ȚĂ, problemele mele spirituale cu părintele sunt doar ale mele…
– Eu a trebuit să vin, spuse neîntrebată Viorica. Că am păcătuit din păcate aseară..
– Păi ce făcui, țață, aseară? Că stătui doar în casă și nu intră nimeni la tine, ripostă neîncrezătoare Marcela, o persoană reputată de altfel pentru modul vigilent și competent în care supraveghea din poartă, mai ales pe înserat, comunitatea
– Fecioru-meu mi-a copt-o, observă cu tristețe tanti Viorica. De nimic nu este în stare bivolul ăla. Os din osul lui taică-su. 
– Da ce făcu țațo?
– Știi biscuiții ăia de post… ”Drumul spre paradis” ?
– Desigur, înfulec la ei de la lăsarea secului
– Ei, imaginează-ți că zevzecul mi-a adus din ăia turcești, cu lapte. Până să îmi dau seama ce fac, m-am spurcat cu vreo doi…
– Aoleu, căscă ochi cu oroare Marcela. Păi ce făcui țață, ce făcui?
– I-am vărsat imediat și am sunat la hot line, la părinte. Pare însă că dacă nu refac spovedania până de Paște m-a halit Aghiuță așa că m-am speriat, am plătit taxa de urgență și am noroc că a mai fost un loc liber astăzi, că de mâine, cu daniile și cu toate celelalte, mi-e că mă trimitea la vreun paraclisier stagiar sau la vreun diacon fără barbă.
O tăcere adâncă se lăsă pentru o clipă, cele două încercând să digere enormitatea faptelor și norocul de a avea un confesor atât de disponibil.
– Dar tu, Marcelo, cu ce treabă la Preasfântul?
– Eu din cauza lui bărbată-meu. Că o să meargă în iad, nenorocitul, o să meargă,oricum zice că îl doare în mânerul burții de asta, dar o să mă tragă și pe mine după el, dacă nu sunt atentă și dacă Părintele nu ar avea canonul ăla special.
– Da ce ți-a făcut iar animalul ? întrebă curioasă Viorica
– Știi că la mine postul se ține nu numai cu pântecul și cu sufletul, dar și cu celelalte porțiuni ale corpului supuse ispitei. Ei, imaginează-ți că aseară păcătosul ăsta al meu veni nu numai cherchelit dar și cu pocitania mai stârnită decât drujba unui tăietor de lemne beat. Îi zisei că nu se poate, desigur, dar omul a luat noul testament din raft și mi-a dat cu el după ceafă până ce lucrurile deveniră un pic confuze. 
– Aoleu, se lasă cu 100 de mătănii, căscă ochii mari Marcela, gândindu-se că pe ea nu ar deranja-o nici o mie, dacă acestea ar putea reporni, măcar în zilele marcate cu roșu din calendar, drujba ribigită a soțului
– Cred că se lasă și cu câteva zeci de ”Crezul” că animalul dădu la un moment dat și de cur și …
Intrarea părintelui în biserică potoli șușoteala dintre cele două. Cumva, în sutana cea nouă și după minutele de regăsire din altar, Sesenie Boboca își regăsise calmul și seninătatea de om sfânt caracteristice, care îl făceau atât de cunoscut de-a lungul și de-a latul comunei. 
– Așa, fiicele mele, așa. Vă gândiți să vă spovediți și, din experiența și revelațiile mele știu că niciodată asta nu este de prisos, necum inutil. După cum v-am explicat de multe ori fiecare din noi (și prin noi mă refer mai ales la voi), păcătuiți, măcar cu gândul, în fiecare clipă, hai minut, al existenței voastre păcătoase. Indiferent cât de mult dormiți.
– Dar, părinte, eu nu înțelesei niciodată cum vine asta, scânci țața Marcela.
– Asta este foarte bine, Marcelo, e foarte bine. Sărăcia cu duhul , scris-a Isus în scripturi, este foarte importantă și incapacitatea ta de a înțelege este practic un pașaport pentru rai, pe care mai trebuiesc doar vizele sfintei noastre biserici
– Da eu încerc să nu păcătuiesc, observă Viorica. Practic de lăsata secului mă spăl de două ori pe dinți, la culcare, de frică să nu îmi rămână printre măsele urme de carne sau de brânză. Bărbatul nu m-a mai porcăit de 10 ani, de când am luat kilogramele astea în plus și nu am ratat vreo liturghie de la inundația aia mare de acu 6 ani…
– În primul rând, fiica mea, trebuie să fii supusă cu bărbatul tău. Cum adică nu te-a porcăit de zece ani? Nu ai înțeles că lui Ăl de Sus îi place ca el să te porcăiască, dacă are el chef? Că este un dumnezeu al iubirii…
– Păi zice că nu i se scoală
– 50 de mătănii să îmi faci, pentru asemenea cuvinte fără perdea… tună popa. Și mai ziceți de păcate… În plus acum șase ani, am văzut că nu ai venit la slujbă, de parcă bărcile gonflabile cu care și-au făcut celelalte datoria creștinească nu erau destul de bune pentru fudulia ta.
Viorica își plecă, rușinată, capul. Cuvintele popei tăiau în profunzimea sufletului său cu precizia unui laser nemțesc aplicat pe o bucată de tablă chinezească
– Eu știu și înțeleg conceptul de păcat, se băgă în seamă și Protopopeasca, filtrând o privire prelungă printre gene către duhovnic. O, da, măcar cu gândul, continuă ea cu subînțeles.
Sesenie Boboca înțelegea destul de palpabil în acel moment, ca de altfel de fiecare dată când Protopopeasca îl aborda, conceptul de păcat. Era unul din momentele în care se bucura că, prin croiala specială și materialele rezistente, sutana dublată de patrafir puteau, cu dificultate, să disimuleze parțial interesul special pe care îl resimțea de fiecare dată când se apleca, mai mult sau mai puțin duhovnicește, asupra gândului, de obicei extrem de ilustrat, al unei Protopopescu aflate în plin păcat.
– Mă rog, își drese el vocea, să trecem la treabă. Parcă dumneata, se adresă el Vioricăi, ai plătit taxa de urgență. Hai cu mine în confesor.
Era una din prezentările cele mai ușor de rezolvat, bazate de fapt pe o misconcepție mai largă în ceea ce privește noțiunea și semnificația de post. Nu era prima credincioasă care credea că se spurcase, scăpând câte o linguriță de smântână în ciorbă sau ungând vinovat pesmetul cu untură și nici prima căreia trebuia să îi explice că în general tendința ei de a căuta alimente cu gust bun, în perioada în care Mântuitorul se canonea pentru noi, sau oricum era pe aproape, era în esența ei vinovată și pe undeva diavolească. Nimic grav însă, pe care o mică contribuție la clopotnița cea nouă, jumătate de oră de streching pe bază de mătănii și o selecție adecvată de rugăciuni către maica domnului, cuvioasa Paraschiva și sfântul Ananie cel nou să nu le exorcizeze.
Cu Marcela situația era un pic mai complicată. Lăsând la o parte circumstanța agravantă că, la atingerea (repetată conform relatărilor) cărții sfinte de ceafă aceasta nu simțise nici o revelație (fapt arătând cu claritate că, undeva în adâncul scăfârliei acesteia se afla, sub o formă sau alta, Necuratul) femeia călcase vădit cerințele de abținere trupescă obligatorii în post, stricând cu această ocazie și recordul de 3 ani și 5 luni al congregației. 
Și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns se părea că rătăcita avusese la final și curul suficient de moale cât să-i permită Satanei accesul complet.
Canonul se dovedi proporțional cu abaterea și viața a arătat că , după trei luni de mătănii neîntrerupte decât de rugăciune, flota de canotaj a comunei a cucerit o nouă vedetă promițătoare.
Intrarea Protopopeascăi în confesional îl găsi pe părinte încă încordat, ca de fiecare dată când se învingea câte un păcat mai mare. Mirosul de tămâie dispăru ca prin minune atunci când, reculeasă, femeia îngenunche cu evlavie, fără a-și feri de boțeală cât de puțin rochia înflorată, cu decolteu, din care valurile de parfum răzbăteau mai puternic decât mirosul de salcâm spre un bondar flămând. 
– Buna ziua, fiica mea. Ce gând te aduce la mine? îngăimă popa 
– Apără și binecuvântează preasfinte, murmură femeia. Că tare am fost păcătoasă de când ne-am văzut ultima oară…
Cu mâna stângă pe fruntea femeii, duhovnicul era numai urechi. 
– Părinte, mă tem că am comis cu gândul un păcat de moarte.
– Păcatele comise cu gândul, deși periculoase, nu sunt atât de grave precum cele comise cu fapta, fiica mea. Povestește-mi te rog.
– A fost un vis, părinte, zise femeia asunzându-și chipul sub patrafir. O fi de la mâncarea de post, o fi de la altceva, dar în ultimele zile am mereu același vis recurent …
– Povestește, fiica mea, povestește
– Se făcea că eram aici cu dumneata, în confesional. Că te ascultam și mă luminam, cam cum ascult și mă luminez acuma. Doar că, în vis, la sfârșitul spovedaniei, când mi-ai oferit să sărut crucifixul, în locul acestuia, ieșind de undeva de sub anteriu, am avut parte de cogeamitea ciomagul diavolesc, de mărimea, culoarea, forma și agitația unui piton jupuit de viu. 
– Of, fiica, mea, ce vis oribil, zise Boboca îndreptând cu un gest reflex părul de pe ceafa păcătoasei.
– Continuă și mai oribil de atâta, continuă femeia, rezemându-și fruntea. Se făcea că, după fiecare pupătură, ciomagul încerca la rândul lui să mă scuipe și să mă ocărască… I-am făcut și mătănii, din alea veritabile, în patru labe, după cum m-ați învățat, dar nimic. Tot ocărâtă am rămas. Așa că m-am trezit transpirată, agitată și întrucâtva nemulțumită. Și extrem doritoare să aflu cum ar trebui să continue visul.
Sesenie Boboca analiză cu competență clericală, situația creată. Era una din situațiile acelea în care, fără îndrumare directă și clarificare, potențialul unor păcate mult mai mari se deschideau în calea păcătoaselor. 
La urma urmei, cu gura lipită de sutană era una din oițele sale rătăcite, sperând, aparent, la atingerea binecuvântată a crucii.
– Fiica mea, concluzionă el, știu ce trebuie să faci. 
Ridicând privirea umedă femeia era numai urechi
– Uite, te duci acasă, îți faci un ceai bun, de teiuț sau de mușețel, citești de două ori deuteromul și sunt convins că …
Multă vreme după aceea lumea și-a adus aminte de înjurăturile și cuvintele urâte ale Protopopeascăi.

La veterinar

Primesc o lecţie de umilinţă la cabinetul veterinar din colţ.

După ce ascult cu relativă uimire doamna dinaintea mea vorbind despre remediile homeopatice la care răspunde pisica ei, gândindu-mă că probabil undeva în acelaşi continuumul spaţiotemporal cu al meu ar putea exista perspectiva unei afaceri bănoase de implementare a biorezonanţei la pisici, dulăi şi, de ce nu, peruşi, necum de acupunctură la animale fără carapace, constat că îmi vine rândul şi cer vânzătorului o şarjă proaspătă de Hills, aliment înalt selecţionat, fără de care pisica mi s-ar constipa (sau mai rău).

Întrebat explicit omul răspunde că pentru specificaţia „pisică indolentă, leneşă şi somnolentă, fobică la şoareci şi uşor psihopată” există două feluri de Hills.  Există multe deosebiri între acestea, dar principala apre a fi că unele sunt mai închise la culoare decât celelalte.

Dorind să aprofundez deosebirilor dintre ele risc o întrebare, la care specialistul local, cel care face de altfel şi injecţiile homeopatice la ţestoase, psihoterapia la cobai şi acupunctura la peştii de acvariu, cel care o îmbrobodea pe baba dinainte, începe să turuie despre avantajele relative şi efectul profund regenerator pe care cele două varietăţi de grăunţe colorate le au nu numai asupra tubului digestiv (de care oricum ştiam ca va fi afectat pozitiv) cît şi asupra altor aspecte structurale şi funcţionale ale unei pisici, fie ea perpetuu adormită, ca a mea, ba chiar, frază nespusă dar întrucâtva deductibilă din tonul expunerii, asupra unora din stapânii suficient de nemofturoşi cât să guste câte un blid, fie numai pentru a testa efectul pe părul în cădere.

Sătul de peroraţia uşor redundantă a omului îl întrerup spunându-i că dincolo de consideraţiile docte de care cu siguranţă nu mă îndoiesc vreo clipă, ce mă interesează este doar dacă există, între cele două, vreo diferenţă de gust.
Îmi dau seama de gafă pe măsură ce întrebarea părăseşte, ca un vultur tînăr şi naiv cuibul buzelor mele, din nou exagerat de active în cursa lor permanentă cu creierul ce le animă.

Citesc pe chipul vânzătorului o bucurie egală cu a lui Federer înainte de smashul replicii devastatoare pe care întrebarea mea cretină o merită:
– Credeţi că le-am gustat?

Un metru și ceva

Există întrebări simple a căror răspunsuri sunt extrem de lămuritoare.

De exemplu o întrebare pe care o pun adesea pacienților mei este ”Ce înălțime aveți, doamnă?”

Nu este o întrebare malițioasă, pe care aș pune-o doar girafelor sau pipernicitelor ca să le bat obrazul și o găsesc necesară numai și numai datorită indolenței de a nu avea la mine aproape niciodată vreun șubler, riglă, metru de croitorie sau ruletă, mai ales în situațiile delicate în care raportarea greutății corporale la înălțime m-ar putea ajuta să adaug o dovadă științifică la ipoteza, aparent controversată, că vreo doamnă de peste 100 kg este în fapt obeză.

Trebuie să admit că marea majoritate a pacientelor știu la ce mă refer și îmi spun cu destul de multă acuratețe ce înălțime au, deși o parte a lor iau în considerare și posibilitatea de a fi pierdut în ultima vreme din statură, după cum formularea ”aveam” 1.xx metri pare a o sugera.

Mă interesez activ asupra motivelor care ar putea determina o femeie să creadă că a pierdut în înălțime, de la rochii care acoperă de ceva vreme mult prea mult, pantaloni a căror tiv este permanent expus călcării sau colțuri de masă lovite cu fruntea.

Răspunsul meu favorit la această întrebare, pe undeva indiscretă, a clinicianului rămâne însă ” 1 metru și ceva”.

Nu neg că, dacă ar fi menit a fi umoristic, un astfel de răspuns nu ar fi unul savuros, nici faptul că dincolo de aspectul grosier al evaluării, mărturisirea nu ar avea mereu un grad de realitate. Cu toate acestea una din mândriile mele de clinician este și aceea de a putea discerne cu ușurință persoanele de sub un metru înălțime de toate celelalte, motiv pentru care de obicei nu sunt mai încântat de această precizare, aparent necesară, a pacientei mai mult decât aș fi de vreo formulare (este drept mult mai rară) de tipul ”ceva sub doi metri”.

Au trecut sute de mi de ani de când omenirea în integralitatea ei (dacă excludem pigmeii) are un metru și ceva și în context, chiar dacă apreciez faptul că sunt folosite unități de măsură convenabile (cu i-ar plăcea să i se explice că subiectul are un metru și ceva în inch și picioare?), nu simt cu adevărat că în acel moment de mărturisire și clarificare osteneala corzilor vocale a ambilor participanți la schimbul de informații a folosit cu adevărat la ceva.

Pe de altă parte nu pot nega că suspomenita formulare nu stabilește o legătură fizică trainică între pacientă și clinician, el însuși având un metru și ceva înălțime.