Diabetul domnului Oprescu

Dacă puşcăria ar fi un loc prielnic pentru întărirea sănătăţii şi pentru fortificare, probabil că nu am putea să mai ieşim pe stradă de frica băbuţelor ieşite să dea în cap la lume, numai şi numai pentru a scăpa de ambulatoriu şi de cardurile de sănătate, în favoarea sanatoriiilor cu internare de urgenţă şi cămăşoaie vărgate.

Mulţi specialişti renumiţi chiar pretind că anumite particularităţi ale vieţii la pârnaie, dieta, orarul strict, modalitatea de selecţionare a partenerilor sexuali, restricţionarea importantă a plimbărilor şi pulanele gardienilor au tendinţa de a agrava bolile oamenilor.

Ca urmare sus numiţii experţi de rasă au şi atenţionat grupele de risc, tâlharii, recidiviştii, parlamentarii şi primarii generali ai Bucureştiului asupra riscurilor existente asupra tuturor categoriilor de afecţiuni, de la mătreaţă şi hemoroizi, la diabet, anemie sau logoree incoercibilă cu voce puternică.

Ca atare mă uimeşte de fiecare dată când tot citesc despre epopeea pe care o trăieşte domnul Oprescu, poporeanul avocatului Ciorbea, expus la tortura şi exterminarea la care regimul, se pare inadecvat, de la pârnaie îl expune pe valorosul om politic, profesor universitar, manager de spitale şi colecţionar de plicuri.

De exemplu se spune că diabetul domnului Oprescu s-a agravat extrem de mult în ultima vreme, de când acesta a fost extras cu brutalitate şi fără insulină de la dulceaţa traiului de primar, bietul bolnav trecând prin zi şi prin noapte cu nişte glicemii capabile ca, în nici 10-20 de ani, să îl expună la fel de fel de complicaţii, tratabile doar pe Riviera.

Singura speranţă de compensare a diabetului domniei sale, aşa cum mă duce pe mine capul, ar rămâne doar aceea ca, după condamnarea definitivă, omul să fie mutat într-o facilitate mai generoasă în care să fie suficient de alergat de ceilalţi cât să reuşească reducerea semnificativă a hemoglobinei glicozilate şi altfel decât prin tentativele actuale de a combina insulina de ultimă generaţie cu arpacaşul pe jumătate fiert.

Cu toate acestea avocaţii dânsului şi-au pus în cap să îl nenorocească şi în loc să insiste în direcţia unei judecări cât mai rapide a cazului, urmată de un transfer benefic prin cantonamentele sportive de la Poarta Albă sau Gherla, tot insistă ca acesta să fie eliberat şi expus la sedentarismul, disconfortul caloric şi excesul de hidrocarbonate asociate cu cocktailurile pe puntea yachtului prin Caraibe.

Prin Bucureştiul de căcat

Astăzi, la întoarcerea din Constanţa, AM un moment de desincronizare marcată a scurtcircuitelor din paralepipedul păros care îmi etanşează gâtul şi, ca urmare a acestora, hotărăsc să mă abat pe la Esplanada Pantelimon, sub pretexte destul de străvezii şi de fapt incomplet formulate.

Am ca urmare bucuria de a străbate pieziş frumoasa noastră urbe, luând în răspăr şi răspulă toate lucrările minunate pe care edilii noştri le încep, sperând ca ajutorul dumnezeiesc să le termine.

Parcurgerea distanţei de la Esplanadă până în Tei se dovedeşte a stabili un nou record personal de încetineală, urmare a conlucrării magistrale între semafoarele care nu funcţionează şi poliţaii care jucau probabil leapşa pe chipie la sedii, că în trafic nu am văzut nici unul, dacă nu să dirijeze circulaţia, măcar să deranjez pe numeroşii şoferi care găsiseră, cu ingeniozitate, loc de parcare pe prima şi ocazional chiar pe a doua bandă a drumurilor superaglomerate.

Abia însă la al treilea semafor ratat la intersecţia între Colentina şi Doamna Ghica, deci cu numai juma de oră înainte de a ajunge acasă, am avut revelaţia – Bucureştiul este de căcat.

Nu vorbim aici de o metaforă, de o nemulţumire trecătoare sau de unele cuvinte spuse la supărare.

Vorbim aici de rahat adevărat, maroniu şi puturos, turnat zi de zi de aleşii noştri peste noi.

Vorbim de scurtarea permanentă a vieţii şi vorbim despre nevoia de dinamitare.

Primarii noştri fură. Jumătatea prinsă a lor este deja în stadii mai mult sau mai puţin avansate de digestie judiciară, jumătatea cealaltă, momentan cel puţin, negustori cinstiţi.

Nu este vorba de furat ocazional, de mici scăpări cleptomanice sau de trecătoare momente, altfel trecătoare, de slăbiciune. Vorbim de jaf organizat, contracronometru, exponenţial şi neostoibil, rezultând în sisteme de semaforizare care nu merg, lucrări fără sens şi fără viziune întinse cu anii de-a lungul arterelor oraşului, vorbim de uluirea sezonieră de a constata frigul de afară şi lipsa de gaz în termocentrale, vorbim de bătaia de joc cinică, permanentă şi nedisimulată în care, de ani de zile, atât înainte cât şi după alegeri, ne ducem viaţa.

Două ore petrecute în turul oraşului astăzi de mine sunt desigur numai un simptom.

O viaţă petrecută de noi toţi în bătaia de joc a politicienilor, a celor bucureşteni în particular, este adevărata problemă.

Nu ştiu ce s-ar putea face.

Poate dacă vreo zece ani de-acum încolo le-om tăia mâinile hoţilor sau măcar i-om biciui public pe poltroni, dacă le-om lua averile şi om face din ele pasaje, sau dacă i-om trece câteva zile prin lipsa de democraţie a unei revolte adevărate, cu bâta în mână, ar înţelege şi oamenii ăştia, cocoţaţi cu râturile plescăind după fructe în copacul dirijuirii treburilor oraşului, că noi ceilalţi din oraş nu suntem nici bătaia lor de joc şi nici sponsorii lor involuntari.

Şi poate atunci, de frică că din bun simţ nu sunt şanse, or începe şi ei să facă, măcar o zi pe săptămână, treabă şi pentru comunitate.

La frizer

Astăzi am fost la o întâlnire de afaceri cu un frizer din Constanţa.

În timp ce se lupta cu entropia accentuată a pilozităţii mele capilare omul a început să îmi explice cât de entuziast este în relaţia cu jocul de table, fapt destul de transparent având în vedere tabla deschisă de la intrare şi oponenţii aşteptând, pletoşi, la rând

Din discursul lui spontan reiese că jocul lui se apropie de perfecţiune, facilitat fiind de modul în care înţelege zarurile, cele 21 de combninaţii posibile şi capacitatea lui lăudabilă de a da tare cu ele.

Practic nu pierde decât atunci cînd vine un altul care dă ceva mai bine.
În context mi-a atras atenţia că zarurile sunt blestemate, fie şi numai pentru faptul că romanii au tras la sorţi, cu ajutorul lor, cămaşa lui Cristos.
Luând cuminţenia mea (caracteristică interacţiunii cu persoane ţinând obiecte ascuţite în proximitatea vascularizaţiei gâtului meu) ca interes, a început să-mi depene povestea actualului set de joc.

Pulurile sunt din bronz, ornate cu migală (cu ajutorul unui burghiu special, obţinut cu dificultate şi peripeţii) cu zvastica hitleristă pe piesele albe în timp ce setul advers de puluri sunt de inox, având gravate pe ele steaua lui Stalin.

Zarurile sunt de argint, obţinut prin topirea unor monede cu efigia regelui Carol (şi numai zgârcenia şi lipsa de viziune ale nevestei l-au privat de visul de a-şi face zarurile din aur).

Scaunele combatanţilor sunt două buturugi, cioplite, şlefuite, fierte şi lăcuite, în forma unor poliedre a căror laturi sunt ornamentate cu ghinturi strălucitoare dispuse în formă de stea sovietică (o latură), svastică, steaua lui David, crucea ortodoxă şi “S” de la Suzuky celelalte.

Aliniamentul ghinturilor a necesitat poloboc şi şubler şi am putut doar să îmi exprim regretul de a alege să mă tund într-o seară, ratând strălucirea lor diurnă.
Deşi explicarea tuturor acestor detalii a împietat oarecum ritmul tunderii, momentul briciului a venit la jumătatea povestirii.
A fost şi momentul în care am atacat o latură vulnerabilă a vieţii lui – l-am întrebat dacă a făcut puluri de schimb pentru cazul în care vreun oponent ar mânca vreunul după marţ.

Mi-a aruncat o privire uimită, cam cum îmi imaginez că a fost şi privirea lui Magelan la ieşirea din strâmtoare – pare că acest aspect fusese complet şi impardonabil neglijat.
Asigurându-mă de grija specială pe care o dă numărării pulurilor după fiecare partidă am simţit în privirea-i concentrată şi pansativă hotărârea de a se întoarce la strung pentru a se asigura că genul ăcesta de necaz plauzibil nu ar opri prematur vreo partidă.
Am înţeles că deşi din perspectiva păroşilor anoşti în căutare de stilist, locul poate părea absurd, pentru îndrăgostiţii de table şi de frumos acest spaţiu va fi întotdeauna Edenul.
Am plătit fără a-mi declina calitatea de medic, şi componenta clinico- psihiatrică a interesului meu faţă de modul în care omul îşi conduce viaţa.

La urma urmei tipul acesta de nebunie simpatică va fi mereu de preferat aparentei noastre sănătăţi mintale.

Lecția politicianului din Vanatu

Iată că după ani de căutări, după decenii de comparații, când aproape că îmi pierdusem speranța, găsesc în lumea asta largă un politician mai nesimțit decât ai noștri.

Pierdute pe undeva prin Pacificul de sud se află câteva insulițe constituind statul Vanatu.

Parte a Microneziei acest lanț de insule vulcanice sunt zilele noastre sediul unei societăți moderne, oamenii acestor locuri încetând de multă vreme să mai poarte colți de rechini, să se tatueze pe sulă și să mănânce exploratori ghinioniști și misionari, în favoarea traiului civilizat și alegerilor democratice.

De când însă cu democrația totuși, corupții acestei țări nu mai ajung, ca pe vremuri, direct la cazan înconjurați de morcovi, țelină și mirodenii ci sunt, se pare, supuși unui proces juridic început de DIICOTul și DNAul local și terminat prin sentințe judecătorești capabile a feri populația locală de delapidatorii de mango, lapți de rechin și scoarță de baobab care, zilele noastre, sunt trimiși la pușcărie.

În context președintele parlamentului local, Marcellino Pipite, ca atâția alți politicieni originali a greșit.

Nu cunosc detaliile corupției domniei sale, poate TVAul neplătit la paiele de pe colibă, poate eschivarea de la taxele ecologice pentru canoe sau, mai știu eu, abuzarea sexuală a urangutancei care stenodactilografiază dările de seamă privind lucrările parlamentului local. Tot ce se știe este că la un moment dat a încasat și mită, ce ar fi depășit 35 de milioane de vatu (aproximativ un milion de puli botswaneze).

Fapt este că omul a fost condamnat definitiv de înalta curte a statului respectiv, întrunită de urgență la sediul central, baobabul din dreapta intrării din port.

Până acum nimic ce nu am văzut, și am tot văzut, și pe meleagurile noastre mult mai temperate.

Unde au însă de învățat ai noștri a fost maniera excepțională prin care Marcelino s-a scos, ceva ce nici măcar un titan ca Adrian Năstase nu a putut înțelege la timp și aplica.

Profitînd de absența președintelui, domnul Baldwin Lonsdale, aflat la festivalul nucilor de cocos din statul vecin și prieten din Kribati, domnul Pipite a folosit puterile constituționale de președinte interimar, așa cum reies ele din lecturarea de pe coaja sicomorului unde acestea sunt inscripționate, pentru a se autograția și, firește, pentru a demite avocatul poporului, un fost sindicalist urât și asimetric.

Mă înclin în fața judecății președintelui paralmentului din Vanatu și recunosc cinstit că ziua improbabilă în care parlamentarii noștri să primească o lecție de virtuozitate în singurul domeniu în care am crezut că sunt inegalabili, nesimțirea, a venit.

Iatăcă  până și aici suntem de-abia pe locul 2.

Confuzia americană și prestația de zile mari a Zbornaia

Momentele de confuzie ale americanilor în ce privește criza siriană continuă în paralel cu implicarea psihopaților dopați cu borș în bombardarea cururilor de califi ale militanților ISIS.

Într-un concurs de frumusețe planetară, până de curând, singurii nuri vizibili în mass media erau cei ai Statelor Unite ale Americii, în postura de justițiari aspri dar corecți, capabili să răstoarne dictatori, să anihileze rețele teroriste și să predea democrația, o dată ce existența petrolului sau a gazelor naturale era, fără urmă de îndoială, demonstrată pe teritoriul beneficiarilor.

Siria fiind mai degrabă bogată în căcăreze de cămilă decât în puțuri petroliere și în nisip de calitate decât în gaze naturale, așteptata intervenție americană de îndepărtare a pecingei numite ISIS din Levant s-a lăsat un pic prea mult așteptată de o opinie publică sătulă să tot vadă la Știrea Zilei bărboși nespălați jucând bowling cu căpățânile captivilor săi. Și nu este de mirare această expectativă dubioasă, câtă vreme agenda nemărturisită a șerifului american este, printre altele, alăturarea cât mai rapidă a domnului Badhar Al-Assad, băiat de dictator, de profesie dictator și expert în dictatoreală printre ceilalți băieți cu preocupări similare, dar ceva mai reci zilele astea,  cum ar fi Sadam sau Gadafi.

Ca urmare între dorința firească de a testa niscaiva teleghidate pe maramele de musulmani psihopați și speranța de a face asta strict după demiterea prin decapitare a președintelui sirian, americanii se complac într-o expectativă care iată, dă loc unor oameni fără dubii în zonă, gen Putin, să își atârne de piept insigna de justițiar regional.

Pe domnul Vladimir o dictatură bătrânească nu are cu ce să îl deranjeze, mai ales dacă dictatorul este un om cald care iubește borșul, piroștile, baletul dar mai ales bazele militare rusești, de apărat pacea, de pe teritoriul național. Mai mult decât atât rusul posedă și el rachete, portavioane, avioane bengoase și teleghidate de tot felul, ciudat de eficiente împotriva luptătorilor mai obișnuiți cu decapitarea prinșilor decât cu flăcăi înarmați și un pic cam stătuți din punct de vedere al războaielor în ultima perioadă.

În context viața arată că momentan SUA stă pe tușă și boscorodește ca o babă în uliță, nemulțumită de manierele rușilor din ziua de azi, în timp ce zbornaia marchează gol după gol prin porțile tot mai fumegânde ale călăritorilor de cămile din regiune, fără a se sinchisi atât de mult de aparteneța acestora la ISIS sau de distanța de ținte la care explodează câte o bombă, câtă vreme acestea aderă mulțumitor la traiectoriile proiectilelor oferite cu generozitate.

Este adevărat că, în context, oficialii americani au contratacat cu vigoare notând faptul că iată, din 26 de rachete de croazieră trimise de ruși, 4 nu au funcționat, nemulțumind se pare beneficiarii.

Este cu adevărat o mare palmă dată implicării ruse, silită a se mulțumi cu funcționarea Sukhoiurilor, și MIGurilor ca și cu dinamica bună pe care o au deocamdată forțele Spetsnaz în ce privește colectarea ceasurilor de la arabii, vii sau morți.

Cavalerii mesei rotunde

Moțăiala celor doisprezece se întrerupse atunci când regele abordă în fine subiectul cel mai interesant de pe ordinea de zi.
Marea lor majoritate ar fi renunțat cu plăcere la ascultarea porțiunii de doctrină, de evidențiere a realizărilor și de reamintire a principiilor pe baza cărora Arthur își propunea progresul Angliei prin transformarea într-o monarhie feudală absolutistă modernă, dar erau extrem de interesați de analiza tehnică a etapei proaspăt încheiate precum și de programul de a doua zi.
– Deci, continuă regele, după cum știți după derbyul de săptămâna trecută la buzdugan s-a stabilit campionul. Felicitări Galahad pentru hattrick și, dacă aveți drum, felicitați-l și pe Gaheris, dacă s-a trezit
– Am fost eu pe la el, interveni Kay, și cred că este bine. Deja a început să clipească cu stângul și măicuța spune să de două zile nu se mai pișă cu sânge. Este posibil totuși să rateze meciurile de mâine.
– Mereu a fost moale, constată și Lancelot, deși nici coiful lui made in China nu a fost o afacere bună; de altfel acuma, din cate am vazut, din el a rămas doar o tigaie în care prăjește nevastă-sa cârnați
– Mă rog, am presupus și eu că se retrage din campionat când l-am văzut ieri tolănit în arenă și dând din picioare, sublinie Arthur evidența. Presupun că la proba de buzdugan s-a cam încheiat competiția, că văd că lui Galahad îi ajunge și un egal, deși nu a pierdut vreun meci de când i-a crescut părul la puță. Acuma, la paloș, din câte mi-a zis Merlin, or să reintre Geraint și Bors; primului învățatul i-a reconstruit urechile și al doilea s-a obișnuit cu senzația de mâncărime asociată prezenței unui singur testicol, așa că vor juca mâine. Dar desigur că titlul se joacă între Lancelot și fi-su, Galahad
– Nu mai tot repeta că e fi-meu, protestă Lancelot. Asta este o minciună a mă-sii și a câtorva martori care, după cum știi, au murit între timp
– Mama era o sfântă, jigodie, explodă Galahad, și o să îți arăt asta mâine când te-oi tranșa ca pe-o franzelă la un bufet suedez
– Da, așa suna și anunțul ei ”Sfântă cu apucături de diavoliță, caut episcop al sexului generos; 3 galbeni liturghia”, replică cu răutate și Lancelot.
– Potoliți-vă băieți, tună Arthur la cei doi care săriseră în picioare cu săbiile în mână. Mâine e meciul nu azi. Așaaa. Acuma la tras cu arcul presupun că s-a cam terminat, felicitări Tristan, așa că de fapt rămân în prim plan meciurile de lance. Calificații, după studierea probelor video sunt Percival, fra-su, Lamorak, nepotu-meu Gawain (bravo țâcă), Gaheris (care pare că s-a retras până iese din comă), Tristan și capii de serie, Lancelot, Galahad și cu mine. Acuma sunt două variante, fie îl bagam și pe Kay, fie devansăm meciul de paloș a lui Lancelot cu fi-su …
– Avortonul ăla nu e fi-meu, urlă Lancelot
– Curvarul ăla bătrân nu e taică meu, strigă și Galahad
– … în speranța că se simplifică tabloul principal, fie jucăm mai întâi eliminatorii în două grupe, apoi semifinale și finală
Cei doisprezece începură să vorbească simultan, ca într-un Fanatik Show feudal când, tăcut până atunci, bătrânul Merlin îi opri pe toți cu un gest
– Onorată adunare, mă tem că există lucruri mai presante pentru mâine, de natură a amâna o perioadă jocurile…
O liniște adâncă cuprinse adunarea, ca de fiecare dată când bătrânul mag își făcea auzit cuvântul
– Există trei probleme mult mai presante care trebuiesc rezolvate cât mai degrabă, continuă bătrânul înțelept.
– Zi, maestre
– Prima, care ține de politică externă, se referă la Irlanda. După cum știți ne-am luat cu altele și nu am mai jefuit pe acolo de vreo doi ani, timp suficient să apară, pe ici pe colo, câte-o virgină. Nu putem lăsa lucrurile să se dezvolte în direcția aceasta, atâta vreme cât femeile noastre au dinți de cal, pistrui de gărgăriță și totuși sunt toate la fel de virgine ca găinile dintr-un coteț cu cocoș hiperactiv. În plus pare că ei au dezvoltat o poțiune magică, care, băută în cantități suficiente, transformă orice femeie, oricât ar fi de urâtă, într-o zeiță a farmecului și frumuseții. În mod evident avem nevoie de butoaie din această poțiune numai pentru Anglia, ce să mai vorbim de Scoția. Aș propune ca un detașament condus de Tristan să meargă acolo, la regele lor, Mark, și să rezolve problema
– Păi de ce tocmai Tristan, că și noi violăm bine, săriră cu gura ceilalți
– Păi voi aveți o altă treabă. Am aflat că dincolo de marea nesfârșită se află o țară, Frankia, renumită pentru vinuri și femei cu siluetă și libidou, capabile să te violeze ele pe tine, dar mai ales în care s-ar afla o bărdacă magică, Sfântul Potir. Legenda spune că posesorul acestui potir va avea fericire veșnică, având în vedere că acesta se umple, noapte de noapte, cu o licoare neprețuită, Chateau Lafite.
– Păi mai bine acolo decât să căutăm virgine printre roșcovanele alea, strigă entuziamat Kay
– Mă cac în ea de poțiune de frumusețe, observă cu finețe și Galahad, eu vreau pe Riviera, după licoare
– Păi voi doi, Bedivere, Percival, Lamorak, Gareth, Bors și Geraint zic să mergeți acolo.
– Și eu? protestă enervat Lancelot… Ăștia pleacă să bea și să fută și eu rămân în Camelot să caut puburi care nu se închid la 5 și eventual vreo femeie epilată, ceea ce este cu mult mai greu, după cum știi, decât să găsești Sfântul Potir?
– Fiind cel mai capabil și mai de încredere dintre cavalerii regelui treaba ta este cu mult mai importantă, continuă Merlin. Împreună cu majestatea sa va trebui să vedeți ce nu este în regulă cu Guinevre.
O liniște atentă cuprinse din nou adunarea
– Vedeți voi, ați constatat și voi, am analizat și eu comportamentul reginei de după măritiș. Din fata dulce și plăcută de dinainte nu a mai rămas se pare nimic. Doar toane, capriciuri, nemulțumire cronică și crize de spasmofilie. Când se pune pe vorbit ni se albesc urechile, ne țiuie și ne vine să sărim în apă înzeuați. Nici măcar după nopțile în care majestatea sa o mângâie cu escaliburul nu pare să își revină și toate acestea depășesc se pare puterile mele magice care, altfel, sunt considerabile. Așa că eu, Arthur și Lancelot urmează să găsim leacul la cea mai mare probă din viața unui cavaler, bosumflarea femeii.
Privirile pline de compasiune ale celorlalți spuneau totul și nici unul nu îi invidia pe cei trei la pornirea în riscanta lor aventură.
– Păi ai măcar vreo idee ce am putea face? întrebă intrigat Lancelot
– Am descifrat recent un vechi text sanscrit, care vorbește despre un loc plin de magie, numit punctul G. Pare că acesta poate fi găsit cu mai multă ușurință de un bărbat tânăr și neînfricat, așa că m-am gândit la tine Sir Lancelot.
– Trăiesc ca să servesc coroana, zise cavalerul, dar să știi că pe undeva sunt neliniștit.

Tristan acceptase, înainte de bătălie, propunerea regelui Mark de a se întâlni, într-o ultimă tentativă de a evita curgerea sângelui.
Străbaterea ținuturilor înverzite ale Irlandei fusese mai degrabă dezamăgitoare. Singura substanță cât de cât folositoare era ceva numit bere, o băutură de culoare închisă care se găsea la tot pasul, dar era extrem de greu de jefuit, câtă vreme nu existase până acum nici un irlandez care să nu o ofere de bunăvoie. De fapt singurele pierderi din oaste fuseseră cea a lui Edwin, bătut de un irlandez roșcovan pentru că refuzase să bea cu acesta și a lui Andrew care, provocat la un duel cu un altul pierduse, intrând în comă la a 22a halbă, în ciuda faptului că irlandezul se dregea, după fiecare pint, cu câte un păhărel de wisky.
Principala bogăție naturală a Irlandei nu se dovedise atât de bogată pe cât Merlin lăsase a se înțelege. Majoritatea femeilor întâlnite erau atât de asemănătoare cu cele din Anglia natală că părea o glumă proastă să te apuci să le mai cauți de virginitate.
Hotărât să nu mai verse inutil nici măcar o picătură din sângele vitejilor săi Tristan acceptase să se întâlnească cu Mark în sala tronului, o încăpere destul de întunecoasă și informală în care curtenii sporovăiau și cântau cu câte o halbă de bere neagră în mână sau aruncau cu săgețele în ținte de pe pereți în ceea ce părea a fi un joc stupid. De la înălțimea barului majestatea sa încerca să negocieze.
– Frate, nu știu cine ți-a zis să vii la noi și de ce, nici ce bogății te aștepți să găsești. La noi crește ce-i drept multă iarbă și, ca urmare a acestui fapt, majoritatea supușilor mei au o dietă vegetariană, extrem de sănătoasă ce-i drept. Dacă nu s-ar îmbolnăvi misterios de ficat pe la 45 de ani am fi probabil cel mai longeviv popor de pe tot Pământul ăsta mare, dintre Scoția și Canal.
– Păi în primul rând aș dori să știu unde țineți muierile voastre mai de soi, că ce am văzut pe drum până aici ar arunca și persoane lipsite de evlavie în brațele unei existențe monahale. Așa colecție de strâmbe nu am mai văzut de când s-a ținut expoziția de macrameuri de luna trecută în Camelot.
– Ce vorbești omule? Toate femeile noastre sunt frumoase. Uite, de exemplu la fi-mea. Isoldaaaa !
Din întunericul din spatele barului apăru un nas, urmat după o perioadă scurtă, totuși distinctă, de restul chipului. Dându-și pe spate printr-un gest cochet părul de culoarea paielor unei mături în curs de casare, fata zâmbi amabil expunându-și dinții al căror contur aducea cu profilul Dublinului privit pe înserat, incisivii de jos fiind catedrala. Priveliștea rochiei sale înflorate alungă imediat orice alt dubiu privind aparteneța persoanei la sexul feminin.
– Nu aș dori să par nepoliticos, majestate și nici să dau verdicte definitive până să aflu comorile, cu siguranță mai importante, din firea domnișoarei, dar aș risca, într-un puseu de asertivitate pe care nu mi-l pot stăpâni, să exprim gândul că totuși, din perspective clasicistă, impersionistă, realisă sau neoralistă femeia nu este totuși în top 1 milion frumusețe. În regiune, desigur. Sigur, dacă vorbim de cubiști … continuă Tristan să își exprime erudiția în domeniul artelor plastice
– Taci fiule și bea halba asta a iubirii, îl întrerupse Mark scoțând o stacană de mărimea unei găletușe mai mici, plină de bere
Trei ore mai târziu, cu Isolda în brațe, Tristan resimțea cu tărie efectul covârșitor al poțiunii magice. De la a treilea hălboi dinții Isoldei păruseră a se alinia și a-și pierde din culoarea de chihlimbar care îl frapase în primul moment iar după a cincea putea să jure că nasul, în ciuda aspectului de eche uzată ascundea totuși în zglobiiciunea lui elemente indubitabile de cârnoșenie. De-abia după a zecea bere însă sufletul său se simțea cu totul și cu totul înrobit de frumusețea și farmecul ieșite din comun ale prințesei. Prea plinul inimii lui nu mai putea fi oprit și, în acordurile menestrelului, cu halba în mână, Tristan începu a-și mărturisi, împleticit, pasiunea și iubirea veșnică.

Cei opt dăduseră de urma potirului.
Francezii întâlniți până acum se dovediseră extrem de rezistenți la tortură și, indiferent câte degete le tăiase Galahad, nu își descleștaseră buzele în trădarea vreunui indiciu privind amplasamentul exact al Sfântului Potir. În fapt erau niște oameni curajoși și, probabil, extrem de credincioși din moment ce singurele cuvinte pe care le scoteau în momentul torturii erau o ciudată invocare a unei zeități păgâne, necunoscute, ”Je ne comprend pas”.
Fusese un noroc să îl întâlnească pe Mobutu. La fel de măsliniu și de creț ca majoritatea celorlalți francezi întâlniți pe drum, acesta se dovedise capabil de converație, stăpânind, în plus față de toți ceilalți de până acum, și o variantă graseiată a limbii engleze. După nici 10 șuturi în cur ciripea ca o pasăre și, deși nu auzise în mod explicit de Sfântul Potir părea destul de familiarizat de existența, valențele magice și cel mai bun loc în care se poate găsi Chateau Lafitte.
Era pe seară când cei opt bătură la ușa deasupra căreia scria cu litere de o șchioapă ”Le sacre calice”. Îmbrăcat într-o redingotă aurie un personaj destul de antipatic, cu siguranță un magician cu puteri nebănuite, îi scufundă pentru o clipă în dușul unei priviri de gheață
– L’autre entree pour les traiteurs, scăpă omul cu dezgust o înjurătură printr dinți
– Frate, nu ne mai lua cu păsăreasca asta cu care vă desfundați nasurile când sunteți între voi, interveni Percival, că mi-e că dacă nu ne înțelegem o să trecem repede la limbajul trupului, și nu vrei asta…
Cu dezgust, Gaston hotărî că, în conjunctura creată, ar putea, o perioadă, să vorbească în engleză. Spera numai ca părintele lui confesor să îl ierte de acest păcat de moarte pentru francezul adevărat
– Cu ce pot fi de ajutor domnilor, desigur în afară de indicarea locului unde să găsiți un croitor fără albeață ?
– Noi suntem cavaleri englezi, aflați în căutarea Sfântului Potir, mârâi Kay
– Și ni s-a spus că pe aici ar fi, preciză Percival
– Ne intereseaza Chateau Lafitte, licoarea magică. Cha-teau La-fitte, mai silabisi, pentru a fi înțeles mai bine și Lamorak
– A, păi de ce nu ați spus așa, se încălzi într-un surâs Gaston. Ați ajuns bine. Dacă domnii doresc să intre, tocmai s-a eliberat o masă
Interiorul acestui loc sacru semăna destul de mult cu un restaurant din Camelot, desigur mai puțin prin absența câinilor și ciolanelor aruncate pe jos. Era totuși mult mai bine luminat și, din motive necunoscute, peste mese erau întinse cearceafuri.
– Dacă domnii doresc să se așeze. Imediat o să vin să le iau comanda
Nedumeriți cei 8 intrară în salon. O masă îi aștepta, dar era destul de greu să se așeze, fiind dreptungiulară. După o clipă în care fiecare din cei opt așteptă să i se cedeze locul în capul mesei, bătaia începu, fiind necesare vreo cinci minute până ce, ștergându-se de sânge, acceptară că locul acela i se cuvenea mai degrabă lui Galahad.
Atras de zarvă Gaston reveni cu lista de bucate și cu cea de vinuri, aproape nevăzut de cei opt cavaleri care studiau, cântăreau sau doar de scărpinau cu furculițele.
– Ce sunt tâmpeniile astea? întrebă Geraint, arătând spre cele două broșurele din mâinile ospătarului
– Listele de bucate, ce altceva. Și lista de vinuri
– Adu-ne nene o fleică, hamburger, catchup, muștar și câteva bărdace din Lafitte ăla pentru care am bătut atâta drum. O bere pentru ăla, că nu îi place vinul
– Și pregătește Sfântul Potir, pentru când plecăm
– Domnilor, aici vă aflați în cea mai rafinată catedrală a gastronomiei franceze. Noi nu servim fleică decât condamnaților de drept comun și dacă îi spun de hamburgeri lui Monsieur Le Chef, îmi dă cu rața crocantă în cap. Catchupul a fost scos în afara legii de pe vremea lui Caesar și bere se mai bea doar prin Alsacia.
– Mă rog, adu-ne atunci ce aveți mai bun, că ne e atât de foame că mi-e că o să te punem pe tine la proțap dacă mai te foiești
– Păi atunci o să vă aduc pate de fois gras aux figues, creme d’Asperge a la Charlemaine, Poitrine de pigeon a la italiene și Canard aux oranges. Totul stropit cu Chateau Lafitte din anul 350. Buchetul acestui vin …
În fața corului de proteste ale englezilor, Gaston renunță să mai laude vinul și dispăru prin farmec cu comanda.
O oră mai târziu cei opt se uitau, cu nervozitate crescândă, la platourile imense pe care se distingeau cu dificultate, înconjurate de câteva frunze, niște bucățele de prăjeală de dimensiunile unei vrăbii la sfârșitul iernii. În context urarea ”Bon apetit” riscată de Gaston părea atât de ironică încât primul impuls al cavalerilor fusese să încerce în mod repetat armele găsite pe masa, acele tridente micuțe numite furculițe, pe curul lui. Mai înțelept decât toți, Percival îi opri, fie și numai pentru a afla detalii privind Sfântul Potir.
După masa, cu mațele încă chiorăind, Galahad îi făcu semn să se apropie
– Uite, noi trebuie să plecăm… începu el
– Îndată vine și nota
– Zi-ne deci… Nota? Ce notă?
– Păi consumația dumneavoastră.
– Fie, adu-ne nota, dar apoi vreau să vorbim despre Sfântul Potir.
– Poftiți, răspunse Gaston, întinzându-i hârtia parfumată
Au durat câteva zeci de ani reconstrucția zonei. Legendele locale vorbesc despre demonii veniți de peste mări în căutarea Sfântului Graal, care au jefuit podgoria locală, dar care, mai ales, au insultat grav pe Chef Lebeau, precursorul gastronomiei franțuzești de calitate, inserându-i o parte din capodoperele culinare în cur, ceea ce a condus la un război de 100 de ani și multe alte confruntări de mai mica amploare.

Conversația cu regina fusese plăcută, dar, când cavalerul se interesă dacă ar putea afla unele indicații privind amplasamentul exact al punctului G, aceasta păru a-și pierde cumpătul.
De-abia în momentul în care Guinevre îl legă de marginile frumos ornamentate ale patului însă, Lancelot începuse să înțeleagă natura misterioasei afecțiuni a reginei și zonele în care urma a-l duce călătoria.
Cu mâinile febrile cu care opiomanul culege macul, femeia încerca cu nerăbdare să elibereze, de sub platoșa de ceremonie, medicamentul de care fusese de atâta vreme privată, năpustindu-se asupra telegarului care începuse să se cabreze cu voracitatea unui jockeu experimentat întârziat la marele derby.
– Uite în fine paloș adevărat, nu pleoșteala aia de Escalibur, cugetă ea cu voce tare în timp ce se înfrupta.
Se făcu seară când, la rugămințile din ce în ce mai stinse ale cavalerului, Guinevre slăbi legăturile suficient cât acesta să tâșnească din pat, ieșind ca o vijelie din odaie și oprindu-se doar în Țara Sfântă, unde în chiar acea perioadă era, la promoție, o Cruciadă.
– Văd că ești foarte liniștită azi, draga mea, constată, la cină Arthur.
– Discuția cu sir Lancelot a fost deosebită. Omul acela este un foarte fin cunoscător și înțelege femeia mult mai profund și mai repetat decât alții, replica Guinevere
– Dar ce anume v-a spus, majestate? Întrebă curios Merlin
– Nu este vorba atât de mult de ce a spus, zise cu sinceritate femeia. Să spun drept am impresia că mai mult a ascultat.
– Dar ce se întâmplă totuși cu el? De ce nu-i cu noi? întrebă nedumerit regale
– O fi obosit, că a căutat împreună cu mine și a găsit punctul G
– Punctul G ? L-a și găsit? întrebă nedumerită majestatea sa… Ce cavaler !
– Nu cred că e vorba numai de asta … L-am auzit mormăind ceva de usturime, 1000 de arabi și două continente, dar părea agitat și nu l-am întrebat mai multe, recunoscu Merlin.
– Arthur ! țipă Guinevre. Fă ceva! Nu-l putem pierde. Omul e un tămăduitor, fie și numai pentru că este primul om capabil să se apropie cât de cât de punctul G !
Ascultător, deși nu înțelegea exact, cu nevoile iubitei, Arthur se conformă.
Spre disperarea curții însă sir Lancelot nu mai putu fi de găsit și se pare că în peregrinările sale s-au oprit mereu în afara unei raze de cerc de 1000 de leghe de Camelot, fapt cu atât mai regretabil cu cât, în câteva zile simptomele reginei au reapărut.
Nu a mai putut fi consolată vreodată, nici de atenția și mângâierile devotate ale soțului, nici de magia puternică a vrăjitorului deși uneori, când acesta își rătăcea bagheta prin odaia ei, femeia părea pentru o perioadă ceva mai sănătoasă.

Invalidarea cazurilor și economiile în sistemul medical

Statisticiana institutului mă lămurește privind modalitatea extrem de ingenioasă, totuși simplă, prin care Casa de Asigurări realizează economii, de când cu introducerea cardului de sănătate.

Practic munca doctorilor a rămas cam aceeași, adică aceleași internări, externări, consulturi, operații, și decese, ceea ce diferă acum fiind doar numărul celor care sunt validate de casă și cele pe care casa, în omnipotența ei necontestată, nu le ia în considerare.

Pentru că, la fel ca în jocurile copilăriei, și din punct de vedere al relației dintre medic și asigurator, unele cazuri tratate se pun și altele nu se pun.

Motivul principal al invalidării cazurilor este desigur cel că, în serverul casei, nu ajung semnăturile, validările și internările pacienților, în principiu pentru că serverul are o capacitate limitată de a prelua, raportată la numărul de solicitări, dar și pentru că serverul mai cade sau funcționează deficitar.

Bineînțeles că eu bănuiesc și că uneori mai este pur și simplu scos din priză.

Exista însă o problemă.

Unii medici mai cu răbdare, cum aș fi și eu, reușesc prin repetarea minuțioasă, înjurarea de mamă și proferarea de injurii la adresa dirijuitorilor sistemului să valideze totuși toate internările, toate serviciile și toate externările pe o lună, introducând deci cu nesimțire mâinile în baierele pungii Casei și silind-o la nebunii financiare, gen plata integrală a serviciilor.

Acest eveniment a luat în mod evident sistemul informatic pe neprevăzute și sunt convins că a fost nevoie de un braimstorming de calitatea cunoscută până s-a găsit soluția de remediere.

Astfel procedura de validare, revalidare, rerevalidare, de sunat la Hippocrate, la Casa, de restartat computerul, de repornit aplicația, de plesnire a cardului și celelalte gesturi necesare prin care în maximum o oră se poate valida un serviciu medical în perioada lui Băncioiu, sunt prin natura lor consumatoare de timp, rezultând un oarecare decalaj dintre momentul în care serviciul este validat de casă și cel la care a fost efectuat și, în consecință, reținut în sistemul electronic local.

De exemplu o externare operată la ora 12 poate foarte bine să fie validată pe la 12:05 sau 14:30, interval suficient, se pare, pentru invalidarea cazului.

Pe bună dreptateaș zice. Cât mai putea CNAS să permită fraudarea endemică a sistemului cu aceste minuțele de desfrâu fiscal pe banii contribuabilului?

Ca atare pe ultimele luni la noi, dar se pare peste tot, numărul cazurilor refuzate la plată a sporit la câteva sute.

Probabil că persistente, termitele în halate vor depăși și acest obstacol.

La urma urmei este numai firesc că dacă tot validezi, validezi, validezi poți și să schimbi ora, schimbi ora, schimbi ora. Ce altceva ai de făcut?

Dar sunt convins că vor apare alte soluții.

Că doar nu or sta cogeamitea funcționarii să se gândească la sănătate publică, soluții de creștere a salariilor sau alte tâmpenii când pot să mai adauge un nivel la serverul și sistemul informatic al cardurilor de sănătate?

Bineînțeles că tot acest scurtcircuit va rezulta în scăderea banilor primiți de spitale și va rezulta în rezolvarea, altfel anticipabilă, a creșterilor salariale din lunile viitoare.

Am spus și eu statisticenei o tâmpenie.

Am întrebat-o de ce nu își angajează institutul, în fapt orice spital, un avocat sau mai mulți. Că avocații sunt persoane pizdoase care sunt capabile să te scape și cu carnetul nedat după ce ai intrat beat în mașina poliției dacă ocupanții acesteia nu aveau chipiul regulamentar, darămite să împiedice fraudarea organizată a spitalelor.

Dar mi-am adus aminte înainte să – apuce dânsa de răspuns.

Pe manageri cine îi pune, fraților acolo? Și mai ales cine îi dă afară ?

Mi-ar plăcea să am și eu în relația mea cu instalatorii, mecanicii, utilitățile un card de servicii. Care să înregistreze manopera lor pe serverul meu de acasă, cu condiția să le validez eu serviciile. Că și eu aș ști să mai scot serverul din priză în lunile în care m-aș simți chitros.

Dar din păcate iaca, eu nu sunt lăsat.

Pesediști, liberali și sechestrarea averilor

Ocazional câte unul din proiectele de lege ouate de actualul guvern nu este chiar complet învelit în găinaț.

Probabil printr-un accident, domnul ministru al Justiției a elaborat un astfel de proiect de lege care urmărea înființarea unei agenții naționale cu rolul de gestionare a bunurilor sechestrate, în fapt o entitate care să urmărească, să poprească și să întoarcă spre contribuabil o parte din averile ilicite (respectiv ale celor prinși).

Teoretic există și acum instituții abilitate de a face asta dar, după cum este de notorietate, pe coloana de reușite ale acestora este, de câțiva ani, desenată o pulă.

Nu mă îndoiesc că există posibilitatea ca și noua agenție, dacă va fi vreodată înființată, să își încununeze în același mod lăudabil activitatea, mai ales dacă va fi condusă și întărită de oameni de nădejde și bărbați cu care te poți înțelege. Dar, până atunci, măcar psihologic, existența unei asemenea instituții pare un lucru încântător pentru electoratul de rând (comonly known as ”pulime”).

Sigur că o astfel de agenție nu prea și-ar avea sensul în Norvegia, Elveția sau Suedia dar la noi pare la fel de utilă de fapt cum ar fi și instituirea de condicuțe și atârnarea unui felinar roșu la intrarea în Parlament.

Ca de fiecare dată când o astfel de lege, relativ benefică, își scoate căpșorul chelios prin orificiul canalului de naștere al Parlamentului României, moașele și obstreticienii locului, fie ei din opoziție sau la putere, încep să se foiască și să se scarpine în cap căutând soluții de a trimite proiectul de lege înapoi în pizda mă-sii.

Pentru că dacă își doresc ceva pe Pământ, în afară de salarii mari, putere, prestigiu și secretare care să le sugă pulile, oamenii politici de la noi își doresc ca, urmare a trecerii lor pe Pământ să lase și ei celor dragi o viluță sau două, vreun grajd de mașini funcționale, ceva yahturi și poate, de ce nu, vreo roabă, două de bănișori.

Așa că proiectul de lege nu a putut trece prin Senat.

O parte din social democrați de exemplu au avut mari îndoieli că o astfel de lege, o astfel de atitudine și o astfel de agenție ar putea contribui cu adevărat la protecția socială a celor vizați. Ca urmare oamenii au lipsit de la vot ca niște liceence la ciclu de la ora de sport, putând mereu să pretindă cu bărbăție că, de n-ar fi fost cufuriți, ar fi votat cu sfințenie legea.

Liberalii la rândul lor au avut puternice rezerve că un astfel de proiect ar putea, mai ales în România, sprijini libera inițiativă și libertatea individuală așa că au votat în bloc împotrivă (cu excepția lui Crin Antonescu care, desigur, se odihnea).

Și nu numai că au votat cum au votat dar au și început să se laude, ca la un congres de vidanjori, de cât de brun, lucios și cu moț a fost produsul gândirii lor politice.

Doar ungurii, săracii, au zis ”igen”, ca de fiecare dată când păstrarea plăcuțelor bilingve necesare evitării confuziilor la umblătoarele din Harghita necesită o acțiune coordonată cu cea a guvernului.

Ca urmare nu vom avea vreo agenție de recuperare a banilor negri, ceea ce până la urmă nu este poate un lucru rău dacă stăm să ne gândim ce marțafoi ar fi ajuns la conducerea unei astfel de întreprinderi.

În plus este bine pentru că am atât de mulți amici care cred că de fapt între PSD și PNL sunt diferențe de substanță; unii dintre ei au fost de altfel surprinși zâmbind sardonic la urne și viața a arătat că la fiecare 4 ani își leagă speranța de opoziția noastră fabuloasă de dreapta. Sper ca acum, când vajnicii urmași ai lui Brătianu au fost surprinși de blitzurile opiniei publice în bikini pe centura aranjamentelor parlamentare vor ezita când, aceiași liberali transformați în reformatori i-or chema la votul tradițional împotriva ciumei roșii.

Modelul francez

Broscarii au înnebunit.

Se pare că guvernul francez a hotărât să ofere o sumă de bani fiecărui angajat care va alege să meargă cu bicicleta la serviciu. Cam 25 de eurocenți pentru fiecare kilometru străbătut, sumă ce va fi plătită de angajator, substrasă din fondurile sociale pe care acesta deja le plătește. Suma va fi neimpozitabilă.

Practic guvernul criminal de la Paris se gândește să momească cetățeanul la o viață sănătoasă, cu riscul protejării mediului înconjurător și decongestionării traficului. Tiranii doresc se pare o națiune de longevivi, cu mușchi la picioare și fără noxe în alveole.

O astfel de măsură nu ar putea, desigur, să aibă vreun succes la noi.

În primul rând o mulțime de salariați, în frunte cu parlamentarii, ar ponta zilnic între 100 și 200 km de ciclism, chiar dacă pentru asta ar trebui să își pună, zi de zi, bicicletele în portbagaj.

Certuri cotidiene între angajator și angajat, în care primul i-ar arăta celui de-al doilea harta și obrazul, pe când acesta i-ar spune că a luat-o pe ocolite.

O mulțime de pile necesare la contabilitate până la obținerea diplomei și insignei de biciclist.

Controale zilnic la parcare cu penalizarea celor prinși în mașină, cu casca de biciclist pe cap.

Un munte de hârtii, documentație, poze ale bicicletei și biciclistului precum și 2 declarații autentificate la notariat, care vor fi la rândul lor necesare fiscului, pentru eliberarea banilor.

Fel de fel de proteste din partea unor asociații profesionale net dezavantajate de stat, lucrători pe platforme marine, scafandri și marinari cărora li se va călca în picioare dreptul simplu de a veni, la muncă, ecologic.

Proteste ale asociațiilor de tricicliști, boarderi, propietari de trotinete și, la munte, ale schiorilor

Și mai ales o groază de centuriste cu febră musculară și fără chef de muncă.

Rusul, scutul și Realitatea

În camera de gardă telecomanda nu mai merge, aşa că am ramas blocat pe un talk show la Realitatea.

Este rău, cu exceptia momentelor ceva mai bune în care se dau reclame.

Invitații vorbesc într-o ierarhie stabilită de sonoritatea vocii şi sunt cu toții atotştiutori.

Subiectele sunt variabile, doar înțelepciunea lor profundă şi tonul categoric sunt invariabile.

De exemplu unul din ei cunoaşte cu exactitate dorințele lui Putin. Îl citeşte pe rus ca pe o carte şi i-a demascat planul de a reface imperiul sovietic. Ca atare nu poate decât să se bucure de existența scutului antirachetă al NATO, practic o protecție față de ruşi la fel de inexpugnabilâ ca un body cu năsturei în fața unui obsedat sexual.

Eu personal mi se pare că existența acestor scuturi nu este neaparat un lucru bun, mai ales pentru scutieri, datorită particularității explozive a interacțiunii acestora cu rachetele. Şi când este vorba de rachete care explodează eu, cu lașitate, aş prefera să fie în altă parte, prin Alaska de exemplu.

Pare că există nişte oameni care se gândesc că la o adică, dacă va căpia rusul, aderarea noastră la NATO ar face vreo diferență, gen că asta i-ar opri sau măcar  i-ar încetini dacă li s-o face chef dvizită, sau că, în caz de invazie pravoslavnicâ, am vedea picior de american prin meleagul nostru lipsit de petrol.

Mai mult, văd pe câte unii care mai simt şi că le-a crescut un coi nordatlantic şi care, acum că ruşii, turcii şi americanii au început să se hârjonească, cu câte o rachetuță sau avionaş prăbuşit, se bagă şi ei în seamă cu ce o sa facem şi cât de pregătiți suntem să o dregem în caz de zavistie cu psihopații de la răsărit.

Când de fapt pregătirea noastră este strict echivalentă cu vaselina la puşcarie.

Desigur, cât am scris astea, discuția la Realitatea a evoluat spre alte prostii.

Dar este în regulă. Discuțiile acestea şi talk showurile în general sunt cam la fel de eficace ca 1 mg de alprazolam pentru mine…