Şmecheria românească şi incendiul

Este în firea omului ca în fața unei tragedii să caute vinovați asupra cărora să verse toată frustrarea şi mânia pe care uneori destinul le lasă în urmă.
Aseară la ruleta soartei a ieşit roşu sângeriu pentru 25 de puşti nevinovați şi, din păcate, nu mai există nimic de făcut decât, poate, să mulțumim cerului, norocului sau lui Dumnezeu că puştiul sau pustoaica noastră, intâmplător, nu era acolo.
Prin indolență, neimplicare, tâmpenie şi nepăsare am creat pentru noi, pentru copii noştri şi pentru bătrânii noştri o lume nu numai urâtă şi săracă, dar şi, iată, periculoasă. În care se arde de viu, se cade în gropi nesemnalizate, se moare cu zile în aşteptarea salvării, a digoxinului în farmacii sau a pensiei în frig.
Ne place să credem că alții sunt marii vinovați, politicienii în speță, dar în fapt noi inşine suntem, contribuim personal cu mici doze de vinovăție.
Suntem o țară cu exces de reglementări, dar deficit de reguli elementare pe care să le respectăm. Ce să ne mirăm de inconştiența unui patron de club de a permite jocuri de artificii în interiorul de benzinărie al coşmeliei sale dacă vedem zi de zi cum fiecare din noi şi toți din jur calcă, nesocoteşte sau contestă macar o regulă sau o lege?
Ce să ne mirăm că un polițist si-a rupt gâtul intr-o groapă lăsată in mijlocul carosabilului bucureştean când vedem atât de mulți de-ai noştri mergând în zig zag, depăşind fără sa se asigure sau tăind calea?
Sigur aceste reguli şi reglementări ar trebui aplicate şi verificate de organe abilitate ce işi demonstrează zi de zi incapacitatea, lipsa de apetență şi deficitul de prioritizare în a face asta.
Dar marii vinovați rămânem tot noi, cu pârdalnica, implicita şi generalizata tendință spre şmecherie. Spre călcarea oricărei legi nu ne convine.
Un sistem de obiceiuri bune, norme si legi nu se bazează numai pe verificarea permanentă a societății. Mai depinde şi de imboldul personal de a le respecta, în primul rând ruşinea.
La noi mai departe de reticența de a ne căca in mijlocul străzii nu prea funcționează ruşinea şi autocenzura. In rest orice este permis, la orice oră, față de oricine şi oricum, câtă vreme acolo unde un altul ar intra in pământ de ruşine românul se felicită în gând pentru şmecherie.
Drame de tipul celei de aseară se pot petrece oriunde şi s-au întâmplat şi la alții.
Ce frapează este faptul că in haosul şi contextul nostru este mult mai probabil, decât la alții, să se repete. Şi daca n-o fi un club în flăcări sau vreun polițai dintr-o coloană ministeriala gonind spre amantă data viitoare or fi cine ştie ce microbuze conduse de bețivi grabiți sau trenuri necasate la timp sau avioane care au avut suficiente pile cât să mai fie lăsate sa zboare o dată.
Este uşor să găsim vinovații pentru tragedia de aseară în instituțiile care nu şi-au făcut treaba si în politicieni.
Dar un pas inainte vom face doar când noi toți vom schimba mentalitatea şi de atitudinea spre o responsabilitate personală mai mare.
Si doar când aceasta se va intâmpla vom constata poate că nici copii nu ne vor mai muri in cluburi, nici bătrânii la coadă la farmacie şi nici noi înşine nu ne vom mai pierde zilnic sufletele şi viitorul în lupta noastră continuă de a fi şmecheri.

Doar 50 de euro

Marele bogătan cu mustățoaie și favoriți, Ion Țiriac, pare într-o formă de zile mari în această perioadă și, printr-o suplă și pertinentă analiză, a găsit și soluția adevărată la problema migranților sirieni exact acolo unde îi este drag românului, respectiv la nivel de contribuție financiară personală.
Astfel în viziunea titanului cu nutria moartă răsfirată între buze și nas, tot ce are de făcut românul angajat pentru a primi cum se cuvine pe imigranții străini ar fi să renunțe, în favoarea lor, la 50 de euro din salariu. O sumă derizorie, chiar dacă finanțistul nu precizează dacă nu ar trebui să fie de fapt lunară și nici dacă nu ar trebui să facem ceva și pentru alte grupuri de refugiați, din alte părți ale lumii, pentru pădurile tropicale birmaneze ca și pentru orfanii din Tadjikistan.
De fapt și de drept o parte din angajați contribuie oricum cu 50 de euro, sau poate mai mult, la persoane necăjite și fără haine prea multe pe ele, multe din ele dârdâind pe centură, așa că noua contribuție bănească nu poate fi cu adevărat deranjantă pentru nimeni.
Din păcate însă există printre noi și persoane chitroase, incapabile să intre în rezonanță cu gândirea filantropului cu filtru natural pentru ciorbă, pretinzând că 50 de euro ar fi de fapt toate economiile lor după o viață de muncă. Și că, decât să umble la zestrea fetei s-ar baza mai mult pe activitatea Spetsnaz, a MIGurilor și a rachetelor blagoslovite prin care săptămânile acestea filantropii ruși limitează, atât cât este omenește posibil, susnumita migrație în favoarea deplasării organizate a arăbeților spre ceea ce muftiul numește ”paradisul drept credincioșilor” iar specialiștii pravoslavnici, ”loc cu verdeață”.
Ce pare a uita Ion Țiriac este că, spre deosebire de domnia lui, care economisește 50 de euro pe săptămâna numai din after shaveul cruțat prin bărbierire selectivă, noi ceilalți trăim suficient de spânește cât să nu găsim prin sertare ghemotoace de bancnote de 50 de euro tocmai bune de contribuit la vreun fond, eventual gestionat de un politician român nici dacă acesta ar fi pentru relocarea propriilor soacre, darămite pentru fonduri destinate purtătorii oacheși de turbane și grenade activabile la țopăială.
Ca urmare presupun că păsărica ieșită de sub hamsterul căzut în comă la marginea buzelor miliardarului va rămâne fără vreun efect vizibil, altul decât acela de a crește numărul fanilor mistreților la partida anuală de la Balc.

Nu este vorba de Oprea

Ocazional câte un subiect de actualitate trezește, în societatea noastră adormită după zece ani de Iliescu și alți zece de Băsescu, opinia publică.

Un astfel de eveniment este și expunerea potlogăriei ministrului Oprea, un om care s-a trezit dintr-o dată că a devenit personificarea ciocoiului român al secolului XXI. A baronului de rit nou care trece prin viață convins că merită promovare la excepțional, escortă polițienească, câștiguri fabuloase, putere politică, consiliere tinere cu chef de treabă, responsabilități ministeriale și respectul nemărginit al celor din jur, când tot ce dă la schimb societății pentru asta sunt aranjamente politice, legi samavolnice și fraze goale.

Am scris deja prea mult despre asta. Aș putea fi bănuit de acuma că am vreun interes față de acest om, altul decât cel al unui entomolog care, umblând prin bălegar, a descoperit o specie nouă de gândac.

Problema nu este Oprea, coloanele lui cu girofar și fruntea sa sclipind ca o semilună de sub chipiu.

Problema și revolta noastră, a tuturor, este de fapt toată această generație de gabrielioprea, victoriponta și eleneudrea.

Toate aceste gângănii jenante care eclozează de ceva ani printre noi, luând locul criptocomuniștilor și securiștilor privatizați ai deceniului trecut, fără micuța reținere pe care frica de legitimare în context democratic îi mai oprea pe aceștia.

Pentru că Ponta, Oprea, Gorghiu, Udrea și ceilalți răspândiți de-a lungul și de-a latul eșichierului nostru politic, nu mai sunt de mult semințe ale regimului vechi încercând să încolțească în cernoziomul scăpat peste țară de revoluție, ci coceagmitea pălămidele crescând luxuriant în ceea ce s-a dovedit până la urmă a fi fost bălegar.

Revolta oamenilor nu este îndreptată împotriva unui ministru și a victimei sale, ci se îndreaptă spre toți acești boieri fără pic de boierie și a conflictului lor permanent cu milioanele de victime.

Este revolta unei generații, care a uitat să iasă în stradă dar a învățat să posteze, despre destinul nostru de a trăi din ce în ce mai sufocați de rizomii lor nesățioși cu care ne sug resursele și înțepați de spinii ascuțiți cu care ne dau deoparte din țara noastră.

Politicienii noștri la rândul lor simt și ei asta și, exact cum noi, ceilalți 20 de milioane, suntem de o parte a baricadei cerând pedepsirea lui Oprea, ei s-au grupat de partea cealaltă, apărându-l.

Pentru că făcând asta își apără de fapt propriile lor coloane oficiale, promovări la excepțional, salarii și comisioane și putere, în dulcea lume fără reguli pe care au creat-o pentru ei înșiși și ai lor.

Despre militari, generali și relevanța armatei

Una din limitările mele ca persoană este și aceea că eu personal nu am reușit niciodată să înțeleg prestigiul și onorabilitatea de care se bucură militarii în general, ofițerii în particular.

Am întânit militari de treabă, ofițeri deștepți și profesioniști activând în cadrul armatei pentru care nu poți avea decât respect dar, în intimitatea mea, nu am reușit să accept vreodată că a fi militar, spre deosebire de a fi civil, reprezintă vreun lucru de fală sau în vreun sistem de gândire normal, de superioritate.

Așa cum am perceput eu în perioada în care am făcut armata, ofițerii se ocupau de principiu doar să îi comande pe alții, în cazul plutoanelor noastre mai deștepți ca ei, să țopăie de colo colo, să se așeze pe spate cu pușca în sus în caz de elicoptere și avioane inamice trăgând cu laserele de la joasă înălțime, respectiv cu curul în sus în cazul vreunor F14 de mare înălțime în căutare de talibani sau de TRiști. Și cumva această activitate un pic cretină îi ajuta să pună solde pe masa nevestelor și stele pe umeri.

În general existența militarilor la specia umană este în opinia mea destul de jenantă pentru că certifică, prin status social, salarii mari și haine speciale faptul că omul și în secolul XXI, prioritizeaza un pic prea mult căsăpirea cururilor altor oameni.

Dar chiar dacă am aprecia că milităria e bună, că existența unor corpuri specializate de ucigași spilcuiți capabili a-i trimite să îți apere țara prin Afganistan, Iraq sau pe unde mai deschid americanii și rușii poligoane zilele noastre, este benefică, eu tot nu înțeleg ce treabă avem noi, românii, cu asta.

Tradițiile noastre militare sunt subțirele, numărul de războaie câștigate este favorizat doar de proximitatea cu alte ”valori” de top ale fenomenului, gen Bulgaria sau Ungaria, dar, dacă ar fi la o adică,  grupa de calificare cu Ucraina și Rusia pare destul de grea.

În plus opulența societății în care trăim de-abia ar permite reciclarea vreunui avion de la REMATul american și cel mult drone trase cu sfoara, dar nu tehnică militară, tancuri bengoase sau alte mașinării capabile a zvăpăia cât de cât pravoslavnicul în deplasare spre apus.

De fapt suntem atât de departe de ce ar însemna o capacitate militară cât de cât decentă a epocii moderne că, părerea mea, am fi mai câștigați dacă în locul MAPNului, cazarmelor și celorlalte dispozitive militarostrategice am permite înființarea a 10-20 de mânăstiri șaoline cu tot cu orezăriile în dotare.

În contextul acesta este cu atât mai ridicol să constatăm că avem generali mai ceva decât au crescătoriile de pui fericiți cocoșei în erecție, chiar dacă, să spunem drept, o parte a generalilor noștri se ocupă strict de antrenamentele naționalei sau de echiparea, plimbarea cu motorul și ocazional înmormântarea câte unui polițist.

Știu că ideile mele nu sunt populare și că mulți dintre compatrioți au încredere în uniforma militară. Care au senzația că armata aduce stabilitate, securitate și echilibru în societate. Așa că îmi cer scuze celor ofensați.

Eu însă cred că armata în societatea noastră, ca de altfel în oricare alta, aduce doar instabilitate, chef de război, cheltuieli și eventual candidați la dictatură și sunt absolut convins că dacă de mâine am renunța la toată armata, poate cu excepția câtorva regimente de polițiști și specialiști în antitero, am recalifica generalii și am începe să arăm cu tancurile și să stropim viile cu elicopterele de asalt am fi, în realitate, cu toți fericiți.

Mai ales dacă exemplul ar fi preluat și de ceilalți.

Ultima misiune a lui Gulliver

Prin contrast cu seara precedentă, în momentul în care Gulliver intră în lagună vremea se dovedi minunată; soarele își revărsa coroana din ce în ce mai benefică de ultraviolete, ușoara briză topindu-i și atenuându-i tăria în creștere. Liniștită de acum marea se hâțâna plăcut, ca o femeie în brațele unui striper, atingerea sărată pișcându-i, nu neaparat neplăcut, cucuiele.
Cu colăcelul de salvare pe care scria ” FMI- Atotștiutorii” și cu scândura care se dovedise cea mai flotantă parte a renumitului vas, Gulliver începu, pentru prima oară în ultimele 12 ore, să simtă că ar putea supraviețui naufragiului.
Cu toate acestea gândurile triste nu îl părăseau, gânduri generate de pierderea colosală de creiere pe care scufundarea navei amiral a organizației Foame și Muie Intenționate o produsese.
”Ce oameni s-au pierdut, ce oameni” continuă mintea finanțistului să disece. ” Lagardscheizgegesen, Lipskaschlechtekopf, Draghilică, Duisenduisen, Barosomano, Junckerplunker și toți ceilalți să ajungă, doar într-o secundă de ghinion, pe post de Big Mac cu bacon pentru rechinii cu coadă portocalie a acestor ape, incredibil” murmură el pe când, cu mâinile transformate în lopățele conform manualului FMI în caz de naufragiu, încercă să se îndrepte lipăind spre ceea ce părea a fi, destul de departe în fundul lagunei, o tavernă.
”Dar unde dracu am nimerit” se gândi panicat Gulliver, conștient fiind că singura insulă pe care ar fi putut eșua, din drumul către Liliput, nu putea fi decât Blefuscu, o țară despre care adesea marii, iată, predecesori, vorbeau adesea ca fiind unul din succesele economice și sociale ale prestigioasei organizații al cărei șef, o dată cu ghinionul din seara precedentă, devenise Gulliver.
Și prins în deriva ușoară a bucății de scândură spre țărm Gulliver începu a rememora chiar ultima ședință în plen din noaptea dezastrului, ședință atât de importantă că nu fusese acceptată nici măcar prezența agitată și impertinentă a căpitanului navei, în ciuda încercărilor repetate ale acestuia de a se face ascultat.
– Cred că în Liliput se potrivește ca o mănușă setul de măsuri de acum 10 ani din Blefuscu, constatase Lagardscheizgegesem, șeful cel mare sau ”The Big Dog” cum îi spuneau cu neobrăzare ceilalți când îl prindeau cu curul nepupat
– Așa este întărise Barosomano, alintat de ceilalți cu diminutivul ”Tolomacul”, datorită anumitor discontinuități vizibile uneori în cazul frazelor complicate. Deși țin minte că, o perioadă de timp au chițăit, ne-au înjurat și nu au înțeles că erau de fapt norocoși că ne-au găsit pe noi să-i ajutăm
Cu o grimasă de dezgust Junckerplunker, Junky cum îl alintau ceilalți, interveni și el în discuție
– La ce ne puteam aștepta? Un neam de hirsuți, mai ales ele, bărbații preocupați doar cu târâtul după ei în nădragi a diformității ăleia, de care sunt atât de mândri, de parcă vreunei femei din lumea civilizată i-ar păsa de lungimea și grosimea ei, incapabili să lucreze măcar un schimb decent de 15 ore pe zi, dar deprinși de atâtea generații de bancheri inconștienți să mănânce și să bea fără să verifice măcar o dată cât de productiv este curul lor plin de păr.
– Țin minte și acum, completă Draghilică, că atunci când le-am propus acea măsură rezonabilă, luată de altfel mot a mot din manual, privind reducerea apetitului și implementarea de urgență a unei mese pe săptămână, cu tot ce înseamnă asta pentru sănătatea unei nații, plecând de la diabet, obezitate și terminând la reducerea abruptă, conform graficelor noastre din Brobdingnag a numărului și impactului economic al vârstnicilor !
– Și-au recunoscut greșeala, interveni împăciuitor Duisenduisen, sau Duisenduisenduisen cum îl alintau apropiații, că țineți minte tortul ăla mare pe care ni l-au trimis după prima rundă de negocieri, tort pe care au și scris de altfel ” ΠΟΥΤΣΑ”, fără îndoială o denumire de mare preț la ei, că se regăsea și pe steagurile cu care ne așteptau în port, și în gazetele lor de după fiecare din negocierile, altfel prelungite, cu ei.
– Le-a luat 10 ani pentru asta, conchise The Big Dog, dar după cum știți, o dată ce excelentul nostru plan de măsuri a început să funcționeze, nu am mai avut plângeri și cârteli de la ei. De fapt numai și numai politicienii și mai ales șefii acestora, băncile din Blefuscu îi manipulaseră până atunci și sunt convins că o dată ce marea masă a poporului a înțeles bucuriile și semnificația adâncă a unei vieți fără taverne, fără căcăturile alea din tablă pline cu retzina și fără obsesiaiile lor ciudate pentru dans, cluburi și sex, o viață de împlinire prin mine, plantații de măslini și fabricile de prelucrare a căcărezelor de măgar, atât de necesare în etapa aceasta de globalizare a economiei, pentru lalalele din țările noastre civilizate, lucrurile s-au schimbat radical. Cum este de altfel și normal atunci când este vorba de măsuri serioase, gândite de oameni serioși ca noi și implementate, cu seriozitate, la alții.
– Să vedem acuma cum facem și în Liliput spuse, cu ochii mereu spre viitor, Drăghilică, cel care nu ascundea, la beție, faptul că pe jumătate era liliputan, urmare a deciziei mamei sale de a emigra la cules de căpșuni și stors de banane, în urmă cu jumătate de secol în plaiurile mult mai civilizate ale Aleniei natale. Că din câte îmi spunea mama și ăia de pe acolo sunt cam de aceeași factură cu blefuscienii chiar dacă există deosebirile că femeilor lor nu le crește decât excepțional mustață și că ce poartă ei în pantaloni de obicei nu reușește să țină nevasta ocupată decât câteva minute pe zi.
– Mda, confirmă Lagardscheizgegesen, și ăștia sunt de aceeași teapă cu blefuscienii, nu zic nu. Toată ziua ar sta cu sula în sus, 3-4 femei să le-o admire, clondirul umplut de alte 3 și s-ar ciondăni toată ziua între ei din motive de frumusețe.
– Da nu au avut și un război cândva cu Blefuscu ? își aminti Duisenduisenduisen
– Așa este, își aminti Lagardscheizgegesem, a fost într-adevăr urgie mare acum vreo 15 ani. Mă rog, nu neaparat rău de fapt, că am putut să vindem și noi timp de 1 an praștii, coifuri, zale de armură și cârme de am mai făcut o catedrală în Durefldorfungschmitten. Dar s-au bătut într-adevăr boii ăștia un an, de la o prostie
– Păi din ce s-au luat? Întrebase Gulliver
– De la ce să se ia? De la ouă, ca de fiecare dată când apare un conflict regional pe aici.
– Cum de la ouă ?
– Păi iaca așa. Că, după cum se știe atunci când este vorba de măciucă ambele popoare sunt de acord că blefuiscienii o au mai mare, mai groasă, relativ noduroasă și mai greu de obosit decât un păstrăv într-o baltă. Este adevărat că liliputanii contratacă că o au mai mlădie, mai roșie, mai frumoasă și mai finuță, dar în fapt nu se ajunge niciodată la conflict. În ce privește ouăle însă mereu a fost scandal între ei, liliputanii pretinzând că a lor sunt mai mari, mai frumos mirositoare și mai regulate în timp ce cei din Blefuscu zic că ouăle adevărate sunt cele păroase, ghionturoase și nemânjite de atingerea efeminantă a săpunului. Și nici măcar o conferiință de pace de ultimă oră, condusă de cele mai mari cunoscătoare ale celor două popoare nu a reușit să aplaneze conflictul, care s-a lăsat cu mii și mii de deboșări, până au semnat pacea
”Ce tâmpenie”, își aminti Gulliver, acum că aproape ajunsese la tavernă ”dar acestea au fost ultimele cuvinte pe care acei oameni minunație le-au rostit”.
Într-adevăr, ședința de analiză economică aprofundată fusese în acest moment nevralgic întreruptă de ceea ce părea a fi apă de mare, pătrunzând prin toate încheieturile corăbiei FMI. Panica și un cor de țipete luară locul discuției raționale de înainte și, apucând fiecare câte un colac (cu excepția Tolomacului care a sărit în apă cu gantera în brațe) specialiștii au sărit din fregată, încercând să își salveze viața, cu excepția eroică a lui Lagardscheizgegesem care, respectând procedurile FMI, a mai rămas un pic să pună în ordine procesul verbal.

Cei trei blefuscieni se uitau distrați la cratura blondă și cu aer sever care, proaspăt ieșit din apă își construia o imagine cât mai serioasă, îndepărtând cu o mână algele din păr și scoțându-și cu cealaltă chiloții din cur. Atenția celor trei creaturi păroase și măslinii era însă mai atrasă de un mic miracol pe care amestecarea cu apă a unei poțiuni magice din clondirul ce trona pe masă părea a-l evoca, și procastrinau admirând aspectul tulbure al băuturii astfel create, înainte de a o sorbi cu înghițituri mici, dar plescăieli mari.
– De ce nu sunteți la muncă și ce este aici? intră în discuție Gulliver, cu autoritatea cu care, ca șef, cel puțin interimar, al FMI se simțea dator să o adopte
– Ce vrea pulă ăsta, Manolakis? replică respectuos, cu ochii la imperfecțiunile deranjante pe care apa le aducea gustului și aspectului ouzo
– Nu știu, dar sincer îmi pare mai frumușel decât Anastasia mea de acasă și chiar ceva mai frumos bărbierit, așa că, ținând cont că nu am mai futut de 5 ore…
– Muncim, frate, replică Panagiotis, singurul care ura ouzo, motiv pentru care era la al treilea clondir de retzina
Gulliver simțea că se îneacă de draci.
Undeva în Schwersvengerul natal admirabilii muncitori aleni așteptau cu abacuri, lalele și săpunuri nevândute, iată în zadar, ca acest popor bicisnic și puturos să se pună la muncă, să cumpere și să prospere. După cum promiseseră iar și iar și chiar juraseră public, pe zeitatea locală, ” ΠΟΥΤΣΑ”, că o să facă, numai și numai iată ! ca să se întoarcă, din prima clipă în care ochii vigilenți ai FMI s-au închis (mai mult sau mai puțin definitiv) la apucăturile lor dezgustătoare dintotdeauna.
– Bine măi animalelor, adică noi pompăm în voi bani, dar mai ales sfaturi, expertize, planuri de salvare, filozofii superioare de viață și viziune și voi stați aici, într-o tavernă fără îndoială ilegală, scărpinându-vă la coaie și bând ca porcii? Voi știți ce datorii aveți ? Voi știți care este cursul drahei zilele astea? Voi …
Din nefericire instructiva și articulata lecție de principii economice și bunele sfaturi care ar fi urmat fură curmate brusc de Manolakis care, deși nu înțelegea o boabă din alenă aprecia, mai ales după un repaos sexual prelungit după criteriile locului, o voce melodioasă, pițigăiată și trăncănitoare când auzea una.
Astfel că, o perioadă de timp după aceea, perioadă care ar fi părut mai scurtă unei femei, lecția impromptu de economie globală și de finanțe moralizatoare fu întreruptă de ceea ce, blefuscianului de rând îi părea doar o călduroasă acceptare a unui naufragiat.
Și de-abia la final, când cei trei reluară băutul, din discuția lor, înțelese în fine Gulliver, și prin el FMI, ce însemna de fapt ” ΠΟΥΤΣΑ” .

Românii sunt români, țiganii sunt țigani

Una din trăsăturile distinctive ale românilor cu sânge verde este dorința compulsivă pe care aceștia o simt de a preciza că între urmașii dacoromanilor care scuipă coji de semințe, aruncă sticlele goale de pet pe jos și se întrețin interjecțional cu maieul ridicat deasupra buricului pe teme sportive și țiganii care fac exact același lucru există o diferență calitativă majoră.

Că însuși termenul de ”rom” prin care o parte din țigani de autointitulează este o inacceptabilă uzurpare a dreptului nostru ancestral de a monopoliza toată familia de substantive care începe cu silaba ”rom”.

Că fără exodul pirandelor cu fuste înflorate și a profesioniștilor tuciurii cu mână iute, imaginea noastră de oameni serioși de factură dacică prin Europa ar fi cu totul alta.

Am trăit 16 ani într-un bloc de țigani. A fost o experiență dezgustătoare în urma căreia sunt convins că șansele mele de a prinde viu anul 2050 (momentul probabil în care marele proces al comunismului va fi declanșat) au primit o mare lovitură. Rău platnici până la nivelul în care se tăia chiar și apa rece. Scandalagii până în momentul în care chemai poliția și de obicei și după aceea. Nespălați și murdari cât să îți fie groază de fiecare dată când primeai pe cineva în vizită. Lipsiți de bun simț și de respect elementar pentru oricine și orice.

Mărturisesc că în zilele fără apă la WC singurul gând care îmi aducea un zâmbet pe buze era o fantezie ciudată implicând o variantă mai hotărâtă a mea, armament de ultimă generație, încărcătoare și câteva grenade defensive, din alea care aruncă schije în toate direcțiile, perfecte pentru nunțile și grătarele țigănești din fața blocului.

Dar dacă gândurile intime sunt libere, comportamentul meu public nu este.

Și dacă dreptul de a disprețui și antipatiza în sinea ta nu poate fi îngrădit, exprimarea pe forumuri a acestor gânduri nu este acceptabilă.

În plus am înțeles și faptul că, dacă stai să judeci drept, comportamentul țigănesc al vecinilor mei nu era atât vina lor, cât a societății.

La urma urmei ce împiedică colectivitatea să amendeze, să întrerupă utilitățile și eventual să evacueze rău platnicii dacă nu legile imperfecte, artroza cu care se mișcă justiția, nepăsarea legiuitorilor, în fapt contextul nostru românesc? Ce anume făcea scandalurile să continue dacă nu neimplicarea fermă a celor din jur și a poliției?

Atunci am realizat un fapt pe care românii noștri verzi nu par a-l înțelege, respectiv acela că țiganul este țigan numai și numai pentru că noi suntem atât de români – de neimplicați, de incapabili a crea reguli bazale și de a le respecta noi înșine.

Pare că nu există homofobi mai intenși decât cei cu propriile porniri refulate spre homosexualitate. Cam așa și cu disprețul nostru generalizat față de țigani care poate fi psihanalizat și ca fiind revolta noastră intimă pentru țigăneala din noi mai degrabă decât exasperarea de a nu putea integra niște oameni.

Modalitatea ridicolă și obsesivă prin care ne delimităm permaent de ei denotă mai degrabă speranța de a disimula țigănia încă netratată în mulți din cetățenii noștri cu ten mai palid într-o măsură mai mare decât credința că, expuși la un program corect și complet de integrare socială, nu s-ar reuși de fapt ca majoritatea țiganilor să devină cetățeni la fel de valoroși ca oricare dintre noi.

În plus nu îmi este clar cum gândește românul verde că se naște un popor. Or fi dovezi pe care eu nu le știu că noi românii suntem de fapt o linie eugenică pogorâtă din dacii de demult și, prin aceștia, din cine știe ce demiurgi extratereștri coborâți din ceruri să repopuleze planeta noastră?

Sau suntem de fapt corcituri dintre triburile cu nume diferite ale dacilor și mulțimea de hispanici, balcanici, italici, africani, orientali și alte nații din legiunile romane, urmate apoi de contribuția seminală a atâtor neamuri invadatoare cu ochi mai mult sau mai puțin oblici și cu părul mai mult sau mai puțin blond? Că sentimentul meu este că de fapt mereu de-a lungul istoriei noi ne-am corcit cu alții (fără că asta să fi fost un lucru rău până la urmă).

Nu neg că țiganii pot fi persoane neplăcute și, la nivel individual, nu poate fi incriminabilă dorința de a te feri de ei. Aceasta rămâne de fapt problema lor și tot a lor ar trebui să fie preocuparea de a schimba percepția.

Dar la nivel social nu putem afirma aceasta ca o regulă generală dacă nu vrem să adăugăm epitetelor de popor mic, isteric și ineficient și pe aceea de popor de xenofobi.

Mai ales că nu este deloc sigur că orice țigan este inferior oricărui român (eu am întîlnit o mulțime de țigani culți, deștepți și folositori) și că nici nouă nu ne place, atunci când suntem expuși la ea, discriminarea din partea altor neamuri.

Dejunul, escorta, Oprea și polițistul mort

Bogățiile țării noastre sunt în epoca noastră destul de puține.
Petrolul s-a cam terminat, fiind folosit de nemți în în al doilea război mondial și de ruși după aceea. Nici gaze nu prea avem, puținul care mai există mergând la Niculaie. Minele de cărbune s-au cam închis după ce ocupanții acestora și-au îndeplinit misiunile politice, de copaci s-au ocupat politicienii noștri mai mult sau mai puțin bilingvi și, dacă s-o mai scoate aur de undeva, cu siguranță că are cine să îl fure.
Avem totuși, în acest context, o mare bogăție națională. Domnul Gabriel Oprea.
Nu vreau să stărui asupra competențelor, realizărilor și perspectivelor mitologice ale acestuia. O simplă privire aruncată omului, mai ales în zilele blagoslovite în care poartă chipiu, ne lămurește pe toți.
Fiind atât de prețios și învățându-se lecția privind irosirea, în lipsa pazei și îngrijirii, a avuției naționale, s-a creat un obicei benefic în ce privește deplasările marelui om, respectiv acela că domnia sa trebuie mereu escortat, protejat și ajutat să ajungă cât mai repede de colo colo.
Relația politicianului român cu girofarul este la noi o tradiție la fel de veche precum și cea privind alergia acestuia pentru impozite, accize sau contracte nepreferențiale și își trage obârșia din epoca de aur a lui Bombonel.
Numai și numai frica de accidente, posibil a apărea la coliziunile dintre coloanele cu girofar în deplasare spre crâșme, budoarele secretarelor sau la meci, a făcut ca, la un moment dat, acest mod de deplasare să fie rezervat, oficial, doar la cei inestimabili cum, desigur, este și domnul Gabriel Oprea.
Când s-a făcut legea s-au mai scris și alte prostii în ea, gen faptul că girofarul și escorta trebuiesc folosite numai în unele situații concret definite, dar cine mai are timp de astfel de prostii la foame?
Pentru că, deși muncește mult pentru țară, domnul Gabriel Oprea mai și mănâncă.
Nu ar fi moral ca un astfel de om capabil să vină la job cu sufertașul, de parcă ar fi vreun body guard amărât al vreunui sindicalist, așa că era numai firesc ca omul să se ducă la un restaurant de fițe.
Din păcate nesimțiții de politicieni au făcut traficul bucureștean un calvar astfel că, pentru a coordona umplerea mațului cu ședința de partid programată după aceea, nevoia unei escorte polițienești a devenit necesară, chiar dacă strict vorbind aceasta este ilegală chiar și pentru Oprea.
Părerea mea este că trebuia și gardă militară, salve de tun și onor,măcar la antreuri, dar cine sunt eu să comentez?
Ca să scurtez descrierea, efectul final al deplasărilor titanului cu chipiu au fost dramatice.
Ieri a fost o zi ploioasă prin București și o echipă de lucrători, Dorel, Doru, Doruțu, Dorin și Doru au ales taman această zi ca să lase o groapă, altfel emblematică pentru urbea noastră, în calea coloanei clandestin-oficiale a ministrului Valoare.
Din nefericire în contextul de grabă firească momentelor de digestie ministerială, coloana de polițiști a fost îndemnată să accelereze, ajungerea la timp la ședința UNPR fiind desigur mai importantă decât considerente băbăcioase de siguranță personală.
Un om a murit, malițioșii ar zice că degeaba, nervoșii că din cauza ministrului înrăit la girofar.
Fapt este că momentan nu se știu mai multe despre incident. Până și identitatea chipiului plimbat cu escorta nu s-ar fi aflat fără declarațiile martorilor și ale familiei victimei.
Important este însă altceva, respectiv schimbarea de urgență a legii sus pomenite.
Pentru că din toate de mai sus eu personal găsesc inacceptabil ca o persoană de importanța, deșteptăciunea, patriotismul și privirea vulturească a domnului Oprea să fie silit de-acum înainte, din motive de miopie legislativă și răutate a dușmanilor, să meargă de colo colo cu taxiul.

Eliberarea condiționată a lui Niculaie

Vești bune de la Găiești unde magistrații judecătoriei locale au decis că domnul Niculaie Ioan, bogătan, băiat deștept, propietarul echipei de albinoi Astra Giurgiu și vânător de elefanți  poate fi eliberat condiționat, la timp pentru marea migrație din savanele africane.

Se răspunde astfel adecvat cererilor repetate ale miliardarului care, lună de lună de altfel, cerea această eliberare condiționată, bazându-se pe unele realizări din acest răstimp, cum ar fi scrierea a cinci cărți (asul de pică, popa de trefla, șaptele de caro, treiarul de cupă și dama de ghindă) precum și implicarea pe post de manager coordonator și însărcinat special pentru relația cu arbitrii a echipei de fotbal a penitenciarului.

După ce în august aceeiași magistrați ai instanței au respins cererea, pe considerentul că nu au fost convinși prin nimic de faptul că acuzatul s-ar fi îndreptat, iată că acum, după câteva săptămâni de reanalizare dezinteresată a cazului părerea acestora s-a modificat radical.

Așa cred și eu.

Omul s-a îndreptat și sunt convins că anii care vin nu va mai achiziționa nici măcar un pârț, ce să mai vorbim de jumate din producția de gaz a României, fără a se asigura că acesta este accizat și nici nu va mai contribui cu plicuri catapultate în noapte la campaniile electorale ale partidelor favorite.

Pentu că este de notorietate faptul că jumătate de an de corecțional scoate corupția din oameni cum scoate gospodina sâmburii din vânătă și că, o dată reeducați, marii corupți, baroni, ingineri financiari și băieți deștepți ai țărișoarei noastre se înghesuie la ghișeele fiscului ca somonii la baza cascadei.

Mă bucur de asigurarea dată de justiția găieșteană că omul s-a îndreptat, precum Becali, Năstase și alții la vremea lor și îmi place să cred că noua ediție ameliorată a miliardarului nostru de Forbes își va relua activitatea ecologică, de sanitar al savanei și se va înființa cu AGul și mitralierele din dotare în calea leilor, rinocerilor și hipopotamilor cu floci, aflați în păguboasă expansiune numerică în cele câteva luni în care vânătorul nostru a migălit cărți și a vânat doar păianjeni.

Rapunzel

Horică se săturase.
Unul din motivele principale pentru care se hotărâse pentru achiziționarea acelui duplex, atât de convenabil poziționat în suburbia metropolei, era tocmai liniștea pe care, după o viață locuită lângă stadionul din localitate și-o dorise mai presus de toate.
Vocea femeii răsunând în noapte, deși inferioară din punct de vedere al intensității scandărilor ce purtau săptămână de săptămână echipa răzeșilor din localitate spre divizia B, compensa aceasta nu numai prin asiduitatea cotidiană cât și prin lungimea de undă ce plasa interpretările ei în acel no man land al pițigăielii ce desparte omul de liliac, fără a cruța urechile vreuneia din specii.
Când în jurul orei 12 noaptea tânăra declanșa urgia toată suflarea uliței reacționa cu promptitudine; caii fornăiau nervoși și loveau cu copitele de pereții grajdurilor, câinii hăuleau îndepărtându-se cu repeziciune și pisicile se cocoțau cât mai sus pe case și blocuri într-un dispreț al siguranței personale pe care nu îl arătau în nici o altă circumstanță. Când și când câte un liliac imprudent sau câte o bufniță se prăbușeau din văzduh răpuse, mai ales de refrenuri, și practic numai oamenii, tremurând înfricoșați după termopanele ferecate, păreau cât de cât în siguranță.
Cumva prețul promoțional al căsuței și aspectul încearcănat și ușor șui al vânzătorului imobilului, precum și gesturile de recunoștință, sărutările și pupăturile mâinii pe care le primise din partea soției acestuia păreau, în acel ceas din noapte, explicabile.
Când vocea zăngănitoare din vila de vis a vis se hotărâ să atace repertoriul Larei Fabiani, Petrică se hotărâ că venise momentul să reacționeze și, trăgându-și treningul peste pijama și fesul peste cele două tampoane înfundate atât de inutil în pereche, traversă, cu satârul în mână ulița.
Ca de obicei poarta mare de metal era ferecata și, judecând după viața tihnită pe care un cuplu tânăr de păianjeni și-l organizaseră în aval de lacăt, nici nu părea să fie genul de intrare cu balamalele suprasolicitate. Micuța urmă de îndoială încolțită în minte dispăru însă într-o secundă, atunci când zbieretele de la etaj abordară refrenul melodiei ”Je suis malade”, cândva atât de frumoasă, astfel că, înfingându-și talpa pantofului în plăcuța pe care, sub poza unui labrador, scria ”Atenție, câine psihopat”, tânărul moldovean se aburcă peste poartă hotărât ca începând din noaptea aceasta să declare pentru tânăra cu laringe hiperactiv de peste drum, vacanța stagională.

”Încep să îmi dau drumul la voce” gândea Rapunzel acum că, după ultima interpretare de calitate, linia melodică și expresivitatea incontestabilă a vocii ei de aur atinseră nivelul la care, prin atâta efort și exerciții, aspira.
Clipind neliniștit, recorderul sugera că performanța fusese cu religiozitate surprinsă de posteritate și cumva micul și nemărturisitul ei proiect lua contur.
”Dacă nici asta nu o să-i placă înseamnă că este răutăcioasă și nu pot să cred una ca asta despre doamna Mihaela; o vedetă, gimnastă, om de cultură, mamă de copil, nevastă de bărbat și filozoafă ca ea nu poate să nu recunoască, atunci când va primi caseta, talentul” continuă ea să gândească.
Pocnitura pietricelei izbite de geam întrerupse reveria femeii și, uimită de intruziune aceasta, își scoase capul pe fereastră.
Undeva în puterea nopții un fan privea în sus agitând în mână un obiect strălucitor, fără îndoială un pix, necesar primului autograf din viața ei.
– Cine e acolo? clincheni, precum o halbă goală scăpată din mână vocea divei
– Duduie, lasă cine e aici … începu să se deșarte nervoasă în noapte vocea lui Horică, oprindu-se brusc însă, ca o soacră atinsă de apoplexie, în momentul în care, luminată de lună, podoaba capilară a femeii deveni vizibilă.
Cumva nici măcar un om trăit la oraș, în universul cosmopolit și atât de modernist al Bârladului nu mai văzuse vreodată așa ceva. Țâșnind din creștetul femeii o coamă multicoloră urca spre cer, întărită de ce ar fi putut să fie o găleată de fixativ numai și numai pentru a întâlni, la jumătatea drumului spre tavan bariera necruțătoare a unei bentițe aurite care, precum o mamă cicălitoare, silea ciuful să se întoarcă acasă, spre tălpi într- cascadă de șuvițe pe care numai frenezia, creativitatea, epilepsia și două trei pastile de ectasy pisate în paharul de balantines al coafezei ar fi putut să le creeze. Cumva coafura domnișoarei sugera nu numai o partidă de paintball pierdută ci un întreg campionat și pentru o clipă Horică se gândi că, dacă ar fi avut el însuși așa o freză probabil că și-ar fi cântat noapte de noapte deznădejdea.
– Omule, nu știu ce faci aici dar vezi că am terminat programul artistic așa că dacă vrei un autograf cocoață-te degrabă mai ales că, noapte de noapte, după ce ascultă fermecat muzica mea, Bernard iese la loc în curte….
– Bernard?
– Da, cățelul …
– E rău? .. e de rasă ?
– Neh, o corcitură.
– Păi nu mi-e frică de corcituri, ce poa să facă?
– Păi uneori o imită pe mă-sa, Serena, rotweilerul , alteori pe tac-su care a fost un pitbull destul de feroce, până ce a murit înecându-se pe când mânca ursul ăla, astă iarnă.
Într-adevăr undeva la câteva zeci de metri în spate un lătrat furios lăsa a înțelege că Bernard, o dată scăpat de cântecul Rapunzelei începuse să își reia rondul de noapte și că tocmai analiza cu competență implicațiile mirosului nou de cărniță din curte.
– Aoleu, encore, encore, gemu Horică, realizând că genul acesta de corcitură era ceva mai mare deât metisul de cocker pe care îl luase la bobârnace anul trecut.
Ca prin magie pe măsură ce trilurile femeii, măgulite de acest, altfel așteptat,
bis începură a împunge ca o stihie șuierătoare văzduhul, cățelul reîncepu să scâncească și să se pituleze tremurând în coteț.
– Care e treaba cu cântatul acesta? se interesă Horică după ce, cățărându-se cu repeziciune pe iederea balconului, închise gura fetei cu o sărutare, repetată cu fervoare ori de câte ori aceasta reîncercă să cânte
– Păi n-ai auzit? Reîncepe ediția a 30-a a emisiunii ”Românii au talent” și mă gândesc că, acum că doamna Mihaela a revenit în formatul emisiunii, bunul gust și talentul vor reîncepe să fie promovate. Așa că am zis să trimit și eu un promo, dar trebuie să exersez, să nu mă fac de râs.
– Dar de ce nu cânți ziua?
– Păi ziua nu mă lasă, că doarme…
– Cine nu te lasă? Că mă duc eu să îl rog.
– Măi, eu sunt aici adusă de tata. Propietarul conacului este Serghey, Serghey Gothel.
– Interlopul?
– Mă rog, afacerist, că nu poate fi interlop dacă are strană la biserică și joacă badminton cu primarul.
– Și ce a avut tac-tu cu tine de te-a a dus la Serghey, că ăla cică a trimis atâtea fete în Italia că este cunoscut acolo ca Signore Gonoree?
– Păi vezi tufele alea mișto din fundul grădinii? Alea de lângă coteț ?
Horică se uită spre lanul de cânepă prin care, trezit din nou la viață, Bernard patrula.
– Ei, acu 6 luni Serghei l-a prins pe tata cu sacul acolo. Pare că ucrainianul numără tufele și de câteva săptămâni nu îi ieșeau la socoteală așa că a stat cu câțiva băieți într-o noapte să taie chitanță, cum zice el, făptașului. Taică meu e și nătărău, venise cu sacul și tot cu sacul au vrut și ăia să-l trimită înapoi, până ce le-a propus să mă dea pe mine la schimb cu coaiele și restul degetelor.
– Păi și ăla te-a luat așa pe lângă casă? Ți-a mai găsit și stilist, continuă el uitându-se temător, cu coada ochiului, la frizură
– Așa e, îi place să mă vadă frumoasă, dar să știi că, zâmbi ea cu subînțeles, inima mea a rămas liberă. Sigur, din celelalte puncte de vedere plătesc datoria tatei lui Serghey, dar inima mea aștepta de mult un prinț ca tine.
Sub hanoracul treningului inima lui Horică creștea din ce în ce mai mare, fenomen totuși de mică amploare dacă ar fi să îl comparăm cu ce se înâmpla în nădragi.
Cumva, dacă putea fi oprită să cânte, tânăra era extrem de seducătoare, în ciuda pagodei ce îi explodase multicolor pe cap.
– Da, inima e de bază, constată el. Dar cred că mi-aș dori să implic și celelalte părți ale tale, dacă e să începem o relație, mai puțin vocea. Aceasta e prea neprețuită ca să o strici pe mine. Ea aparține publicului ProTV.
– Dacă insiști…
După ce terminară, cei doi proaspeți îndrăgostiți șușotiră până târziu în noapte. Planul părea funcțional și urma a fi adus la îndeplinire, deși o serie de precauțiuni trebuiau luate în prealabil.
Se crăpa de zi când, ostenită dar îndrăgostită, Rapunzel își reluă trilurile cât prințul să poată să treacă nesfâșiat pe lângă cotețul lui Bernard.

– Șto este nesimțitul ăsta care a bătucit cu păstârnacul lui nevrednic devușca mea favorită? zbiera Serghey la biata femeie
– Nu știu de unde îți vin ideile astea, Serghy
– De pe facebookul tău, prostănaco, zbieră din ce în ce mai tare ucrainianul…
– Nu accept să fiu spionată, încercă să protesteze femeia
– Ce să fii spionată, nebuno, că am primit notificare pe email că ai intrat într-o relație cu nu știu ce Horea Aelenei. Îți trebuie bărbat, bărbat o să îți aduc, în formol, să nu se strice, continuă să se isterizeze bărbatul.
– Ai înțeles greșit, dragul meu
– Ce înțeles greșit, când ai împuiat tot wallul tău cu moacele voaste și ai creat eveniment cu plecarea ta de diseară. Auzi ”close group”. Pașol în odaie, că vă dau eu diseară eveniment…

Îmbrăcat în treningul alb Horică arăta extrem de seducător, pe când își priponea scuterul de gardul vilei lui Serghey. Cu o țuică la bord, buchetul din mână și prezervativele din buzunar în acel moment bărbatul ar fi putut fi confundat cu oricare din îndrăgostiții care făceau renumele Bârladului.
Numai și numai hăulitul frumoasei mai lipsea pentru ca omul să sară poarta în căutarea iubitei, și nedumerit acesta se uită la ceas.
O umbră destul de înaltă, dar mai ales lată se desprinse din împrejurimi și, pe când încercă să își croiască de urgență drum în sens invers o alta, ceva mai mare, îi aținu calea
– Tu ești deci Horică, se auzi glăsuind o a treia umbră, cu adevărat mare. Tu ești cel care ai venit să îmi amețești, curtezi, amăgești și fuți ca un animal femeia?
– Horia… Horia… îmi pare rău nu cunosc, îngăimă prințul, dar fără folos câtă vreme, scoțându-și smartphoneul din dotare Serghey îl pironi în fața tânărului. Ca o licărire roșie, check in ul dat la locația ”Nacealnik villa”, conform înțelegerii cu Rapunzel, destăinuia totul, inclusiv identitatea celui sub a cărui mutră zâmbitoare scria ”Horia Aelenei”
– A.. Ăsta sunt eu, așa e. Dar sincer să fiu nu mai știu nici eu de ce sunt aici. Am ceva probleme de sănătate și memorie în ultima vreme
Degetele rusului scotoceau febril în aparat până ce, demascată, ultima postare a lui Horia, ”Azi fut” împrospătă tuturor memoria.
– Să știi că se lasă cu futut, aprobă Serghey, înlocuindu-și mănușile de cașmir cu boxul favorit. Și cu un selfie nou nouț, care o să te țină o viață, mai scrâșni el.
Situația părea să se deterioreze. Undeva jos de tot sfincterul lui Horică fremăta ca frunzișul unei salcii bătute de uragan pe măsură ce mintea căuta futil un cuvânt care să mai detensioneze situația.
Igor și Anatoli tocmai scoseseră învelitoarele de pe bâte când, în fine, din odaia întunecoasă, cântecul frumoasei se abătu asupra celor trei, asupra cartierului și asupra porțiunii de sud a Bârladului cu furia unui asteroid afon. Primul aflat în calea șlagărului, Bernard, se prăbuși fără viață cu un fir de sânge picurându-i din urechea întoarsă imprudent către divă și , lăsându-și bâtele ”Pobeda” să cadă la sol cei doi bodyguarzi o luară cu degetele înfundate adânc în urechi la sănătoasa.
Cu tâmplele zvâcnind, otolitele cerând îndurare și scărița, ciocanul și nicovala în curs de fracturare cei doi rămaseră o perioadă nemișcați îndurând cu stoicism și cu bărbăție încercarea.
Într-un final, cu vocea stinsă, prinzând o pauză de respirație a solistei, Horică apucă să îngaime:
– Serghey, te rog. În cap. Dă tare …

Cucuveaua și umanitatea

Unul din cei mai mari patrioți în viață (cel puțin așa pare încă), domnul Ion Iliescu, este audiat zilele acestea la Procuratură, fiind urmărit pentru unele indiscreții din tinerețe, respectiv crime împotriva umanității.

După cum îndeobște se știe, în perioada în care susnumitul politician era o cucuvea tânără, capabilă a oua partide criptocomuniste, și nu o bufniță ribigită, pe care numai neatenția portarilor o mai lasă să intre când și când pe la sediul reptilelor eclozate între timp din oul originar, a mai făcut și greșeli.

Nu greșeli mari, desigur, și strict contra umanității, colegii de cucuveală nepățind, cu deceniile, nimic.

Nu este vorba desigur de uzurparea revoluției, masacrele de atunci și de anii ulteriori, când aripa ocrotitoare a buhăi a ferit pe înfăptuitorii acestora, luptători căliți în structuri, de recunoștința populară. Nu putem cere atât de mult procuraturii române și va trebui să așteptăm probabil cazarea fostului secretar de partid la mauzoleu înainte ca roțile dințate ale justiției să se pună în mișcare și asupra acestui aspect al activității bufnițești.

Este vorba de ceva un pic mai transparent, respectiv de mineriade.

Pentru aceea dintre noi mai tineri, care nu le-au prins, dar și pentru cei mai în vârstă, atinși de adierea Alzheimerului, voi aminti în câteva fraze evenimentele de atunci.

Revoluția din decembrie fusese gândită ca o chestiune de bun simț tovărășească și numai atitudinea aberantă a lui Ceaușescu, de a nu sta cuminte la ciuruială, a condus la un grad de agitație populară, finalizată într-un număr de naivi fluturând drapele găurite, băgându-și pula în comunism și imaginându-și că, la 5 ore de marș forțat al armatei sovietice, este dintr-o dată sat fără câini.

În contextul optimist și relativ înmiresmat a lui decembrie 1989, a început, o dată cu primele focuri de armă inexplicabile, să pută.

Începuse emanarea și viața a arătat că reprezentantul emanaților revoluției, omul de bine, emanatul suprem și titularul postului de cucuvea a noii orânduiri urma să fie un anume Ion Iliescu, așa zis dizident anticeaușist, chiar dacă fără dizidențe notabile în afara rezistenței acerbe arătată dictatorului la partidele de cerculețe din perioada de marginalizare ca baron de Iași.

Poporul nostru de atunci era la fel de pregătit pe vremea aia pentru Iliescu după cum a fost și va fi mereu pregătit pentru berea la pet, semințele la non stop sau Dan Diaconescu în direct, așa că suportul politic al huhurezului în curs de emanare democratică a atins cu ușurință cifre amețitoare, fără ca aceasta să însemne că din perspectiva minorității mielinizate a românilor că faptul este și acceptabil.

Ca urmare un număr de oameni mai tineri și cu ochelari de citit pe nas au început să se agite, crezând probabil că toată lumea va vedea ce văd și ei, respectiv că mesajul revoluției, evoluția firească spre progres a țării și speranța într-un viitor decent încep să se ducă pe apa sâmbetei cu fiecare securist, fost activist sau nespălat care intra și își ocupa locul de conducere în FSN.

De fapt tinerii acelor vremuri au făcut o greșeală esențială, respectiv au crezut că democrația este bună și că aceasta înseamnă taman dreptul lor de a protesta și de a atenționa pe cei din jur privind marea uzurpare la care eram cu toții martori.

A fost datoria lui Iliescu să le arate că de fapt democrația însemna votul tuturor maimuțelor cu sau fără lămpaș și că disputa de idei trebuie dusă mai degrabă prin mine decât prin facultăți, forumuri publice sau Piața Universității.

Așa că omul a făcut în așa fel ca hoarde de mineri (să îi mulțumim unui tânăr și vrednic cadru de nădejde, fost marinar, viitor președinte, pentru vagoane) au venit și au dojenit pe mai tinerii lor interlocutori protestatari cu pumnul, bâta și doar arareori cu glonțul și violul.

O dată cu terminarea trebii minerii au fost aduși la Buhnă Împărat, li s-a mulțumit și au plecat, luând cu ei vreo 10 ani de evoluție a noastră a tuturor, orice urmă de prestigiu am fi avut ca popor după revoluția din decembrie, puțina credibilitate a noilor cârmuitori și speranța de bine a oricărui cetățean cu QI format din trei cifre.

Anii s-au scurs, mandatele ce să mai vorbim și toate aceste întâmplări băiețești au rămas, în semnificația și vinovăția lor profundă nerăsplătite, fie și numai pentru că, de felul ei, dacă stai să te uiți cu atenție, justiția noastră, esențialmente, este la fel de aservită, inapetentă și neputincioasă ca și atunci.

A trebuit, iată, ca tot o organizație internațională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să ia măsuri și să oblige, zilele noastre, ca procuratura să își facă treaba și să caute vinovații.

Chiar dacă, sincer să fiu, zilele acestea Bunicuța pare mai aproape de împăiere și așezarea în prag, la pensie, decât realmente de acuzații, procese politice și condamnare semnificativă.

Mai ales că, indiferent dacă va fi găsit sau nu vinovat de crime împotriva umanității, fostul președinte și staroste al nostru din anii 90 nu va putea fi găsit vreodată, nici de contemporani nici de istorie, vinovat de contribuții benefice la adresa umanității.

Și pentru asta nu va fi vreodată vreun recurs.