Reforma lui Băncioiu

Marele reformator din fruntea sistemului de sănătate românesc este desigur domnul Nicolae Băncioiu, un cadru tânăr și de nădejde al social democrației pontiene, supercalificat pentru postul care îl ocupă câtă vreme a absolvit facultatea de stomatologie, acea pepinieră de gânditori politici și strategi înăscuți ai sistemului de sănătate, capabili la o adică să plombeze orice gaură ar apărea, cu sau fără salvarea nervilor.

Omul este cu siguranță soi bun, nu ca alții din PSD suspectați de baroneală; nu are decât câteva case, niscaiva terenuri, ceva mașini așa că duce în general un trai modest, dar chivernisit, câtă vreme reușește măcar să economisească, an de an, mai mult decât câștigă.

Nu este un obișnuit al scandalurilor de presă, mai ales în perioadele când nu este în rut; ca atare cu mai mult decât cu o audiere în calitate de martor, la anchetarea unei rețele de prostituție de lux și sclavie sexuală de prin 2010, când nici măcar nu avea mintea de azi, tânărul nu a putut contribui mai mult la o socialdemocrație prin care au trecut corifei ca Oprescu, Vanghelie sau Mazăre.

Ca atare alegerea omului în funcția de ministru al sănătății a venit firesc și tot firesc și lin ar fi trebuit să curgă și dulcele mandat dacă nu ar fi existat și circumstanțele că, pe undeva cam egocentriști, medicii și asistentele au ales taman perioada lui de veghe și vremurile luminate ale cârmuirii dânsului pentru a începe a se agita cu tot felul de pretenții absurde, gen salarii măcar cât potcovarii și reformare a sistemului.

Așa că omul a început, prematur, cu doar câteva luni înainte de alegeri, să se gândească cum să rezolve probleme, nedreptate majoră pentru orice politician ar păți asta, dar mai ales pentru unul care are ca reazăm în lupta cu viața doar o minte neantrenată.

Și iată că, fermentată de nevoie, aceasta a început să rodească fel de fel de tuleie și de vlăstare, cum ar fi noua și fabuloasă idee de zilele astea, privind necesitatea prescrierii, în cote obligatorii, a medicamentelor ieftine.

Pentru că, dacă s-a lovit de ceva în fabuloasa lui carieră medicală, taman cu prejudecata concetățenilor săi de a presupune că medicamentele ieftine sunt mai proaste s-a lovit.

Cu grobianismul lor caracteristic, dublat de egoismul de a nu empatiza cât de puțin cu bugetul, pacienții de pretutindeni par a-și fi creat păgubosul și incriminabilul obicei de a prefera, alături de complicii în halate, medicamente scumpe și eficiente, practică ce nu își mai găsește locul în România modernă socialdemocrată.

Mica găselniță ministerială nu constă în redescoperirea medicamentelor ieftine, a logicii simple aflate în spatele tabletelor de aspirină bătrânească, a frecțiilor Carmol sau a ceaiurilor de mușețel sau coada soacrei, ci în ideea cotei obligatorii de prescripție.

Încă de pe vremea lucrărilor de amenajare hidrică a înaintașilor lor, când fiecărui țărănist, liberal sau legionar în reeducare i se dădea o cotă unică și obligatorie la Canal, socialdemocrații  adoră obligativitatea, desigur la alții, și o găsesc de obicei ca unică soluție de rezolvare a problemelor. Astfel lăsați în zeama lor medici ar putea continua cu atitudinea de răsfățați ai sistemului, îndopând pacienții cu fel de fel de produse Pfizer, Novartis sau Chemie Berlin când știe toată lumea că și Tunisia, Sudanul sau Uzbekistanul au propriile lor fabrici de medicamente, strategic așezate lângă ecarisaj, create tocmai pentru a oferi țărilor și miniștrilor de sănătate cu adevărat deștepți alternative viabile la oculta așa zișilor producători de medicamente de top.

Aștept cu nerăbdare primirea cotelor. Sunt optimist că mă voi încadra la sunătoare, decoct de gălbenele și extract din coji de bostan și că, împreună cu pacienții supraviețuitori, vom apuca alegerile de anul viitor, fără de care oameni ca Băncioiu ar fi siliți să se întoarcă la ei acasă, să amestece amalgamul și să își urmărească viziunile și ideile prin gura oamenilro, cu freza.

Iertarea lui Vadim

De aseară, de când infarctul a găurit inima neagră a lui Corneliu Vadim Tudor sunt martor pe facebook la un fenomen destul de ciudat, respectiv o mulţime de oameni care îl deplâng pe ticălos, consideră că a fost un om mare, un pilon cultural, unul din ultimii patrioţi adevăraţi.

Şi că, şi dacă nu a fost, merită cel puţin iertarea cuvenită morţilor şi somnul celor drepţi.

Cumva un om care nu a iertat niciodată pe nimeni, dar mai ales nu i-a iertat niciodată pe foarte mulţii care nu i-au greşit, un om care a luat la rând începând de la articolele imunde din „Săptămâna” la execuţiile din „România Mare” până la ultimele calomnii, scobite din fundul inimii lui în curs de crăpare (Halep, Ţiriac, etc) ar trebui iertat în numele unei religii pe care, de-a lungul tinereţii lui comuniste a negat-o, ponegrit-o şi a atacat-o.

Un măscărici cu oarecare talent la controverse şi la versificare, desigur strict în scop politic şi de obţinere de avantaje, a devenit se pare un mare om de cultură, numai şi numai pentru că a ştiut dintotdeauna cine a fost Alcibiade.

Un naţionalist de operetă capabil doar să sporească foiala naţionalistă dar incapabil în fond, indiferent de funcţii sau de pondere politică să oprească UDMR ul în a-şi urma programul, obiectivele şi prelungita participare la guvernare (dacă împiedicarea acestora poate constitui un obiectiv pentru un om normal).

Pare că toată această lume care îl deplânge a uitat cu totul şi impardonabil de unde am plecat.

Din realitatea ternă, imuabilă şi sinistră a anilor comunişti. A acelor ani în care nu aveam nici mâncare, nici căldură, nici demnitate, nici speranţă şi nici libertate.

Doamnelor şi domnilor cu memoria scurtă, în vremurile acelea pe pământul nostru trăiau trei categorii de oameni :

  • Unii care conduceau şi oprimau pe ceilalţi
  • Alţii, mai puţini, care se opuneau acestora, cu riscuri imense personale
  • Noi, marea masă a celorlalţi, suficienţi de oprimaţi cât să ne dorim schimbarea, dar suficient de laşi cât să nu întreprindem nimic concret ca să o obţinem.

Viitorul „tribun” era pe vremea aceea trup şi suflet în prima categorie. Era omul care îi demonta psihologic şi propagandistic pe cei dintr-a doua. Era porttrâmbiţa partidului faţă de Europa Liberă, vocea „revoluţionară” care înfiera pe oricine ar fi dorit schimbarea. Era personificarea de presă a regimului, suveica care transforma directivele securităţii în pânza imundităţii zilnice.

Nu era doar un scrib şi un pupător de cur al dictatorului. Era, intelectual vorbind, lama ascuţită a regimului care încerca să reprime nu numai oamenii, ci şi ideile.

Unul din momentele în care, cel puţin pentru mine, a fost evident că revoluţia, în obiectivele ei adevărate, de inducere a unei schimbări de regim şi mentalităţi, a pierdut a fost tocmai momentul în care oameni ca Vadim sau ca Păunescu au început să apară şi să îşi revendice, cu un succes uluitor şi progresiv, locul pe scena politică şi a opiniei publice româneşti.

Fără a fi scalpaţi, linşaţi sau bătuţi ci numai, o singură dată, scuipaţi.

Acolo unde toate revoluţiile omenirii s-a lăsat cu exterminarea fizică sau măcar cu oprirea vechiului regim, iată că aşa zisa noastră revoluţie s-a acomodat cu repeziciune şi fără fasoane cu existenţa şi continuitatea celor mai cinici contrarevoluţionari rămaşi în viaţă.

Nu am fost de acord cu politicile lui Vadim oricum. Dar după părerea mea omul nu ar mai fi avut dreptul să iasă în public, după anii de comunism, nici să fi fost Ghandi reîncarnat.

Desigur că omul nu a fost singur. A fost ca şi în anii prerevoluţionari portdrapelul şi goarna securităţii, a tenebrelor comuniste care de fapt nu au dispărut în 1989 ci doar s-au metamorfozat, uşor, uşor în baroni, băieţi deştepţi şi restul liftelor care ne conduc acum.

În context am rămas fascinat, într-un mod negativ de natură a- mi aduce disperarea, de popularitatea crescândă, succesul politic dar, mai ales, de modul în care a fost lăsat să redeseneze, să trivializeze şi să modifice scena politică, regulile şi sensul jocului democratic de la noi.

Se vorbea săptămânile trecute de legile contra fascismului, scăpându-se din vedere faptul că, dacă a existat vreun fascist în România ultimilor ani, un fascist care nu a avut nevoie niciodată de vreo lege specială pentru a fi oprit, acesta a fost Vadim Tudor, şi nu umbrele mai mult sau mai puţin tragice, mai mult sau mai puţin înţelese ale legionarilor secolului trecut.

Aducând calomnia şi intoxicarea la nivel de armă politică, liber a fi folosită fără permis de port armă, evoluând nesancţionat pe arena publică, Vadim a influenţat în mod major şi aparent iremediabil destinul nostru politic al tuturor.

Şi culmea a făcut asta nefiind nici o clipă un om mare, un generator de proiecte şi de filozofii cât o cărtiţă neobosită în a săpa adâncurile ale politicului şi cotidianului nostru până la îngroparea lui completă în rahat.

Vadim Tudor nu are nevoie să fie iertat după moarte. Din păcate a fost iertat de noi toţi, de susţinătorii lui în mnod particular atunci când aceştia au acceptat şi au validat reinserţia lui la funcţia sinistră de portavoce a acestei naţii.

Acest derizoriu al faptului că nici măcar o canalie indiscutabilă, una a cărei voce o auzeam la radio, la televizor şi ale cărei mizerii le citeam în presă a putut răzbate din nou la putere a arătat din păcate că noi, românii suntem poporul fără vinovaţi pentru că noi nu putem extrage decât vinovăţii parţiale şi comparative, dar nu avem osatura morală de a înţelege şi a ne căi de adevărata noastră vinovăţie, absolută, colectivă şi de neiertat, în faţa istoriei.

Pentru că în momentul în care unul ca Vadim a putut fi iertat, nimeni de pe la noi nu mai este vinovat de nimic; totul devine derizoriu, la întâmplare şi neresponsabil, ca de altfel întreg destinul nostru din ultimii ani.

Şi acesta este motivul pentru care eu personal nu îl voi ierta pe Vadim niciodată.

Shahryar și Șeherezada

Shahryar era mulţumit de aspectul lui general.

Ochelarii de soare îi dădeau un aspect agresiv- curtenitor, amplificat de turbănelul de hipster, aşezat cochet pe urechea fără cercel ; kandura sa cadrilată era de asemenea specială, accentuând efectul lumbersexual pe care barba sa, deliberat nepieptănată de o lună îl conferea.

– Cum arăt, Hasan ? întrebă el

– Deosebit Măria ta, răspunse vizirul. Vă spun cu sinceritate că, dacă nu aţi fi sultanul, aş interzice prin edict de urgenţă atâta frumuseţe la un bărbat, fie numai pentru a ajuta concetăţenele noastre să ducă o viaţă fără gânduri vinovate.

– Serios? Nu crezi că totuşi existenţa acestui neg, răsărind din barbă ca atolul în nemărginirea oceanului, ar putea fi totuşi, în aprecierea vreunei sclifosite, uşor dezagreabil?

– În nici un caz majestate. În primul rând aproape că nici nu se vede, acum că aţi găsit soluţia lumbersexuală, mai ales dacă staţi aplecat. În al doilea rând, dacă doriţi opinia mea sinceră, mai degrabă adaugă decât ia din farmecul dumneavoastră, dând personalitate şi caracter figurii dumneavoastră puternice.

– Şi nici nu consideri, precum caricaturiştii ăia francezi, că urechile mele sunt un pic disproporţionate ?

– Blestem să cadă asupra ghiaurilor necredincioşi capabili de asemenea rânduri şi imagini ireverenţioase la adresa celei mai mari, mai frumoase şi mai sexy personalităţi mondiale.

– Să ştii că m-au durut cuvintele lor, dar nu atât de tare pe cât m-a durut caricatura aia cu mine dezbrăcat şi femeia aceea scrutând nedumerită cu lupa.

– Alah îi va pedepsi pentru neobrăzarea de a vă fi numit « piticanie clăpăugă » şi există cel puţin câteva mii de scrisori de la voluntare din tot regatul care afirmă, cu sinceritate, că dimensiunile mătărângei dumneavoastră le-au făcut să tremure noaptea, să lepede copii şi să fie galeşe cu soţii lor.

– Şi totuşi neobrăzaţii au continuat să scrie şi după ce au primit această spontană listă de solidarizare cu mine ?

– « Femeile mor după Shahriar, după cum le taie capul », un joc de cuvinte destul de grobian, dacă mă întrebaţi pe mine.

– Totul e din cauza Mărioarei, fie numele ei blestemat pe veci, observă şi sultanul în timp ce îşi pensa un fir de păr, apărut în vârful negului. Poate că ar trebui să faci ceva cu hebdomadarul ăla.

– Da, am şi trimis un comando de critici de artă spre Franţa. Mă aştept să ne parvină căpăţânile în orice moment de-acuma.

– Bine, constată şeicul, care extinsese spre interiorul luxuriant al urechilor sale activitatea de pensare.

Liniştea se lăsase în iatacul regelui în timp ce vizirul îşi amintea, cu o oroare care nu îl părăsise după atâţia ani, povestea Mărioarei.

Acum trei ani Shahriar era o persoană ceva mai echilibrată, îşi amintea Hasan. Se îmbrăca normal, ieşea la câte o bere doar o dată pe săptămână, iar de două ori pe săptămână dansa foxtrot.

Într-una din aceste ieşiri o cunoscuse pe Marioara şi, după cum îşi amintea distinct vizirul, fusese una din puţinele momente din viaţă în care îl contrazisese :

– Să ştii că e stofă de sultăniţă, mărturisise într-o zi Shahriar confidentului său.Ce zâmbet, ce maniere, ce frumuseţe şi cât de mult se topeşte când mă vede …

– Este doar o plesnitoare nenorocită ; o modoveancă coborâtă cu pluta de-a lungul Prutului şi pe care cele 10 vânturi ale infernului au adus-o pe meleagurile noastre, spânzura-l-aş pe căpitanul portului că a lăsat-o să acosteze

– Cum plesnitoare, nenorocitule, când ea mi-a mărturisit că a părăsit Vasluiul natal numai şi numai pentru că acolo virginitatea, după 15 ani, este pedepsită prin lege?

– Majestate, cred că aţi putea face loc în gândurile dumneavoastră şi posibilităţii ca domnişoara în chestiune să fi fost de o sinceritate suboptimală atunci când v-a relatat toate acestea…

– Vrei cumva să insinuezi că aş putea fi naiv ? se zburli, brusc iritat, regele

– O, nu, preamăritule, sunt convins că privirile dumneavoastră agere identifică adevărul la fel de uşor cum microscopul electronic găseşte ribozomul. Este o dotare naturală pe care mereu am invidiat-o la dumneavoastră. Nu, mă gândesc doar că termenul de « virgină » la ghiauri ar putea avea o cu totul altă conotaţie decât la noi credincioşii…

– Hai măi că e virgină, ţi-o zic eu. Prima oară când i-am arătat-o nici nu ştia ce să facă cu ea… a dus-o direct la gură.

– În orice caz, sire, poate că nu ar fi bine să o faceţi regina dumneavoastră mai ales că, dacă înţeleg bine ce îmi spuneţi, acum este legal până şi pentru ea să se întoarcă la Vaslui.

– Du-te tu la Vaslui, nătărăule, că ea nu pleacă nicăeri. Crede-mă, am fost o viaţă numai cu virgine, dar una ca asta nu am mai văzut niciodată. Aseară m-a aruncat din pat de mi-au ieşit bilele din cur şi alaltăieri am muşcat baldachinul.

– Ce noroc pe dumneavoastră că aţi nimerit-o virgină. Dar totuşi nu credeţi că vă pripiţi cu însurătoarea ?

– Eu zic că deja am întârziat prea mult, dragul meu Hasan.

Suferise mult la orbirea sultanului, atât în ziua nunţii, cât şi în cele 3 luni de mariaj în care Shahriar slăbise 10 kg, avea cearcăne vineţii şi abandonase practic treburile împărăţiei, numai şi numai pentru a profita iar şi iar de virginitatea împărătesei.

Îşi amintea, de parcă fusese ieri, momenul în care într-o dimineaţă şeicul îl abordase, schimbat la faţă :

– Hasan, am o problemă. Una mare de tot…

– Trăiesc ca să vă servesc, majestate.

– Cred că am nevoie de felcer…. De câteva zile mă ustură când mă piş şi, când nu mă piş de fapt mă piş…

– O scurgere, majestate?

– Da, foarte ciudat…

– Şi majestatea sa, regina ?

– Ea este bine. Mi-a zis că probabil m-a deocheat cineva şi mi-a zis să îi pun o fundiţă roşie. Cică este un remediu la toate tipurile de deochi la ea acasă.

Felcerul fusese de o cu totul altă părere.

Fusese un felcer bun şi, chiar cu capul pe buturugă fiind, ţipase sus şi tare că nu este el de vină pentru gonoree şi că, deşi probabil exagerat, el mereu interpretase textele din literatură în lumina că aceasta se ia pe cale sexuală.

Al doilea felcer nu insistase prea tare asupra epidemiologiei bolii, dar insistase ca Luminăţia sa să îşi odihnească o perioadă mădularul beteag până ce, cu ajutorul lui Alah, a poţiunilor şi alifiilor, ghinionista afecţiune va fi trecut.

Atunci s-a întâmplat nenorocirea.

– Hai să îi facem o vizită împreună Marioarei, să o mai înveselim, că este probabil distrusă, îl invitase Shahriar într-o seară. Ia şi cărţile de joc te rog.

Nişte icnete surde ieşind din iatac i-au oprit în ultima clipă.

– Da, Ahmed, da, se auzea vocea împărătesei… Nu te opri taman acum că-ţi dau sula la mrene …

– Da, măria ta, da. Dar mi-e frică să nu treacă sultanul…

– Lasă-l dracului de clapon clăpăug, că dacă îi mai văd nematodul ăla cu aere de sulă o dată, mă arunc în apă şi o iau spre Vaslui, la noroc. Mă piş pe ele de mătăsuri, bijuterii şi alifii că nu am mai văzut un puloi adevărat de când m- au dat de-a dura din Bârlad, că le-am îmbolnăvit regimentul de plăieşi. Bagă mare, că o dată vine cămila la oază…

Da, admise retrospectiv Hasan, o parte din modul de a fi actual al regelui era justificat.

Cu perceptivitatea lui înăscută de cârmuitor acesta trăsese concluzia că regina avea o relaţie extraconjugală şi, sub tortură aceasta recunoscuse că fusese virgină doar la urechea stângă şi numai din întâmplare.

O anumită deziluzie şi amărăciune privind femeile a devenit vizibilă de a doua zi după decapitare.

Tendinţe negre spre misoginie erau din ce în ce mai transparente şi Hasan nu ştia ce să facă să-l readucă pe linia de plutire.

Într-un final salvarea a venit de la un psihoterapeut renumit, specialist în terapie comportamentală, care a sfătuit pe sultan să abordeze gradat problema condiţionând progresiv acele comportamente care îi aduc cu adevărat satisfacţie în relaţia cu sexul opus.

– Băi, mie îmi place să le fut şi apoi să le tai capul, avusese într-una din ultimele şedinţe de psihoterapie o revelaţie Shahriar ….

Psihologul se schimbase la faţă şi începuse să bâguie

– Dar, majestate, cred că aţi înţeles un pic …

– Nu, nu, Yusuf, tu ai zis bine. Cred că asta e de mine de fapt

– Dar, majestate, pe undeva cred că această abordare …

– Eşti liber Yusuf… Şi aşa nu cred că mai îmi permiteam multă vreme şedinţele. Du-te, fii binecuvântat.

 

Trecuseră 3 ani de atunci.

Virginele eligibile începuseră să se cam rărească, nu era ca la început când era suficient doar să intre într-un bar ca să plece cu mireasa de braţ.

Lumea care asculta « Vocea Arabiei » şi «Arabia liberă » era convinsă de propaganda acestor agenturi asupra faptului că numărul mare de căsătorii regale din ultima vreme era dubios și că era mai bine să îşi trimită fetele tinere  prin alte ţări.

O perioadă terapia s-a bazat pe anunţurile din mica publicitate « Tânăr şeic, propietarul propriei turme de cămile, cu iataganul gros şi inima liberă, caută domnişoară virgină cu capul pe umeri pentru relaţie de durată », dar mai nou, pe măsură ce populaţia feminină se reducea, nici măcar în acest mod nu se mai puteau găsi cu uşurinţă femei de caracter.

Ajunsese să se epileze, să se ascundă sub ochelarii de soare, să poarte turbane hip şi să străbată, cât mai incognito era posibil barurie în căutarea permanentă a aleselor.

 

Se întorseseră obosiţi de la agăţat.

– Nimic, Hasan, nimic.

– Am văzut, prea luminatule. Aşa discotecă plină doar cu bărbaţi am mai văzut doar în unele cartiere din Amsterdam

– Nici o femeie, omule, nu mai zic să fie frumoasă sau virgină, cum îmi plac mie.

– Mda.

– Păi ce facem, că e aproape seară ?

– Nu ştiu, majestate…

– Bă tu eşti vizir sau clamă de prins părul ? Te pomeneşti că ţi-a intrat în cap că te-am numit pe criterii de frumuseţe… Asta e, te crezi frumos?

– Nu, majestate, sunt urât cu spume. Se sinucid cămilele de oroare când trec pe stradă. Nu e vorba de asta, dar cred că aţi terminat o mare parte din virginele din regat. Trebuie să mai aşteptăm să crească altele .

– Ce vorbeşti Smeagel ? Dar nu ai tu însuţi două fete?

– Eu. Da, dar nu cred că sunt suficient de frumoase… Cred că au moştenit gena urâţeniei de la mine

– Hai lasă că recunosc că aia mare, Dunyazada, te-a moştenit în toate aspectele, mai puţin chelia; decana de vârstă a virginelor din regat o să fie aia. Dar a doua, Seherezada pare destul de OK

– Trebuie să ştiţi ceva despre ea, totuşi

– Trebuie să ştiu pe dracu. Zi-mi doar atât: e virgină?

– Cred că nu mai este atât de virgină pe cât îi plac majestăţii tale femeile

– E, lasă, că nu e ca şi cum îmi planific nunta de argint cu ea ; nu mi s-o pleoşti de la o noapte cu o nevirgină

– Dar, sire, nu aţi vrea totuşi…

– Să înţeleg, Hasan, că viaţa fetei tale este mai importantă decât iubirea pe care o ai faţă de mine ?

– Nu, desigur, sire, nu.

– Rămâne pe diseară. Atunci.

 

Seherezada arăta destul de bine; era o femeie impozantă, cu formele izbind unduitor prin burka lungă şi mătăsoasă care o acoperea în întregime.

– Bună păpuşică. Eu sunt lumina şi ochii tăi, sultanul, Shahriar, mi se spune şi preamăritul şi o să vezi de ce. Poţi să îmi spui Shahy.

– Bună… Mi-a zis tata să mă prezint la luminăţia ta, răspunse vocea adâncă a femeii

– Da, bine ai făcut. Ştii probabil că sunt în căutarea unei femei pentru o relaţie serioasă. O relaţie care trebuie dusă până unul din soţi moare. Tu nu ?

– Nici mie nu îmi plac relaţiile atunci când unul din parteneri devine prea rece. Ai citit cred opiniile lui Coehlo despre subiect, presupun.

– Posibil să mă fi luat cu una, alta şi să îmi fi scăpat vreo două…

– Păcat, nici eu nu l-am citit propriu zis, dar soră mea o face şi îmi tot umple peretele cu citate.

– Neplăcut.

– Mai neplăcut este că uneori se apucă să picteze şi pisici, coşuri de flori şi ocazional pune şi mâncare. Mi-a făcut camera o cocină.

– Am auzit că frumuseţea ta face până şi soarele să se oprească pe cer. Te conjur, iubito, să îţi dai jos burka şi să îmi laşi ochii încinşi să îţi mângâie trupuşorul

– Cred că sunt exagerări, luminăţia voastră. S-a întâmplat numai o dată şi mai erau vreo câteva colege pe afară.

– Nu poţi vorbi câtă vreme te dezbraci?

– Dar, luminăţia voastră, sunteţi sigur. Că presupun că tata v-a zis de situaţia mea un pic mai particulară…

– Prostii copilo, nu-ţi fă griji de detaliul cu virginitatea, doar ştie tot regatul că sunt un bărbat cu vederi largi

– Mda, nu neaparat la asta mă refream

– Hai copilo că nu mai sunt tânăr. Înflorirea asta pe care o vezi crescând în şalvari nu o să ţină o veşnicie, mai ales dacă şiroim duşul rece al logoreei feminine asupra ei.

– Închide măcar lumina, majestate, dacă insişti, dar ştii nu că…

– Taci, frumoasa mea, spuse Shahriar, închizându-i gura cu un sărut pasional. Taci şi desfă-ţi naibii burka asta să poată să ajungă veveriţoiu la miez.

Săruturilor din ce în ce mai fierbinţi le făcu loc în sfârşit atingerea şi mai fierbinte a penisului.

Shahkiar tresări subit şi scoţând un urlet inuman se feri brusc la capătul patului

– Ce e asta pe Alah cel îndurător şi Mahomed, înţeleptul lui profet?

– Păi am vrut să vă previn, majestate.

– Ce să mă previi? Nu eşti Seherezada, fata lui Hasan?

– Ba da, luminate, dar numai de vreo 2-3 luni. Nu a fost timp încă de operaţie, că de-abia acuma am terminat cura cu hormoni.

– Hormoni? Da ce dracu eşti tu şi ce caută în burka ta cogeamitea buzduganul?

– Sunt, acum că mi-am depăşit confuzia şi mi-am regăsit identitatea, fata cea mare a vizirului. Ca şi luminăţia voastră şi eu îmi doresc să îl uit cât mai repede pe Ali şi măciuca lui şi zilele astea aştept un medic evreu, specializat oarecum în genul acesta de operaţii, să mă pregătească de măritişul cu luminăţia voastră.

– Măritiş? Măritiş?  Ce nuntă e asta când sula miresei e mai mare decât a mirelui?

– Am zis că ştiaţi. O fi uitat tata să vă spună, dar aparent nu a uitat şi să facă publică ştirea, că tot oraşul aşteaptă vestea cea bună

Brusc Shahriar admise că situaţia nu putea fi, oricât ar fi dorit, cu adevărat rezolvată în modul tranşant în care preconizase.

Analiză situaţia şi veni cu o idee:

– Uite am şi eu o propunere… Hai să le spunem la fraieri că m-ai ţinut la poveşti toată noaptea şi că nu am mai apucat să venim la nuntă. Dacă ţine, le spunem şi mâine la fel, vedem unde ne-o duce treaba asta.

Doar pune-ţi dracu burka aia pe tine o dată, stinge lumina şi stai mai departe…

Pogorârea lui Vadim

Astăzi domnul Vadim Tudor, omul pentru care curul lui Ceaușescu nu avea nici muchii ascuțite, nici iz, autodesemnatul tribun al poporului, după demiterea cu păcănele de la Târgoviște, scatopamfletarul, balamuco-politicianul și președintele de partid ce a visat la o Ungarie mică și fumegândă a dat astăzi colțul.

Singura persoană din țară care a reușit să coalizeze dreapta cu stânga, în 2000, atunci când prin accederea în turul doi al prezidențialelor contra lui Iliescu a reușit să scoată din casă oameni, altfel serioși, la urne, ca să voteze cu cucuveaua, persoana care a despuiat complet naționalismul de bun simț și de lipsă de xenofobie, gazetarul de pulițeală care a sacrificat mii de copaci nevinovați doar pentru a-și scrijeli murdăriile și imunditățile cu care se hrănea ca râma cu bălegar, a predat în fine seara aceasta echipamentul, din motive de homeostazie circulatorie neresuscitabilă.

Astfel anii de liniște de dincolo ai lui Adrian Păunescu, celălalt bard-matahală rezident al artezienelor de pucioasă de pe lumea ailaltă, se termină astăzi când cei doi corifei ai reciclării rahatului se vor reîntâlni, la o saună și la un duel de stihuri omagiale, ca în vremurile bune, în jurul tătucului ciuruit.

Ar fi desigur loc și pentru Ilici, deși surse autorizate ale comitetului de primire pretind că nici măcar Sarsailă nu se grăbește să își aducă încă discipolul, capabil a implementa și acolo un model politic original pe care nici Ucigă-l Toaca nu l-ar putea, se pare, suporta.

Plecarea dintre noi a titanului lasă o gaură adâncă, de coș stors și ne face să sperăm că există totuși și modalități de progres pe scena noastră politică.

Din nefericire, după cum fața zbărcită dar încă animată în regiunea buzelor a lui Iliescu ne arată, procesul se dovedește pe alocuri nepermis de încet.

Cu toate acestea eu zic ca este de bine și nu pot decât să felicit echipa de cardiologi ai spitalului, chiar dacă simt că nu au cu adevărat vreun merit.

O să termin cu una din frazele memorabile ale poetului, când asista la vreun contraatac al Stelei:

”Du-te Dică!”.

Cei trei purceluși, Lup și Scufiță

Celula de criză dura de mai mult de trei ore când, în fine, primordiile unui acord între cele patru figuri politice începură să se întrezărească.

Cabinetul prezidenţial era plin de fum şi preşedintele, domnul Lup, uzase de toată puterea lui de convingere în speranţa realizării unei uniuni, în ceasul al doisprezecelea, a opoziţiei de stânga.

Paradoxal, deşi reprezenta numai 5% din electoratul porcin, Guiţ fusese cel mai greu de convins.

– Noi, Social Progresiştii cu Cozi Spiralate avem un ideal şi, deşi înţeleg şansa istorică pe care contextul actual politic ne-o conferă, atâta vreme când oferta dumneavoastră nu poate asigura partidului, reprezentat prin mine, decât un coteţ din paie, nu cred că sunt şanse de a se ajunge la un acord istoric.

– Oi vrea bârlog pe malul lacului, mârâi Mangaliţă, reprezentantul Mişcării Suinelor pentru Democraţie, o formaţiune de tradiţie adunând peste 50% din sufragiile exprimate în cocinele din mediul urban. Părerea mea este că în oferta domnului preşedinte încapi fără probleme, atât tu cât şi alegătorul, dacă te vizitează vreodată.

– Este dezgustător să mai ai şi pretenţii când ştii prea bine că la ultimele sondaje de opinie ale noastre operatorii sondajului au fost luaţi la bătaie de câte ori ţi-au pomenit numele, preciză şi Grohăilă, reprezentantul puternicului Partid Socialist cu Tentă Liberală a Porcilor cu Caracter.

– Domnilor, reluă preşedintele munca de convingere, în opinia mea oferta noastră acoperă în mod satisfăcător cerinţele dumneavoastră. Este adevărat că în ce priveşte cocina dumneavoastră, domnule Guiţ, structura ecologică propusă ca material de rezistenţă are o proastă reputaţie, pe undeva nemeritată, dar trebuie să admiteţi că în caz de cutremur există avantaje incontestabile. Un alt element deosebit al construcţiei va fi desigur aerisirea foarte bună. Nu vă uitaţi că, aparent, noul sediu din lemn al domnului Mangaliţă poate părea mai avantajos, numai în pielea dânsului să nu fii dacă dă de termite sau de ciuperci…

– Păi Grohăilă de ce primeşte cogeamitea palatul, cu termopane, penthouse şi cramă? că nici măcar nu este clar dacă poate supravieţui următoarelor alegeri interne.

– Domnilor, în calitatea mea de Lup nu eram dator să vă fac nici un fel de propunere. Există la urma urmei atâtea măcelării şi fabrici de cârnaţi despre care aş putea să vă vorbesc dacă aş vrea să vă impun o soluţie. Am dorit însă să vă am aproape în acest efort de coalizare a forţelor noastre de stânga, acum că oficial Făt Frumos a plecat de la guvernare, formând  o aripă tânără şi lăsând guvernul Harapului minoritar. În context, o dată ce Liga gnomilor, Mişcarea pentru Progres a Orcilor şi Falanga Vrăjitoarelor, Zânelor şi Spiriduşilor Nervoşi  mi-au dat deja adeziunea cred că nu este corect să ratăm acest moment unic, pe care îl aşteptăm de atâtea sute de ani, doar pentru că coliba unuia din domniile voastre este de paie, alta de lemn şi alta de piatră.

– Ce piatră, domnule, că e cogeamitea marmură de Carara, mai îngăimă Guiţ, cu vocea totuşi mai stinsă după aluzia prezidenţială privind fabricile de cârnaţi

– Şi să nu uităm că electoratul nostru aşteaptă în continuare ca ziua de Sfântul Ignat să fie declarată în afara legii şi sărbătoarea de Crăciun să fie zi de doliu şi comemorare a victimelor genocidului, accentuă Grohăilă. Ne aşteptăm ca asigurările voastre în ce priveşte noul statut de animale de companie a concetăţenilor noştri să fie respectat în întregime şi pastrama, caltaboşul şi slănina să fie, o dată pentru totdeauna, trecute în afara legii.

– Domnule Grohăilă, în calitatea mea de preşedinte al tuturor, membru onorific al Ligii Lupilor Vegetarienilor şi membru fondator al organizaţiei „Ghandi” a lupilor cu apucături de miei, aveţi garanţia cuvântului meu asumat. Epoca în care era acceptabil să sacrifici porci, oi, vaci şi atâtea animale drăguţe şi folositoare numai şi numai din aversiune de tofu a trecut. Progresul societăţii noastre, acum că tirania prinţilor se apropie spre sfârşit este inevitabil şi sunt absolut convins că, alături de celelalte formaţiuni politice până mai ieri dezbinate, vom reuşi să facem istorie împreună.

Întrunirea se scurgea pe nesimţite către un acord.

Dacă era să fie sinceri cu ei înşişi (exerciţiu la care nu prea excelau, ce e drept) cei 3 porci politici nu se aşteptaseră la condiţii atât de bune din capul locului. O amânare cu 6 luni a Crăciunului pe anul ăsta şi o intensificare a propagandei împotriva hipercolesterolemiei fusese tot ce crezuseră posibil a obţine, aşa că noile condiţii oferite, necum nişte cocine mai adecvate acţiunii militante pe care o duceau, erau condiţii mai mult decât acceptabile.

 

O dată acordul semnat Lup, răsuflând uşurat, scoase din frigider un rulou de şorici şi îşi strigă secretara

– Scufiţa… hai până aici puiule

– Ce e, mârâici? se auzi vocea femeii

– Hai că am rezolvat şi cu flăcăii ăştia, vede-i-aş în wok. Auzi la ei, animale de companie, cred că o să râdă şi cu curul orcile şi gnomii dacă o să le zic să mănânce rucola şi să plimbe râmătorii cu lesa antipurici. Gata, mâine am rezolvat cu nea Harapilă, 10 ani o să joace de-acuma bâza pe ouate cu Făt Frumos la pârnaie.

– Bravo, puiule

– Trebuie să recunoşti femeie, când pune lupuşorul tău osul la treabă se lasă cu lărgire, nu că n-ai şti. Ia vino încoace, că veni vorba ….

– Ce să zic, fleoşc. Aşa îţi spunea mă-ta, în rarele momente în care nu te scăpa în cap, că merge cu o femeie?

– Păi, sincer să fiu, dacă e să mă gândesc bine…

– Băi eu ştiam că ai gâtul, nu neuronul înţepenit. Nu neg că, din dragoste, nu am făcut unele mici indiscreţii cu tine. Dar de ceva vreme tot văd că sari pe mine ca iedul pe căpiţă şi eu mă canonesc tot cu vuittonul de luna trecută, mama ta de obsedat chitros.

– Doar ştii femeie cât de multă treabă a fost. Să rezolv eu treaba asta cu prinţii mâine şi gata, ne luăm o vacanţă, fie în Împărăţia Verde, la safari, fie în cea roşie, la snorkeling.

– Păi dacă tot eşti atât performant să rezolvi atât de multe chestii singur, una în plus nu contează. Oricum nu e timp de frichineală, că trebuie să trec pe la bunica

– Bunica? Ai o bunică?

– Niciodată nu auzi un cuvânt din ce spun. Presupun că urechile alea sunt strict decorative, ca şi căpăţâna de altfel. Vag decorative.

– A, băbăciunea aia căreia îi duci tu Aspacardinul în fiecare joi şi care ţi-a împletit panoul ăla solar pe care îl porţi pe cap. Ce mai face?

– Întreabă mereu dacă mă-ta nu poate face un efort să te primească înapoi, anatomic vorbind.

– Deci nu poate fi vorba de una mică zici.

– Ba da, dar fără mine. Şi dacă ai minte şi fără tine.

 

Grohăilă era destul de nemulţumit.

Vila era într-adevăr frumoasă, deşi părea un pic şubredă şi întreţinerea ei costa o avere.

În plus, de la schimbarea guvernului, nu mai primise nici un fel de înştiinţare privind vreo negociere privind preluarea funcţiilor ministeriale promise. În partid se şuşotea din ce în ce mai făţiş că fusese tras pe sfoară, sau că vânduse mişcarea pentru un conac în plus.

Grupuri de orci şi de gnomi cutreierau străzile oraşelor şi nimic din comportamentul acestora nu sugera că vremea pastramei şi a cârnaţilor trecuse. Şi, judecând după numărul mare de globuri, brazi şi lumini de pe străzi nu prea părea că măsurile privind transformarea zilelor de Crăciun în zile de doliu naţional progresaseră prea mult comparativ cu odioasa guvernare din trecut.

Lăsă, dezgustat, telefonul să sune, deşi când acesta, după un minut, îşi reluă chemarea, răspunse fără chef

– Grohăilă?

– Mda. Care eşti?

– Mangaliţă. Ai auzit veştile?

– Ce veşti

– Despre Guiţ. L-au ridicat azi de dimineaţă.

– Cine l-a ridicat?

– Păi erau vreo doi. Două orci de fapt. Au sunat la uşă şi i-au spus că trebuie să vină neaparat la palat că s-a eliberat o poziţie doar pentru el la prefectură şi că tot guvernul îl aşteaptă. Că numai el, Guiţ, are posibilitatea să îi scoată din criză, dar să se grăbească, că nu au toată ziua la dispoziţie, că mai trebuie să cumpere şi rozmarin, sare, piper şi condimente de pe drum.

– Dubios. Şi i-a crezut?

– Pare că nu. Dar pe urmă unul din ei a început să bată cu pumnul în perete şi acesta s-a prăbuşit. Când au plecat au şi luat de altfel o mână de paie cu ei, că cică au nevoie de ele mai încolo.

– Ciudat, ce crezi că o însemna asta?

– Habar n-am, mai ales că de atunci Guiţ are mobilul închis. Dar hai că te las, că bate cineva la uşă.

Grohăilă închise telefonul fără o vorbă.

Deschise televizorul şi schimbă canalele tăcut. De-abia pe ultimul dintre ele văzu poza lui Guiţ, dar emisiunea părea mai degrabă un material promoţional de la nu ştiu ce fabrică de parizer, decât o ştire adevărată.

Nu apucă să se lămurească pe deplin că auzi câteva bocănituri la uşa de la intrare

Vizorul îi decupă un grup de gnomi, orci şi oameni destul de voioşi. Un pet de ţuică trecea din mână în mână şi unul dintre ei părea a ascuţi ceva.

– Cine sunteţi, nu vă supăraţi, grohăi politicianul prin interfon

– Colegii de coaliţie. Veşti minunate domnule Grohăilă, domnul Lup tocmai a decis că s-a eliberat un post în guvern pentru domnia voastră

– Un post? Ce post?

– Un minister nou, specializat în primirea de pomană. Titlul oficial este de fapt chiar ăsta, Pomana Porcului şi noi am venit să vă ajutăm să depuneţi jurământul

– Ce ciudat, nu am mai auzit de aşa ceva. E pe bune ?

Chicotelile din partea cealaltă a uşii erau din ce în ce mai distincte

– Absolut. Numai că trebuie să vă aranjăm un pic înainte, uite domnul frizer îşi şi ascute briciul, că e ocazie, nu vrem să vă sluțiți singur din greşeală

– Mie nu prea îmi vine a crede. E ciudat, 6 luni fără nici o ofertă de colaborare guvernamentală şi acum, hodoronc tronc, chiar în ajunul marelui doliu naţional de Crăciun mi se oferă să devin Pomana Porcului. Ceva nu se leagă. Plecaţi vă rog de la uşă.

– Asta cu plecatul nu cred că are cum să ne iasă. În plus ţara are mare nevoie de dumneavoastră în această zi aşa că va trebui să intrăm noi după dumneavoastră dacă nu veniţi de bunăvoie.

– Să intraţi peste mine ? Voi nu vedeţi ce castel inepugnabil am?

Un hohot de râs se auzi de la unul din musafiri.

– Ce e de râs? Cine eşti?

– Sunt Hrebencescu. Eu am fost cel care m-am ocupat de achiziţia materialelor, proiectul, concepţia şi construcţia cocinei dumneavoastră.

– Deci ştiţi în mod direct cât de imposibil va fi să intraţi.

– Frate, eu mă mir doar că nu a căzut până acuma. Pereţii sunt achiziţionaţi de la breasla handicapaţilor vizual din Xingho, construcţia a făcut-o un lipovean treaz şi termopanele sunt prinse cu bandă izolantă. Din două băşini o culcăm pe o parte, cu a treia o ia tornada. Prin comparaţie aia de paie a lui Guiţ a fost Taj Mahal

– Fraţilor sunt preşedintele Partidului Socialist cu Tentă Liberală a Porcilor cu Caracter. Am în spatele meu milioane de confraţi gata să se revolte …

– Cred că mai ai doar vreo câteva mii de fapt. Dar nu contează, eu zic să cobori de bunăvoie să îţi ocupi poziţia la guvernare.

 

Lup era mulţumit.

Mişcările politice se încheiaseră şi venise în fine vremea relaxării şi a Scufiţei.

Fiind însă dotat în mod înnăscut cu o perceptivitate deosebită Lup realiză că totuşi acest proiect ar putea decurge uşor anevoios, mai ales că secretara plecase, de 2 săptămâni, la bunică-sa.

La vremea respectivă, sătul de cârâiala continuă a Scufiţei, nu reacţionase prea tare, dar acum, când resimţea destul de apăsat vigoarea masculină stocată de atât de multă vreme, se hotărî să facă primul pas.

Umplu o gentuţă Salvatore Ferragamo cu câteva creme, 21 de rujuri, un bidonaş de parfum Clive Christian’s Imperial Majesty şi alte câteva nimicuri şi porni spre vila bunicuţei.

Era destul de târziu când sună la uşă, fără a primi răspuns, obicei neplăcut pe care Scufiţa îl mai avea câteodată. Uşa fiind totuşi deschisă („neglijentă ca de obicei”, gândi el) preşedintele intră şi, adulmecând scurt, porni spre dormitor, mai excitat decât un somon ajuns la izvoare.

O formă dulce şi primitoare de femeie îl aştepta şi, grăbit şi pasional, o cuprinse în braţe:

– Bună scumpa mea, mi-a fost dor

– Şi mie, şi mie. Dacă ai şti cât de dor, aproape uitasem cum este.

– Nu mai vreau să ne certăm niciodată. Am fost un porc, nu un Lup.

– Nu-ţi fă griji dragul meu, bine că ai venit, bine că eşti aici. Ia-mă toată !

– Te iau…. Dar spune-mi iubito, ce e cu vocea asta atît de groasă?

– Este parţial de la excitare, parţial de la  operaţie, dar mai ales ca să pot să- mi fac pasiunea mai bine auzită

– Dar urechile astea de ce sunt atât de mari şi relativ inegale?

– Ca să te pot auzi mai bine, în special când vii din dreapta

– Ai făcut ceva şi la sâni că parcă sunt mai mari, ceva mai pufoşi şi în altă parte…

– Mi-au scăpat din sutien, voinicule

– Dar ochii, de ce sunt atât de mari şi sclipesc în noapte?

– Aşa i-am cumpărat

– Dar dinţii, aoleu ce caută dinţii pe noptieră?

– Lasă că vezi acuşi că e mai bine aşa, Ţucă mică

Trupul lui Lup se zbătea din ce în ce mai tare, încercând să scape din strânsoare. Din păcate pentru el însă, aşa cum nici buldogul nu scapă vreodată din gură vânatul, nici baba nu se lăsă cu una cu două, fiind nevoie de un al treilea număr pentru a rupe încercuirea.

După un pupic sau două, primite în plin, profitând de puterile din ce în ce mai stinse ale femeii, ieşi, împleticit, pe uşă, confuz dar în acelaşi timp hotărât să afle, o dată pentru totdeauna, pe unde umblă Scufiţa nopţile, când nu e cu el.

Şi hotărât să nu mai calce prin casele babelor noaptea, măcar ca să nu-i iasă, cândva, vorbe.

Veşti bune şi veşti rele

O veste bună care se tot vehiculează în ultima vreme este aceea că salariile medicilor, dar şi ale bugetarilor în general, se vor majora. Şi că majorarea va fi, de data aceasta, una care contează (chiar dacă nu va rezulta în cine ştie ce val de imigranţi cu diplome, doritori să se îmbogăţească, pe meleagul nostru).

De altfel pentru o parte din bugetari, demnitarii, problema s-a şi rezolvat, har domnului, printr-o ordonanţă de urgenţă.

Ceilalţi bugetari mai au doar de aşteptat oleacă, până ce parlamentul, în înţelepciunea sa, va vota noua lege a salarizării (medicii, profesorii, poliţiştii şi pompierii nefiind subiect nici de ordonanţă, nici de urgenţă)

Sume destul de mari sunt vehiculate în presă, ca şi categoriile de şeptel cărora li se va umple troaca cu lucerna de la buget.

Deja mă gândesc să trec la motorină aditivată, dar…

Dar sunt totuşi câteva mici probleme

O primă problemă ar fi una generală, legată de destinul general al legilor în Românica. Acestea se împart în mare în două, respectiv în cele care sunt implementate şi cele care nu ajung să fie implementate vreodată (cum ar fi cea care stipulează că educaţia ar trebui să primească 6% din PIB)

O a doua problemă este legată de faptul că toată această creştere este condiţionată de alte manevre politice, gen acceptarea noului cod fiscal. Ceea ce lasă desigur loc supoziţiei că, în caz de nenorocire, bugetarii vor primi aceeaşi valută botswaneză dintotdeauna, dar şi identitatea celor responsabili politic (desigur alţii decât cavalerii social democraţi) pentru asta.

A treia problemă este legată de instituţiile internaţionale care, probabil, vor presa cu putere ca toată această generozitate financiară să fie minimalizată, amânată şi compensată cumva. Din punct de vedere al băncilor centrale ţările responsabile îşi hrănesc populaţia cu un pumn de orez pe oră, nu cu creşteri bugetare şi îşi diminuează deficitele la minimul strict necesar stipendierii investitorii străini, aşa că mă îndoiesc că nu vor reacţiona viguros la elaborarea, dar mai ales la implementarea unei eventuale legi

A patra problemă este legată de calendarul eventualelor creşteri salariale. Atingerea sumelor promise este proiecată, ca de obicei în cazul creşterilor de la noi, undeva în viitor, oricum după alegeri. Ca urmare sumele în plus de care se vorbeşte vor fi constituite dintr-o mică creştere palpabilă de către botul bizonului şi o a doua, mult mai consistentă, imaginară şi supusă toanelor principalelor caracteristici ale politicianului român – bunul simţ şi respectarea promisiunilor. Ceea ce va face, mai mult ca sigur ca, din cele 70 % creştere, 10 % să fie bănuţi pe card şi 60% plătibili la pulivară, după alegeri.

Şi asta numai dacă nu o veni un altul ca Băsescu care să explice clar că de fapt bugetul, situaţia internaţională, indicii bursieri şi responsabilitatea lui politică îi cer să taie de fapt salariile şi pensiile.

În fine ultima problemă şi probabil cea mai importantă este aceea că bătălia politică de la noi nu permite nici unui partid să îl lase pe celălalt să marcheze puncte electorale mărind salarii sau pensii. Câtă vreme numele lor nu vor fi asociate electoral cu creşterea, făţiş sau mai puţin făţiş, toate celelalte partide vor conlucra să omoare capra socialdemocrată, aflată în curs de hrănire cu electorat pentru două legislaturi.

Motiv pentru care tare mă îndoiesc că o astfel de lege va trece prin toate fazele până la alegeri.

După care, desigur, nu se va mai interesa nimeni de tăntălăii cu balele scurse în aşteptarea creşterilor promise.

Poate mă înşel, cine ştie, dar eu personal nu am început încă cheltuirea milosteniei guvernamentale pentru că eu nu cred că aceasta va fi vreodată mai mult decât praf aşezat pe ochii noştri holbaţi.

Bela şi Bestilă

Era aproape de ora prânzului când Bela termină de aranjat sprânceana stângă.
Practic era aproape gata, cea dreaptă nedându-i de obicei atât de mult de furcă. Sigur mai rămăseseră de terminat aplicarea fondului de ten, fardarea, conturarea genelor, cuantificarea rimelului şi definitivarea coafurii, dar, având în vedere că era deja epilată şi că Gaston o aştepta de numai o oră, era optimistă că va ajunge la întâlnire într-un interval de timp rezonabil.
Surorile sale se treziseră, aşa că mai avea doar vreo două ore disponibile până ce acestea vor urca să îi reamintească că şuviţele nu se potriveau, că machiajul este prea strident şi că Vuittonul ei puţea de la o poştă a fabrică de paporniţe tailandeză.
De când mama plecase cu stripperul, după pierderea ultimelor alegeri, relaţiile dintre surori erau destul de tensionate, fie numai pentru faptul că, deşi erau tustrele frumoase, frumuseţea surorilor mai mari era de un tip extrem de discret, interior, după cum le repeta mama, ca atare extrem de greu de sesizat de bărbaţii superficiali ai epocii.
Câtă vreme tatăl lor fusese senator faptul nu avusese vreo importanţă, existând în permanenţă un oarecare număr de tineri capabili a sesiza această susmenţionată drăgălăşenie a firii lor, dar cumva, de când se pierduseră alegerile, nemaivorbind de atacul balauresc al DNAului, aceştia dispăruseră din jurul fetelor ca veveriţele de lângă o vulpe flămândă.
Mai norocoasă, mezina continua să aibă aventuri şi întâlniri, ceea ce tensiona relaţiile dintre fete, mai ales că explicaţiile date acestui fenomen erau destul de diferite.
Lara şi Iona erau convinse că excesul de cochetărie, ţinutele prea decoltate şi calitatea superioară a emolienţilor folosiţi de Bela explicau această discrepanţă mai degrabă decât coroiala, aspectul interesant al privirii (vulgarizat de mezină ca fiind de fapt „şaşiu”) sau formele prea viguroase asupra cărora tot insista fata mai mică.
Uşa iatacului se deschise şi surorile intrară în budoarul Belei.
– Vezi că te aşteaptă prăpăditul ăla de două ore, observă Iona, învărtindu-şi ochiul mai leneş prin cameră. L- am ţinut noi de vorbă cât am putut, dar pare destul de agitat
– Eu nici nu înţeleg ce vezi la el, zău aşa, îşi băgă nasul de tapir în discuţie şi Lara. Nu este nimic de capul lui, are o conversaţie ternă şi monosilabică şi eu zic că nu e nici măcar frumos, oricât şi-ar gelui el barba.
– Ce-ţi veni soro, iar ţi-a tras ţeapă prietenul tău imaginar? Încearcă să nu te uiţi prea mult la el dacă vrei să mai rămână, contratacă Bela. Ce aveţi cu băiatul, e de neam bun, călăreşte un roib cu toate opţiunile pe el şi nu ciupeşte de fund de la prima întâlnire. Ce poţi cere mai mult unui cavaler?
– Oricum nu ştiu ce îţi trebuie ţie întâlnire astăzi. Pare că se întoarce tata. Cică a scris nu ştiu ce volum la mititica şi urmează să îi dea drumul, cel puţin asta bodogăneau ăştia pe la televizor.
– Şi ai timp să îi crezi? Crezi că Şuviţă Împărat o să îi dea drumul din ghearele vrăjitoarei Kove cu una cu două, după ce l-a porcăit în scandalul gondolelor toată campania electorală?
– Nu ştiu ce să zic, dar dacă vine o să îi cerem să ne ia şi nouă nişte straie mai de soi, ba să treacă şi pe la Sephora, că ne-am săturat de atâta ghinion cu bărbaţii.
– Fetelor, mai lăsaţi-mă în pace cu asta, v-am zis că ghinionul vostru este doar că oamenii au vedere tridimensională. Mergeţi naibii în Emirate că vă lasă să purtaţi iaşmalâc şi poate aveţi noroc pe acolo de vreunul mai încet la minte.
Plăcuta conversaţie ce se anunţa fu întreruptă de zgomotul uşii de la intrare.
– Cine eşti tu, puroi cu barbă, şi ce cauţi cu curul ăla ţepos în fotoliul meu? Tună vocea, nemodificată a senatorului
– Bună ziua, scuzaţi, domnule Pontovan. Mă numesc Gaston, o aştept pe fiica dumneavoastră să coboare şi cred că m-a furat somnul.
– Care fiică? Iona, Lara ? întrebă cu o urmă de speranţă în glas Pontovan.
– Nu, aia antropomorfă, Bela.
– Da, ce să zic, îmi cântă sufletul. Ştii ce e chestia aia jumate lemn jumate metal?
– Ce?
– Chestia aia dreptunghiulară, ca o discontinuitate în zid
– ???
– Fără de care ţi- ai vedea calul, cu care, a propos, semeni ca două căcăreze ale aceluiaşi berbec
– Uşa.
– Da, că bine îi zici. Ia vezi dacă scărţăie când funcţionează şi mai ales cum arată de la peste un kilometru
– Dar Bela …
– Bela, dar fără coaie, sau iei viteză, cu coaiele la locul lor?
– Mă scuzaţi domnule se…
– Tot aici eşti?
Când fetele coborâră scara Pontovan se legăna pansantiv în fotoliu şi afară se stingea treptat galopul calului.
– Tatăăă, răsunară în cor atât vocea cristalină a Belei, cât şi nechezatul Ionei şi scârţâitul ascuţit al Larei. Ai scăpat !
– Mi-au dat drumul, ce să facă. Au înţeles în fine că a fost o eroare judiciară. Mă rog, m-a costat ceva, dar au înţeles.
– Ne-a fost dor tată. Mai ales că mama a plecat să se regăsească şi cu conturile blocate…
– Eh, mai avem conturile off shore din Împărăţia Verde, acţiunile la fabrica de baghete magice, nu stăm rău. Ziceam că v-aţi măritat până acum.
– Eu, mie nu îmi trebuie bărbat, bâgui Iona. M-am lămurit, sunt prea păroşi, miros urât şi doresc toţi acelaşi lucru
– Da, să – ţi laşi părul în faţă, murmură Bela
– Eu am avut câteva oferte serioase, spuse un pic cam prea repede Lara, dar mă tem că inima mea este încă o fortăreaţă încă necucerită
– Da, dar din păcate amplasată exact lângă leprozerie, completă la rândul ei Bela
– Şi tu Bela, nu îmi zi că fortăreaţa ta mai are uşile etanşe, glumi senatorul
– Nici una, tată, dar nimic serios. A propos unde este Gaston?
– Cine? A urangutanul ăla cu cercel în ureche? L-am pus să dea o raită să verifice dacă pământul este rotund. Nu îmi plăcea, tu fato meriţi măcar un cavaler adevărat, nu te pot lăsa să studiezi primatele.
– Da? Mie îmi plăcea…
– Anyway, uite care e treaba. Mi-au dat ăştia drumul aseară, dar nu mai era nici o caleaşcă până mâine aşa că am luat-o pe jos. Proastă idee, dar mă săturasem de zidurile alea aşa că am luat-o la pas. Cred că m-am rătăcit la un moment dat pentru că, atunci când nu am mai văzut panourile cu „aici sunt galbenii dumneavoastră”, am realizat că nu mai sunt pe autostradă, ci am ieşit în coclauri. Noroc că am dat de un castel. Supercastel, cu vedere la lac, ponton, mansardat, cu foişor, mă rog, ce aveam şi noi în plan dacă nu fura Şuviţă alegerile. Am bătut la poartă şi am fost primit de stăpân, un baron local fără notorietate la nivel naţional, dar destul de bazat. Om de încredere în partid, şeful la toate consiliile din comitat şi titularul contractului de bătucire al drumurilor din zonă. Un om deosebit. M-a ţinut la el toată noaptea, numai pe JB şi caviar, numai că, după ce s-a culcat a fost un mic incident. Ştiţi mica mea problemă psihologică, cea care m-a făcut să intru de altfel în politică, nu?
– Cleptomania? Întrebă Lara
– Mda, aia. Eh, am avut ghinion şi m-a prins când îi răscoleam prin sertare. Acuma omul avea dreptate să se enerveze, dar nu cred că avea dreptate în ce povestea el de ţăruşi încinşi, gârbaci şi cur, aşa că i-am promis, oarecum, că o să îi trimit pe una din voi să îl ia de bărbat.
– Eu ! Eu ! se auziră simultan vocile Larei şi Ionei.
– Da cum de nu era însurat? observă temătoare Bela
– Să zicem că unele mici detalii ale aspectului său fizic sunt uşor neconvenţionale, explică, un pic prea repede, Pontovan. Oricum, nu contează, a zis că dacă nu ajunge una din voi până diseară la castel îl trimite pe Alioşa, recuperatorul lui uzbec, să planteze panseluţe pe curul meu, deşi am încercat să îl asigur că strică probabil răsadurile acolo. Aşa că fetelor, nu avem de ales… Cum facem, tragem la sorţi sau o luăm în ordinea vârstei?

Bestilă se aranja cu grijă pentru întâlnirea pe care, nu se îndoia, senatorul avea să o onoreze.
Cu o seară înainte mica demonstraţie a lui Alioşa de dezrăsucire a coarnelor berbecului fusese destul de convingătoare, dacă ar fi să se fi luat după clănţănitul de castaniete al  gurii lui Pontovan.
Aparatul de ras ocolea cu grija şi îndemânarea unui pilot cu experienţă numeroşii negi şi veruci de pe faţă, încercând să dibuiască smocurile de păr de-o parte şi de alta ale cicatricii şi reuşind într-o oarecare măsură. Părul fusese prins cu grijă într-o codiţă cochetă, scurgându-se ca o cascadă de la polul cel mai decliv al cheliei până la umeri, făcând un unghi greu sesizabil de departe cu coloana uşor scoliotică. Îşi tunsese cu grijă sprâncenele, atât cele de la ochiul bun cât şi pe celelaltă şi pieptănase cu cochetărie smocurile de păr din urechi. Dinţii din faţă jos, singurii, sclipeau de albeaţă, făcând un contrast cochet cu vârful limbii, mereu în tentativă de a evada din celula prea strâmtă a gurii.
„Da, arăt bine” constată el atunci când îşi trase redingota aurie, perfect asortată cu ciorapii sclipitori de sub pantalonii poate un pic cam scurţi. Nimic ce o cămaşă siclam, de firmă, nu ar ascunde şi alesese special această culoare din respect pentru pantofii de gală, portocalii.
„Dacă nici eu nu sunt gigolo, atunci le-a pierit sămânţa” cugetă el atunci când, în sfârşit, coborî să deschidă uşa, care suna de câteva minute.
Lara era şi ea cocheţică. Un machiaj inteligent ales reuşea, la lumină frontală, să atenueze nasul puternic şi decolteul era atât de adânc încât un bun observator ar fi putut zări zona de inserţie a sânilor, sprijiniţi de corset. Ţinuta era sfielnică şi totuşi îndrăzneaţă, ca şi fata, care ţâşni brusc în antreu, ţipând
– Nu mă viola, sau măcar dă-mi un gin tonic înainte !
– Mai degrabă mi-aş viola iapa. Cine eşti tu, cercopitecule?
– Sunt fata lui Pontovan, Lara. Zicea tata că ai decis să îi dai drumul ca să beneficiezi de nurii mei, ştrulubaticule
– Mai mulţi nuri are el, ce dracu la voi s-au scos oglinzile în afara legii? Serios, e la mişto? Sunt la „Camera ascunsă”?
– Nu, omule, sunt Lara, fata senatorului.
– Oi fi, dar eu am zis că mi-o trimite pe aia fără branhii. Nu te supăra dar tu eşti la frontierele chirurgiei estetice şi tare mă tem că nu ai primi viză de intrare. Spune-i lui taică-tău să trimită, dacă are, vreo fată zămislită cu o femeie şi nu cine ştie ce coş o fi primit de la grădina zoologică. Alioşaaaa ! Avem probleme.
Ajunsă acasă Lara încerca să îi explice senatorului:
– Tată eu am fost cât se poate de aranjată şi de drăguţă. Îmi luasem şi poşetuţa aia argintie, eram cu balerinii noi şi nu mă rujasem excesiv. Cred că omul este de fapt misogin, asta e, urăşte femeile, de m-a putut izgoni. Sau homosexual. A zis să o trimiţi pe Iona.
A doua seară Bestilă nu mai era la fel de cochet. Deschise totuşi uşa, numai şi numai ca să o constate, proptită în sonerie ca o orcă eşuată pe o plajă, pe Iona.
– Ho, nu mai suna aşa că nu e cofetărie aici… Cine eşti ?
– Iona, fata lui Pontovan. Am venit la violat, dar să ştii că sunt fată mare, nu am de gând să mă las şi oricum trebuie să îmi dai în prealabil o floare
– Floare? Mănânci şi salată deci? Şi despre ce violat vorbeşti că dacă nu ai vorbi din când în când nu aş putea găsi nici locul …
– Mi-a spus tata să vin, am venit, acuma fă-ţi poftele cu mine, ce să fac
– Ce pofte, femeie, că se curbează lumina când trece pe lângă tine. Dacă mai faci un pas spre mine intru în atmosferă. Şi zi-mi ce ai la ochi?
– Mascara Guerlain
– Mai bine puneai o mască obişnuită. Vezi cu vreunul ?
– Mda
– Uite atunci, acolo e poarta şi zi-i lui tac-tu că, după ce termină de rupt lemnele de foc cu caratele, îl trimit pe Alioşa la el.

Trecuse o săptămână de când se mutase Bela.
Alioşa se dovedise un om neplăcut, dar în felul lui convingător.
Uşor deviant din punct de vedere sexual, dar fusese şi vina lui Gaston, care sărise cu cavalerismul său caracteristic să o apere; cine ar fi crezut că mişcările de wado kai aplicate uzbecului ar fi reuşit să trezească în acesta atâta pasiune. Fapt este că, după aceea, influenţat şi de usturimea dosnică de care se tot plângea Gaston, Pontovan a ajutat cu mâna lui la împachetarea lucrurilor Belei.
Nu putea uita mica gafă pe care o făcuse atunci când Bestilă îi deschisese uşa şi, deşi se clarificaseră între timp că nu nimerise la Grădina Zoologică, ceva îi spunea că egoul omului ar fi putut avea de suferit, oricât a insistat ea că de fapt gorilele au ceva sexy şi că îngrijitorul la care se referise este valetul.
Bestilă părea la fel de atras de ea ca orice alt bărbat pe care îl cunoscuse.
Nu o violase, deşi încercase în prima zi; un anume chicotit însă, în momentul în care acesta îşi dezbrăcase chiloţii cu picăţele determinase adormirea subită a şopărliţei ce părea a foşgăi prin lanul de mărar exhibat (sau cum îi plăcea el să o alinte – dragonul care scuipă pârjol).
Ulterior, înţelegând cu cine are de-a face, Bestilă schimbase abordarea.
Unul din secretele lui ascunse, fără îndoială vreun blestem de la o zână misandră, îi făcuse dragonul extrem de sensibil la chicotitul feminin, practic o biată unealtă folositoare doar la eliminarea excesului de bere.
Ca atare omul decisese să rupă blestemul, fiind convins că numai un sărut ar putea elibera dihania din lanţurile invizibile în care era ţintuită.
Cum Bela nu se grăbea cu sărutul, în ciuda a proposurilor subtile, Bestilă devenise un bun ascultător, aproape la fel de bun pe cât era Bela de talentată la vorbit.
Aştepta cu orele ca femeia să îşi termine toaleta, adesea numai şi numai ca ea să înceapă demachierea.
Ştia că este de vină încă dinainte de a înţelege pentru ce anume şi se obişnuise să poarte haine de firmă în culori închise, ciorapi asortaţi, cămăşi cu rever şi ac de cravată.
Gătea, îi făcea ceai cald şi ajunsese să fie expert în absorbante, ojă şi fond de ten. Ieşea din ce în ce mai rar cu băieţii şi asta doar dacă nu era concert de harpă, expoziţie de ceramică, vernisaj de artă modernă sau zi de mambo la sală.
Îl concediase pe Alioşa din motiv de căutătură obraznică şi ratase pănă şi meciul cu reprezentativa Mordor, toate numai şi numai pentru a-i demonstra iubitei că merită acel sărut pe fruntea balaurului adormit.
Dar de fiecare dată când venea vremea de violat, de fiecare dată când lenjeria zbura pe ferestre şi reptila începea să dea semne de viaţă, chicotitul Belei se prăvălea asupra ei ca o ninsoare de primăvară pe un ghiocel mult prea fraged.
De-abia după 3 luni Bestilă şi-a dat seama că ceva mergea foarte prost.
Era, ca de obicei, la coadă la farmacie să cumpere nişte creme (de mâini, de ochi, de noapte, de zi şi cu gălbenele) când realiză brusc că nu mai vrea acasă. Că îi este dor de mahmureala dimineţilor de după meci, că nu a mai pus mâna pe zaruri de anul trecut şi că, dacă mai coboară o dată capacul la toaletă, va înebuni.
Un plan malefic îi încolţi în cap…
– Dragă Bela, uite la ce m-am gândit eu
– Mda, gânditul e punctul tău forte… Ai luat totuşi un Algocalmin, preventiv, sper
– Aşa e dragă. Uite ce zic eu… Presupun că nu te-ai răzgândit în ce priveşte ciufulitul balaurului ?
– Nu pun eu buzele pe guşterul ăla nici să curgă din el miere
– Mda, aşa bănuiam şi eu. Uite însă ce zic… Ţie nu ţi-e dor de tac-tu? Că nu cred că este corect să te ţin aici numai pentru mine şi alţii să nu se bucure de radierea ta
– Ce să caut la tata… După ce mi-am lăsat reputaţia aici, Gaston şi-a lăsat virginitatea în făcăleţul lui Alioşa, ce mă mai aşteaptă pe mine acolo ?
– Eh, nu e chiar aşa… În primul rând tu eşti o femeie elevată, de idei, mult deasupra taclalelor lumii. În al doilea rând tu eşti o încântare şi o bucurie pentru privilegiaţii care ajung să te cunoască. Şi nu în ultimul rând simt că ai nevoie de un pic de spaţiu, pe care poate eu nu ţi-l pot oferi întotdeauna.
– Lasă măi prostiile. Mi-e bine aici. Mai bine zi-mi, sper că nu ai uitat să îmi iei şi o forfecuţă de la farmacie.
– Nu aveau, dar mai caut. Dar zi, puiule, serios, ce zici, du-te până la ai tăi, mai vezi ce simţi acolo, şi dacă vrei să te întorci te aştept, nu-ţi fă griji.
Discuţia dură câteva zile, dar într-un final Bela acceptă că nu este o idee atât de proastă. Mai ales că, în graba plecării, când cu Alioşa, îşi uitase moaţele, ursuleţul şi trusa de manichiură acasă.
A doua zi fiecare cu treaba lui.
Bela pe drum, cu cadouri pentru cei dragi şi cu veştile bune.
Bestilă cu lăcătuşul să schimbe iala şi pe seară la pet shop, să cumpere dobermani.
Reunirea cu familia a fost emoţională.
Pontovan fusese numit din nou baron local şi contractele reîncepuseră a apare aşa că vila era plină de admiratori şi curtezani ale fetelor mai mari.
Gaston părea un pic rigid, deşi nu atât de rigid pe cât fusese în ziua plecării şi se dovedise un pic prea imaginativ în momentele în care şi-a dat cu presupusul în ce priveşte programul Belei în lunile care trecuseră, ca să fie iertat.
Mama, doamna Pontovan hotărâse, a doua zi după numire, să îi mai dea soţului ei o şansă şi ea a fost cea care, după o săptămână de vizită, i- a sugerat fetei să se întoarcă la bărbatul ei
– Bela, draga mea, eu zic că e momentul să te întorci la Bestilă; poate că e momentul să lucrezi un pic la relaţie, că din ce îmi zici pare o persoană cu multe atuuri
– Da, mamă, nu este, dacă fac abstracţie de miros, aspect, intelect, voce şi apucături, un om rău, dar are o obsesie cu pupatul şerpişorului său narcoleptic
– Ce să zic, fata mea, de parcă până acuma nu ai mai suflat în lighioană; nu fi fraieră, nu mai pui mâna pe aşa prostănac cu ventil, ascultă-mă pe mine
Semnificativa discuţie fu întreruptă de strigătul fetelor mari de jos
– Mamă, Bela veniţi repede, este Bestilă la televizor
Coborâră degrabă, numai şi numai pentru a vedea ultimele imagini ale reportajului, arătându-l pe Bestilă căzut printre răsadurile de trandafiri din curtea castelului, aparent nemişcat.
– Reporterul zice că, de când a fost părăsit de Bela şi în lipsa unui sărut din dragoste adevărată, omul agonizează. Că de fapt şi de drept acel sărut ar elibera din străfundurile lui un prinţ roşcovan, de mult prea multă vreme ascuns, capabil de vitejie dar mai ales de dragoste.
La auzul cuvântului „prinţ”, dar mai ales „roşcovan” Bela se năpusti în caleaşcă şi, câteva ore mai târziu era în faţa castelului, privind uşor temătoare la cei doi Huskies care o mârâiau prin gard.
– Bestilă, Bestilă, am venit… Te-am ales … Sunt gata să eliberez roşcovanul, de o fi să-l mozolesc o oră. Zi-mi că n-ai murit !
– Bela… Bela… Bela şi mai cum? Se auzi, împleticită, dintre răsaduri, vocea beţivului
– Bela, iubita ta; fata lui Pontovan
– Cred că mă confundaţi domnişoară, eu nu sunt Bestilă, nu trag să mor şi nu am cheia de la poartă. Lăsaţi că vă chem eu când o găsesc, staţi zilele astea pe lângă telefon, pa
De-abia spre seară a înţeles Bela că omul vorbea serios.

Imigraţia siriană şi meleagul dacoget

De câteva săptămâni ne lovim, la nivel de opinie publică, de o realitate neaşteptată.

Nişte oameni cărora le-ar sta mai bine la ei acasă, sau oriunde altundeva cât mai departe de noi, pentru că sunt negricioşi, se îmbracă ciudat şi, conform unor cunoscători care ne-au relatat asta, îşi bat, violează şi batjocoresc femeile, taman aceşti oameni par a se fi hotărât să ne invadeze ţărişoara şi lebensrahmul.

Sigur există aici o mică dilemă morală, cauzată de faptul că, sub pretextul că la ei acasă este război civil, oamenii sunt omorâţi, bătuţi, înfometaţi şi abuzaţi, toţi aceşti negricioşi pretind că sunt refugiaţi.

Şi este cam urât să abandonăm refugiaţii, naufragiaţii sau sinistraţii.

Din fericire ne uităm iarăşi la ei şi ne hotărâm : sunt urâţi. Sunt dubioşi. Sunt prea tineri. Ar putea să lupte de fapt, laşii dracului. Sunt cam terorişti, sigur au bombele cu ei, uitaţi-vă la moacele lor. Şi au chef de viol, cum să nu aibă, că doar asta fac toată ziua oamenii prin Siria, Yemen, Arabia şi mai doamne iartă-ne unde au ăştia ghetourile alea de le zic „ţări”.

 

Sigur ca naţie am trăit în urmă cu decenii şi o realitate diametral opusă.

În care de-ai noştri treceau Dunărea înot ca să ajungă prin Iugoslavia în occident.

În care ceream azil politic cum ne coboram din autocar.

În care am migrat, chiar după revoluţie, cu avionul, maşina, trenul şi şatra în alte ţări mai primitoare, în speranţa privilegiului de a le culege căpşunile şi a le şterge bătrânii la cur contra salariului minim.

În care câte unii de ai noştri au violat, au furat şi au ucis şi tare ne-am mai supărat de generalizarea cu „românii au făcut şi au dres”. Şi am deplâns xenofobia unor italieni de a omorî vreun român sau naţionalismul vinovat al francezilor de a bate vreun ţigan surprins cu portofelul în mână.

Trăim actualmente realitatea că peste un sfert din forţa noastră de muncă s-a aciuit pe la alţii, fără a fugi de război cât de PSD, Băsescu, inflaţie, autostrăzi neterminate, manele, taxe şi ciocoism.

În acest context se pare că frica noastră nu este, cum ar trebui, că s-or prăbuşi Carpaţii, erodaţi după defrişarea şi vânzarea la negru a ultimului copac, nici că ne-o inunda Marea Neagră, sătulă şi ea de manele, seminţe şi peturi goale şi nici că s-o surpa spontan peste noi coşmelia asta naţională în care nu mai deretică de mult nimeni ci taman aceea că o mână de sirieni vor năvăli cu preşul de rugăciune sub braţ şi sulile în erecţie ca să ne violeze femeile şi stilul nostru invidiabil de trai.

 

Tare mă tem, dragi concetăţeni că totuşi realitatea este foarte diferită.

O ţară ca a noastră este relativ invulnerabilă la imigraţie, câtă vreme o zi de trai pe meleagul nostru ar putea face mare parte din potenţialii imigranţi să ceară repatrierea de urgenţă.

Căci ce oameni normali ar dori să se stabilească în republica noastră baronieră, să aspire la salariile şi pensiile noastre, la serviciile noastre sociale şi la stilul nostru de viaţă?

Până şi nouă, celor născuţi aici, ne-au trebuit zeci de ani şi mii de sticle de băutură să ne adaptăm, ce ne-ar face să credem că alţii, fie ei refugiaţi din calea unui război devastator, şi-ar dori experienţa?

În plus dacă este să punem lucrurile la punct în domeniul violurilor, statisticile arată că momentan nici o ţară musulmană nu se află în primele 10 în ce priveşte numărul de violuri pe cap de locuitor. Este adevărat că aceste statistici se referă la violurile reclamate la poliţie şi includ sau nu violul marital dar, interpretate ad literam, sugerează că refugiaţii, în migraţie spre Europa, mai ales spre Suedia şi alte ţări nordice fruntaşe în clasament ar trebui, mai degrabă, să îşi protejeze femeile proprii.

 

România anilor noştri are, pe lângă multe alte probleme, şi o problemă demografică. Populaţia noastră a scăzut continuu şi a îmbătrânit în cei 25 de ani de la revoluţie (mulţumim Iliescu, Băsescu, PSD, PNL, PDL şi restul găştii politice pentru asta). Numărul de pensionari creşte permanent, în ciuda eforturiloor sistemului de sănătate şi de asigurări sociale de a-i mai reduce numeric, iar familiile, mai ales cele de condiţie şi educaţie, fac din ce în ce mai puţini copii. Tinerii valoroşi şi capabili pleacă din această ţară ca sardinele din faţa unor foci flămânde.

Eventualele măsuri politice care ar putea contrabalansa toate acestea se lovesc de câteva obstacole majore – nu există comisioane de încasat, nu există efecte vizibile care să stârnească interes electoral şi necesită politicieni deştepţi şi responsabili, nu cârnaţi de doi lei hăituiţi de DNA, pentru a fi implementate.

 

Ca atare, dacă s-ar găsi câteva mii de fraieri care de bunăvoie sau de nevoie ar vrea să se stabilească pe la noi, să accepte salariile noastre de mizerie şi bucuria traiului contemporan între înzăpeziri şi caniculă, plătind taxe şi creând valoare, zău că eu personal nu văd vreun răi în asta, chiar dacă, aşa cum este meleagul împânzit de centre de comercializare a lumânărilor şi acatistelor, şi-or face şi ei câteva moschei în care să gâjâie pe păsăreasca lor rugăciuni pentru divinitatea lor cu turban.

 

Doar că, repet, nu cred că oamenii ăştia, sau alţii că veni vorba, or să îşi dorească vreodată ce are, în acest moment, ţara noastră să le ofere.

Ce enervează Cucu

Când luăm un grup de musulmani antipatici (fie ei terorişti, adepți ai legii Sharia, misogini sau mai ştiu eu cum) şi îi considerăm reprezentativi pentru islam ne expunem ca şi alții la rândul lor să aleagă fel de fel de creştini, de la ortodoxii noştri violatori din Văleni de Vaslui, mormonii din Utah sau catolicii aruncători de bombe ai IRA şi să îi prezinte ca fiind reprezentativi pentru creştinism.
Mie personal apartenența la o credință sau alta (cu excepția singurei adevărate, cea față de Sfântul Polonic al cărui pontif am onoarea să fiu) mi se pare o cretinătate din motivul destul de evident pentru mine că Dumnezeu, fie cel cu turban, cel cu cuie în mâini sau cel coborât din Nirvana nu există deloc, fiind doar o soluție găsitâ de oameni şi de omenire în scopul de a accepta noțiunea de moarte.
Dacă ar exista Dumnezeu, necum în varianta implicată în viața noastră a oamenilor, lui Băsescu îi cădea o grindă în cap din primul an de mandat, Iliescu era fugărit de Sarsailă în direct la TVR imediat după mineriadă şi Jehova al evreilor i-ar fi înfipt două trăsnete în cur lui Hitler din prima zi în care i-a spus lui Himmler “frate, gazul ăsta, ştii la ce-ar merge?”.
Dacă exista Mahomed şi era atât de pizdos cu ghiaurii pe cât cred habotnicii musulmani că este, acum ar fi patrulat portavioanele palestiniene pe Potomac şi jihadiştii din Philadelphia ar fi aruncat în aer moscheile locale şi nu viceversa.
Deci Dumnezeu nu există în nici o variantă şi este numai un pretext de a elibera cu impunitate morală bestia din om, lipsa de empatie, aroganța şi certitudinea autoinsuflată şi ridicolă a fiecăruia din noi că suntem mai buni decât semenii noştri.
Pentru că, dacă am avea bunul simț să ascultăm, sâ gândim, să judecăm, să ne punem în pielea altora şi să acceptăm că suntem diferiți cu toții dar dominați de aceleaşi elemente morale de bine şi de rău, de cuviințâ şi de iubire am putea, se încrețeşte pielea pe mine de oroare, să colaborăm şi nu să ne concurăm. Să ne acceptam unii pe alții, nu să ne suspectăm. Sa ne completâm, nu să ne excludem.
Dar nu, pare că moda zilei este să tot pisăm şabloane dubioase, propagate de persoane şi organizații care sărăcesc dacă este pace şi să migrăm spre propria noastră Sharia şi propriul nostru talibanism ale intoleranței şi paranoiei de a vedea sălbatecî, intruşi şi violatori unde de fapt sunt numai semeni în suferință.
Ceea ce enerveaza pe Cucu.

Povestea lui Ogris

După câteva minute canonizante de luptat cu ea, Ogris se declară învins de mâncărimea insuportabilă şi deschise ochii, hotărât să prindă muscoiul care, mai conştiincios decât un caporal din regimentul de gardă, defila nestingherit pe faţa lui. Era supărător să constate că, în lunile fără baie, atât de mult muşte îi cartografiau în fiecare dimineaţă mutra, fapt cu atât mai supărător în dimineţile de mahmureală.
În lumina enervantă a începutului de primăvară, atât cât putea ea intra în peşteră, auzi un zgomot nou, neobişnuit şi sacadat, acoperind ciripitul păsărelelor prinse în laţ peste noapte.
Întoarse privirea şi constată că zgomotul, asemănător cu bodogăneala buciumului unui cioban cu insomnie, deşi ceva mai enervant, provenea din eforturile, aparent la limita surmontabilităţii, de a respira ale tinerei blondine adormite lângă el. De fapt termenul de blondină părea în lumina dimineţii destul de exagerat, având în vedere că ţinuta domnişoarei demasca faptul că, dacă nu se cănise cumva pubian, era la fel de blondă pe cât erau genele ei, căzute pe cearşaf, de lungi.
Se uită derutat la dârele de rimel săpându-şi albie prin stratul de fond de ten, ca nişte gheţari surprinşi de începutul verii, spre gura căscată şi încercă să îşi amintească cine era, dar mai ales cum ajunsese creatura în patul lui.
Din câte putea să-şi amintească cu o seară înainte scosese bidiviul din revizie.
Era un armăsar de import, cu două locuri, tracţiune predominat pe labele din faţă, navigaţie pe bază de pinteni, suspensii progresive în caz de galop şi nechezat bitonal, capabil să ţintuiască trecătorii pe trotuare de la o poştă. Plătise o avere pe potcoavele noi, cromate, ţesălase cu grijă coama şi coada şi răzuise steaua perlată din frunte, aşa că era în dreptul lui să coboare în sat fălos la o bere.
Găsise barul gol, numai cu hangiul tremurand, pregătit să îl servească, fără a-i cere, ca de obicei, nici un ban.
Una din particularităţile traiului în proximitatea satului Leşinaţi era tocmai această linişte şi pustietate pe care o întâlnea de fiecare dată când cobora la cumpărături, la bere sau doar să-şi ia ziare, fapt cu atât mai remarcabil cu cât, judecând după halbele jumate pline, cărucioarele abandonate în supermarket sau tropăielile din jur, satul părea de fapt locuit .
Era la a 5-a bere când, îşi aminti, intrase ea, însoţită de două prietene şi câţiva tineri, cu apucături şi aere de prinţi. Grupul era zgomotos şi, în ciuda semnelor disperate ale barmanului, extrem de hotărât să afle a cui era calul parcat în faţa clădirii.
– Cine pula mea şi-a bătut joc în halul acesta de mârţoaga aia? începu primul, a cărui nume era Harap, zis Albinosul
– E catâr sau doar pe sfert măgar? întrebă un al doilea, ceva mai beat decât primul, cunoscut de către prieteni ca Futfrumos.
– Aveţi fabrică de clei în localitate ? completă un al treilea, căruia i se zicea Şarmantul
Fetele chicotiră în faţa acestei dezlănţuiri de vorbe de duh şi îşi rotiră ochii prin sală.
Ogris era de felul lui o persoană calmă şi meditativă, deşi cuvintele îl atinseseră acolo unde îl durea mai tare. Rămase totuşi în colţul lui, încercând să numere din 7 în 7 în speranţa că se va calma.
– Nu e nimeni aici, spuse blonda, căreia ceilalţi îi ziceau Cosânzeana, sau abreviat Cusâni
– Aşa pare, observă şi roşcata, ce răspunde la apelul de Scufiliţa
Numai bruneta, o persoană exotică numită Jasmin, ocupată cu ştersul ochelarilor de soare pe care îi purtase toată noapte, nu comenta nimic.
– Zi hangiule, îl cunoşti pe bălălăul ăla care a perlat fruntea grifonului de afară? reluă Albinosul conversaţia… că tare am vrea să vedem şi noi cum arată un creştet cu muchii
– Şi scoate te rog aerul din halbele alea, că domnişoarele prinţese au zis că le e sete completă Şarmantul, uitându-se cu speranţă la Scufuliţa, proiectul lui din noaptea asta, dar care se dovedise mai rezistentă la băutură decât părea de atrăgătoare.
– Sau poate doriţi ceva mai tare, completă cu subînţeles Futfrumos…
Tinerele chicotiră şi, cu ochii sclipitori, Jasmin observă
– Mare să fie, ne-om descurca de tărie
Hangiul era în mod obişnuit o persoană dislexică, dar vederea celor 6 tineri de la castel alegând să vină în chiar seara aia la băut, ba mai mult să ia la mişto calul lui Ogris, îl transformase într-un amestec de Parkinson şi Alzheimer capabil a băigui doar :
– Căp …. Căp …. Că …. Că … U… Unu…
– O să îi zic tatei să implementeze o dată programul ăla de iodare a sării, observă Cusâni, după ce urmărise un minut discursul sacadat al hangiului. Hai fetelor, care merge la budă cu mine, să ne rujăm?
Rămaşi singuri în încăpere cei trei îl înconjurară pe hangiu:
– Zi măi Aristotel, serios, a cui e calul ăla… sau ce o fi el…
– Şi toarnă dracu şi un degeţel de gin în berea ălora, că până îmbătăm cămilele astea mai bine ne ducem să o luăm la labă, completă cu fineţe Futfrumos
Ogris, care ajunsese cu număratul la 2394, se săturase de frezele geluite, barbişoanele ţepoase, pălărioarele şi tatuajele de hipster ale prinţilor aşa că se ridicase din hruba în care stătuse şi se apropia de grup exhibând un limbaj al trupului vehement şi nervos.
Era încă destul de departe de aceştia când, avizaţi de umbră, aceştia îi simţiră prezenţa.
În mod obişnuit oamenii se speriau de Ogris.
Ceva din aspectul lui, poate statura de peste 2 metri, poate forma şi numărul urechilor, aspectul îngheţat al privirii din cei doi ochi uşor asimetrici sau dinţii reliefându-se discret deasupra buzelor, aşa că în mod uzual provoca atâta dor de ducă oamenilor încât în rarele momente în care simţea nevoia să se întreţină cu cineva, era musai ca acesta să fie legat în prealabil.
Fu uimit să constate însă că cei trei prinţi nu erau, aparent, prin nimic intimidaţi.
– Frate, eşti urât cu spume, spuse uluit Harap
– Te-ai născut cu siguranţă lângă reactor, completă Futfrumos
– Lasă-mă să ghicesc… ai avut un accident când erai mic, ţi-a căzut o moară pe faţă, te-a luat salvarea şi a mai fost un accident după aia, nu ? zise şi Şarmantul
– Iar de gardă era un rezident beat, completă Harap
– Băi, voi sunteţi nebu… încercă Ogris să raţioneze cu hipsterii, dar nu apucă să zică mai mult în faţa avalanşelor de cuvinte care îl înconjurară.
– Şi zi, arătare, ce ai avut cu calul?
– Fără potcoave cromate nu poţi să tragi plugul?
– Lasă-mă să ghicesc, lucrezi la circ şi calul ăla e recuzita ta …
– Nu mai bine dădeai banii pe o pungă reciclabilă să ţi-o pui pe faţă?
– Nici salam de Sibiu nu mai faci din bietul animal
Ogris era mai nervos decât un leu aflat în calea jetului micţiunii unui babuin. Tâmplele îi zvâcneau ca fundul după o găleată de ardei iuţi mâncaţi pe nemestecate şi faţa i se înroşise ca o langustă în bouillabaisse.
Vorbe de duh, replici şi cimilituri i se învârteau nebuneşte prin cap, în timp ce mâna căuta febril pumnalul necesar pentru a caligrafia toate acestea pe curul impertinenţilor.
– Ce te-ai blocat aşa, ca baba la pula sculată? întrebă Şarmantul
– Tre să foloseşti şi limba, nu doar din barbă, completă Futfrumos
– Clipeşte dacă înţelegi, mai observă şi Harap.
Atâţia ani de urât hipsterii, cocalarii şi băieţii din capitală îi ajunseseră însă lui Ogris.
– Vă fac pălăriuţele guler, nu că aţi mai avea nevoie de ele când termin cu voi, fire-aţi ai dracu de avortoni… Vă trimit acasă în pungi de unică folosinţă … O să vă fut gagicile şi cu ce rămâne vă dezmierd şi pe voi …
– Băi, ţărane, îl întrerupse Harap, eu sunt centură neagră de aikido, am masterat în arte şaoline şi bat cu capul… am terminat un zmeu doar din căutătură, malacule
– Băi platfus, continuă Şarmantul, tu nu vezi că cizmele mele sunt din piele de balaur? Ba –la –ur oligofrene, din ăla care aruncă cu foc, nu cu halenă dezgustătoare, ca tine.
– Băi eu te bat pe tine doar cu pula, că nu degeaba îmi zice Futfrumos… Şi nu am nevoie de armăsari tunăriţi să îmi ascunde problemele dimensionale ca toţi complexaţii cu dinţii strâmbi, ca tine
În acest interval fetele stăteau de taclale la toaletă.
– E OK Harap, nu zic nu… are maniere, bea doar seara, îmi aduce mereu ceva drăguţ, bărfi Jasmin
– Hai, lasă-mă dragă, observă Scufuliţa, nu ai văzut ce mică o are … mă rog poate ţie îţi place
– E mititică, dar subţire completă Cosânzeana ironic, ce să faci cu chestii butucănoase şi noduroase ca a lui Futfrumos
– Lasă-l măi şi pe ăla în pace, o avea-o el mare, nu zic nu, dar e adesea inertă ca o balenă cu burta plină… şi nici nu împroaşcă
– Ce să zic, preferi pe Şarmantul, cu toate rădăcinoasele pe care vrea să ţi le înfingă în cur …
Larma de jos potoli bărfa şi fetele se grăbiră jos, mai puţin Cusâni careia i se desprinsese o geană.
Jos altercaţia se terminase.
Harap era dezbrăcat, cu o centură neagră pe care scria „sensei” legată de brâu în timp ce căpcăunul termina să îi înfingă pălărioara în cur. Şarmantul arăta ciudat cu o cizmă din piele de balaur trasă peste frunte, în timp ce cealaltă îi ieşea pe gură, dar oricum mai bine decât Futfrumos care părea, judecând după poziţia aplecată în faţă şi pantalonii traşi în vine că se află într-un moment postcoital.
Ogris se calmase şi reluase numărătoarea din 7 în 7 astfel că, atunci când au apărut fetele, a fost capabil de o conversaţie decentă.
Totuşi ele au luat destul de personal unele aspecte mai plastice ale exprimării de căpcăun şi, ţipând că sunt fete mari, au părăsit localul grăbite.
Când a coborât Cosânzeana, îşi aminti Ogris, fusese haios. Nedumerită de plecarea celorlalte, dar mai ales de aspectul uşor tăcut al prinţilor, aceasta s-a uitat temătoare spre căpcăun, prilejuindu-i acestuia una din replicile lui favorite de agăţat:
– Singurică, singurică ?

Acum, că filmul evenimentelor din seara precedentă se developa cu încetineala cu care întoarce trenul, căpcăunul realiză cu groază că se află în mare pericol.
Pericolul sforăia despuiat şi aparent fericit alături şi primul lui gând fu să se întrebe de ce, după prima aventură, avută chiar în bar cu tânăra, sau măcar după a doua, tot în bar, o mai adusese şi acasă.
Din câte îşi putea aduce aminte plecase singur, dar ce e drept, după o vreme, ea îl ajunsese din urmă şi, apreciind că îi place aerul rustic, năvălise după el în peşteră, unde mai avuseseră 3 aventuri până ce, în fine, bâguind „ce o să crezi despre mine” Cosânzeana adormise.
Fusese o noapte lungă, întrucâtva obositoare, de care îşi aducea aminte treptat pe măsură ce se uita la cătuşele prinse de mână şi eşarfa legată de gât.
Sătul să îi numere sforăiturile ce se înteţeau din ce în ce mai mult, în ciuda pernelor aşezate cu tandreţe pe faţă, căpcăunul se dădu jos din pat şi, muşcând dintr-un porumbel deschise televizorul.
La Realitatea era teleshopping, dar pe ParabolicaTV breaking news erau în desfăşurare.
Titlul repetat obsesiv anunţa locuitorii din Leşinaţi dar şi ţara întreagă despre incalificabilul gest de terorism prin care căpcăunul Ogris atacase în seara dinainte, fără motiv şi fără avertisment, un grup princiar aflat în deplasare spre mânăstire.
Urmau interviurile cu supravieţuitorii ororii, cu Harap trecându-şi nervos mâinile prin părul albinos şi explicând repetat că a fost doborât din spate, înainte de a putea să ia poziţia corectă, şaolină, de luptă şi pe Futfrumos declarând că are motive clare de a se teme de soarta virginităţii prinţesei răpite.
O relatare de la spital a clarificat faptul că procedura de extragere a pălăriuţelor de hipster din locul unde fuseseră îndesate de terorist reuşise, fără lezări importante ale acestora.
Fetele, intervievate, au început să deplângă starea în care a ajuns societatea, în care nişte tinere evlavioase nu mai se pot duce la moaşte fără a fi atacate, agresate şi, în cazul Cosânzenei, violate, sper ele, de căpcăuni.
În fine în ultima luare de poziţie notabilă preşedintele, Verde Împărat, a anunţat că, din nou, se vede silit să scoată căpcăunul în afara legii şi că este extrem de optimist că o rezoluţie internaţională în acest sens va fi, în scurt timp, făcută public.
S-a anunţat de asemenea că orice cavaler suficient de norocos, capabil, viteaz, motivat şi interesat să întreprindă acţiunile de salvare ce se impun, va fi răsplătit cu scutire de impozit şi accize pentru 6 luni, mai ales dacă ia de nevastă prinţesa.
Talkshowurile se axau mai mult pe dezbaterea acerbă a câtorva elemente pe care versiunile oficiale ale evenimentelor nu le elucidaseră în întregime – de la lipsa proximităţii vreunei mânăstiri în raza hanului în care avuseseră loc evenimentele, la dificultăţile de aşezare evidente ale lui Futfrumos, de după incident, la posibilitatea unui scandal de plagiatură în ceea ce priveşte diploma de ucigaş de balauri a Şarmantului, sau articole înfierând valoarea şcolilor de pregătire militară şaolină, subiecte interesante dar concediate de reprezentanţii oficiali ca fiind simple teorii ale conspiraţiei.
Comentatorii serioşi, de la Cristel Tutu Popici la Frunzuliţă Ciuvulici, au accentuat semnificaţia acestor atacuri de o barbarie incalificabilă în contextul mai larg al luptei contra terorismului, în contextul constrângerilor bugetare care, iată, fac prinţul zilelor noastre ciudat de vulnerabil în faţa căpcăunilor în erecţie, a balaurilor artizanali sau a zmeilor de provenienţă orientală.
Ogris zapa telecomanda când a sunat telefonul.
La capătul celălalt al convorbirii era Benedict, un balaur tânăr cu gurile spurcate, locuind de partea cealaltă a muntelui.
– Hola, Ogre, ce mai atârnă pe acolo?
– Tot felul, Beni, la tine ce e nou?
– Lasă, lasă, că am văzut la televizor. Eşti vedetă, pulică, vezi să nu te găsesc şi în Cancan zilele astea
– Sunt pe dracu, m-am îmbătat ca porcu şi acuma am rămas şi cu beleaua pe cap…
– Da, ziceau ăştia de o prinţesă, dar nu eram atent, că se stinsese grătarul … Care dracu e aia?
– Cosânzeana, plodul preşedintelui.
– Cusâni?
– Cu de toate, că m-a rupt toată noaptea
– Vezi frăţioare ce faci, că aia e mare panaramă… A fost şi la mine acum vreo doi ani, când a plecat scuipam mai mult foc pe sulă decât pe guri
– Asta e, ce să fac, ţi-am zis că eram beat. Dar nu ştiu cum să o fac să ia viteză, că a adormit pe patul meu şi sforăie de o oră de mi-au plecat liliecii în dricul zilei din peşteră
– Păi nu cred că o să ai probleme cu asta, văd că zic ăştia că o să trimită un comando de experţi în căpcăuni să o scoată de acolo
– Un ce?
– Da, nişte ucrainieni care zic că le trebuie piele de căpcăun. Îi conduce unul Ivan Turbo, campion olimpic de canotaj şi recuperator prin Minsk. Cică s-a înţeles cu preşedintele şi a plecat deja spre peştera ta
– Păi tocmai mi s-a ponosit ursul ăla împăiat, am loc de dânsul, să vină.
– Cine să vină, puişor, se auzi brusc lângă el vocea Cosânzenei.
Ogris închise telefonul fără un cuvânt şi se întoarse spre femeie
– Bună Cosânzeana. Nimic important, nişte prieteni din Rusia. Sper că nu te-am trezit eu .
– Nu ursuleţule, deşi ai pasul cam apăsat. Auzi nu dai şi tu o fugă după nişte nimicuri, că am uitat să îmi iau aseară?
Jumătate de oră mai târziu, la farmacie, Ogris era deja nervos
– De unde dracu să ştiu ce tip de demachiant… Da-ţi-mi unul mai la îndemână.
– Domnule, vă bateţi joc de mine? Vă repet întrebarea, doamna are ten uscat sau ten gras? Ce gamă foloseşte seara la culcare?
– Daţi-mi-le pe toate, lua-o-ar gaia de farmacie. A şi să nu uit de cotonete…
– Din alea de bumbac sau … deschise gura femeia, dar nu mai apucă să termine.
Se însera când căpcăunul termină lista.
Cumpărăturile erau rânduite frumos pe crupa calului şi, un pic obosit, ba chiar după interpretarea proprie, uşor albit şi în curs de chelire, Ogris se îndrepta, cât mai agale putea, către casă. Ca niciodată însă toate stopurile păreau puse pe verde astfel că, un pic mai devreme decât ar fi vrut ajunse la gura peşterii, numai şi numai ca să constate la intrarea în ea un grup de mustăcioşi poştind o sticlă de vodka.
– Bau, măi cretinilor, de ce aţi parcat pe locul meu?
– Şi tu cine oi fi fiind?
– Unul din taţii tăi vitregi, Ogris.
– Păi spurcăciune eu sunt Ivan. Cel mai mare coşmar al tău. Recuperator oficial şi expert în autopsiile de căpcăun.
– Te aşteptam dar speram că eşti ceva mai mare?
– Mai mare de atât?
– Da, mă rog, nu-ţi bate capul, te pun în altă parte. Şi cu ce treabă pe aici, în afară desigur de dorinţa de a-ţi cunoaşte în fine străbunicii?
– Uite îţi dau un ultim avertisment. Eliberează fata, că e prinţesă de neam, curată şi neprihănită şi nu este menită să fie în puterea unui căpcăun bocciu, agramat şi bădăran ca tine.
Înecându-se de râs Ogris dădu să răspundă când, din interiorul peşteri se auzi vocea prinţesei:
– Unde ai stat până acum, tolomacule? Nimic nu poţi să faci, ai plecat de 3 ore să iei câteva nimicuri şi nu te-am mai văzut la ochi, mama ta de beţiv. În plus văd că nu ai nici colţ de pâine prin casă, hârtia igienică nu este parfumată şi nu am suc. Aşa că te rog foarte mult să faci bine şi să o iei din loc, că nu am de gând să stau o clipă în plus într-o casă în care nu sunt respectată. Nemaivorbind că dacă tot treci …
Restul frazelor Cosânzenei nu au mai fost atât de distincte.
Într-o fracţiune de secundă de camaraderie masculină căpcăunul a trimis lui Ivan o privire rugătoare pe care acesta a înţeles-o, a încuviinţat din scurt din cap şi a luat-o pe Cosânzeana cu el.