Astăzi din nou zi de reformă și de economii în sistemul medical de stat.
Astfel, urmare și a constatării că vineri numărul externărilor din spitalele de pe tarlaua tătânilor dirijuitorilor casei de asigurări de sănătate crește, specialiștii acesteia au făcut tot posibilul pentru ca serverul casei să nu funcționeze, cu conotația obișnuită a imposibilității de semnare și de validare a externărilor, rezultând în excluderea ulterioară a acestora de la plată, pe motiv de indolență a medicilor.
Pentru că avem acum un guvern de tehnocrați, soluția economică a fost ameliorată față de precedentele dăți prin faptul că malfuncționarea sistemului nu a mai fost asumată ca atare de Casă, neputând fi implicată ca factor explicativ în momentul spolierii spitalelor.
Am făcut ce fac de obicei în momentul în care ceva nu funcționează – am sunat la specialiști.
Specialiștii sunt angajații unei firme, Hippocrate, care sunt ca orice IT-iști extrem de calmi atunci când este vorba de crashuirea unui sistem, mai ales dacă plata lor nu depinde de funcționarea acestuia. Probabil că la păstrarea calmului contribuie și admirabila rotație pe care au inventat-o atunci când răspund la solicitări telefonice, rotație care le permite ca nici unul din ei să nu stea de vorbă cu același client de două ori, minimalizând astfel orice posibilitate a vreunui accident, de tip rezolvare a problemei.
În tot acest context demn de lumea subacvatică a coralilor, între baracudele de la casă care așteaptă prada, peștii mari de la conducerea spitalelor și delfinii sereni de la Hippocrate singurii agitați rămân doctorașii, plevușca ce urmează a fi sancționată și hăpăită într-un final, precum și pacienții, acest krill ușor gălbejit, silit să aștepte până în momentul în care se va decide la Casă inserarea ștecherului serverului în priză.
Este adevărat totuși că o parte din pacienți, pretextând o anume dorință de a ajunge acasă cu limuzinele, elicopterele dar, mai ales cu autobuzele și trenurile, cer totuși să fie lăsați să plece la timp, ca și cum ei nu ar avea nici o răspundere pentru toată această pleiadă de cretini, pardon reformatori, aciuiți la conducerea și stăpânirea sistemului medical.
În concluzie în afară de recalcularea AMR-ului până la pensionare nu văd ce mare lucru ne-ar mai rămâne de făcut.
Creștere și sărăcie
Una din bizareriile capitalismului, mai ales a capitalismului baronesc românesc este relația shizofrenică dintre creșterea economică și sărăcia.
Iubitorii de liberalism pretind că o societate neîncorsetată în reguli, reglementări și taxări are marele avantaj de a crea în ritm accelerat valoare, locuri de muncă și prosperitate.
Doar că statisticile arată că locurile de muncă astfel create sunt atât de prost plătite că ar putea fi definite mai degrabă ca hobbyuri și centre vocaționale cu bursă și, în zilele noastre, DNA-ul identifică zi de zi prosperii.
Ocupăm un loc fruntaș se pare ca ritm al creșterii economice, în acest moment deși este posibil ca acest lucru să se datoreze mai degrabă abisului economic în care ne-au afundat cârmuirile trecute decât vreunei revoluții industriale ale cărei semne în viața de zi cu zi nu le prea vedem.
Dar oricât de fruntași am fi la creșterea economică din ultimii ani, aceasta se reflectă din păcate în creșterea, nu în scăderea sărăciei, fie că o definim în mod absolut sau relativ. Cu conotația că la acest capitol suntem lideri ai UE.
Puținii oameni de afaceri pe care îi știu pretind că de fapt sistemul nostru economic nici nu este de fapt în mod special liberal, statul tăindu-și cu voracitate partea și continuând să funcționeze ca o bilă de plumb agățată de gleznele și așa firave ale întreprinzătorilor cu adevărat cinstiți astfel că este transparent faptul că toată această creștere economică cu care se mândrește Ponta se bazează de fapt pe plus valoarea rezultată din spolierea ritmică și cinică a populației.
Din păcate însă filozofia globală a capitalismului se centrează pe profit, maximalizarea acestuia fiind scopul, nu reducerea sărăciei, fie doar a celei relative. Cu obiectivul final de a ajunge din urmă China, cu mâncători de orez încălziți pe bază de rogojină și mobilizați cu bicicleta trăgând la unison, pe toată perioada redusă a speranței lor de viață, pentru un tip de supremație economică colectivă sclipitoare și regăsibilă în buzunarele, vilele și yahturile câtorva băieți prezumați extrem de deștepți.
Nu cred că mentalitatea aceasta de stup este de fapt acceptată în România în ciuda faptului că o pătură solidă de trântori deja există și probabil că, dacă stăm să judecăm drept, trăim cu toții (mă rog mai puțin cei aciuiți pe făgurel) într-o societate și realitate care nu are de ce să ne placă.
Eu personal nu aș simți nici un fel de rușine dacă am crește economic mai puțin, strict pe baza înfloririi unor întreprinderi de oameni harnici și bine plătiți dar mă simt afectat de faptul că atât de mult oameni sunt, relativ la mine, săraci după cum cu toții suntem, relativ la șmecheri, din ce în ce mai săraci.
Și dacă textul meu poate fi citit de unii ca fiind de stânga, comunist, socialist sau mai știu eu cum (când mie îmi pare doar de bun simț) nu pot decât să mă apăr cu faptul că la urma urmei libertatea înseamnă inclusiv acest drept de opinie al meu.
Iubitorii de liberalism pretind că o societate neîncorsetată în reguli, reglementări și taxări are marele avantaj de a crea în ritm accelerat valoare, locuri de muncă și prosperitate.
Doar că statisticile arată că locurile de muncă astfel create sunt atât de prost plătite că ar putea fi definite mai degrabă ca hobbyuri și centre vocaționale cu bursă și, în zilele noastre, DNA-ul identifică zi de zi prosperii.
Ocupăm un loc fruntaș se pare ca ritm al creșterii economice, în acest moment deși este posibil ca acest lucru să se datoreze mai degrabă abisului economic în care ne-au afundat cârmuirile trecute decât vreunei revoluții industriale ale cărei semne în viața de zi cu zi nu le prea vedem.
Dar oricât de fruntași am fi la creșterea economică din ultimii ani, aceasta se reflectă din păcate în creșterea, nu în scăderea sărăciei, fie că o definim în mod absolut sau relativ. Cu conotația că la acest capitol suntem lideri ai UE.
Puținii oameni de afaceri pe care îi știu pretind că de fapt sistemul nostru economic nici nu este de fapt în mod special liberal, statul tăindu-și cu voracitate partea și continuând să funcționeze ca o bilă de plumb agățată de gleznele și așa firave ale întreprinzătorilor cu adevărat cinstiți astfel că este transparent faptul că toată această creștere economică cu care se mândrește Ponta se bazează de fapt pe plus valoarea rezultată din spolierea ritmică și cinică a populației.
Din păcate însă filozofia globală a capitalismului se centrează pe profit, maximalizarea acestuia fiind scopul, nu reducerea sărăciei, fie doar a celei relative. Cu obiectivul final de a ajunge din urmă China, cu mâncători de orez încălziți pe bază de rogojină și mobilizați cu bicicleta trăgând la unison, pe toată perioada redusă a speranței lor de viață, pentru un tip de supremație economică colectivă sclipitoare și regăsibilă în buzunarele, vilele și yahturile câtorva băieți prezumați extrem de deștepți.
Nu cred că mentalitatea aceasta de stup este de fapt acceptată în România în ciuda faptului că o pătură solidă de trântori deja există și probabil că, dacă stăm să judecăm drept, trăim cu toții (mă rog mai puțin cei aciuiți pe făgurel) într-o societate și realitate care nu are de ce să ne placă.
Eu personal nu aș simți nici un fel de rușine dacă am crește economic mai puțin, strict pe baza înfloririi unor întreprinderi de oameni harnici și bine plătiți dar mă simt afectat de faptul că atât de mult oameni sunt, relativ la mine, săraci după cum cu toții suntem, relativ la șmecheri, din ce în ce mai săraci.
Și dacă textul meu poate fi citit de unii ca fiind de stânga, comunist, socialist sau mai știu eu cum (când mie îmi pare doar de bun simț) nu pot decât să mă apăr cu faptul că la urma urmei libertatea înseamnă inclusiv acest drept de opinie al meu.
Patriotismul aferent unei zile naționale
Am constatat ieri, de ziua noastră națională, faptul că o groază de vecini sunt patrioți.
Unii și-au afișat steagul cu mândrie pe balcon, deasupra lăzilor cu cartofi polonezi și a borcanelor de zacuscă bulgărească.
Alții au atârnat cocarda tricoloră de antena sau parbrizul Loganului, astfel transformat dintr-un pâr-pâr românesc în cogeamitea crucișător de luptă al șoselelor denivelate ale patriei.
O mare parte s-au deplasat să asiste la defilare pentru a fi parte la manifestarea de vigoare ostășească și estetică de tip cazon a redutabilei noastre armate, preocupată se pare zilele noastre în a apăra românismul prin Afganistan.
Foarte mulți au simțit românește în mod virtual și au urat pe facebook României (care din păcate nu are cont) ”La mulți ani”.
În fine, fiecare s-a lăsat penetrat de fiorul patriotic din poziția cea mai convenabilă.
În ce mă privește recunosc că nu am avut o zi la fel de emulată.
Nu am urat României ”La mulți ani”, pentru că nici ea nu îmi urează mie asta niciodată (ba chiar uneori am sentimentul că mi-i împuținează). Maximul de tricolor pe care l-am izbutit a fost realizat în confortul băii, din prosoape întinse la uscat și în ceea ce privește desfășurarea flamurei în mașină am o convenție destul de strictă cu aceasta – nici eu nu pun tricolorul, nici ea steagul coreean.
În context am început să meditez ce nu este în regulă cu mine, sau mai bine zis ce nu este în regulă cu toți ceilalți care mă surclasează atât de mult la patriotism. Ce este acesta, cum funcționează el și mai ales cum poate fi distins de frățiorii săi mutanți, patriotardismul și xenofobia?
O primă concluzie evidentă este aceea că patriotismul așa cum este el exhibiționat de ziua națională este un sentiment destul de comod. Să fi fost vorba de o femeie ar fi trebuit flori, cadouri și scos în oraș, să fi fost vorba de copii – jucării și McDonald. Așa pentru Românica a mers și un grătar, câteva beri și un fluturat de steag.
Pentru că știm cu toții că dacă patriotismul ar lua forma sacrificiului, a asumării responsabilităților, a plății de impozite sau a muncii neplătite, numărul celor cu steagul pe Solența ar fi mai redus decât al focilor în Sahara.
În al doilea rând și în mod particular enervant este ușoara implicație a faptului că fiorul patriotic ar trebui, măcar de 1 decembrie, să fie obligatoriu. Că ceva ar putea fi în neregulă cu tine dacă, compilând bunele și relele din ultimele zeci de ani, perspectivele viitoare și comparația cu alte țări conchizi că a fi român nu este de mare fală și că România în sine este grosier supraevaluată.
Cu toate acestea și în ciuda faptului că nu consider că sunt în mod particular mândru de a fi român (cred că aș fi fost și un englez decent, un italian vorbăreț sau un francez fără apetență de broaște, în rest plăcut) mă simt român, chiar dacă din ăla care mai degrabă și-ar plăti impozitele decât să agite steagul. Și pentru că îmi place viața, pe care am dus-o pe aici, femeile, din care eu am avut parte doar de românce și pentru că înțeleg, chiar dacă nu admir mentalitatea de aici mai mult decât cea din alte părți mărturisesc că și pentru mine 1 decembrie a fost o zi mai deosebită.
Chiar dacă nu o zi în care aș fi înjurat unguri, sforăit discursuri sau purtat chiloți tricolori.
Unii și-au afișat steagul cu mândrie pe balcon, deasupra lăzilor cu cartofi polonezi și a borcanelor de zacuscă bulgărească.
Alții au atârnat cocarda tricoloră de antena sau parbrizul Loganului, astfel transformat dintr-un pâr-pâr românesc în cogeamitea crucișător de luptă al șoselelor denivelate ale patriei.
O mare parte s-au deplasat să asiste la defilare pentru a fi parte la manifestarea de vigoare ostășească și estetică de tip cazon a redutabilei noastre armate, preocupată se pare zilele noastre în a apăra românismul prin Afganistan.
Foarte mulți au simțit românește în mod virtual și au urat pe facebook României (care din păcate nu are cont) ”La mulți ani”.
În fine, fiecare s-a lăsat penetrat de fiorul patriotic din poziția cea mai convenabilă.
În ce mă privește recunosc că nu am avut o zi la fel de emulată.
Nu am urat României ”La mulți ani”, pentru că nici ea nu îmi urează mie asta niciodată (ba chiar uneori am sentimentul că mi-i împuținează). Maximul de tricolor pe care l-am izbutit a fost realizat în confortul băii, din prosoape întinse la uscat și în ceea ce privește desfășurarea flamurei în mașină am o convenție destul de strictă cu aceasta – nici eu nu pun tricolorul, nici ea steagul coreean.
În context am început să meditez ce nu este în regulă cu mine, sau mai bine zis ce nu este în regulă cu toți ceilalți care mă surclasează atât de mult la patriotism. Ce este acesta, cum funcționează el și mai ales cum poate fi distins de frățiorii săi mutanți, patriotardismul și xenofobia?
O primă concluzie evidentă este aceea că patriotismul așa cum este el exhibiționat de ziua națională este un sentiment destul de comod. Să fi fost vorba de o femeie ar fi trebuit flori, cadouri și scos în oraș, să fi fost vorba de copii – jucării și McDonald. Așa pentru Românica a mers și un grătar, câteva beri și un fluturat de steag.
Pentru că știm cu toții că dacă patriotismul ar lua forma sacrificiului, a asumării responsabilităților, a plății de impozite sau a muncii neplătite, numărul celor cu steagul pe Solența ar fi mai redus decât al focilor în Sahara.
În al doilea rând și în mod particular enervant este ușoara implicație a faptului că fiorul patriotic ar trebui, măcar de 1 decembrie, să fie obligatoriu. Că ceva ar putea fi în neregulă cu tine dacă, compilând bunele și relele din ultimele zeci de ani, perspectivele viitoare și comparația cu alte țări conchizi că a fi român nu este de mare fală și că România în sine este grosier supraevaluată.
Cu toate acestea și în ciuda faptului că nu consider că sunt în mod particular mândru de a fi român (cred că aș fi fost și un englez decent, un italian vorbăreț sau un francez fără apetență de broaște, în rest plăcut) mă simt român, chiar dacă din ăla care mai degrabă și-ar plăti impozitele decât să agite steagul. Și pentru că îmi place viața, pe care am dus-o pe aici, femeile, din care eu am avut parte doar de românce și pentru că înțeleg, chiar dacă nu admir mentalitatea de aici mai mult decât cea din alte părți mărturisesc că și pentru mine 1 decembrie a fost o zi mai deosebită.
Chiar dacă nu o zi în care aș fi înjurat unguri, sforăit discursuri sau purtat chiloți tricolori.
Marea Unire
Noi românii nu suntem o naţiune mare.
Nu am fost se pare niciodată suficient de mulţi, de agresivi şi de organizaţi ca să desenăm imperii şi de fapt istoria noastră, aşa cum o înţeleg eu, a fost o străduinţă repetată şi sfâşietoare de a subzista ca neam şi ca teritoriu, realizată numai şi numai datorită amplasamentului convenabil, la intersecţie de interese şi imperii. Mereu suficient de interesanţi cât să fim subjugaţi politic, dar nu chiar atât de interesanţi cât să fim colonizaţi.
În contextul unui popor care nu şi-a propus să conducă lumea, să îşi impună cultura la nivel mondial şi care nici măcar de vreun progrom mai de doamne ajută nu a fost capabil în istorie, alegerea unei zile de mândrie naţională, de reuşită definitorie şi simbolică putea fi destul de grea.
S-a ales ziua de 1 decembrie, ziua în care s-a citit la Alba Iulia declaraţia prin care românii din „Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, prin reprezentanţii lor aleşi, au decis unirea cu România.
O lectură superficială a istoriei ar lăsa să se înţeleagă faptul că, animaţi de patriotism, românii au avut viziunea de a se alia cu puterile binelui, civilizaţia europeană a Antantei, au luptat cu eroism, zdrobind forţele întunericului teuton la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, impunând prin bravadă şi forţă Unirea cu porţiunea inalienabilă a ţării noastre, aflate de prea multă vreme sub oprimare şi cârmuire străină.
Cel puţin aceasta a fost, în mare, percepţia mea atunci când am părăsit băncile şcolii.
Realitatea este desigur (mult) mai nuanţată.
În primul rând noi ca ţară eram uniţi din 1883 cu Tripla Alianţă printr-un tratat, semnat de Ion Brătianu, un tratat firesc având în vedere obârşia şi afinitatea regelui Carol I cu spaţiul german. Semnarea acestui tratat arată cât de prioritară fusese la sfârşitul secolului XIX recuperarea Transilvaniei şi existenţa acestuia a fost o problemă majoră în anul 1914 când, o dată cu declanşarea nebuniei războiului, presaţi de germani şi austrieci să fim alături de ei, trebuia luată o decizie.
Întrucât pe vremea aceea tratatul era tratat şi neamţul era neamţ, mai mult existând şi un curent de gândire, nu întrutotul aberant, care privea Rusia ca fiind duşmanul nostru natural, decizia de a merge la război de partea pierdanţilor a fost la o ţâţă de mâţă, consiliul de coroană din iulie 1914 rezultând în compromisul neutralităţii, sub pretextul că agresiunea ce provocase războiul fusese comisă de Austroungaria, fără consultarea ţării noastre.
Pe vremea aceea oamenii noştri politici nu erau Ponta, Băsescu sau Tăriceanu.
Exista un curent filogerman, reprezentat de Alexandru Marghiloman şi unul filofrancez, reprezentat de Ion IC Brătianu.
Marghiloman a fost un boier putred de bogat, şcolit în drept şi ştiinţă politică. A condus Partidul Conservator în cei 50 de ani în care acesta a reprezentat, pe vremea votului censitar, principala putere politică a ţării. A descoperit întâmplător faptul că, fiartă în coniac, cafeaua capătă un gust superior, produs numit ulterior „marghilomana”. A fost un împătimit al curselor de cai, pasiune care pe vremea aia era superioară susţinerii financiare şi promovării vreunei echipe de fotbal. A fost un om cu discurs clar, inatacabil la capitolul corupţie şi mişmaşuri, un politician de mare coerenţă care, pentru binele ţării, şi-a sacrificat chiar şi imaginea, acceptând a prelua conducerea ţării după înfrângerea în faţa germanilor, salvând tot ce se mai putea salva în context şi tergiversând tot ce se putea tergiversa până în momentul schimbării soartei războiului.
Brătianu a fost probabil unul din cei mai semnificativi oameni politici din toate timpurile ai ţării noastre. A fost un bărbat chipeş, cu aplecare spre nevestele altora, provocând divorţul Elizei Ştirbei de Marghiloman (acţiune care cred că a cimentat o prietenie specială de o viaţă cu liderul conservator), doamnă care i-a devenit nevastă. Autoritar, progresist, comod spre zona lenii (prefera să conducă treburile ţării de la conac), dar în acelaşi timp capabil, din raţiuni de onoare, să renunţe la politică pentru a-şi face datoria pe front (ceea ce a demonstrat faptic în timpul conflictului balcanic din 1913), omul a fost artizanul noii cunstituţii ce garanta votul universal (ce e drept o mişcare politică ce a dezmembrat conservatorismul) şi a reformei agrare prin care ţăranii (aceeaşi ţărani pe care îi reprimase din poziţia de ministru de interne în 1907) să fie împropietăriţi.
Brătianu a fost şeful curentuilui profrancez şi chiar dacă ideea lui de a intra din 1914 de partea Antantei nu a putut prevala în faţa personalităţii rigide a lui Carol I, situaţia s-a schimbat radiical când pe tronul României a venit Ferdinand, persoană care i-a fost mereu subjugată politic lui Brătianu.
Intrarea României în război s-a făcut în august 1916, după ce fruntaşul liberal se asigurase, din punct de vedere militar, de sprijinul rus, de livrări de armament şi flux financiar şi de faptul că, în paralel, trupele Antantei vor ataca dinspre Salonic, iar din punct de vedere politic de finalitatea acestui gest beligerant.
Viaţa a arătat însă că nici ruşii nu au sprijinit trupele noastre, nici ofensiva Antantei în Balcani nu s-a produs, astfel că după câteva victorii prin munţi unde erau nemţi puţini, aceştia, superiori ca număr, armament, mobilitate, tactică şi comandament, au pus mingea jos şi au zdrobit trupele noastre în Cvadrilater, la Turtucaia, începând un marş inexorabil spre Bucureşti.
A fost vremea celebrei lozinci „prin noi înşine”, dar şi vremea în care a fost necesară mutarea guvernului şi a coroanei în Moldova şi a tezaurului la Moscova (unde se află de altfel şi acum).
Anul 1917 a fost anul succeselor noastre militare, succes în bătălii defensive menite a salva, acum că Dobrogea, capitala şi petrolul se duseseră, măcar sfertul de ţară rămasă neocupată la nord de Buzău.
Soarta ironică a făcut ca aceste victorii să fi fost în final complet inutile o dată cu defecţiunea rusească, prilejuită de începutul revoluţiei bolşevice, astfel că, în paralel cu retragerea dezordonată a mujicilor spre stepele cuprinse de revoluţie s-a realizat de către toată lumea că războiul a fost pierdut.
A fost meritul lui Marghiloman de a fi salvat ce se putea salva (oricum nu prea mult, în sensul că unele teritorii, economia şi câmpurile petrolifere au trebuit cedate); totuşi existenţa noastră ca entitate statală până în momentul în care puterile centrale au fost învinse s-a prezervat. În plus, sesizând contextul antirusesc, reprezentanţii Basarabiei au votat unirea cu România, compensând parţial din pierderile teritoriale.
În noembrie 1918 am reintrat în război alături de Antanta, năpustindu-ne asupra învinşilor şi reuşind, în condiţiile penuriei de germani înarmaţi, victorii la toate categoriile de aparate (obuze, puşcoace şi baionete) faţă de opozanţii unguri.
În paralel cu organizarea politică a unirii, trupele noastre s-au răspândit prin teritoriul ardelean până spre Tisa, având parte de prietenoase întreceri câmpeneşti cu trupele Ungariei, devenită scurt timp sovietică şi multă vreme învinsă.
Participarea noastră la lupte a fost extrem de sângeroasă. 900 000 de români au pierit, de zece ori mai mulţi decât germanii cu care am luptat de altfel. A fost meritul politicienilor acelor vremuri de a nu permite ca toţi aceşti oamenii să fi murit degeaba.
Rezultatele primului război mondial s-au stabilit prin Conferinţa de Pace de la Paris. Acolo s-a constatat că marile puteri, Anglia, Franţa, SUA şi (?!) Italia se simţeau destul de îndreptăţite şi de capabile să de înţeleagă doar între ele, dojenind pretenţiile unor români, cehoslovaci, serbi, bulgari de a participa la activ la negocieri.
Ca nişte soacre cu multe nurori aceste puteri au considerat că pot stabili condiţiile de pace pentru toate celelate comesene la praznic şi au făcut într-adevăr o treabă memorabilă, nelăsând practic nici un popor mulţumit, ceea ce a condus, în nici 20 de ani, la un nou război.
Acesta a fost contextul marii uniri.
Un amestec racemic de politică şi oameni politici conştienţi, de eroism şi de noroc. Îndeosebi noroc (sau dacă vreţi, pronie, după cum inspirat a pus în cuvinte într-un discurs parlamentar din 1920 Marghiloman: „România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”)
Privind totuşi la aceste întâmplări de acum aproape un secol trebuie să recunosc că într-un fel sunt mândru de ele.
Pare că într-o configuraţie mondială extrem de neclară şi de nedreaptă, într-unul din periodicele conflicte pentru supremaţia mondială a existat, în România încă subdezvoltată a acelor vremuri suficientă viziune politică, valoare militară, valoare diplomatică, determinare şi patriotism de a reuşi, împotriva şamselor matematice, un gest politic care biată, nu numai că dăinuieşte, dar a şi devenit parte a identităţii noastre naţionale.
Sigur că au existat oscilaţii, mici trădări, slăbiciuni omeneşti, greşeli şi ezitări.
Dar nu se poate totuşi înlătura perspectiva generală, respectiv aceea că, atunci când a existat o şansă sau un context, o generaţie politică a reuşit să o convertească într-un câştig. Ceea ce este mândria noastră, a tuturor.
Nu am fost se pare niciodată suficient de mulţi, de agresivi şi de organizaţi ca să desenăm imperii şi de fapt istoria noastră, aşa cum o înţeleg eu, a fost o străduinţă repetată şi sfâşietoare de a subzista ca neam şi ca teritoriu, realizată numai şi numai datorită amplasamentului convenabil, la intersecţie de interese şi imperii. Mereu suficient de interesanţi cât să fim subjugaţi politic, dar nu chiar atât de interesanţi cât să fim colonizaţi.
În contextul unui popor care nu şi-a propus să conducă lumea, să îşi impună cultura la nivel mondial şi care nici măcar de vreun progrom mai de doamne ajută nu a fost capabil în istorie, alegerea unei zile de mândrie naţională, de reuşită definitorie şi simbolică putea fi destul de grea.
S-a ales ziua de 1 decembrie, ziua în care s-a citit la Alba Iulia declaraţia prin care românii din „Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, prin reprezentanţii lor aleşi, au decis unirea cu România.
O lectură superficială a istoriei ar lăsa să se înţeleagă faptul că, animaţi de patriotism, românii au avut viziunea de a se alia cu puterile binelui, civilizaţia europeană a Antantei, au luptat cu eroism, zdrobind forţele întunericului teuton la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, impunând prin bravadă şi forţă Unirea cu porţiunea inalienabilă a ţării noastre, aflate de prea multă vreme sub oprimare şi cârmuire străină.
Cel puţin aceasta a fost, în mare, percepţia mea atunci când am părăsit băncile şcolii.
Realitatea este desigur (mult) mai nuanţată.
În primul rând noi ca ţară eram uniţi din 1883 cu Tripla Alianţă printr-un tratat, semnat de Ion Brătianu, un tratat firesc având în vedere obârşia şi afinitatea regelui Carol I cu spaţiul german. Semnarea acestui tratat arată cât de prioritară fusese la sfârşitul secolului XIX recuperarea Transilvaniei şi existenţa acestuia a fost o problemă majoră în anul 1914 când, o dată cu declanşarea nebuniei războiului, presaţi de germani şi austrieci să fim alături de ei, trebuia luată o decizie.
Întrucât pe vremea aceea tratatul era tratat şi neamţul era neamţ, mai mult existând şi un curent de gândire, nu întrutotul aberant, care privea Rusia ca fiind duşmanul nostru natural, decizia de a merge la război de partea pierdanţilor a fost la o ţâţă de mâţă, consiliul de coroană din iulie 1914 rezultând în compromisul neutralităţii, sub pretextul că agresiunea ce provocase războiul fusese comisă de Austroungaria, fără consultarea ţării noastre.
Pe vremea aceea oamenii noştri politici nu erau Ponta, Băsescu sau Tăriceanu.
Exista un curent filogerman, reprezentat de Alexandru Marghiloman şi unul filofrancez, reprezentat de Ion IC Brătianu.
Marghiloman a fost un boier putred de bogat, şcolit în drept şi ştiinţă politică. A condus Partidul Conservator în cei 50 de ani în care acesta a reprezentat, pe vremea votului censitar, principala putere politică a ţării. A descoperit întâmplător faptul că, fiartă în coniac, cafeaua capătă un gust superior, produs numit ulterior „marghilomana”. A fost un împătimit al curselor de cai, pasiune care pe vremea aia era superioară susţinerii financiare şi promovării vreunei echipe de fotbal. A fost un om cu discurs clar, inatacabil la capitolul corupţie şi mişmaşuri, un politician de mare coerenţă care, pentru binele ţării, şi-a sacrificat chiar şi imaginea, acceptând a prelua conducerea ţării după înfrângerea în faţa germanilor, salvând tot ce se mai putea salva în context şi tergiversând tot ce se putea tergiversa până în momentul schimbării soartei războiului.
Brătianu a fost probabil unul din cei mai semnificativi oameni politici din toate timpurile ai ţării noastre. A fost un bărbat chipeş, cu aplecare spre nevestele altora, provocând divorţul Elizei Ştirbei de Marghiloman (acţiune care cred că a cimentat o prietenie specială de o viaţă cu liderul conservator), doamnă care i-a devenit nevastă. Autoritar, progresist, comod spre zona lenii (prefera să conducă treburile ţării de la conac), dar în acelaşi timp capabil, din raţiuni de onoare, să renunţe la politică pentru a-şi face datoria pe front (ceea ce a demonstrat faptic în timpul conflictului balcanic din 1913), omul a fost artizanul noii cunstituţii ce garanta votul universal (ce e drept o mişcare politică ce a dezmembrat conservatorismul) şi a reformei agrare prin care ţăranii (aceeaşi ţărani pe care îi reprimase din poziţia de ministru de interne în 1907) să fie împropietăriţi.
Brătianu a fost şeful curentuilui profrancez şi chiar dacă ideea lui de a intra din 1914 de partea Antantei nu a putut prevala în faţa personalităţii rigide a lui Carol I, situaţia s-a schimbat radiical când pe tronul României a venit Ferdinand, persoană care i-a fost mereu subjugată politic lui Brătianu.
Intrarea României în război s-a făcut în august 1916, după ce fruntaşul liberal se asigurase, din punct de vedere militar, de sprijinul rus, de livrări de armament şi flux financiar şi de faptul că, în paralel, trupele Antantei vor ataca dinspre Salonic, iar din punct de vedere politic de finalitatea acestui gest beligerant.
Viaţa a arătat însă că nici ruşii nu au sprijinit trupele noastre, nici ofensiva Antantei în Balcani nu s-a produs, astfel că după câteva victorii prin munţi unde erau nemţi puţini, aceştia, superiori ca număr, armament, mobilitate, tactică şi comandament, au pus mingea jos şi au zdrobit trupele noastre în Cvadrilater, la Turtucaia, începând un marş inexorabil spre Bucureşti.
A fost vremea celebrei lozinci „prin noi înşine”, dar şi vremea în care a fost necesară mutarea guvernului şi a coroanei în Moldova şi a tezaurului la Moscova (unde se află de altfel şi acum).
Anul 1917 a fost anul succeselor noastre militare, succes în bătălii defensive menite a salva, acum că Dobrogea, capitala şi petrolul se duseseră, măcar sfertul de ţară rămasă neocupată la nord de Buzău.
Soarta ironică a făcut ca aceste victorii să fi fost în final complet inutile o dată cu defecţiunea rusească, prilejuită de începutul revoluţiei bolşevice, astfel că, în paralel cu retragerea dezordonată a mujicilor spre stepele cuprinse de revoluţie s-a realizat de către toată lumea că războiul a fost pierdut.
A fost meritul lui Marghiloman de a fi salvat ce se putea salva (oricum nu prea mult, în sensul că unele teritorii, economia şi câmpurile petrolifere au trebuit cedate); totuşi existenţa noastră ca entitate statală până în momentul în care puterile centrale au fost învinse s-a prezervat. În plus, sesizând contextul antirusesc, reprezentanţii Basarabiei au votat unirea cu România, compensând parţial din pierderile teritoriale.
În noembrie 1918 am reintrat în război alături de Antanta, năpustindu-ne asupra învinşilor şi reuşind, în condiţiile penuriei de germani înarmaţi, victorii la toate categoriile de aparate (obuze, puşcoace şi baionete) faţă de opozanţii unguri.
În paralel cu organizarea politică a unirii, trupele noastre s-au răspândit prin teritoriul ardelean până spre Tisa, având parte de prietenoase întreceri câmpeneşti cu trupele Ungariei, devenită scurt timp sovietică şi multă vreme învinsă.
Participarea noastră la lupte a fost extrem de sângeroasă. 900 000 de români au pierit, de zece ori mai mulţi decât germanii cu care am luptat de altfel. A fost meritul politicienilor acelor vremuri de a nu permite ca toţi aceşti oamenii să fi murit degeaba.
Rezultatele primului război mondial s-au stabilit prin Conferinţa de Pace de la Paris. Acolo s-a constatat că marile puteri, Anglia, Franţa, SUA şi (?!) Italia se simţeau destul de îndreptăţite şi de capabile să de înţeleagă doar între ele, dojenind pretenţiile unor români, cehoslovaci, serbi, bulgari de a participa la activ la negocieri.
Ca nişte soacre cu multe nurori aceste puteri au considerat că pot stabili condiţiile de pace pentru toate celelate comesene la praznic şi au făcut într-adevăr o treabă memorabilă, nelăsând practic nici un popor mulţumit, ceea ce a condus, în nici 20 de ani, la un nou război.
Acesta a fost contextul marii uniri.
Un amestec racemic de politică şi oameni politici conştienţi, de eroism şi de noroc. Îndeosebi noroc (sau dacă vreţi, pronie, după cum inspirat a pus în cuvinte într-un discurs parlamentar din 1920 Marghiloman: „România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”)
Privind totuşi la aceste întâmplări de acum aproape un secol trebuie să recunosc că într-un fel sunt mândru de ele.
Pare că într-o configuraţie mondială extrem de neclară şi de nedreaptă, într-unul din periodicele conflicte pentru supremaţia mondială a existat, în România încă subdezvoltată a acelor vremuri suficientă viziune politică, valoare militară, valoare diplomatică, determinare şi patriotism de a reuşi, împotriva şamselor matematice, un gest politic care biată, nu numai că dăinuieşte, dar a şi devenit parte a identităţii noastre naţionale.
Sigur că au existat oscilaţii, mici trădări, slăbiciuni omeneşti, greşeli şi ezitări.
Dar nu se poate totuşi înlătura perspectiva generală, respectiv aceea că, atunci când a existat o şansă sau un context, o generaţie politică a reuşit să o convertească într-un câştig. Ceea ce este mândria noastră, a tuturor.
Studentul de anul V
O parte din activitatea mea zilnică se face cu studenții anului V ai facultății de medicină din București.
De peste 18 ani săptămână de săptămână cunosc oameni mai isteți sau mai puțin isteți, mai interesați sau nu, silitori sau relaxați, cu simțul umorului sau nu, pe care timp de 3 săptămâni încerc să îi familiarizez cât de cât cu endocrinologia, în perspectiva examenului și, mult mai important, a activității lor viitoare de medici.
Lăsând la o parte căderea de nivel a facultății de acum circa 10 ani, studentul la medicină este și a fost un om cu un oarecare orgoliu și o excelentă imagine de sine, firești pe undeva după atâtea examene și concursuri străbătute cu brio.
Din păcate însă pentru orgoliul lui, pentru facultatea de medicină, pentru asistentul lui și pentru pacienții lui viitori studentul la medicină de anul V are o groază de lacune acumulate de-a lungul anilor (vina lui? vina sistemului?), lacune care există obiectiv și eclozează indiferent cât de mare este media acumulată în carnetul de note.
Astfel marea majoritate a subiecților cu care am interacționat eu au anumite trăsături comune.
Sunt uluiți atunci când li se sugerează că pentru a consulta trebuie să se apropie de pacient, să îl dezbrace, să-l pipăie și să-l asculte.
Nu par a avea vrodată vreun plan de conducere a intervievării pacientului și nici nu par capabili a trage vreo concluzie semnificativă din discuția cu acesta.
Nu ierarhizeaza sub nici o formă informațiile pe care le acumulează, de exemplu semnele de boli sau cauzele suferințelor și, deși probabil că le pot memora ca pe niște poezii ușor sinistre, nu reușesc să facă legături, priorități și organizări capabile a-i ajuta să reacționeze adecvat în situația concretă a consultării.
Par mai interesați în a se disculpa, a găsi vinovați (cărți, cursuri vechi, fraze auzite cândva) pentru erorile lor de judecată și prioritizează aceasta în defavoarea efortului genuin de a reține ceva nou și folositor.
Sunt mai obsedați de valoarea în modul a notei pe care o vor obține decât de defrișarea numeroaselor regiuni virgine ale minții lor și ar prefera oricând o apreciere călduță unui moment de revelație personală.
Chiar dacă strânși cu ușa admit uneori posibilitatea unor lacune, o fac numai cât să acuze sistemul de educație pentru asta și nu consideră că umplerea acestora ar putea însemna schimbări de vreun fel a atitudinii, modului de studiu sau a alocării timpului.
Dar mai ales tinerii mei colegi de stagiu au o problemă cu stresul. Li s-a repetat probabil și ei au crezut la un moment dat că singura modalitate în care se petrec lucrurile din viața medicului este nestresanta și că de principiu absolut toți partenerii lor viitori, pacienți, muribunzi, brancardieri, colegi, asistenți și șefi de casă de sănătate se vor ocupa cu prioritate de un singur lucru – să nu îi streseze. Pentru că la stres, săracii, nu mai performează, nu își mai aduc aminte nici ce e infarctul, nici câte tiroide are omul și nici dacă injecția se face cu seringa sau nu, așa că este un abuz inuman să îi stresezi la curs, stagiu, examen sau în general.
Ca urmare momentul în care sunt puși sub o formă sau alta (stagiu, practică sau examen) la a afla diagnosticul unui pacient majoritatea studenților mei sunt pierduți, revoltați și defensivi de parcă ar fi fost trimiși cu plasa în largul mării să prindă delfini și nu conjurați să facă în joacă ceea ce vor face restul vieții zi de zi, ca să își câștige existența.
În context relația mea cu ei este adesea conflictuală, eu nefiind de felul meu o fire calină, săracă în idei și exprimări sau capabilă a le ține interior chiar pe toate.
De fapt ca asistent universitar aș avea două opțiuni mari și late.
Prima ar fi să le prezint semnele și simptomele bolilor, să le povestesc despre analize și diagnostic și să le vorbesc despre tratament. Să le mulțumesc pentru atenție, să îi trezesc pe cei care picotesc și să îi trimit să își revină de la excelenta ședință de pregătire.
Probabil că asta se întâmplă pe la majoritatea celorlalte stagii din moment ce produsul final al anului IV pare amerizat în cap ori de câte ori i se cere să consulte.
A doua opțiune este un pic mai dificilă pentru formator – necesitând să îi provoci, să le dai de lucru, să verifici dacă fac ce le zici, să îi întrebi, să asculți răspunsul, să vezi unde au greșit, să pedepsești sau să recompensezi, să încerci să îi ții treji, să trezești ceva în ei (fie orgoliu din ăla adevărat, fie ciudă, fie dorință de progres), să interacționezi, să te cerți cu ei, să le fii antipatic și să le suporți antipatia (marea lor majoritate fiind copii buni), toate pentru speranța că poate, atunci când au plecat de la tine, or fi cu vreun nanobit mai deștepți și mai orientați. Și că poate după stagiul de endocrinologie s-a reușit măcar parțial rinoplastia necesară marei lor majorități care de lungul nasului și autoinflarea cu note și gratulări nejustificate nu își dau seama cât de departe sunt de ce ar trebui să fie.
Ca urmare am ales metoda grea sperând ca în viața măcar a unora din ei să las o urmă, în ceea ce va fi un obscur moment al anului V, despre cât de mult efort, gândire neconvențională și implicare mai este nevoie ca să ajungă medici.
Da, a doua opțiune este grea și nepopulară și probabil că ar trebui să o abandonez ca să nu mă mai enervez, să nu îmi iasă vorbe și antipatii.
Și dacă nu o fac este la urma urmei modul meu de a omagia și a mulțumi acelor formatori, puțini la număr, care din fericire pentru mine, la vremea mea, m-au stresat, provocat și pus să fac lucrurile în mod diferit.
De peste 18 ani săptămână de săptămână cunosc oameni mai isteți sau mai puțin isteți, mai interesați sau nu, silitori sau relaxați, cu simțul umorului sau nu, pe care timp de 3 săptămâni încerc să îi familiarizez cât de cât cu endocrinologia, în perspectiva examenului și, mult mai important, a activității lor viitoare de medici.
Lăsând la o parte căderea de nivel a facultății de acum circa 10 ani, studentul la medicină este și a fost un om cu un oarecare orgoliu și o excelentă imagine de sine, firești pe undeva după atâtea examene și concursuri străbătute cu brio.
Din păcate însă pentru orgoliul lui, pentru facultatea de medicină, pentru asistentul lui și pentru pacienții lui viitori studentul la medicină de anul V are o groază de lacune acumulate de-a lungul anilor (vina lui? vina sistemului?), lacune care există obiectiv și eclozează indiferent cât de mare este media acumulată în carnetul de note.
Astfel marea majoritate a subiecților cu care am interacționat eu au anumite trăsături comune.
Sunt uluiți atunci când li se sugerează că pentru a consulta trebuie să se apropie de pacient, să îl dezbrace, să-l pipăie și să-l asculte.
Nu par a avea vrodată vreun plan de conducere a intervievării pacientului și nici nu par capabili a trage vreo concluzie semnificativă din discuția cu acesta.
Nu ierarhizeaza sub nici o formă informațiile pe care le acumulează, de exemplu semnele de boli sau cauzele suferințelor și, deși probabil că le pot memora ca pe niște poezii ușor sinistre, nu reușesc să facă legături, priorități și organizări capabile a-i ajuta să reacționeze adecvat în situația concretă a consultării.
Par mai interesați în a se disculpa, a găsi vinovați (cărți, cursuri vechi, fraze auzite cândva) pentru erorile lor de judecată și prioritizează aceasta în defavoarea efortului genuin de a reține ceva nou și folositor.
Sunt mai obsedați de valoarea în modul a notei pe care o vor obține decât de defrișarea numeroaselor regiuni virgine ale minții lor și ar prefera oricând o apreciere călduță unui moment de revelație personală.
Chiar dacă strânși cu ușa admit uneori posibilitatea unor lacune, o fac numai cât să acuze sistemul de educație pentru asta și nu consideră că umplerea acestora ar putea însemna schimbări de vreun fel a atitudinii, modului de studiu sau a alocării timpului.
Dar mai ales tinerii mei colegi de stagiu au o problemă cu stresul. Li s-a repetat probabil și ei au crezut la un moment dat că singura modalitate în care se petrec lucrurile din viața medicului este nestresanta și că de principiu absolut toți partenerii lor viitori, pacienți, muribunzi, brancardieri, colegi, asistenți și șefi de casă de sănătate se vor ocupa cu prioritate de un singur lucru – să nu îi streseze. Pentru că la stres, săracii, nu mai performează, nu își mai aduc aminte nici ce e infarctul, nici câte tiroide are omul și nici dacă injecția se face cu seringa sau nu, așa că este un abuz inuman să îi stresezi la curs, stagiu, examen sau în general.
Ca urmare momentul în care sunt puși sub o formă sau alta (stagiu, practică sau examen) la a afla diagnosticul unui pacient majoritatea studenților mei sunt pierduți, revoltați și defensivi de parcă ar fi fost trimiși cu plasa în largul mării să prindă delfini și nu conjurați să facă în joacă ceea ce vor face restul vieții zi de zi, ca să își câștige existența.
În context relația mea cu ei este adesea conflictuală, eu nefiind de felul meu o fire calină, săracă în idei și exprimări sau capabilă a le ține interior chiar pe toate.
De fapt ca asistent universitar aș avea două opțiuni mari și late.
Prima ar fi să le prezint semnele și simptomele bolilor, să le povestesc despre analize și diagnostic și să le vorbesc despre tratament. Să le mulțumesc pentru atenție, să îi trezesc pe cei care picotesc și să îi trimit să își revină de la excelenta ședință de pregătire.
Probabil că asta se întâmplă pe la majoritatea celorlalte stagii din moment ce produsul final al anului IV pare amerizat în cap ori de câte ori i se cere să consulte.
A doua opțiune este un pic mai dificilă pentru formator – necesitând să îi provoci, să le dai de lucru, să verifici dacă fac ce le zici, să îi întrebi, să asculți răspunsul, să vezi unde au greșit, să pedepsești sau să recompensezi, să încerci să îi ții treji, să trezești ceva în ei (fie orgoliu din ăla adevărat, fie ciudă, fie dorință de progres), să interacționezi, să te cerți cu ei, să le fii antipatic și să le suporți antipatia (marea lor majoritate fiind copii buni), toate pentru speranța că poate, atunci când au plecat de la tine, or fi cu vreun nanobit mai deștepți și mai orientați. Și că poate după stagiul de endocrinologie s-a reușit măcar parțial rinoplastia necesară marei lor majorități care de lungul nasului și autoinflarea cu note și gratulări nejustificate nu își dau seama cât de departe sunt de ce ar trebui să fie.
Ca urmare am ales metoda grea sperând ca în viața măcar a unora din ei să las o urmă, în ceea ce va fi un obscur moment al anului V, despre cât de mult efort, gândire neconvențională și implicare mai este nevoie ca să ajungă medici.
Da, a doua opțiune este grea și nepopulară și probabil că ar trebui să o abandonez ca să nu mă mai enervez, să nu îmi iasă vorbe și antipatii.
Și dacă nu o fac este la urma urmei modul meu de a omagia și a mulțumi acelor formatori, puțini la număr, care din fericire pentru mine, la vremea mea, m-au stresat, provocat și pus să fac lucrurile în mod diferit.
Chihlimbariu deschis
Astăzi în rezultatul sumarului de urină al uneia din paciente scria, printre altele :
Culoare – chihlimbariu deschis.
Pare că laboratorul institutului a atins un grad de discriminare de natură a-i colora viața și de a rușina orice medic daltonist.
Remarc în context entuziasmul unora din colegii noștri din laboratoare. Ce scandal o fi și ce agitație în ziua de urini ! (”Uite dragă, eu am una de culoarea rubinului”... ”Ce-o fi mâncat ăsta că uite ce spumă de smarald i-a ieșit la sedimentare” ... ”Pârtie... trec cu urina platinată”)
Poetica descriere a urinii femeii este depășită doar de o mențiune (miros de castane) dintr-o spermogramă citită de mine acum vreo 10 ani. Chiar și astăzi îmi place să cred că acea clarificare olfactivă venise din partea unei femei.
Desigur pacienta m-a întrebat dacă este de bine sau de rău.
I-am răspuns: ”De bine. Sunteți o prințesă”.
Șpaga
Șpaga la doctor în România nu a apărut pentru că medicii sunt corupți și nesimțiți și nici pentru faptul că în lipsa ei marea lor majoritate nu și-ar mai face datoria.
Ea a apărut pentru că medicii sunt plătiți oficial mai puțin decât trebuie, decât sunt plătite alte categorii profesionale care nu au aceeași importanță și decât ar fi plătiți în țările decente din jur.
Motivul pentru care salariile sunt mici sunt legate și de politicieni dar sunt și legate de populație.
Politicienii nu consideră că alte categorii decât ei înșiși au importanță socială și ca urmare nu au încercat niciodată să schimbe realitatea moștenită din comunism în ce privește sistemul sanitar. Politicienii sunt mai interesați să poată spune că în țară există un sistem de sănătate disponibil pentru toți (în afară de ei, desigur, care nu se tratează în țară) și nu neaparat de funcționarea lui la parametri compatibili cu secolul XXI.
Populația care este nevoiașă, suprataxată și oricum lipsită de solidaritate (vedeți cum funcționează la noi sistemele de pensii, de îngrijire a bătrânilor, de protecție a handicapaților sau orfanilor) dorește orice, dar nu să fie expusă la costurile reale ale medicinii performante. În fapt oamenii ar dori ca salariile și dotarea spitalelor să se amelioreze, dar numai pe baza unor eventuale pungi de petrol sau a altor bogății naturale pe care ar fi slujba politicienilor să le găsească. Dacă ar fi vorba de a expune această populație la ce înseamnă de fapt cheltuielile medicale reale, la valoarea lor internațională, cu conotația previzibilă a unei taxări superioare, ar fi revoltă și năvală la vraci.
Ca urmare a acestor tendințe ferme ale mediului, medicii au trebuit să se adapteze, cum necum.
Nu neg faptul că posibil ca un procent de 1 la mie din medici să fie bogați din practicarea medicinei. Nu că asta nu ar fi în regulă.
Dar tot restul ”șpăgarilor” duc de fapt o viață într-o zonă financiară de gri-cenușiu; stau la bloc, conduc mașini demodate și mare lucru dacă mai prind vreo deplasare, de obicei la vreun congres pe afară. Medicii tineri nu știu unde o să locuiască și din ce o să își crească copii și singura soluție, în afară de bicisnica dar din păcate necesara șpagă, rămâne expatrierea de urgență.
Sistemul bazat pe șpagă este inerent rău. Este rău pentru medic, care ar prefera o plată la lumina zilei, nu numai pentru a scăpa de pușcărie, dar și pentru a putea să se bazeze pe niște bani, pe niște credite, pe o pensie. Este rea pentru pacient care, orice s-ar zice și s-ar face de către procurori, DNA, mass media sau concetățeni indignați, vor avea mereu problema ”dau un ban sau mă tratez funcționărește”. Și este rea pentru sistem care este confruntat cu acte medicale incomplete, prost plasate, cu cheltuieli inutile pe de o parte, cu risc de malpraxis, îmbolnăvire și stare proastă de sănătate pe de alta.
Nu este suficientă nici indignarea publică și nici târârea la eșafod a câtorva ”șpăgari”.
Trebuie pus ceva în loc, trebuie găsit un sistem de plată adecvat, trebuiesc cointeresați pacienții, populația ca beneficiari și, până la urmă, finanțatori ai sistemului și nu trebuie lăsată toată povara pe o mână de oligofreni, care se tratează în altă parte și cărora nu le pasă de sistem decât în măsura în care l-ar mai putea spolia prin vreun contract sau aranjament oneros
Nu cred că există categorie profesională în România care să își dorească un sistem medical fără corupția șpagei zilnice decât medicii înșiși.
Și nici nu există vreo șmecherie, de tipul procese și condamnări publice, care să mascheze vreodată această necesitate.
Ea a apărut pentru că medicii sunt plătiți oficial mai puțin decât trebuie, decât sunt plătite alte categorii profesionale care nu au aceeași importanță și decât ar fi plătiți în țările decente din jur.
Motivul pentru care salariile sunt mici sunt legate și de politicieni dar sunt și legate de populație.
Politicienii nu consideră că alte categorii decât ei înșiși au importanță socială și ca urmare nu au încercat niciodată să schimbe realitatea moștenită din comunism în ce privește sistemul sanitar. Politicienii sunt mai interesați să poată spune că în țară există un sistem de sănătate disponibil pentru toți (în afară de ei, desigur, care nu se tratează în țară) și nu neaparat de funcționarea lui la parametri compatibili cu secolul XXI.
Populația care este nevoiașă, suprataxată și oricum lipsită de solidaritate (vedeți cum funcționează la noi sistemele de pensii, de îngrijire a bătrânilor, de protecție a handicapaților sau orfanilor) dorește orice, dar nu să fie expusă la costurile reale ale medicinii performante. În fapt oamenii ar dori ca salariile și dotarea spitalelor să se amelioreze, dar numai pe baza unor eventuale pungi de petrol sau a altor bogății naturale pe care ar fi slujba politicienilor să le găsească. Dacă ar fi vorba de a expune această populație la ce înseamnă de fapt cheltuielile medicale reale, la valoarea lor internațională, cu conotația previzibilă a unei taxări superioare, ar fi revoltă și năvală la vraci.
Ca urmare a acestor tendințe ferme ale mediului, medicii au trebuit să se adapteze, cum necum.
Nu neg faptul că posibil ca un procent de 1 la mie din medici să fie bogați din practicarea medicinei. Nu că asta nu ar fi în regulă.
Dar tot restul ”șpăgarilor” duc de fapt o viață într-o zonă financiară de gri-cenușiu; stau la bloc, conduc mașini demodate și mare lucru dacă mai prind vreo deplasare, de obicei la vreun congres pe afară. Medicii tineri nu știu unde o să locuiască și din ce o să își crească copii și singura soluție, în afară de bicisnica dar din păcate necesara șpagă, rămâne expatrierea de urgență.
Sistemul bazat pe șpagă este inerent rău. Este rău pentru medic, care ar prefera o plată la lumina zilei, nu numai pentru a scăpa de pușcărie, dar și pentru a putea să se bazeze pe niște bani, pe niște credite, pe o pensie. Este rea pentru pacient care, orice s-ar zice și s-ar face de către procurori, DNA, mass media sau concetățeni indignați, vor avea mereu problema ”dau un ban sau mă tratez funcționărește”. Și este rea pentru sistem care este confruntat cu acte medicale incomplete, prost plasate, cu cheltuieli inutile pe de o parte, cu risc de malpraxis, îmbolnăvire și stare proastă de sănătate pe de alta.
Nu este suficientă nici indignarea publică și nici târârea la eșafod a câtorva ”șpăgari”.
Trebuie pus ceva în loc, trebuie găsit un sistem de plată adecvat, trebuiesc cointeresați pacienții, populația ca beneficiari și, până la urmă, finanțatori ai sistemului și nu trebuie lăsată toată povara pe o mână de oligofreni, care se tratează în altă parte și cărora nu le pasă de sistem decât în măsura în care l-ar mai putea spolia prin vreun contract sau aranjament oneros
Nu cred că există categorie profesională în România care să își dorească un sistem medical fără corupția șpagei zilnice decât medicii înșiși.
Și nici nu există vreo șmecherie, de tipul procese și condamnări publice, care să mascheze vreodată această necesitate.
Activitatea antiteroristă a domnului Gambino și a omologilor lui români
Acum câteva zile domnul Giovanni Gambino, un new yorkez născut pe lângă Palermo, unde de altfel a și absolvit cursurile locale de școală a vieții, a acordat un interviu la NBC news.
Domnul Gambino este un membru al renumitei familii Gambino, actualii deținători ai francizei MAFIA pe teritoriul New Yorkului și este o persoană care scrie, înțelege și filozofează, mai ales în zilele în care nu există livrări sau probleme de redimensionare a personalului familiei sau a altor familii concurente.
Ca scriitor domnul Gambino este o persoană extrem de nuanțată care știe și ne învață și pe noi despre faptul că, dincolo de propaganda hidoasă a celorlalți, Mafia este de fapt o organizație ca oricare alta, cu bune și cu rele. O organizație care dacă s-ar fi născut de exemplu prin unele țări balcanice ar fi organizat alegeri, asfaltări și consilii locale, câștigând de 10 ori mai mult cu riscuri de 100 de ori mai mici.
Având însă ghinionul de a- și duce activitatea peste ocean firma domnului Gambino s-a specializat în alte tipuri de activități, altfel necesare, pe care numai lipsa de gratitudine a celorlalți membri așa zis cinstiți ai societății le ține departe de legitimitate și de legiferare.
Astfel omul ne arată că Mafia nu este, cum s-ar crede, o organizație specializată în japcă, export- import de mărfuri interzise, coordonarea și luminarea sindicatelor sau organizarea de snorkeling subacvatic fără costum de scafandri pentru vorbăreți și nerespectuoși, ci o entitate preocupată de securitatea celor din jur. Securitate din ce în ce mai amenințată zilele noastre, în regiunile fără reprezentanță locală a Mafiei de căutătorii de virgine ai jihadului exploziv din Levant.
Astfel domnul Gambino, atrăgând atenția asupra faptului că în New York în afara câtorva turnători nimic altcineva nu a fost detonat în ultima vreme, explică tuturor că acest fapt nu se datorează cum s-ar crede FBI sau Homeland Security, organizații cu bugete mari dar creiere mici, mai potrivite conform experienței expertului să numere victime și să se scarpine în creștet, ci activității benefice și inteligente a persoanelor devotate pe care, de-a lungul anilor, le-a tot angajat la firmă.
Astfel prin prezența lor constantă pe străzi, furnizorii de servicii mafioți se asigură că nici un jihadist nu va pune piciorul cu izmene din C4 în New York, chiar dacă pentru asta va fi nevoie să găurească turbanele tuturor cască gura din regiune.
Nu pot, în context, să nu remarc faptul că nici la noi nu a avut loc până acum nici un atac terorist. Probabil că și ai noștri, de la ultimul baron din teritoriu până la personalități gen Hrebenciuc, ne apără și ne protejează, fără să știm.
Fie numai prin faptul că au creat o țară în care parcă ți-e milă să mai dai și cu bomba.
Sărăcie și bogăție
Mărturisesc faptul că dintotdeauna mi-am dorit să am mai mulți bani.
De fapt în afara momentelor când mă apuc să joc yams cu prietenii și când tot ce îmi doresc de fapt este să nu pierd prea mulți (având în vedere că ”oamenii” dau cu zarul ca porcii) constat subit că toată viața am alergat într-un fel după bani.
Nu vreau prin asta să pretind că am fost vreodată cu adevărat nevoiaș, deși am trăit și zile, săptămâni sau chiar luni în care a trebuit să chivernisesc la sânge ca să pot pune o bere în halbă și o țigară decentă pe marginea scrumierei. Cu toate acestea nu îmi aduc aminte de vreun moment de pletoră financiară excesivă în care să zic – ”domle, fără ac de cravată de aur nu mai merge” sau, și mai rău, ”ia dragă cardul, du-te la mall și până diseară să nu te mai văd pe aici”.
Sigur de vină pentru aceasta sunt două fapte din existența mea.
Primul ar fi acela că m-am făcut medic, nici măcar chirurg și că, după ce am făcut asta nu am găsit motivații suficiente să plec dintr-o țară care nu a ascuns și nu ascunde nici acum cât de mult prețuiește și cât are de gând să plătească medicii.
Și poate că dacă aș fi plecat la ora asta aș fi pe marginea piscinei să suflu orez prin paiele de coctail spre coapsele nurlii ale băștinașelor vreunei insule exotice, așa cum se văd ele sub bikini, în loc să aștept cartofii de seară în gardă la spital.
Al doilea fapt ar consta în capacitatea mea magică de a face afaceri proaste din punct de vedere mercantil, indiferent că este vorba de achiziții, căsnicii, bilete de loterie sau firme de telefonie mobilă.
Mulți dintre prietenii, colegii și aparteneții la generația mea au reușit financiar mai bine, sau cel puțin lasă asta să se înțeleagă și am pierdut destule ore din viață ascultându-i vorbind despre bursă și investiții, terenuri, mașini, restaurante scumpe și călătorii.
Când în 2011 m-am despărțit de a doua mea nevastă, pe lângă partea bună a acestui gen de întâmplare (a cărei beneficitate oricum nu îți este evidentă decât după câteva luni și două trei femei), respectiv reciclarea belelei, am intrat și într-o zonă financiară ceva mai sensibilă, după cum stă este tradițional după partaj.
Cu toate acestea perioada începută din ziua în care am ieșit din casa la care plătisem și de la lucrurile pentru care muncisem o viață s-a dovedit a fi una din perioadele cele mai bogate din viața mea. Și aici nu mă refer numai la fagurele ascuns în existența oricărui burlac, fie el doar un divorțat (pentru că după un timp oricum m-am însurat din nou), ci pur și simplu suficient de bogat.
S-a dovedit pe pielea mea ceea ce atât de mulți dintre oameni ignoră neîncetat – că bogăția nu este legată de sumele pe care le ai la dispoziție cât pe modul în care nevoile și aspirațiile îți sunt satisfăcute.
Îmi dau seama că dacă ești de exemplu baron PSD și ai numai vreo 3 case și 5 mașini te simți de fapt trist și sărac, mai ales dacă nu poți pune pe biroul secretarei măcar uneori un bilet dublu pentru vreo croazieră la Rio. Dacă ești primar și băiat deștept liberal de asemena nu ai cum să nu fii strâmtorat în vreun pălățel de doar 1000 mp, fără măcar o piscină specială pentru copii și cu doar un singur yaht, și ăla la mâna a doua.
Pe de altă parte dacă faci parte dintr-o categorie socială care se bucură de aer, mai ales când acesta este expirat de persoana iubită, care folosește mașina doar pentru că este prea leneș să vină la serviciu pe jos și care se bucură de casă numai dacă periodic i se umple de tot felul de aberanți cu gura mare, așa ziși prieteni, veniți să-i bea berea, să-i fure contractele la bridge și să închidă tabelele la yams, constați că ești de fapt mult mai bogat decât a fost Oprescu în momentul în care aparatul de bruiaj montat în foișorul de mită a început să țiuie.
Cumva paradoxal în destinul meu de om căruia nu i-a fost sortită cine știe ce avere, am constatat în ultimii ani că am devenit putred de bogat în singura monedă pentru care nu există curs valutar – mulțumirea.
Sunt conștient că trăim într-o lume în care succesul se judecă după grosimea buzunarului, mărimea silicoanelor nevestei și lungimea mașinii. Că paradigma omului zilelor noastre este consumul și scopul primordial îmbogățirea. Că este non progres să ai o fabrică și să nu vrei o a doua și limitare să te mulțumești cu ceva ce poate să aibă și vecinul.
Cu toate acestea sunt mulțumit că acum, în actualele preocupări, cu actualii prieteni și actuala nevastă am început, în ciuda fluturașilor lunari, să nu mă mai simt deloc sărac.
Jihadistul, ISIS și nepotismul
Nemuțumiri justificate în lumea jihadiștilor o dată cu dezvăluirile din presă care arată faptul că nepotismul și corupția au atins cercurile înalte ale ISIS.
Astfel Kabir Ahmed, un tânăr entuziast al dinamitei trăind în Derby, UK, s-a plâns presei englezești despre faptul că în ciuda unei bune pregătiri, a talentului și eforturilor depuse, numele lui este în mod constant îndepărtat de pe lista atentatorilor sinucigași în favoarea a tot felul de piloși și de corupți.
Sătul de fețele cabaline ale englezoaicelor din jur, de lipsa virginității în Regatul Unit și de perspectiva continuării labei zilnice numai și numai din pricina nedreptății la care este supus, tânărul se adresează, pentru a i se face dreptate, presei explozive (dar și explodante) a țării de adopție.
Și vâzându-l nu pot să nu îi dau dreptate. Cum ar putea o persoană cu nevoi ca domnia lui să găsească 72 de virgine care să nu strâmbe din nas la simpla lui prezență hirsută și nespălată, altfel decât prin detonare?
Nu știu care sunt pedepsele în caz de corupție și nepotism în cadrul ISIS dar dacă se dorește cu adevărat eradicarea acestei practici nedemne pentru niște slujitori sonați, dar dedicați, ai profetului, aș propune apa și săpunul.
Pentru că numai prin îmbăiere constantă, tortură pentru care oamenii nu sunt pregătiți, s- ar putea cu adevărat pedepsi această inimaginabilă corupție.
Pentru că în lipsa atingerii vindicative a șamponului, gelului de duș, a bicurilor, bețișoarelor de urechi, unghierelor și periilor ghiaurești acești oameni nu vor putea fi dezvățați de practicile lor vinovate.
Spun toate astea deșinu sunt convins de faptul că prin convenția de la Geneva astfel de practici inumane pentru jihadistul secolului nostru mai sunt permise.