Moțiunea de cenzură

Unul din sporturile favorite ale politicianului român, atunci când se află în opoziție, este moțiunea de cenzură.

Față de politicienii mielinizați ai altor țări, care depun moțiuni de cenzură strict pentru a demite guverne, la noi moțiunile de cenzură se depun, se pare, doar pentru a bifa un moment de actvitate politică efervescentă, pentru posibilitatea de a plasa prin televizoare discursul propriu, dar mai ales înjurăturile la adresa adversarilor politici numărului din ce în ce mai restrâns de oameni care eventual s-ar mai uita.

Așa și cu moțiunea de cenzură de ieri la adresa guvernului Ponta.

În fapt moțiunea a avut exact aceleași șanse de a trece pe cât ar avea o cerere oficială a mea adresată statului de a primi rentă viajeră și inițiatorii ei probabil cunoșteau aceasta, urmare a consfătuirilor politice din preambul, consfătuiri încheiate cu rezoluția ”Mai dați-vă și-n pula mea” din partea partidelor și partidașelor asociate guvernării Ponta.

În plus marea manifestare populară, imensul grup de presiune preconizat a face istorie sau măcar a scanda sub porțile parlamentului, s-a dovedit a fi mai restrâns numeric decât un pâlc de miei în săptămâna luminată.

Nu contestă nimeni că într-o țară serioasă un premier cu dosar penal, statut demonstrat de plagiator și o relație personală cu adevărul capabilă a solidifica apa din mijlocul toamnei, nu ar trebui să fie dat afară. Din păcate însă modalitatea prin care aceasta ar trebui să se întâmple nu implică o moțiune de cenzură, nu constă în cine știe ce mămăligă detonantă a poporului ci, din păcate, strict, exercitarea de către politician însuși a decenței, rușinii și bunului simț.

Taman acele însușiri care i-au făcut, la vremea lor, și pe Iliescu dar și pe Băsescu să continue indiferent de referendumuri, reacții populare sau internaționale.

Așa, cu moțiunea de cenzură, tot ce se mai obține este expunerea noastră, a tuturor, la importanța și discursul sclerozat al câte unui Tăriceanu, ajuns în spotul interesului public în astfel de situații cu dilema obișnuită ”Va trăda, sau se mai ține?”.

Iată că marii politicieni ai micilor grupulețe de hârciogi necesare majorităților scremute cu care un partid sau altul se menține cu anii, în epoca noastră, la guvernare s-au ținut tura asta, fie și numai pentru că un dosar penal, o plagiatură și câteva furci de minciuni nu sunt, pentru ele, cine știe ce motiv de demitere.

Rezultatul moțiunii? Cel obișnuit.

Ponta are deja un motiv serios să nu își dea demisia, acum când a văzut în sala parlamentului dar și pe stradă că țara încă îl mai vrea, fie și numai pentru că cifrele statistice ajustate cu o seară înainte arată atât de bine, alde Tăriceanu și ceilalți și-au mai bifat o campioană și au motiv să mai mulgă vreun post de subsecretar de consiliu comunal, vreo câteva sute de români s-au hotărât și sunt deja la ambasada SUA, la viză și PNLul continuă pe linia tradiției brătiano-gorghiană cu politica pragmatică și de impact cu care, de altfel, ne-au obișnuit.

Contemplatorii, iubitorii de homeostazie, experimentații și negăsibilii

Medicina românească are o groază de medici buni, care reușesc să își facă treaba în ciuda casei, a ministerului, a managerilor și uneori chiar a pacienților.

Halal de ei, merită cei 25% pe care nu o să îi dea nimeni niciodată.

La capătul celălalt al realității se găsesc însă și ceilalți medici.

Pe aceștia i-aș împărți în câteva categorii distincte.

  1. Contemplatorii

Contemplatorul este un tip special de medic, a cărui formare necesită probabil unele condiții speciale, cum ar fi cele care transformă să zicem huila în diamant (sau mai degrabă balega în coprolit). Față de celelalte tipuri de medici, contemplatorul știe să prescrie o groază de analize și evaluarea retrospectivă a pacienților lui (sau în cazurile ghinioniste, a fișelor acestora) este o plăcere.

De exemplu glicemiile din ultimii ani ale unei paciente ar putea arăta și documenta agravarea și evoluția spre comă a diabetului și nu poți să nu admiri modul în care, deși nu a intervenit cu nimic, în rest medicul-contemplator nu a lăsat neacoperite nevoile de investigare ale acesteia.

Ocazional primesc câte un pacient cu tumoră hipofizară, cu deficite hormonale, lezare de nerv optic și dezechilibre hidroelectrolitice, toate demonstrate cu minuțiozitate, inclusiv în momentele de precomă, dar care pacient totuși nu a primit în cei 2-3 ani în care contemplatorul a făcut istorie cu el, nici măcar jumătate de pilulă, nemaivorbind de operații, radioterapii sau alte mofturi.

  1. Iubitorii de homeostazie

Iubitorul de homeostazie este, din unele puncte de vedere, la antipozi față de contemplator. Pentru că, față de alți medici de pe pământ, el va urmări cu mare atenție și va interveni în forță ori de câte ori vreun parametru biologic, clinic sau imagistic va fi încercuit de calculator, vag ieșit din norme sau, pentru experții adevărați, la una din limitele de sus sau de jos ale normalului.

Nu există în practica acestor confrați noduli care să nu trebuiască extirpați, schelet care să nu trebuiască întărit, cord care să nu necesite, cât de cât, o revigorare sau burtică căreia să nu îi priască din când în când o laparatomie profilactică.

Acești oameni sunt mai pricepuți să descopere anomalia în om decât este pricepută ciocănitoarea să dibuiască omida și prin activitatea lor neobosită mii de pacienți, hărăziți de karma să îmbătrânească pe cont propriu, sunt introduși în sistemul de sănătate, tescuiți de excesele financiare, îmbuteliați prin vreun pat de spital sau pe vreo masă de operație și, ocazional, câte unii, cu adevărat îmbolnăviți, spre bucuria contemplatorului care este pregătit să preia cazul.

  1. Experimentații

Caracteristica de bază a acestui tip de medici nu constă, cum s-ar putea crede, în experiența lor superioară față de confrați ci mai degrabă în modul admirabil în care aceștia o utilizează zi de zi, spre ghinionul bolnavilor. Sunt oameni care au decriptat de mult conspirația din spatele așa zisei medicină bazate pe evidențe așa că nu vor aplica cu una cu două pe pacienții lor pretinsele recomandări, ghiduri terapeutice sau proceduri publicate de oameni fără experiență, ascunzându-se în spatele studiilor controlate, metaanalizelor sau altor asemenea chestii diavolești.

Acești clinicieni pur sânge vor avea mereu în minte amintirile vreunui pacient care chiar a avut cancer, a spasmofiliilor din care și-a cumpărat prima mașină, a modului extraordinar în care, cei care nu surzeau, răspundeau la streptomicină, dar mai ales a epocii de aur a medicinei în care diagnosticul îl punea clinicianul cu talent și nu covoarele de analize.

  1. Negăsibilii

Față de categoriile de mai sus, negăsibilii sunt chiar medici buni. Ei cred în medicina bazată pe experiență, intervin prompt și eficace, știu ce analize trebuiesc luate și cum trebuiesc interpretate și integrează modern și nuanțat experiența lor cotidiană.

Problema acestor confrați este faptul că, în afara unei programări obținute în urmă cu 6 luni, a unei intervenții din partea unchiului Pandelică, senatorul, sau a unei demonstrații prealabile de kata cu plicul, probabilitatea de a-i întâlni este la fel de mare cu cea a jihadistului căruia îi ticăie burta de a da de papă.

Pentru că, deși a auzit legende despre ele, nimeni nu știe cu adevărat unde se află locurile unde acești oameni dau consultații și, dacă încerci să îi abordezi telefonic, până și roboții automați ai instituțiilor sanitare în care aceștia au fost uneori văzuți pufnesc în râs.

Convorbiri economice cu domnul Cuc

De gardă.

Îmi sună mobilul taman într-un moment în care eram extrem de ocupat și, în confuzia creată, pierd șirul.

Răspund relativ nemulțumit de faptul că numărătoarea frunzelor de pe ramura stânga sus a plopului din fața cabinetului meu va trebui reluată de la 0.

La capătul celălalt al firului se află un tânăr dinamic, cu siguranță un finanțist de viitor, care mă abordează inspirat

– Domnul Cuc ?

– Pe aproape, îi răspund cu sinceritate.

– Aveți un moment liber?

– Păi de fapt… deschid eu gura să detaliez când vocea de dincolo de mă întrerupe, începând să mă lămurească:

– Vă sun din partea firmei XYZK, o firmă cu o experiență de 30 de ani în tranzacții financiare. Ne ocupăm îndeosebi de obligațiuni bursiere, investiții pe piața de capital și…

– Mă scuzați, îl întrerup eu înt-o pauză de respirație, dar eu nu prea investesc

– Și nu vreți să încercați?

– Păi aș vrea, dar până acum am tot pierdut și sincer mi-am cam pierdut încrederea…

– Păi mai bine lucrați cu noi. Unde ați investit până acum ?

– 6 din 49; pronosport, dar vă repet, cam sunt pe minus …

O clipă se face un pic de tăcere. Deși aparent bucuros de a  fi găsit totuși, în domnul Cuc, un investitor, omul pare un pic surprins de cuvintele mele.

– Deci nu v-ar interesa să studiați oferta noastră ?

– Mă citiți ca pe un text cu litere de o șchioapă, remarc în context

– Puteți să îmi spuneți totuși de ce nu doriți să investiți în oferta noastră ?

– Păi ar fi doar două detalii – pe de o parte nu am încredere în burse, economia mondială și sistemul capitalist global pe de o parte, pe de alta nu am bani.

– Păi…

– Împrumuturi dați? insist eu un pic, profitând de ușoara cădere de turație a meliței interlocutorului

Probabil că nu, pentru că în acel moment în capătul celălalt al convorbirii s-a făcut liniște.

Povestea porcovățului

– Am rămas singuri, acum la bătrâneţe, constată preşedintele partidului, domnul Babă
– Nu mai există tineri capabili de sacrificii şi dedicare, observă cu tristeţe şi vicepreşedinta, doamna Moş. Practic am rămas numai noi doi şi portarul
– Este greu în opoziţie, foarte greu, draga mea, constată şi Babă
Şedinţa filialei se apropia de sfârşit când uşa se deschise şi un tânăr cu aspect grăsuţ-rozaliu îşi făcu intrarea, răsucindu-şi ochii mici şi vii cu iscodire prin cameră.
– Bună ziua.
– Bună ziua.
– Sediul Partidului Socialist Totuşi de Dreapta?
– Da, aici este PS,TD ul. Cu virgulă. Cine eşti dumneata ?
– Numele meu este Hreb Garniţă şi am citit anunţul dumneavoastră din gazetă continuă acesta, desfăcând din buzunarul sacoului ponosit un ziar mototolit şi indicând celor doi anunţul încercuit de la mica publicitate „Babă şi Moş caută tânăr capabil pentru funcţia de secretar al tradiţionalului partid de centru PS,TD, filiala Porcoveni”
– Da, ai nimerit bine, dar ce te face să crezi că ai fi calificat pentru o asemenea funcţie de prestigiu?
– Păi în primul rând, observă Hreb cu amuzament, pare că am totuşi un avantaj faţă de concurenţă. Nu am mai văzut vreun sediu de partid atât de părăsit de când a trecut DNAul prin localitate. În al doilea rând am o mulţime de proiecte în cap, uneori nici nu pot merge de atâta zumzet. Şi nu în ultimul rând sunt de aici, porcovăţ get-beget, ceea ce nu este puţin lucru în ochii electoratului.
– Ai vreo arie specială de expertiză?
– Sunt de-abia la început, dar să ştiţi că am talent. Impozite nu am plătit de 5 ani şi, în ciuda acestui fapt an de an în decembrie fiscul îmi trimite el mie bani. Am luat fonduri europene ca să refac uliţa din faţa casei şi acuma acolo, mai ales când plouă, se bălăcesc raţele şi gâştele vecinilor de zici că e safari. Mi-am construit vila cu bordurile şi gardul cu indicatoarele primite de la buget, şi mi s-a aprobat să fac o sală de sport pentru Asociaţia Babelor cu Fractură de Şold şi Angină Pectorală din localitate.
-Impresionant. Dar pentru o funcţie atât de importantă trebuie venit cu mai mult. Acest partid este totuşi în liga mare a politicii porcoveneşti.
– Păi de asta am şi venit. Aţi citit, domnule Babă, despre proiectul lansat de preşedinte ?
– Mda, am auzit ceva, parcă tu ai citit Moşuţo? că stai toată ziua pe Facebook.
– Aşa e, completă baba, mai citesc pagina lui Klausică Fărăfrică şi într-adevăr pe lângă tot felul de prostii cum ar fi „Hai fraţilor la muncă, măcar unul din trei” sau tânguieli jenante de tipul „Concetăţeni, week endul nu începe de miercuri !” a menţionat şi ceva despre un concurs de proiecte pentru fluidizarea traficului în Porcoveni. Cică acest proiect îi pare atât de important că, acela care îl va pune în practică va primi, pe lângă exclusivitate şi mâna domnişoarei Fărăfrică, vedetă PROTv şi topmodel, specializată în prezentările de tanga.
– Păi uite că am eu în minte proiectul câştigător. Tot ce trebuie este însă ca dumneata, Babă, să mergi la palatul prezidenţial şi să îmi faci intrarea.
– Pot să te întreb ce ai în cap, tinere porcovăţ?
– Ceva simplu, zguduitor şi extrem de eficient, care nu poate să nu îi placă creierului său de neamţ. Autostrăzi suspendate.
– De care?
– Din alea care urcă spre cer şi trec peste case. Nu tu pietoni, numai porumbei, nu tu treceri de nivel, nu tramvaie. Vara fac şi umbră, iarna feresc de ninsoare. Singura problemă este legată doar de avioane, dar pentru astea o să facem, în al doilea timp, un aeroport suprasuspendat
– Şi crezi că Klausică o să înghită toate astea? Că în finalul postării pomenea ceva de posibilitatea ca în caz de nereuşită, necinste sau proiecte la mişto să dea tupeistul pe mâna gheonoaiei Kovestina şi a DNAului ei blestemat …
– Să aprobe el proiectul şi ne-om descurca mai încolo, că doar nu au ruginit chiar toate avioanele spre Antigua…

– Nu vreau, tată, nu vreau. Tu te-ai uitat la ce faţă de porc neîngrijit are? Nemaivorbind cum se îmbracă – deşi recunosc că la aşa o apariţie nu are probleme să parcheze la handicapaţi când m-o duce la mall…
– Ştiu Belinda, ştiu, spuse preşedintele, dar am apucat să promit. Ultima oară când s-a mai minţit în familia noastră a fost acum 500 de ani şi chiar şi atunci a fost vorba de un unchi prin alianţă, trei sferturi român, o optime ungur şi o zecime bulgar. M-a convins însă tânărul ăla cu ideea lui de suspendare a autostrăzilor şi de dragul de a nu mai auzi toţi porcovăţii claxonându-se, de a nu-i mai vedea luând-o pe linia tramvaiului sau pe sens interzis, nu am ce face, trebuie să te sacrific pe tine, fata mea.
– Dar nu e corect, tată, nu e corect. Tocmai acum când cariera mea urma să ia o nouă turnură, de când colegele de la Matinal şi-au dat demisia de onoare după scandalul cu păstârnacele înfipte în cur eu trebuie să plec în mai ştiu eu ce lună de miere o avea în cap gorila aia libidinoasă. Nemaivorbind de noua colecţie de toamnă-iarnă de tanga pentru intelectuale rasate pe care o să o pierd. Chiar nu e corect !
– Nu zic Belinda că este corect. Dar ştii că în cazul celor ca mine cuvântul de onoare este mai solid decât o parâmă legând un trabant. Tu crezi că mie îmi convine să am de ginere aşa o scârboşenie? Sunt convins că strămoşii mi se tânguiesc în Walhalla, dar măcar o să le pot explica faptul că sacrificiul tău a dus la prima reţea de autostrăzi suspendate de pe pământ.
– Mă doare în tanga de autostrăzile alea, papa; chiar crezi că le poate face atât de late cât să nu se găsească porcoveni să le blocheze parcând pe banda a doua sau luând-o pe contrasens? Ai să vezi că va fi tot la fel, ba chiar mai rău dacă ne gândim că de-acuma claxoanele or să vină din înaltul cerului, ca şi chiştoacele de ţigări, peturile goale şi flegmele.
– Fata mea, ajunge. Mâine este nunta şi cu asta gata. Vă luaţi şi voi doar o săptămână de miere ca să lăsăm omul să lucreze şi cred că nici nu o să intri în luna a treia de sarcină că eu o să tai panglica la prima autostradă. Pe la botez presupun că va fi gata a doua şi, până îl dai la grădiniţă pe ăla micul proiectul va fi gata. O să plesnească de ciudă vărul din Hanovra când o să vadă, o să plesnească.

Domnul Fărăfrică era din ce în ce mai îngrijorat.
La 1 an de la iniţiere şi după 3.2 miliarde de ţechini cheltuiţi, proiectul de construire al autostrăzilor suspendate, deşi extrem de coerent şi atrăgător în machetele ce îi erau prezentate o dată la 2 luni nu se materializase până acum decât în două schele ridicate de jumătate de an la intrarea în oraş pe care câţiva muncitori se bronzau, cu berile în mână şi încercând să nimerească cu peturile goale cofrajul la fel de gol.
Ginerele, domnul Garniţă, nu mai era de găsit de circa 9 luni şi întrebată, Belinda recunoscuse că această dispariţie urmase uneor certuri extrem de intense între cei doi.
Dorind să îl ajute pe bărbat în redesenarea stilului şi a garderobei acestuia fata preşedintelui se apucase să arunce pe foc, la sfatul mamei ei, sacourile ponosite, cadrilate şi peticite ale lui Hreb.
Supărat de a constata că toate contractele de exclusivitate, scutiri de vamă şi extrase de cont din buzunare au ajuns scrum, domnul Garniţă a chemat-o pe soţie şi i-a spus:
– Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! Că în loc să o laşi mai peltic cu gândeala te-a luat grija în sulă, ba ai ascultat de sfaturile altora, de m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată ! Ca să nu mai zic de bieţii Babă şi Moş de la sediu. Eu trebuie de-amu să iau viteză, până nu-mi face tac-tu coaiele medalion, şi, dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă John Johnson şi sunt prin Caraibe.
– Dar nu poţi pleca bărbate, că sunt gravidă.
– A, da, ai dreptate, unde s-a mai pomenit să plece bărbatul dacă e femeia gravidă.
– Păi vezi?
– Sigur,. Mă întorc eu, nu-ţi fă griji nu o să ratez nunta.
– Nunta? Ce nuntă?
– A fiului nostru. Sau a fiicei, că nu sunt din ăia care fac diferenţă. Te pup, nu uita, Johnson, Caraibe. Salutări lu tac-tu şi zi-i să pună totuşi limită de viteză pe autostrăzile alea din mintea lui, că asupra acestui punct nu ne înţelesesem niciodată.

Ghişeul era deschis, dar, deşi încercase să îşi dreagă vocea, pufnise, tuşise, strănutase şi chicotise, nimeni nu părea să îi dea vreo atenţie. Înarmată cu chitanţa şi factura Belinda aştepta nerăbdătoare, acum că îi venise rândul, ca femeia să termine de rezolvat urgenţa ivită, sperând numai ca lucrul acesta să se întâmple înaintea orei 13, oră la care, aşa cum era scris şi subliniat cu carioca roşie, biroul urma să se închidă.
Era fără două minute când forfecuţa reuşi în fine să îndepărteze ultima din pieliţele răsărite parcă peste noapte pe inelarul funcţionarei astfel că aceasta îşi făcu auzită vocea :
– Următorul vă rog.
– Eu aş fi la rând, doamnă, nu vă supăraţi.
– Plătit de impozite ? Taxe ?
– Nu… Dar ce, vreţi să spuneţi că oamenii fac coadă să plătească la stat ? observă uimită Belinda
Un hohot de râs se auzi din spatele ghişeului, ca şi a ghişeelor alăturate
– Doamnă, dumneavoastră veniţi cumva de pe Uranus ? vă întreb doar pentru că păreţi proaspăt coborâtă de pe nava-mamă, probabil prin acţiunea prea bruscă a neurolepticelor incisive pe care vi le dau terienii ăia în halate albe. Da ce, aţi vrea să ne ducem noi la ei acasă să facem coadă ?
– Mă rog, nu contează, am venit cu altă problemă…
– Ding !
– Ding? Ce ding ?
– E ora 13 şi s-a terminat programul, că e miercuri…
– Păi stau de jumate de oră să belesc ochii la cum îţi epilezi dumneata copita şi acuma îmi spui că s-a terminat programul?
– Doamnă, la noi miercuri e sfântă. Sfânta Miercuri, nici mai mult, nici mai puţin. Mă dă în judecată sindicatul dacă rezolv cetăţeni după finalizarea programului aşa că pa şi pusi, mai încearcă vineri.
Vinerea se dovedi încă şi mai sfântă. Programul de lucru era, la ora 10 când ajunsese, deja terminat şi nu existară blesteme, înjurături, tânguieli sau ameninţări care să producă clintirea cu măcar un fir de păr a ghişeului.
Dădu să iasă când un bodyguard milos, ţinând cont şi de sarcina ei vizibilă o trase deoparte :
– Doamnă, dacă aveţi ceva de rezolvat cred că este bine să veniţi duminică
– Păi ce să caut duminică, nu vezi că la ăştia miercuri e sfântă, vineri şi mai sfântă, presupun că duminica se aud îngerii cântând
– Păi asta este şi pentru că aţi venit, cum se numeşte în limbaj de specialitate, cu degetul în cur. Vorbim aici de bugetari, domni şi doamne necăjiţi cu salarii mici. Dacă s-ar mai ţine şi de program ar ajunge la o plată cu ora extrem de diluată. Dar dacă îi prindeţi duminică, cînd se mai strâng aici la o cărticică şi o bere, veniţi şi dumneavoastră cu ceva, un gest, un nimic şi nu mă îndoiesc că problema se va rezolva, că rar mi-a fost să văd aşa o aglomerare de competenţă ca la noi aici.
– Un nimic? păi şi ce să le aduc ?
– O furcuţă de argint, o vârtelniţă de aur sau o cloşcă de aur cu cioc de ametist, care să dea din cap, ar fi destul de potrivite, deşi pentru Ciocârlan, şeful serviciului s-ar putea să fie nevoie de ceva mai mult.

Ciocârlan studie cu atenţie, o dată şpaga primită, chitanţa, fluierând admirativ ca un colecţionar de pietre rare în faţa unui meteorit de pe Pluto.
– Fetelor, strigă el la subalterne, ia veniţi încoace să vedeţi ce am aici !
– Ce e puişor ? strigară cele două tinere
– Uite o chitanţă şi o factură ale lui Garniţă… Din care rezultă că omul a plătit cândva ceva.
Ochii celor două se umeziră
– Nu am crezut că o să văd aşa ceva până mor, spuse blonda, încheindu-şi fermoarul de la rochie
– Incredibil… ăsta e un ordin de plată în toată regula. S-a îmbolnăvit domnul Garniţă, doamnă ? se interesă şi roşcata
– Nu, dar a dispărut de vreo 2 ani şi, cum între timp am devenit gravidă aş vrea să dau de el să-i spun că va fi tată din nou. Am zis că poate dacă verificaţi această plată în sistemul dumneavoastră performant de calculatoare o să puteţi să îmi spuneţi cum să dau de el.
– Păi sistemul nostru este performant ca o scoică în nămol de când ni l-a schimbat tot el. Se blochează şi la solitaire, mai ales de când ne-a mai cumpărat şi antivirus. Dar nu este nevoie de atât de multă tehnologie să dăm de el, continuă blonda. De mult, până să mă îndrăgostesc de şeful, domnul Ciocârlan, am avut o scurtă relaţie cu Hreb. Extrem de scurtă de fapt dar, când a trebuit să plătească, mi-a zis că pe moment se grăbeşte, dar că îl pot găsi oricând doresc în Belize, sub pseudonimul de Hank Wiliamson
– Cred că te înşeli, spuse şi roşcata. Vezi, nici pe mine nu m- a lăsat indiferentă şi am avut o relaţie într-o seară, pe când, înainte să dau de şeful, mai mă întâlneam cu oamenii care mă sunau după anunţ. L-am prins şi eu într-o pauză financiară, dar mi-a spus să îl caut în Brazilia, că îl cheamă Gustavo Rodriguez.
– Ţie cum ţi-a zis că îl cheamă ? întrebă Ciocârlan
– John Johnson, în Caraibe, dar m-am uitat pe hartă şi nu am găsit o astfel de ţară. Mi-am zis că poate nu oi fi înţeles eu bine, da pe urmă am dat de chitanţa aceasta şi am zis că poate mă ajută să îl găsesc.
– Păi văd că este emisă dintr-un sediu PS,TD din Porcoveni… Un anume Babă sau Baba este beneficiarul… De ce nu încercaţi acolo ?

Reîntâlnirea dintre cei doi soţi a fost extrem de emoţionantă, mai ales după ce Hreb, la expunerea negului de pe ceafă, încetă să mai tăgăduiască. Garniţă arăta frumuşel, în ciuda bărbii lăsate să crească, a ochelarilor de soare şi a şepcii trase adânc pe frunte, deşi într-un fel uşor neliniştit
– Mă mai caută taică-tău? întrebă el, tăind un pic prea brutal explicaţiile pertinente ale Belindei privind a doua sarcină
– Zilele astea nu-i mai stă gândul la tine, crede-mă iubitule. Are probleme politice din ce în ce mai mari şi populaţia se revoltă aproape făţiş
– Zilele tiranului sunt numărate, observă Babă din jilţul de preşedinte
– Da ? ce s-a întâmplat ?
– Poporul şi-a dat în fine seama de greşeala făcută. Nicicând nu a fost asta mai clar decât atunci când tiranul a scos un grup de vasluieni din cârciuma înzăpezită şi i-a pus să dea zăpada. Un val de proteste a cuprins toată ţara.
– Poporul se trezeşte, încetul cu încetul, mai observă profetic şi doamna Moş
– Pe urmă i-a căşunat pe muncitori, mai observă Babă. E clar că-i urăşte, altfel nu văd de ce a a agresat drumarii ăia, luându-i din pauza de masă şi dându-le cu tablele în cap.
– Pretextând absolut jalnic că oamenii tocmai se treziseră din somn şi că i-a observat de două ore sprijinind târnăcoapele la umbră.
– Da, omul s-a dovedit un megaloman periculos. Cică ţăranii trebuie să se ducă la câmp, elevii la şcoală, muncitorii să tragă de utilaje, doctorii să consulte pacienţii, asistentele să le facă injecţii, cercetătorii să cerceteze, poliţiştii să prindă hoţi, practic nu mai există nici o categorie de populaţie mulţumită în tot Porcoveniul.
– Mda, observă şi fata preşedintelui, pare că tata nu a înţeles în profunzime acest popor. Oricum nu cred că mai este supărat pe autostrăzile tale, l-am auzit chiar într-o zi suspinând – « măcar ginerică mi-a făcut un pilon ».
– Oricum nu mai contează că am găsit soluţia. Am cutreierat lumea în lung şi în lat dar, sincer să fiu nicăieri nu ca acasă, observă, cu ochii umezi, Garniţă
– Eh, fiule, spuse Moş, chiar aşa ? nici măcar când sorbeai Pina Colada pe plajă şi frigeai pălmuţe pe curul indigenelor prin Bahamas nu simţeai cât de cât că dorul ţi se mai ostoieşte ?
– Ba da, partea aia era extrem de funcţională. Dar ce am constatat, şi vorba aceea acuma sunt un om umblat, este că la toţi veneticii ăia, la sfârşit trebuie să plăteşti. Că la băutură, la femei, casă, benzină pentru toate, la un moment dat trebuia să bag mâna în buzunar. Este incredibil, nu mi se potriveşte deloc şi mi-a făcut un dor teribil de Porcoveni.
– Dar, aveai bani, nu ?
– Ce contează asta ? e vorba de principiu la urma urmei. Ce plăcere poţi găsi să construieşti o vilă dacă o faci pe banii tăi ? să bei un pahar de şampanie dacă nu este moca sau măcar parţial de furat ? să bagi benzină în lamborghini dacă aceasta nu este cu măcar un dolar subvenţionată ? Aşa că m-am hotărât să vin acasă
– Da ce urmează să-i spui lui Klausică ?
– M-am gândit şi la asta. O să insist asupra aspectului complet neecologic al unei astfel de întreprinderi şi a faptului că în câţiva ani ideea de maşină va deveni caducă. O să-i propun ca în loc de autostrăzi suspendate să înlocuim străzile din Porcoveni cu canale, mai ales că avem deja un sistem de gropi extrem de funcţionale şi tot ce mai e de făcut este să îndepărtăm spaţiul dintre acestea. Gata cu maşinile, gata cu claxoanele, gata cu psihopaţii înjurându-se la stop. Băgăm un serviciu municipal de gondole şi trăsnim una- două făbricuţe de bărci şi şalupe de o să îngălbenească veneţienii de invidie. Nemaivorbind că or să aibă toţi porcoveţii unde să dea la peşte.
Babă şi Moş se uitau la el cu ochii umeziţi de emoţie.
Tânărul timid de acum doi ani devenise politician şi inimile lor trepidau de mândrie.

De şase ori tată, dar doar o dată femeie

Primesc pe mail, de la infozilnic.ro, o ştire de ultimă oră, o clarificare necesară şi o punere la punct fără de care adormeam prost la noapte.

Se pare că zilele acestea Caitlyn Jenner a devenit, în fine, şi din punct de vedere legal, femeie.

Am fost curios să aflu cine, cum şi de câte ori a deflorat-o, dar mai ales cum se poate face asta legal, aşa că am întrerupt procedura obişnuită cu care salut genul acesta de mailuri, deschizând mesajul.

Pare că de fapt noua membră a sexului frumos se particularizează faţă de altele prin faptul că până în primăvara asta o chema Bruce Jenner, se pişa din picioare şi ţinuse timp de 65 de ani femeia din ea ascunsă în puşcăria trupului de bărbat, puşcărie din care mai întâi chirurgii esteticieni şi endocrinologii, apoi juriştii au scos-o, la timp pentru menopauză.

Femeia fusese prin anii 70 un decatlonist faimos şi, deşi, silită să competiţioneze numai cu bărbaţi, a reuşit să câştige medalia olimpică de aur la decatlon, la Montreal.

Ulterior activitatea dândei s-a axat pe fel de fel de filme şi talk showuri, nefiind însă distinsă cu vreo distincţie, în ciuda numeroaselor categorii la care ar fi putut concura.

Până să erupă femeia din interior, Jennera fost însurat de 3 ori, căsătorii în urma cărora au rezultat şase copii, un număr suficient de mare cât să te gândeşti să îţi tai dracului pula, oricât de american bogat ai fi.

De fapt femeia este posibil să fi fost nu numai transsexuală, dar şi lesbiană, întrucât pare că şi-a iubit ultima nevastă suficient cât, o perioadă, să renunţe la rochii, desuuri, farduri şi pilule cu estrogeni.

Presupun că cei şase copii ai doamnei Jenner sunt mândri de ea, nemaivorbind de nepoţeii a căror număr de bunicuţe tocmai a crescut.

Regret numai că nu mai există emisiunea Mihaelei Tatu „De 3 ori femeie”, deşi o emisiune nouă, tot pentru femei, numită „De şase ori tată” ar putea să înceapă imediat ce doamnei Caitlin Jenner îi ies noile documente de identitate.

Povestea înţeleptului Solomon

– Ce putem să mai facem pentru majestatea sa ? întrebă Batsheba înciudată la ieşirea din iatacul regal
– Ce s-a întâmplat? Care este problema? întrebă Miriam, confidenta
– Nu mai poate fi-r-ar al dracu de moşneag bălos… Numai limbă, limbă, limbă ! de parcă aş fi iar o adolescentă descoperindu-şi trupul şi nu cogeamitea împărăteasă cu nevoi şi libidou…
– Păi are şi omul 82 de ani, mă miră că nu i s-a ofilit şi limba la vârsta asta !
– Miriam, ce dracu vorbeşti tu acolo? Nu ai citit biblia? Noi suntem poporul ales, seminţia a cărei tărie nu păleşte decât după câteva secole şi chiar şi atunci mai mult din lipsă de noutate. Abraham dădea la buci la 200 de ani, Ishmael a suferit de priapism până la 346 de ani şi Isaac a fost găsit mort la 532 de ani legat de pat şi cu un morcov înfipt în cur… De ce crezi tu că zilele astea circumcidem băieţii la naştere? numai şi numai ca să ne asigurăm că femeile măritate apucă menopauza …
– Batshy, cred că unele din chestiile alea postate în scriptură sunt uşor exagerate… Uite până şi tu ai spus acolo că eşti cogeamitea regina, când ştii de fapt că dacă treci de gorganul ăla îţi cer asirienii viză
– Măi, împărăţia este împărăţie, ce contează detalii ca mărimea ei exactă ? Dar dacă eu oi fi fost poate un pic colorată în exprimare, nu cred că înţelepţi patriarhi dinaintea mea s-or fi apucat să îşi exagereze performanţele masculine. Nu este în firea bărbatului obişnuit sau a iudeului în mod particular să o facă, nu de alta.
– Păi ce o fi în neregulă, în cazul acesta, cu luminăţia sa?
– Omul pretinde că se încălzeşte mai greu. Că îi este într-una frig şi că, deşi se bucură de fiecare dată când mă vede, tot atunci începe să simtă frisoane, mai ales când încep să mă dezbrac de şorţ, brâu şi budigăi…
– Ai încercat să îl pupi, să îl mângâi sau să fii îndrăzneaţă ?
– Nimic nu a mers. Ba se plânge că-l înţeapă mustaţa, ba că se gâdilă de la sfârcuri, ba că să schimb apa de gură…
– E clar… E şi ciudat şi pe moarte. Dar măcar ţi-a dat vreo soluţie pentru a ameliora toate acestea?
– Nu ştie nici el …. O vreme zicea să stau de amiază la soare în capul gol să mai pun culoare în obraji, aldată că să fac snorkeling prin Golful Rechinilor, iar ultima oară mi-a sugerat să încerc să mă dau cu deltaplanul. Am refuzat, că nu mi-e clar cu ce l-ar ajuta toate acestea să-şi recâştige potenţa. Mai nou îi tot trage să i-o aduc pe una Abishag, cică a citit nişte anunţuri ale fetei şi pare că este expertă în a scoate frigurile din bărbaţi.
– A, o ştiu, este aia din Shunem, de s-au luat la bătaie Adonijah cu Solomon luna trecută care să o scoată în club. Păi ce crezi că poate aia să facă la aşa o problemă exclusiv medicală ?
– N-am idee, dar el este împăratul şi tocmai m-a izgonit spunând că s-a săturat de masajele şi leacurile mele băbeşti.

Majestatea sa era foarte bolnav. Pornind de la un uşor disconfort în piept apărut în noaptea în care Abishag a început tratamentul pentru înfrigurare cu câteva tehnici simple de strangulat pitonul, acesta s-a intensificat pe măsură ce procesul curativ a trecut la proceduri mai ample ca bătucirea copcii sau pitirea la căldură, culminând cu primul atac serios în cursul şedinţelor de răsucire ale anacondei. Numai şi numai puterea şi perseverenţa împăratului dusese totuşi, în cele din urmă, la infarct şi, după ce felcerul, chemat de urgenţă, îşi manifestase cu extrovertire uimirea de a-l găsi pe David totuşi în viaţă, familia se strânsese numai şi numai pentru a-i asculta ultimele gânduri, sfaturi şi poveţe ca şi combinaţia seifului.
– Iată-mă, tată, pregătit să îţi continui domnia glorioasă, începu Adonijah, ţinându-şi respiraţia în încercarea de a smulge câteva smiorcăituri
– Dar ta- ta- ta- tă, eu su- u -unt cel mai ma- ma re contraatacă cu bâlbâiala obişnuită Solomon. Eu ar tre-trebui să fiu rege.
– Lăsaţi-l pe săracul tata să se odihnească, interveni Batsheba, apreciind că, deşi regele închisese ochii în momentul intrării familiei pe uşă acesta de fapt adormise
– Eşti cel mai mare, dar eşti tont şi bâlbâit. Mult mai potrivit să ocupi una din dregătorii mai tăcute, de exemplu cea de statistică, şi poţi de fapt începe deja cu numărarea baligilor din grajd, câtă vreme preiau eu testamentul politic al lui tata
– Fratele tău nu e tont, contratacă cu asprime Batsheba. Este un pic nesigur pe el doar datorită conjuncturii că şi-a păstrat până acum castitatea şi bâlbâit doar datorită unor obiceiuri fireşti la bărbaţii care exagerează cu aceasta.
– Ba eu zic că pericolul mare va fi posibila schimbare în dicţionare a termenului de „tont” cu cel de „solomon” în viitorul apropiat. Şi bâlbâiala lui e semnul că oricât de greu îi ies cuvintele pe gură ele îi depăşesc cu uşurinţă gândurile, continuă plin de venin Adonijah. A insista să-l punem pe Bâlbâl staroste doar pentru că tot scrie pilde pe blog ar fi ca şi cum am construi latrina în faţa intrării în palat, zău aşa
– Să aşteptăm pe taică tău să se trezească şi să-l întrebăm interveni împăciuitoare şi logică mama
– Hai, mamă, zău aşa, nu-l vezi că e dus ca pasărea Dodo când a aruncat-o Noe din arcă? Ce crezi că ochii ăia crucişi şi balele ce-i şiroiesc pe barbă sunt ghiocei vestind o nouă primăvară? Mai bine puneţi pe el o mână de sare, două trei pergamente şi haideţi cu mine să chefuim. O nouă epocă începe şi eu sunt, de azi, tataia !
Adonijah se ridică şi o luă cu pas voios spre uşă. La prag întoarse capul şi mai spuse:
– Şi fata asta, Abishag, trimiteţi- o la mine. După ce-a târnosit-o moşul cu surceluţa lui veştejită i-o fi şi ei dor de cogeamitea buturuga noduroasă.
Ochii mânioşi ai lui David se deschiseră la auzul cuvântului „Abishag”, la ţanc pentru a vedea uşa închizându-se după prinţ.
– Ce a zis pulifrici ăsta? Ce a zis?
– Că aşteaptă să mori ca să ia împărăţia şi că, până la funeralii, să punem ziare pe tine să nu dea muştele…
– Nu asta, ceva mult mai grav…
– Mai grav?
– Da, da, de Abishag şi de o surceluţă. Ei, fir-ai tu să fii…. Bâlbâilă?
– Da, ta-ta-ta-ta-tă, zise Solomon
– De mâine tu eşti rege. Mă rog, naş, staroste, hatman, voievod, împărat, ce vrei tu. Adonijah e pedepsit să scrie de 750000 de ori „ A lui tata era mai mare şi mai noduroasă” şi tu nevastă să ştii că am glumit cu chestia aia cu deltaplanul.
– Bine, ta-ta-tă
– Şi mai vezi două chestii. Însoară-te frate că, dacă nu iei vreuna cu prea mult migrene şi indispoziţii o să vezi că te lasă şi bâlbâitul şi ţi se mai animă şi gândurile. În al doilea rând ai grijă de Abishag că este o fată tare bună. Vezi că mai e şi fată mare, găseşte-i te rog un soţ, asta dacă nu îşi doreşte să rămână veşnic nemăritată cu gândul la mine.
– Am în-în-ţeles
– Bine atunci. Hai lăsaţi-mă acum să mă odihnesc. Şi trimiteţi după Abishag că tocmai îmi arăta ceva când mi s-a făcut rău.

De-abia la a 723 a nevastă viaţa sexuală a lui Solomon ajunsese cât de cât regulată. Pare că ritmul de două partide pe săptămână, îndeosebi în perioadele în care cefaleea, indispoziţiile, lipsa de chef sau toanele haremului erau mai puţin proeminente erau suficiente pentru a-i atenua cât de cât bâlbâiala, permiţând înţelepciunii lui să ia fie mult mai evidentă decât fusese în postările de până atunci din scripturi.
O faimă de înţelept i se dusese în ţară, mai ales datorită obiceiului de a sta cocoţat pe tron cu un aer grav şi buzele încleştate. Nu exista nici o dispută între supuşi pe care el să nu o satisfacă mulţumitor din clătinarea capului, vreo ţâţâială sau uneori prin câte vreun râgâit discret şi ambiguitatea acestor decizii lăsă în urma lor atâţia oameni mulţumiţi, că o faimă de sfinx înţelept începuse a-l înconjura.
Când două femei veniră pretinzând că fiecare din ea este mama copilului adus la judecată, tot ce făcuse fusese să observe că „ţâncul ăsta e atât de urât că dacă ar fi al meu l-aş tăia în două” pentru ca una din femei să înceapă să plângă şi să recunoască că de fapt plodul nu e al ei. A fost o chestie simplă ulterior să încredinţeze copilul mamei adevărate şi să pedepsească impostoarea plângăcioasă la 20 de lovituri de nuia.
Da, era tare înţelept şi mulţumit de asta.
Singura umbră în fericire consta totuşi în cicălirea continuă la care cele câteva sute de neveste îl supuneau.
Primul val de neveste îi aşezau tunica şi nădragii, îl pieptănau şi îi potriveau cuşma, dar, din păcate exista mereu un al doilea val care îl schimbau în straie mai confortabile, tichiuţă şi ochelari de soare.
Al treilea pâlc insista mai mult asupra pieptănăturii şi nevoii de schimbare generală a stilului şi, când scăpa în fine de acestea mai rămâneau doar de făcut comisioanele.
În general cu soacrele termina pe la ora 12, baloţii cu absorbante erau descărcaţi pe la 2 şi butoaiele cu unguente şi parfumuri rostogolite în budoare pe la 4. În rarele zile în care nu era ziua, onomastica sau aniversarea căsătoriei pentru nici una din consoarte era timp de o bere, după care se întorcea acasă pentru programul de seară, cu ascultarea soţiilor şi a problemelor acestora, consolarea celor ceva mai îmbufnate, prezentarea scuzelor pentru firea lui păcătoasă şi asigurarea tuturor că nu are relaţii extraconjugale.
Mama, Batsheba, sesizând cearcănele şi evoluţia postmatrimonială a lui Solomon spre o mentalitate mai posacă, se îngrijora şi încerca să îl înveţe de bine.
În acest context femeia îi vorbi copilului ei prima oară de Makeda.
– Ai auzit, fiule, de Makeda?
– Ştii ceva, mamă, nu începe iar ! Mai însoară-l şi pe Adonijah că nu are decât 162 de neveste şi s-o simţi singur, da mie nu mai îmi trebuie. Să mai aşteptăm să moară din ele, nu zic nu dar deocamdată, îmi ajunge, dacă nu vrei să mă urc pe pereţi.
– Stai nebunule, că nu îţi ziceam de însurătoare. Este o persoană foarte înţeleaptă, este prim ministru în Saba şi cică ştie o groază de lucruri. A auzit de înţelepciunea ta mitologică şi, silită de împrejurarea că nu găseşte, oricât de minuţios ar căuta, bărbaţi capabili de o minimă conversaţie te invită la centrul ei de spa şi meditaţie yoghină din Saba-town. Am zis că ţi-ar prinde bine câteva zile de relaxare.
– Păi nu mai bine mă duc la Memphis că e finala dintre „Minos” din Creta şi „Mamelucii” din Alexandria ?
– Meciuri mai găseşti tu, fiule, dar o femeie adevărată, capabilă să te înalţe spiritual mai rar.
– Dar eu..
– Te duci şi gata, hotărâ mama

– Papirus
– Usturime
– Menire
– Reverie
– Iepe
– Pergament ! Am câştigat ! remarcă Makeda cu încântare găsirea cuvîntului câştigător la partida de fazan începută în urmă cu trei zile. Am 1251 la 2
– Şi pentru a 1254 a oară te rog, hai să jucăm şi altcvea, scânci, cufundat în baia cu apă termală revigorantă, Solomon
– Păi şah nu prea ştii, piesele de go le-ai înghiţit că ai zis că sunt stafide şi Marinos a spus că dacă mai joacă o dată bridge cu tine se mută în Istria ca să înveţe dacii să joace tarneep. Mărturisesc că pentru un înţelept cu renumele tău pricepi mai greu decât pricepe un pui de cărtiţă să se ferească de sfeclă
– Am câştigat totuşi la zar, se apără cu demnitate Solomon.
– În rarele momente când ai putut aduna suma, ai dat mai bine, nu zic nu. Mă aşteptam totuşi, având în vedere rândurile scrise de mama ta ca tu să ne înveţi chestii pe noi, nu să tot înghesui eu cunoştinţe în capul tău cu dificultatea cu care pui pepeni în cârca măgarului
– Femeie am lăsat câteva sute de femei îndrăgostite ca să te văd pe tine. Stau toată ziua cu curul în zeama asta, fără să simt vreo revigorare, sincer să ţi-o spun, şi te aud meliţând clipă de clipă de mi se face dor de liniştea din haremul meu de acasă. Nu tu o bere, nu tu un chiştoc de fumat şi nici coliva aia din germeni încolţiţi pe care o folosiţi pe post de mâncare nu e de mare fală. Sincer să fiu singura mea uimire este că prin ţinuturile astea mai vezi bărbaţi, că dacă mă năşteam aici nu aşteptam să crească al doilea floc ca să emigrez …
– Omule, ţi-am dat o şansă. Întrucât sunt atât de deşteaptă, originală, cultivată şi plină de bogăţie interioară îmi vine greu să găsesc un bărbatde care să mă leg.
– Ai încercat să te epilezi?
– Aşa că atunci când am auzit de tine şi ţi-am citit postările din scripturi m-am gândit că tu eşti alesul
– Deci de acolo mi s-a tras…
– Dar înţeleg acum că nu eşti decât un grobian incapabil de cea mai simplă cimilitură şi cred că este momentul să ne despărţim. Sper numai ca posteritatea să înţeleagă asta şi să nu ne alăture vreodată numele.
– Mă asigur personal de asta, zise şi Solomon.

Avocatul poporului

Există o instituţie în România a cărei utilitate nu ar putea fi vreodată contestată de cineva, respectiv „Instituţia Avocatul poporului”.

Este şi normal. Rolul ei este major, fiind practic armura noastră a cetăţenilor împotriva bombelor, obuzelor, katiuşelor şi celorlalte tipuri de armament cu care autorităţile trag în noi de fiecare dată când pot.

Emanată din gândirea frumoasă şi lipsită de dorinţa de a maimuţări pe alţii a politicienilor constituţionali din perioada de originalitate maximă a democraţiei, anii 90, instituţia sus pomenită s- a dovedit de-a lunguil anilor un „must have” extrem de discret pe scena publică.

În 2010 de exemplu, conform wikipedia, activitatea avocatului poporului a constat în acordarea de audienţe (17470), înregistrare de petiţii (8895) şi vorbit la telefon (6928);  au rezultat 18 anchete specifice şi, pentru că a fost un an bun, o recomandare.

Nu am aflat cine a fost cetăţeanul cu recomandarea, dar sunt convins că a fost foarte mulţumit şi reprezentativ pentru popor.

O astfel de activitate efervescenţă necesită persoane oţelite, capabile să stea cu orele în fotoliu, fără a face bătături pe fese sau, mai rău, hemoroizi inflamaţi.

Un astfel de om este în zilele noastre domnul Victor Ciorbea, fostul premier ţărănist care prin eforturile şi charisma lui a contribuit la înhumarea creştinesc democrată a PNŢului.

Faţă de persoanele umane convenţionale, domnul Ciorbea suferă de o anumită asimetrie, care poate induce gravidelor mai sensibile travaliul prematur, lăuzelor înţărcarea şi copiilor uitaţi în faţa televizorului sperietura.

Ca urmare retragerea lui din viaţa publică spre fotoliul şi canapelele pe care se munceşte în instituţia Avocatului Poporului a fost în esenţă un lucru bun, mai ales într-o ţară ca a noastră în care totul merge strună şi greu poţi găsi vreo nedreptate, samavolnicie sau, doamne păzeşte, vreo lege strâmbă.

Iată însă că zilele noastre, exact ca o ursoaică adulmecând miere, Avocatul Poporului a ieşit din bărlog descoperind, după numai un an jumătate de căutări, un poporean necăjit şi nedreptăţit în persoana domnului Sorin Oprescu.

După cum se ştie în urma unor mici confuzii la plicuri, a unei erori judiciare şi a duşmanilor, fostul primar a ajuns săptămânile trecute într-un mediu nou pentru el, mediu aparent mai puţin fast pentru sănătate decât jacuzziul, pontonul, foişorul şi castelaşul de acasă. Mai mult se pare că nici hrana din ultima vreme nu îi prieşte, în contextul unui diabet ce ar reclama de urgenţă serviciile unui chef profesionist. Inima însăşi a marelui edil pare în context din ce în ce mai bolnavă, necesitând, ca la atâţia alţi politicieni ajunşi la puşcărie, dacă nu o cură revitalizatoare de câţiva ani prin Belize, măcar supravegherea îndeaproape, câteva săptămâni la spital legat de monitoare, ca la orice cetăţean de altfel.

În context omului i s-a făcut o imensă nedreptate, de-a dreptul tortură (conform lui Victor Ciorbea), fiind doar dus ca un puşcăriaş de rând la cardiolog la „Sf. Ioan” (nu la monitorizare în Viena) şi continuîndu-i-se dieta cu arpacaş bogat în hidrocarbonate.

Ca urmare, în numele Instituţiei pe care o reprezintă, domnul Ciorbea a făcut o nefăcută, respectiv a recomandat internarea omului, desigur dacă o avea emis cardul de sănătate.

Mă bucur de faptul că Instituţia Avocatul Poporului munceşte şi se implică acolo unde contează cu adevărat. Că doar nu o să se apuce de prostii, de investigat abuzuri şi bulane poliţieneşti, decizii juridice ajunse la CEDO sau nerespectări de legi când poporul, prin domnul Oprescu, suferă de inimă şi mâncare proastă….

Fragilitatea politicianului poprit

Pare că nu există, pentru politicianul român, tonic mai bun pentru sănătate decât servitul patriei.
Când sunt în funcție televizoarele ni-i arată vioi, rozalii, cu voci puternice şi un simț combativ comparabil cu al babuinilor în rut.
Este suficient însă câte un mic ghinion (vreun împrumut nerambursabil primit, câteva milioane palmate sau vreun contrăcțel care nu se închide din punct de vedere algebric) pentru ca, ajunşi în arest, aceiaşi politicieni robuşti de mai ieri să devină mai vulnerabili şi mai bolnavicioşi decât babele ținute în curent.
Pentru că in momentul în care nu mai sunt lăsați să îşi servească țara, îndeosebi bugetele acesteia, pe foştii demnitari ajunşi la belea începe să îi strângă părul, să simtă în degețelele parestezii în loc de bancnote, să le țiuie urechile, sâ le huruie pieptul şi să îi gâdile pielea, simtome care ar necesita eliberarea de urgență şi perfuzarea cu plicuri şi contracte.
Oameni de care nu ai fi bănuit că sufereau de vreo boală, in afara cleptomaniei şi a unor guri exagerat de căscate şi de funcționale se dovedesc dupa nici o săptamână de corecțional mai bolnavicioşi decât nişte cobai care nu au prins lotul martor. Diabetul, angorul, astma şi multe alte boleşnițe par a răvăşi trupurile acestor oameni, până mai ieri suspectați numai de boala lui Calache.
Mulți cred că aceste suferințe nu sunt de fapt reale şi că de fapt pezevenghii se dau loviți ca nişte atacanți în careu doar, doar or putea schimba arpacaşul cu caviarul de acasă.
Eu personal nu banuiesc aşa nişte oameni de acest tip de gândire şi presupun că este vorba doar de patriotism, respectiv de efectul profund negativ pe inimă şi metabolisme de a nu mai putea servi țara.
Acea țară minunată pe care cei mai mulți dintre ei o regulează de ani de zile…

Medicii din Buzău

Având în vedere asigurările ferme că salariile vor fi crescute cu exact 25% (imediat ce cocorii vor năpârli, Dunărea se va usca și Ponta va rosti mai mult de două propoziții adevărate legate), exact 75% din medicii spitalului județean din Buzău au anunțat că și-au depus demisiile, lăsând bucuria de a îngriji buzoieni și de a se holba la fluturașii de salariu și cardurile de sănătate, altora.

Din fericire pentru localnici Buzăul este un paradis încă nedescoperit al Europei, plin de bucurii cotidiene și frumusețe, așa că sunt convins că găsirea altor fraieri în halate nu are cum să fie un impediment.

Cu toate acestea autoritățile locale par a fi ciudat de îngrijorate de posibilitatea ca în lipsa șpăgarilor spitalul să fie transformat în muzeu sau moschee, așa că au cerut de urgență asistența uneia din cele mai frumoase minți în domeniu, domnul ministru Băncioiu, singurul capabil să convingă medicii buzoieni să rămână la posturi măcar până în momentul în care, la anu, ultima babă astmatică va fi terminat de votat.

Sunt la fel de convins că venirea ministrului va rezolva problemele cu siguranța cu care o minge la Tănase rezultă în gol, omul fiind după cum am văzut cu toții un geniu, fie și numai pentru că de mai mult de o lună a reușit, numai cu vorbe goale, să mențină sistemul funcțional.

Cu toate acestea nu pot să nu detectez o potențială problemă în faptul că, de aproape 30 de ani, de când practic eu medicina, nu am auzit vreun coleg, student, asistentă, gipsar, brancardier, infirmieră sau îmbălsămător care să îmi vorbească, măcar o dată, despre existența, la el sau la vreun cunoscut, al celui mai mic chef de a se duce să lucreze în Buzău.

Ca urmare înclin să cred că nici măcar o capacitate a sistemului ca domnul Băncioiu nu va putea să asigure împiedicarea transformării spitalului în capelă, minus dacă va face risipa de a spori salariile nesătuilor în halate.

Dar în acest caz cine îi va convinge pe medicii din Alexandria, Huși, Tecuci, Zalău sau Zimnicea să nu-și dea demisia?

Oprea și J.A.I.

La Bruxelles zilele acestea a avut loc consiliul extraordinar al JAI.

Google a fost de data aceasta nemilos cu mine atunci când am vrut să aflu ce pizda mă-sii înseamnă ”JAI” și de la ce vin inițialele, dar am dedus totuși că este o întâlnire a celor mai ascuțite creiere de sub chipiu din comunitatea europeană, respectiv a miniștrilor de interne ai țărilor UE.

Și au fost minți strălucite, având în vedere că noi am fost reprezentați de un om de vocație a cărui carieră militară a pornit cândva de la gradul de locotenent în periculoasa armă a intendenței, numai și numai pentru a se descoperi în rucsac, exact în anii ascensiunii politice,  bastonul de general maior de Justiție militară, respectiv domnul Gabriel Oprea.

După cum se știe Uniunea Europeană este asaltată zilele acestea de un număr foarte mare de imigranți sirieni, imigranți care reprezintă o mulțimea eclectică de oameni, unii folositori și agreabil a fi naturalizați, alții ceva mai teroriști și cu predilecție spre pet și maieuri suflecate pe burtă, adecvați mai degrabă pentru popularea țărilor cu meleag strămoșesc, cu varietăți delicioase de semințe comercializate la orice oră la non stop și cu politicieni bătuți în cap.

Deși eclectică, masa de sirieni are o chemare comună, și aceasta se numește Germania, țară care a câștigat prin unele șmecherii și aparențe (autostrăzi, sisteme sociale bine puse la punct și nivel de trai) încrederea imigrantului indiferent de religie, modalitate de acces sau înclinație spre terorism.

În ciuda acestei chemări, drumul acestor oameni spre Noua Sirie dintre Elba și Rin este se pare un pic anevoios datorită atitudinii reprobabile a fel de fel de țări și țărișoare interpuse geografic, care, prin fel de fel de metode (armată, tunuri cu apă, garduri sau, în cazul nostru, prin indicatoare și panouri cu ”Bine ați venit”) încearcă să întrerupă marșul jihadistului de rând spre cecurile de asistență socială semnate de Fraulein Angela.

În fața acestei situații inedite mințile ascuțite ale Uniunii caută permanet soluții, identificându-se două viziuni esențiale, respectiv cea care ar ține cont de voința imigranților, cu riscul de a rezulta, peste câteva zeci de ani, în eliminarea ultimilor titulari cu păr blond din echipa campioană mondială, la cea mai egalitaristă, de impunere a unor cote obligatorii tuturor statelor europene.

Din fericire și noroc chior suntem reprezentați cu cinste la aceste discuții, de un general care a pus piciorul în prag cu fermitate în cursul JAI arătând că țara noastră nu va vota în favoarea unei cote de imigranți obligatorie. Mai mult, omul a arătat că resursele noastre permit relocarea a doar vreo 2000 de arăbeți, cu condiția ca aceștia să fie ceva mai oțeliți decât cei dinaintea lor, cât să nu izbucnească în lacrimi și milogeli față de grăniceri de a fi expulzați la intrarea în țară.

De fapt din luarea de poziție a domnului Oprea taman acest element a fost relativ trecut sub tăcere, respectiv modalitatea în care am putea convinge 2000 de oameni, fie ei și cu mintea mai slabă, să se reloce la noi, un loc binecuvântat din care de peste 25 de ani se relocă absolut oricine are vederea bună, chef de muncă și bani de avion?

Gestul patriotic al domnului Oprea, în măsura în care va continua să fie sprijinit de elemente ale realității, de la poienile pline de peturi și sticle goale, drumurile peticite, cozile de la fisc sau mutrele zâmbitoare de la știri ale politicienilor noștri, ar putea însemna, o dată pentru totdeauna, eliminarea riscului major pe care o imigrație masivă de sirieni ar fi reprezentat-o pentru buna funcționare a unor localități ca Fetești, Tecuci, Mila Domnului sau Cocârlați, inclusiv riscul de a înlocui maramele și vânătăile ortodoxe ale locuitoarelor acestor meleaguri cu burka, iașmalâcul și bobârnacele invadatorilor musulmani.