Calificările trec, cârcotașii rămân

Ca oameni și ca mentalitate noi românii nu suntem niște persoane sportive.

Nu prea ne place mișcarea de exemplu, nu numai din punctul de vedere a ieșirii din casă și al alergatului de nebun, dar nici din punct de vedere al parcării mașinii la mai mult de 10 de metri de magazin, chioșc sau berărie. Nu am ieși să dăm zăpada nici dacă am vedea vreo babă gâfâind cu lopata în mână și am urca și trei trepte, dacă s-ar putea, cu scările rulante.

Mai mult, nici ca spirit nu suntem cu adevărat sportivi. Mentalitatea noastră subconștientă este înclinată spre scurtătură, nu spre antrenament, spre șmecherie, nu spre temeinicie și temperamentul nostru ne îndeamnă spre aranjament, nu spre fair play și ambiție menite salvării onoarei.

Ca urmare nu este de mirare că atingerea excelenței sportive este în cazul sportivilor noștri la fel de dificilă pe cât este atingerea performanței, mai ales a celei durabile și repetitive, în celelalte arii de funcționare socială de către noi toți.

Practic în afara câtorva sportivi disproporționat de dotați de natură, din care unii au reușit să evite să își bată joc de acest talent și a unor conjuncturi aparent nerepetabile, nu prea avem cu ce ne mândri, în ciuda faptului că la numărătoare nu părem chiar cea mai mică și insignifiantă țară de pe glob.

Cândva existau anumite tradiții, la handbal, canotaj, rugby și gimnastică artistică de exemplu, nimic totuși ce 25 de ani de democrație și șmecherie cotidiană să nu fi erodat între timp, până la stadiul actual în care ne extaziem de vreo victorie cu 19-17 la rugby, contra unora chiar mai distruși ca noi, sau ne mai amintim, la interviul vreunui moșuleț din echipa de aur, de vremurile când toate echipele din lume, cu excepția Iugoslaviei, tremurau când ne întâlneau la handbal.

În context parvine știrea luminoasă privind calificarea echipei României la turneul final de anul viitor din Franța, urmare a unei victorii la scor în fața Insulelor Faroe, în chiar fieful acestora, aflat undeva pe niște insule de câțiva kilometri lățime din mijlocul Atlanticului. Și vedem hora bucuriei și descătușării, cu tăvăleală în iarbă și scandări în vestiare, de parcă ar fi vorba de niște matadori care tocmai au doborât un elefant și nu de o partidă de fotbal la care au participat doar vreo doi fotbaliști și nici un antrenor.

A existat o perioadă în viața noastră, a iubitorilor mai tomnateci de fotbal din România, în care hora bucuriei și entuziasmul erau justificate. În care uneori, în ciuda unor disproporții de statură, de palmares și de prestigiu câțiva cetățeni de-ai noștri reușeau nu numai prin șmecherii ci chiar prin joc bun, talent, încrâncenare și viteză să pună cu botul pe labe echipe aparent mai solide ca a noastră. Perioadă în care realmente îți venea să sari de cur în sus după un meci și în care puținii care se bucurau să cadă cu ai noștri în grupă, ajungeau să o regrete după meci.

Ca orice lucru bun această perioadă a trecut, îndeosebi pentru faptul că șefii, ai federației, ai ligii și ai echipelor noastre din perioada aceea nu au știut să capitalizeze acea emulație și să o transforme în ceva durabil, în școală perpetuată (fie și numai pentru că tot acest efort ar fi fost poate un pic prea altruist pentru niște persoane mai interesate de arbitraje, transferuri și chiverniseală).

Ca atare am urmărit cu toții evoluția regresivă a naționalei de la Hagi la Denis Șerban și apoi la Tănase, a unui Răducioiu spre Bogdan Stancu și metamorfozarea unui Dan Petrescu în Papp. Am constatat cu toții cum meciurile grele au încetat să mai fie cele cu Franța cât cele cu Belarus sau Finlanda și cum porțile adverse, cu trecerea anilor, au devenit din ce în ce mai mici și mai îndepărtate.

Ca urmare calificarea actuală ar trebui să ne bucure și să fie privită ca o reaprindere a unei torțe uitată în pivnița amintirilor noastre îndepărtate, deși, dacă este să o spunem pe aia dreaptă, vorbim de cele mai ușoare calificări din istoria fotbalului nostru.

Cumva din 57 de țări participante, turneul final de anul viitor va avea 23 de calificate, suficient de multe cât să facă istorie naționale precum cea a Albaniei și Islandei. Posibil ca peste 4 ani să mai existe vreun gând bun și să se treacă direct la turneul final cu 48 de echipe, singurul în care derbiul nostru cu Faroe ar putea fi jucat într-o singură manșă.

În afară de asta am mai avut un noroc, lipsa lui Lucescu de la cârma naționalei.

Că omul, nu e vorbă, la fotbal se pricepe, e chiar cel mai bun antrenor din istorie al nostru (motiv de altfel suficient pentru a nu fi adus vreodată la națională) dar, când e vorba de trageri la sorți își cam bate joc. Cu el la cârmă loveam vreo grupă cu Cehia, Olanda, Suedia și Bulgaria de rămânea Tătărușanu traumatizat pe viață și reprofilat pe curling, dans sportiv sau înot sincron.

Așa cu nea Piți lucrurile au mers bine. O echipă a Greciei capabilă să își facă suporterii să uite, meci de meci, de recesiune și datorie națională, de grecoaice și de dorința de viață, în așteptarea marcării vreunui gol. O echipă a Ungariei în reconstrucție lentă, anticipabilă a mai dura vreo 20 de ani și o echipă a Irlandei de Nord care încă se mai ciupește la trezire, aflând că au câștigat grupa. O Finlandă care, fără anumite ghinioane cu arbitrii prin țările balcanice ar fi tras și ea la calificare și niște faroezi pe care, spre norocul nostru, i-am prins în perioada heringului când oamenii sunt un pic mai obosiți.

În acest context ce să mai mir că, la mine acasă, nici nevasta și nici fiica nu au dorit să reproducem în sufragerie hora calificării, până și ele intuind cu acel al șaselea simț feminin că la vară, dacă cor fi lăsate să evolueze în 11, oricare din celelalte 23 de echipe vor juca țonțoroiul cu ai noștri într-un mod care va face ca partidele noastre să fie programate obligatoriu, cu chenar, după ora 22.

Pentru că, din păcate, în ciuda bucuriei selecționatei care marchează un gol la trei meciuri, calificarea de ieri nu înseamnă numai urcarea scroafei în copac ci și întâlnirea acesteia, pe crengi, cu zeci de leoparzi flămânzi și excitați.

O zi de luni cu adevărat urâtă

Una din întrebările cheie, la care un răspuns pozitiv îți aduce internarea de urgență la spitalul Obregia, este și ”Îți place lunea?”.

În ce mă privește nu numai că nu îmi place ziua de luni, dar din păcate pentru mine duhoarea acestei zile începe încă de duminică pe înserat când, pe măsură ce mă conving că toată afacerea nu este un vis urât, am tendința să mă gândesc, cu maturitate, în poziția fătului și cu policele în gură că, dacă ar fi să aleg ziua infarctului, duminică seara este mai bună decât oricare alta.

În ciuda acestui fapt trebuie să admit că totuși, în oribilitatea lor inerentă, zilele de luni pot fi la rândul lor nuanțate; unele sunt doar deprimante și obositoare, altele nostalgice și plictisitoare și altele insuportabile și interminabile.

Arareori am întâlnit totuși o zi de luni atât de urâtă ca azi.

Plouă atât de tare că se aude din termopan și o privire scurtă spre exterior relevă faptul că nu numai că nu este o zi să dai câinele sau endocrinologul afară din casă, dar parcă și de păianjen, soacră sau vreun pesedist la furat ți-ar fi milă.

Din confruntarea între așa zisa încălzire globală și agentul termic economisit de RADET în casă este un frig de cramă fără vinuri și ieșind din colțul de pilotă nefolosit de nevastă te simți ca Amundsen în momentul înfingerii steagului la Polul Nord.

Mica speranță că fiica ar fi putut să îți fi pregătit cafeaua se scurge pe măsură ce constați că nici ea, la cei 18 ani ai ei, nu pare mai tonică și mai fericită și îi ceri din nou scuze pentru faptul că, pe undeva, ai încurajat-o să meargă la facultate.

Decizi că au fost bărbați în istoria omenirii care s-au bărbierit în condiții mai vitrege așa că nu mai aștepți cele 5 minute necesare încălzirii apei și, apreciind efectul hemostatic al apei reci, te îmbraci, felicitându-te din nou pentru faptul că nu ești femeie și, ca atare, nu ai nici un motiv să te machiezi.

Recensământul umbrelelor din casă este pe undeva nesatisfăcător dar ideea de meningită nu, așa că o pornești prin noapte spre locul îndepărtat unde vecinii ți-au permis aseară să parchezi.

Întrucât ai plecat de dimineață devreme nu pierzi decât 15 minute pentru străbaterea unui kilometru pe Ștefan cel Mare, ceilalți colegi de trafic fiind cu adevărat mai deștepți decât tine și mai capabili de a se demarca pe spațiile libere, benzile cu șine și celelalte facilități ale traficului bucureștean care nu sunt totuși disponibile oricărui tăntălău.

Inoportunezi portarul și, pentru o clipă, ți-e milă de excursia pe care l-ai pus să o facă, prin ploaie, doar pentru că ești tu șmecher și vrei să intri cu mașina.

Intri în cabinet ca o sticlă de bere în frigider și, privind la priză te gândești o clipă dacă vei introduce în ea degetele sau fierbătorul de apă.

Nu te poți hotărî așa că, pentru început îți faci o cafea și, sprijinit de caloriferul rece ca un pinguin de un țurțur, constați cu tristețe că, până vineri, mai sunt doar 4 zile și 23 de ore.

Pinochio și autostrada lunii

Ca de obicei când executa cristiane pe pârtia sincerității, nasul lui Pinochio zvâcnea și se înroșise, ochii clipeau neliniștiți și degetele băteau darabana în timp ce restul adunării studia cifrele. Acea descoperire de 0.o1% din bugetul lucrării, gaură pe care analiza detaliată a propunerii lui ar demasca-o nu avea, cu siguranță, cum să treacă neobservată în fața celor mai ascuțite minți ale Partidului Social – Democrat Romon.
O liniște ciudată se instalase acum când prezentarea se terminase și ceilalți studiau cu un aer mirat proiectul.
– Văd că aici scrie că va fi gata în 2016, rupse tăcerea Varujan Arlechino
– Păi da, că sunt totuși 250 km de autostradă și mai mult de 30 km pe săptămână domnul Fukayama a spus că îi este practic imposibil, nici măcar dacă ar hrăni lucrătorii și cu sushi, nu doar cu orez decorticat, răspunse Pinochio
– 1 miliard de kilometru, nu ? întrebă nelămurită, cu o urmă de speranță în glas Elena Pulchinela
– Nu, nu, cum să coste atâta? Un miliard toată lucrarea, dacă o vrem cu doar cu trei benzi și 10 tuneluri.
Ilici Gepeto se uita jenat la Maestrul Păpușar. Pare că Pinochio, creația sa politică, era hotărât să calce, nestingherit, în străchini.
– Deci tu vrei să spui, tună șeful Partidului, că, dacă îi angajăm pe japonezi, o să ne facă această autostradă la care lucrăm de 15 ani în 18 luni la a 10-a parte din suma deja cheltuită?
Presiunea era deja prea mare. Pinochio izbucni
– M-ați prins… Recunosc
În fine adunarea răsuflă ceva mai ușurată. Gepeto interveni cu blândețe
– Hai, zi tot, fiule
– Uite recunosc că cifrele au fost un pic umflate
Chipul lui Arlechino era acum numai zâmbet
– Așa, măi flăcău. Așa. Pentru o clipă mi-a fost frică de faptul că nu ești cu adevărat social democrat.
– Mai vii de acasă, omule, constată și Pulchinela
– Hai, dă pe goarnă, admise și Păpușarul.
– Să știți că mai există și o sumă 100000 pe care trebuie să o dăm cam de-aiurea. Cel puțin după părerea mea. Ceva despre protecție de vânt și ninsoare, parasolare. M-ați prins, nu pot justifica asta.
Un aer trist cuprinse adunarea. Pentru o clipă Maestrul Păpușar se gândi cu reproș la Gepeto și la motivele ciudate pentru care acesta promova un astfel de novice în lumea fină a politicii înalte.
Gândindu-se că pentru 100000 nu ar fi putut nici linia caietul de sarcini, Varujan oftă dezamăgit.
Cu o lacrimă mijind printre pleoape, Gepeto conchise
– Bine, Pinochio, bine. Hai du-te acasă și noi vom lua în discuție proiectul tău. Te sunăm noi.

– Ăsta e pe bune? izbucni Maestrul Păpușar. Te-ai sclerozat Gepeto, de unde îi tot scoți pe ăștia?
– E nepotul meu și am crezut că după ce a crescut în familia mea politică a înțeles mai multe.
– Eu personal nu am înțeles absolut de loc unde este partea partidului, sublinie și Pulchinela evidența. Păi dacă toți ar gândi ca el am face campania electorală doar cu xeroxuri alb negru și cu discursuri. Gândiți-vă numai cât de bine ar merge astea la ”Sinteza zilei”, mai ales în zilele de salariu
– Omul este bine intenționat, dar în opinia mea nu este deloc realist. Nici măcar nu își dă seama că face jocul pervers al opoziției, observă și Arlechino
– Și, pe altcineva mai aveți, sau doar pentru pulică ăsta m-ați chemat la sediu? zise Păpușarul
– Mai am eu doi băieți cu un proiect, continuă Arlechino. Doi băieți de nădejde, ambii baroni cu acte în regulă, capabili a se mândri cu peste 300 km de drumuri neasfaltate numai anul trecut.
Domnii Ridzi Vulpoi și Hreb Cotoi își făcură apariția. Spre deosebire de prezența timidă și agitată de dinainte cei doi respirau aerul de încredere, tupeu și impunitate naturale pe care numai câteva legislaturi la guvernare le pot conferi. Unul din ei avea la dânsul o foaie de hârtie subliniată, pe care scria mare ”Proiect pentru Autostrada Lunii – marea provocare social democrată”
– Hrebi… Ridzi… Bine ați venit. Ia spuneți, facem autostrada asta blestemată care ne tot fut ăștia la cap că o vor sau nu? iniție discuția Varujan
– Absolut, domnule ministru, să trăiți domnule Păpușar ripostă Cotoi în timp ce Vulpoi lipea cu scotch prezentarea pe ecran
– Deci doamnă, domnilor, continuă Vulpoi, ceea ce vedeți aici este noul proiect pentru autostrada A57. Aș propune numele de Autostrada Lunii, fiind probabil că o vom termina atunci când americanii vor fi terminat și ei autostrada spre lună
– Vedeți, interveni și Cotoi, problema a fost de la început greșită conceptual. Proiectul inițial așa cum a fost elaborat cu meticulozitate în precedentele 3 legislaturi avea 250 km, pe pretextul că, dacă te iei după hartă, cam atâta este între Bucura și Brașoava, fără a ține cont că tot acest traseu străbate regiuni fără interes, liberale, ecologiste sau chiar mai rău
– În noul nostru proiect am scurtat-o la doar 452 de kilometri, cu ajutorul (și aici degetul grăsuț al lui Vulpoi bătea tactul pe harta decupată lipită pe ecran) acestor mici ocoluri, prin baronatele noastre tradiționale de pe malul Dunei.
Cei patru politicieni urmăreau din ce în ce mai interesați proiectul. Gânditor și dând din cap aprobator, Păpușarul își aprinsese un trabuc. Arareori se simțise atât de mândru de generația de mâine a partidului său.
– O preocupare specială a noastră, interveni și Cotoi a fost să dăm de lucru concetățenilor noștri.
– După cum știți, accentuă Vulpoi, după 15 ani de guvernare strălucită, am reușit să reducem la 5% numărul absolvenților de bacalaureat
– Poate 4% după BACul de anul ăsta, dacă le dă din trigonometrie
– Astfel că în esență majoritatea alegătorilor noștri, dacă nu sunt în Spania să culeagă căpșuni sau în Italia să șteargă babe la cur, dau cu târnăcopul pentru un pet de bere pe zi
– Acestui filon național îi dedicăm de fapt autostrada ! continuă Cotoi cu gâtul sugrumat de emoție
– Pentru cele 2 benzi proiectate, avem locuri de muncă pe toată perioada de 173 de ani cât este prevăzut proiectul. Deci voturi.
Tăcerea aprobatoare care a urmat era extrem de adecvată.
La urma urmei în acel moment se făcea istorie.
Temându- se că ar putea fi totuși dezamăgit, Gepeto întrebă neliniștit
– Și costurile ?
Vulpoi și Cotoi schimbară o privire scurtă. Dregându-și glasul Cotoi explică
– Am făcut și am refăcut calculele
– Am făcut tot ce s-a putut. Am luat la rând toate agențiile, toate ghișeele
– A trebuit să căutăm de exemplu până în fundul Moldovei după un producător cu adevărat calificat să ne livreze, la preț dublu, asfaltul
– Să știți că mai mult de 5 miliarde pe kilometru nu am putut
– Sperăm să compensăm însă pe parcurs. Pe mine m-au poreclit toți cei cu care am lucrat, Domnul Rectificare
Zgomotul pixurilor lovite de birouri acoperiră, într-o ovație entuziastă, prezentarea.
Romonia urma să aibă în fine autostrada dorită.

Închisă în biroul său de la mansarda DNA, Zâna era frustrată.
De când instituția descoperise, anunțase în presă și fusese decorată pentru scandalul autostrăzii, ancheta decurgea cu dificultate și lipsa de progres al ultimelor săptămâni devenise principalul subiect de conversație între ea și noul președinte, Alen Inkurfuten.
– Greiere, vino un pic până la mine, își chemă ea pe principalul ei ajutor, cel mai temut dintre procurorii instituției
Țipetele de dincolo încetară.
– Da, Codrina, te ascult, zise Greiere, ștergându-și degetele de sânge.
– Lucrai ?
– Mda, îi mai luam o declarație criminalului ăla de doctor prins cu ouăle ieri. Mama lui de corupt.
– E, lasă-l în doamne iartă-mă, că nu ne arde de asta acuma. Zi mai bine cum merge ancheta în dosarul ”Păpușarul”
Greiere avea un aer încurcat
– Nu prea merge, Codrina. Dar ți-am scris de altfel asta în raport.
– Nu prea face sens raportul tău. De exemplu nu înțeleg de ce nu sunt arestați Gepeto și Păpușarul
– Gepeto nu poate fi arestat pentru că, așa cum reiese de la dosar, suferă de o formă avansată de melancolie, declanșabilă de expunerea la locuri închise. Conform medicului său curant genul acesta de afecțiune poate fi fatal. Așa că ce să facem, i-am dat arest la domiciliu.
– Păi în ziare scrie că e prin Antigua
– Acolo are casa
– Mă rog, și Păpușarul ?
– Păi ăla se bucură de imunitate, cel puțin până schimbă ăștia de la senat regula aia stupidă cu dreptul de veto al senatorilor în procedurile de ridicare ale imunității.
– Arlechino ?
– Imposibil de arestat și de condamnat. Este acuma membru din coaliția guvernamentală, de fapt președintele comisiei care ne alocă fondurile. Sper că nu vrei să ne ștergem la cur pe întuneric cu role de hârtie importate din Sudan 2 ani de-acum încolo?
– Pulchinela ?
– A trebuit să îi dăm drumul după scandalul feonului. Imaginea ei în prime time cu părul vâlvoi a stârnit mișcări de proteste al tuturor organizațiilor de femei din țară și președintele a trebuit să o grațieze.
– Dar ăia doi pehlivani, Vulpoi și Cotoi ?
– Vulpoi mai ne trimite cărți poștale din Bahamas sau din Brazilia o dată la 2-3 luni. Ălalalt e mult mai bulangiu.
– Deci până la urmă după ce am apărut la televizor să demasc corupția, după ce am participat 3 luni la talk showuri să explic cum o să dau cu ei de pământ, nu am nici un arestat în dosar?
Greiere desenă un cerc și, tăindu-l cu o linie confirmă
– Mulțime vidă. Nada. Oha. Neama narușenin.
– Dar parcă mai era unul implicat… Nepotul lui Geppeto. Pinochio parcă
– Da, e la beci. L-am anchetat personal vreo 10 zile și să știi că am început să cred că omul nu a făcut nimic…
Codrina se uită uimită la persoana din fața mea
– Gimi, tu ești bine?
– Da, desigur, de ce întrebi ?
– Păi în 17 ani de colaborare nu te-am auzit niciodată zicând despre cineva că ar fi nevinovat. Nu îmi spune că ai început să te înmoi…
– He, he, he…. Ce înmuiat? Că după 10 zile de interogatoriu ar fi mărturisit și că laptele supt în copilărie din țâța dreaptă era atât de acru că l-a marcat pe viață.
– Și nu a zis el chiar nimic?
– Îi tot trăgea ceva cu niște parasolare, că își cere scuze, dar nu, în rest nimic.
– Gimi, nu o să îți ascund. E suptă. Mă presează Inkurfuten să am rezultate, că după mintea lui eficiența și prestigiul unei instituții se bazează pe asta. Neamț opac, nu îl mai schimbăm noi. Știu că nu prea ne place să facem asta, dar cred că, vinovat sau mai puțin vinovat, trebuie să îl acuzăm pe ăsta.
– Păi pentru ce, Zâna mea dragă? Că a vrut să pună parasolare prin munți?
– Trimite-l la mine. O să vedem pe urmă când, cum și de ce îl acuzăm.

– Cum vă simțiți azi, domnule Pinochio? îl abordă mieroasă Zâna
Uimit de tonul aparent cald al vocii procuroarei, Pinochio își scoase capul din brațe și ridică privirea spre aceasta. Descriind un arc de cerc perfect, palma se lipi de urechile acuzatului în timp ce, fără a se înăspri, vocea continuă netulburată
– Suntem cam măgăruș, noi, nu ? Cam ascundem adevărul, nu ?
– Doamnă, vă rog frumos, nu mai dați. Că nu știu ce adevăr tot vorbiți… De zece zile tot mă joc de-a Rocky și sacul cu Silvester Stalone ăsta de lângă dumneavoastră și tot nu înțeleg ce vreți de la mine
– Omule, din câte știm tu ești nepotul lui Gepeto. Membru de bază al Partidului Socialist Democrat și titularul proiectului de autostradă, conform documentației găsite la Vulpoi acasă
– Nu știu ce oți fi găsit acasă la cine, dar eu nu am nici o treabă cu chestiunea. Ce le-am propus eu ălora era o chestie japoneză, trecând prin munți și nu o cărare nebătucită străbătând la nesfârșit câmpia.
– Omule, uite care e treaba. Presupun că vrei să te întorci în civilizație și să fii iar băiat normal? Că ți s-o fi urât și ție de tot masajul ăsta fără finalizare pe care de-abia l-a început domnul Greiere cu curul tău și ai vrea să ți se dezumfle, în timp, și năsoiul ăla, nu ?
– Nu este nimic să îmi doresc mai mult.
– Păi atunci uite cum facem. Semnezi tu declarația asta, nici măcar nu te chinuim să mai stai să o buchisești. După asta e gata, începe vacanța, casă, masă, sex, totul pe banii noștri. Cel puțin zece ani nu mai ai treabă
– Și știi ceva? interveni și Greiere. Nu numai că o să alegem pentru tine o stațiune specială, dar m-am gândit și la un coleg de celulă special, de la care ai numai de învățat.
– Exact, fostul președinte de la ”Dulăii fără cupe”. Am auzit că și-a amenajat celula că zici că ești în Turcia la all inclusive. Nu știm de fapt cum să-l mai dăm afară. Un gentleman perfect de altfel, care știe cum să se poarte, nu un obsedat de sex ca alții.
– Dansator de Shakira !
– Ce zici omule, semnezi o dată chestia asta? Că dacă stai să mai foșgăi, la câtă treabă avem noi de făcut, mi-e că se ocupă locul.

EPILOG
Pinochio are zilele acestea aspectul unui băiat normal. Nasul i s-a dezumflat și, în fustița lui înflorată, este mândria penitenciarului, deși întristat de incapacitatea lui de a face un copil soțului.
Gepeto își duce cu resemnare traiul de pușcăriaș prin Saint John’s. Apropiații spun că a încetat să mai spere în grațiere
Domnii Vulpoi și Cotoi se ocupă cu construcția de autostrăzi în Birmania
Varujan Arlechino este actualmente șeful departamentului anticorupție al Parlamentului, ajutat de doamna Elena Pulchinela.
Sub lozinca ”Pentru o Romonie renăscută” Maestrul Păpușar candidează cu șanse pentru al 12lea său mandat.
Zâna cea bună și colaboratorul ei apropiat, Gimi Greiere au eradicat între timp corupția din Romonia.
Alen Inkurfuten încă așteaptă să taie panglica la primii 50 de metri de autostradă ai mandatului său.

Ultima aventură a căpitanului Hook

Vocea căpitanului răsuna acoperind cu ușurință atât zgomotul velelor bătute de vânt, cât și frecventele întreruperi pricinuite de strigătele entuziasmate ale echipajului, acum că ținta călătoriei se afla atât de aproape. În zare insula prindea formă și contur și prova era îndreptată spre farul stins care, aparent, străjuia intrarea în port.
”Este un moment mare atât pentru mine, cât și pentru voi” continuă Hook discursul. ”În numai câteva minute vom ajunge în Neverland și, cu un pic de noroc, dacă planul nostru funcționează, vom reuși să acostăm fără a trezi nici cea mai mică suspiciune. Smee, tu vei rămâne la bord și vei pregăti împreună cu Jack, Bill și Bertrand tunul; la semnalul meu vei ridica steagul fals cu însemnele DNA și vei ținti clădirea consiliului județean, urmând a deschide focul. Anatol, Torkan și Ghiocel, voi veți merge la ”Stuf”, beți o bere și veți aștepta de asemenea semnalul meu, ca să intrați în forță, după bombardament, prin spate. În fine eu voi merge la facultate să îl anihilez pe Peter Pan, în timp ce voi, ceilalți vă veți camufla pe plajă, pierzându-vă printre turiștii belgieni în căutare de prospătură și la semnalul meu veți ataca prin față.”
”Printr-o mișcare simplă și decisivă de clește”, continuă Hook pe fondul entuziamului echipajului, agitând cârligul frenetic, ”vom paraliza centrul vital al insulei în chiar momentul meciului de pe Dolce și, profitând de infrastructura lor, vom pleca să furăm fabulosul lor clopot fermecat”.
”Dar merită căpitane ?” întrebă Torkan, ”merită oare clopotul ăsta tot acest risc și tot acest efort?”
Hook scoase din nou din buzunar coala de hârtie îngălbenită și ruptă și o împinse sub ochii piratului, arătând cu vărful cârligului porțiunea încercuită a textului amputat, în care scria clar ”1000 galbeni ora, Tinkerbell”.
”Torkan, dacă în numai o oră clopoțelul ăsta fermecat produce 1000 de galbeni, oricât de enervant o dăngăni, până ne întoarcem acasă la noi la Pucheni, o să fim multimilionari”
”Yey, căpitane” scandă echipajul.

– Nu le-ai spus căpitane, nu le-ai spus tot, protestă cu timiditate între patru ochi Smee
– Nu trebuie să știe chiar totul. Dar nu văd nimic rău în micul meu proiect personal, la urma urmei oamenii vor avea o avere incalculabilă și eu, la rândul meu, voi fi în fine și complet răzbunat
– Dar, căpitane, felcerul este de mult pe fundul mării …
Hook nu răspunse. Mintea i se întoarse în timp la acea zi nefastă de acum doi ani și la chipul mereu uimit și semiconfuz al lui Ali, felcerul
”Îmi bare rău, găbitane, dar trebuie cururghie”
”Cururghie?”
”Da, căbitane, cururghie. Bare că unghia lu matale nu a răzbuns la tratament și ai dat în banarițiu. Trebuie taiată”
”Da cum mama dracului am ajuns de la o așchie, la chirurgie? Nu ai zis să îi dau cu gălbenele? Cu gălbenele i-am dat”
”Nu știu găbitane, că parcă așa scria la cursul ăla din anul 4. Și vorba aia, am stat 3 ani în anul 4 și cursul ăla mi-a plăcut”
”Mai zi o dată, unde ai făcut facultatea?”
”La Peter Pan, în Neverland. Bursier, până la licență, care e luna viitoare”
Căpitanul oftă, când își aduse aminte de ziua nefastă a operației. Fusese nevoie de trei marinari să îl țină atunci când, dintr-o eroare nevinovată, bisturiul alunecase și parcă încă îl auzea pe Ali, atunci când îl urcaseră pe planșă
”Dar, găbitane, nu mă omorâ, că îți stă bine cu gârligul”
– Smee, până nu îl scopesc cu mâna mea pe rectorul ăla care i-a semnat diploma lui tăntălăul ăla fac umbră degeaba Pământului. Nu se poate să îți bați joc de oameni în halul ăsta și Peter Pan trebuie să plătască. La urma urmei o fac pentru atâția căpitani și pirați nevinovați predispuși la panariții și unghii încarnate…

La a treia amendă Smee începuse să își piardă răbdarea.
Acceptase cu grație să plătească taxa de andocare, taxa ecologică și contribuția pentru căpitănie și nu fusese afectat prea tare de faptul că trebuise să plătească pentru gestul necugetat al lui Bertrand de a se pișa peste bord. Se certase la a doua amendă, cea cauzată de modelul de pe velatură (imagini poate un pic prea explicite cu pirați vânoși exprimându-și admirația pentru trecătoare), dar nu putea înțelege în nici un caz această a treia amendă pe care pompierul părea hotărât a o executa.
– Omule, noi mergem pe mare, bate vântul, plouă cu zilele, nu putem face foc nici să vrem; dacă nu cumpăra căpitanul un arzător la reduceri din Vladivostok nu am fi avut nici cu ce fierbe ouăle
– Domnule… ăăă … Smee? zic bine? În mod evident acum nu sunteți pe mare ci în primitorul nostru port. Să știți că însăși existența acestuia se bazează de fapt și de drept pe faptul că, până acum, nu a luat foc. Poate că pentru dumneavoastră măsurile PSI nu înseamnă nimic, dar pentru mine, pentru compatrioții mei și pentru domnul căpitan al portului, Măzărică, astea înseamnă mult.
– Dar de unde să avem noi stingător, calibrat și sigilat anul ăsta? Că nu am mai pus piciorul în vreun port de acum doi ani și chiar și atunci în afară de bordel și de cârciumă nu prea a fost timp de umblat.
– Dacă ar fi numai stingătorul poate că v-aș fi lăsat numai cu un avertisment. Dar din câte pot înțelege sunteți în urmă cu peste 15 ani cu instructajele. Păi cum vă așteptați ca în caz de pârjol piratul de rând să șie cum să reacționeze? Mai ales pe fum?
– Eh, da-o-n @@@ (zgomotul mării astupă din fericire destinația exactă a înjurăturii) cât de greu este să știi ce să faci când ia foc ?
O privire înghețată sclipi sub chipiu
– Dumneata mă iei și la mișto acuma, nu? Adică vrei să spui că noi, corpul de elită al pompierilor, suntem doar niște paraziți care nu au mai văzut foc din tabărele din școala primară și care hotărâm așa, tam nesam, să amendăm lumea?
– Secundule, interveni Bill, plătește-i, dă-l în doamne iartă-mă, că acuși vine semna… adică vreau să zic că merită și are dreptate.
Jack încuviința la rândul lui. Trecerea acestei pleiade de perceptori îi împiedicase până acum pe cei patru să dezgroape tunul de sub muntele de cartofi în care îl camuflaseră, nemaivorbind de căratul ghiulelelor din cofrajele de ouă în care erau ascunse și a pulberii din sacii etichetați ”făină”
Smee încuviință dezgustat și duse mâna la punga din ce în ce mai emaciată când o nouă voce necunoscută rupse tăcerea la babord.
– Nicușor de la Sanepid sunt. Unde este căpitanul?

Anatol, Torkan și Ghiocel studiau cu dezgust lista de prețuri de la ”Stuf” și se rugau să primească semnalul de atac, fie numai pentru a avea un motiv legitim de a-l altoi cu cobza în cap pe rapsodul care lălăia de două ore la bar.
Moldoveanul dăduse gata a zecea bere și, la fel ca în Vasluiul natal, începuse să simtă din nou acea apreciere deosebită a prezenței feminine care îi adusese prima condamnare. Conștient totuși de necesitatea imperativă a anonimatului, Ghiocel se abținuse cu bravură, limitându-se la câteva palme lipite cu admirație de fundul unora din trecătoarele mai imprudente.
Anatol ura berea, astfel că îi fusese imposibil să urmeze ordinul căpitanului în totalitate, motiv pentru care stătea destul de posac cu halba de vodkă în față, încercând uneori să nimerească și el posteriorul vreunei trecătoare mai zglobii, care îi scăpa lui Ghiocel.
– Ne luăm și ceva de mâncare? rupse tăcerea Torkan. Că văd că durează
– Păi nu știu dacă ne ajunge mălaiul, la ce sărătură e la ăștia. Poate de niște hamsii să mai avem bani
– Căca-m-aș pe ele de hamsii, ripostă turcul, nu te-ai săturat de pește? Hai că aici se mănâncă bine, nu vezi ce prețuri, intrăm în banii căpitanului, că el ne-a trimis să belim pula aici și nu peste drum.
– Bine. Băiete, fă-te-ncoace, decise pentru toți Ghiocel.
Jumătate de oră mai târziu cei trei uitaseră de gagici, de semnal și chiar și de băutură.
Turcul încă observa uluit porția de kebab, ghemuită în farfurie ca o fecioară sfielnică pe baldachin, încercând să dibuiască vreo porțiune mai cărnoasă a acesteia de care să se apuce. Până și vrăbiuțele mereu flămânde din Bosforul natal s-ar fi săturat cu dificultate din ea, darămite un pirat aflat după 6 luni de cartofi.
Anatol își pipăia înfrigurat măselele cu limba, convins că fripturica lui de vită trebuie să fi rămas prin vreo carie de care nu avea idee, sigur fiind că în burtă nu ajunsese nimic.
Dar cel mai nemulțumit dintre toți era Ghiocel, a cărui tochitură încă se lăsa așteptată, fapt despre care ospătarul nu ținea foarte tare să vorbească.
Răbdarea piraterească are și ea limitele ei astfel încât, atunci când semnalul căpitanului apăru pe cer nici unul din cei trei, ocupați cu chelnerul, nu îl văzură.

Peter Pan se uita în oglindă, mulțumit de aspectul, de tinerețea și de realegerea sa, pentru al 36lea an consecutiv, în funcția de rector al UMF ”Peter Pan”.
La fel ca în prima zi iubea tot ce implica munca sa, de la dulceața de catifea a pupăturilor cotidiene în cur, la bucuria simplă de a se lăsa așteptat sau clipele de frenezie în care îi lăsa pe cei mai tineri să se exprime, entuziaști, superlativi sau numai sincer impresionați de opera, cariera și exemplul lui.
Avea de ce să fie mândru.
După cum îi sublinia și asistenta lui, Wendy, era cu siguranță cel mai important medic în viață, probabil între primii 5 dacă îi socoteai și pe cei morți. Opera lui era vastă și se completa permanent, ceea ce era destul de impresionant pentru o persoană ce încetase de mult și să citească, d-apăi să scrie.
– Chiar așa crezi, Wendy? Să fiu eu cel mai mare din țară?
Femeia se opri o clipă, cu chiloții în mână
– Domnule profesor, nu numai că sunteți cel mai mare din țară dar de fapt țara asta este mult prea mică pentru dumneavoastră.
– Păi atunci de ce murmură unii că nu sunt atât de mare? ba chiar am auzit că există unii care ar vrea să mă pensioneze. Auzi, să mă pensioneze pe mine !
– Pentru că răutatea umană și invidia nu au limite, gesticulă Wendy enervată cu portjartierul. Pentru că unii oameni nu sunt capabili să înțeleagă concepte simple ca ”democrația universitară” și ”autonomia universitară” și dreptul unui rector de a alege singur și democratic, autonom și independent. Pentru că sunt proști.
– Vezi de asta te plac eu pe tine, că te duce mintea. Bine am făcut că te-am numit șef de catedră pe tine și nu pe ochelaristul ăla agitat, care m-a jignit. Care ne-a jignit.
– Părerea mea rămâne că trebuie dat afară, fie numai pentru că te-a numit ”babalâc bălos”. Eh… dacă ar ști câtă vână și tinerețe se ascunde sub roba ta n-ar mai vorbi, mama lui de tocilar frustrat.
Ciocănitul întrerupse discuția între cei doi și, prinzându-și în grabă sutienul, Wendy alergă să deschidă.
Cu ochii injectați de ură, Hook se năpusti în biroul imens și se răsti:
– Cabinetul lui Peter Pan ?
– Da, dragă, aici este, răspunse femeia. Pune banii aici, că domnul rector e ocupat și mergi la registratură să îți iei diploma. Sau ești la masterat tu?
– Da, vezi să nu. Ia fă-te aici criminalule, zbieră Hook, scoțându-și sabia.
Peter Pan apăru, cu peruca într-o mână și o mină nedumerită
– Da ce se întâmplă ? Cine ești dumneata ?
– Una din victimele tale, animalule. Îl mai ții minte pe Ali Abdul ?
Peter făcu ochii mari și se uită întrebător la Wendy
– Vezi omule că domnul rector nu mai știe exact nici ce zi e azi. Care Abdul ?
– Unul cu barbă de arab, nume de arab și două mâini stângi. Care a absolvit aici acum 4 ani.
– Păi toți străinii noștri sunt așa…
– Unul care a fost tot anul 3 doar la cursul de gălbenele …
– A, Ali… băiatul șeicului, Peter. Ce e cu el, ce mai face ?
– Păi a pierdut un proces de malpraxis și l-am trimis la reîncarnare. Vedeți mâna asta ?
– Tocmai că nu o vedem, chicoti, un pic inadecvat, boșorogul
– Mi-a tăiat-o tâmpitul în loc să taie unghia … Mama voastră cu facultatea voastră de felceri, să vedeți ce tagliatele fac eu din voi…
Un zâmbet larg, deși poate nu întrutotul lipsit de senilitate se întinse pe chipul rectorului
– Ce vorbești omule ? Aveai panarițiu, nu ?
– Mda …
– Păi ți-a salvat viața, că erai pe moarte.
– Exact, completă Wendy
– Ce viață? Că era doar o bubă …
Profesorul însă era deja la bibliotecă și se întorcea cu o carte groasă în mână. Sub titlul ”Principii de terapie în panariții și furuncule la pirați” se lăfăia numele în litere aurii Peter Pan, de la Peter Pan University, Peter Pan town, Neverland
– Uite ce scrie aici, explică doct profesorul. Chiar aici zise el deschizând cartea la mijloc, unde un titlul cu majuscule suna ”Cârligul ”Peter Pan” – indicații și procedură”
– După cum am arătat, împreună cu o echipă de colaboratori, încă de acum 10 ani, continuă el pedant, nu este nimic mai periculos, în largul mării decât infecția și în mod explicit panarițiul
– Asta îndeosebi datorită stilului vostru de viață, fără hârtie igienică, îl dumiri și Wendy
– Studii amănunțite au arătat o mortalitate de 100 % ulterioară acestei teribile afecțiuni, continuă Peter Pan
– Ce e drept nu neaparat atunci, completă Wendy
– În schimb, continuă profesorul, trebuie să recunoști că de când ți-a montat acest dispozitiv revoluționar, pe care l-au numit de altfel după mine, nu ai mai avut nimic la unghii, nu-i așa?
Căpitanul Hook se simțea din ce în ce mai pierdut în fața acestei avalanșe de argumente științifice. Gândul că ar fi putut oropsi bătrânul învățat îl umplea acum de oroare și, gândindu-se la Ali chiar pentru prima oară în viață, remușcare.
Își puse gânditor sabia în teacă, se uită la cârlig, se mai uită o dată în carte, salută scurt și plecă.

Era aproape de miezul nopții când pirații ajunseră la locație. Sub lumina roșie a felinarului se afla un clopoțel stilizat care chicotea la atingere. Sunară de mai multe ori, din ce în ce mai nerăbdători până ce, un pas greoi se făcu auzit pe scări.
Femeia era mare, cu adevărat mare și, în ciuda a 2 ani petrecuți pe mare, din care ultimele luni fără căprița Marry, mascota echipajului, nici unul dintre pirați nu se simțea în mod particular atras de apariția în tanga, neglje și băsmăluță care deschisese.
După o clipă de tăcere jenantă Hook rosti
– Ne scuzați, am venit în urma anunțului. După Tinkerbell.
– Și umblăm de 5 ore prin coclaurii ăștia, fără indicatoare și asfalt, mărăi Ghiocel. Parcă aș fi iar acasă
– Am mai și plătit amenzi de parcă as fi făcut liniuțe prin port cu corabia, mai scrâșni și Smee
Femeia se urâți și mai tare într-un zâmbet periculos de larg.
– Anunțul ăsta ? replică ea, arătându-le pagina, în care scria de o șchioapă ”Doamnă finuță, caut domn sau domni civilizați pentru babardeală. Relațiile neprotejate costă dublu. Pozele sunt reale. 1000 galbeni ora, Tinkerbell”.
Pozele, așa cum puteau acum constata erau dureros de reale și privindu-le cei 10 pirați simțiră cum pe spate li se face pielea de găină
– Știți ceva, dă-i dracu de bani, fac cinste zise femeia și zvâcni înainte ca o anacondă după un șoricel.

Cuprinși de teroare pirații o luară la sănătoasa prin coclauri spre corabie fără a lua în seamă strigătele de ajutor ale căpitanului.

Anemia domnului Oprescu

Nimeresc la televizor o discuție despre starea de sănătate precară a domnului Oprescu şi despre frica acestuia că ar putea muri în arest.
Conform avocatului acestuia omul suferă de hipertensiune arterială, se anemiază pe zi ce trece şi are o groază de alte afecțiuni cronice din cauza cărora, de altfel, şi mita o lua cu dificultate.
Ca urmare alesul nostru la primărie are din ce în ce mai des gânduri negre, de exemplu frica să nu moară la puşcărie fără a mai vedea vreodată o punte de iaht, un coctail cu umbreluță sau un teanc de euroi apărând în noapte, tocmai buni de îngropat sub cuşca câinelui.
Firesc, se discută despre prezumția de nevinovăție şi despre modalitatea în care aceasta ar trebui să funcționeze câteva zeci de ani, cât durează învârtirea roților justiției, chiar şi in cazul celor prinşi cu plicul în buzunar, milioanele sub curul câinelui şi conturile off shore.
Despre prezumția de nevinovăție a atâtor amărâți, în fapt vreo 20 de milioane, condamnați fără judecată la sărăcie de ciordeala continuă, şperțul profesionist condus şi incapacitatea de a se satura vreodată a politicienilor şi funcționarilor, sau despre atâția batrâni cărora si lor le este frică de moarte, frig, foame şi facturi, în puşcăriile propriilor locuințe, nici un cuvințel.
Conform avocatului, domnul profesor universitar, manager de spital, primar, medic primar, candidat la preşedinție, propietar de clinică şi şpăgar profesionist se plânge că de când a fost scos din mediul lui natural se stinge ca o pirahna hrănită cu mamaligă şi in context ar trebui, iată, trimis cu umanitate să mai pună un pic de bronz în obraji, prin Bali, Caraibe sau macar în foişorul înțesat cu plicuri de acasă.

Șanse de calificare intacte

 

Acum că emoțiile meciului de aseară cu Finlanda au trecut se poate în fine face o analiză cu picioarele pe pământ și har asupra evoluției, șanselor de calificare și forței de joc a selecționatei noastre.

Aș nota în primul rând că, urmare a execuției geniale a lui Hoban, locul nostru la baraj este asigurat matmatic, practic suntem 90% calificați având în vedere plevușca și ratații pe care i-am întâlni în acest ultim act (Irlanda, Ucraina, Albania, Slovenia, Suedia, Olanda, Turcia, Croația, Israel sau Bosnia neavând cum să pună cu adevărat probleme mașinii de pase, demarcări și reluări fulgerătoare gândite de domnul Neapuiu).

Important este că am scăpat, cu ajutorul lui sfântul Haralambie, patronul arbitrilor cu albeață și a sfântului Grigorie, cel care mai lasă în caz de curățenie sufletească a atacantului câte o minge la 2 metri de poarta goală dreptortodoxilor, de principala putere mondială fotbalistică a continentului, Finlanda, o echipă care a arătat și ieri că, dacă o pui să atace spre poarta ghinionistă de pe stadionul Național este capabilă a face ravagii chiar și în fața unui plan defensiv de calitatea celui pregătit aseară de generalul fotbalului românesc.

În plus unele ușoare hibe ale jocului naționalei au putut fi în fine diagnosticate, de la ușoara propensitate a picioarelor lui Keșeru de a rata la lovire centrul de greutate al mingii până la vulnerabilitatea aparentă a liniei noastre defensive, dacă este expusă la jucători adverși în mișcare, hibe ce vor putea fi cu ușurință eliminate înaintea finalei premature din insulele Faroe, atât prin ritualuri de alungare a lui Ucigă-l toaca cât și prin titularizarea mult așteptată a câte unui Mățel sau Tănase.

Aș adăuga și speranța ca domnul general să fi primit deja caseta cu jocul Ungaria – Faroe și că la ora aceasta disecția acestuia, analiza aprofundată și soluțiile privind contracararea vigurosului joc al insularilor să se fi așternut deja pe două- trei blocnotesuri.

Ca atare sunt optimist privind posibilitatea ca legendara noastră echipă să obțină egalarea și pe terenul redutabililor consumatori de heringi din Atlantic, egal care coroborat cu vreo zi de grație grecească sau, mai probabil, una de automuie ungurească să ducă echipa noastră acolo unde îi este locul, respectiv la turneul final din Franța pe post de pinata.

Și dacă în ultimul meci se întâmplă vreo nenorocire, dacă poarta adversă se va dovedi din nou îngustă și portarul advers lat dacă valkiriile vor arunca mingea printre mănușile lui Tătărușanu, nu voi dispera convins fiind că, la baraj, stejăreii noștri altoiți cu păpădie vor reuși să facă pasul decisiv, mai ales dacă uită în seara meciului să îl trezească pe Keșeru.

Meciul

Domnul plutonier în rezervă Puiu Iordăchescu era în acea zi, chiar după standardele înalte ale Hurlubeștiului, îmbrăcat extrem de cochet. Vipușca stălucea de curățenie și oferea un contrast extrem de plăcut cu restul treningului. Pe spatele hanoracului, în afara siglei echipei, ”Îngerii”, trona și ecusonul ”Adibas”, caracteristic oricărei firme prestigioase de haute couture, arătând că omul se dichisise, putând fi confundat, dacă nu s-ar fi ținut seama de etate, cu oricare din mirii fercheși ce mai treceau pragul bisericii în căutarea consilierii, reazămului moral și binecuvântării pe care numai Sesenie Boboca le putea oferi.

În ciuda tentativelor de reculegere, a cuvintelor de mare har și profunzime pe care părintele le rostea, striga și cânta și în ciuda solemnității caracteristice unei liturghii de calitate, gândurile antrenorului se învârteau, ca palele unei eoliene cu siguranța stricată, în jurul meciului decisiv de a doua zi.

”Ce i-o fi trebuit să dea scăriță, bețivanul” nu își putu nea Puiu opri un gând laic condamnabil, gând de care nu mai putea scăpa din clipa în care portarul echipei din Urlați devenise, în urmă cu o săptămână, primul portar din istorie care pusese stop pe piept la un penalty în divizia C, penalty obținut de altfel cu greutate de echipă, după îndelungi tocmeli și sacrificarea unui miel, a două putine de brânză și a trei damigene de vin din recuzita pregătită de patron pentru fiesta anuală a salvării de la retrogradare.

Ca urmare deplasarea din Barcelonești devenise decisivă și, deși atît patronul echipei, cârciumarul George Botez (”Botezatu”) cât și primarul Panait Baronescu se aflau chiar în aceste clipe la sediul ”Barosanilor”, încercând să discute cu ei bărbătește situația, nea Puiu era extrem de sceptic privind ajungerea la un acord civilizat, câtă vreme jucătorii locali se dovediseră, după bătaia de acum 2 ani, extrem de ostili și lipsiți de îndurare creștinească față de proiectul și visul echipei din Hurlubești, de fiecare dată când o întâlniseră pe teren.

”Dacă se pun malacii ăia cu curu pe noi, luăm 7 ca astă toamnă, chiar dacă îi conving pe băieți să alerge” gândi selecționerul, mângâind icoana lui Ananie cel Cocârjat de la gât.

Tradiția bătăii între cele două echipe începuse în urmă cu doi ani când vârful de atac al ”Barosanilor”, Vasiliev, o remarcase la stadion pe tânăra Camelia Protopopescu și, cu vlaga, vigoarea și asertivitatea caracteristică oricărui vasluian cu sânge în vene și mai mult de două țuici la bord, își făcuse cunoscut interesul.

În sine proiectul amoros strigat de tânărul îndrăgostit spre peluză, un proiect despuiat de necesitatea unei curtări excesive, a vreunei perioade de tatonare sau a vreunui alt tip de ambiguitate, a fost interpretat greșit de audiență, mai ales că Vasiliev tocmai marcase golul care s-a dovedit în timp ca fiind ultimul din carieră, în ciuda eforturilor doctorului Ribigitu de a îndrepta măcar tibia. Restul echipei a scăpat practic cu ușurință, cu doar câteva zeci de copci dar, din păcate cu inima înegrită și o dorință de retur cum nu se mai văzuse de mult prin locurile acelea.

Returul fusese clasificat ca fiind de maximă securitate, cu zeci de polițiști și de jandarmi asigurând ordinea și disciplina în tribunele înțesate ale Barceloneștiului, până în minutul zece când ultimul dintre apărătorii publici a părăsit, bătut cu chipiul, incinta.

Spre seară, la spitalul județean, cei doi primari, Baronescu și Bordurică, au ajuns la un acord între gentilomi ca genul acesta de evenimente, de natură a arunca o lumină defavorabilă asupra gradului de civilizație al locuitorilor acestor locuri, genul de evenimente contrafăcute de mass media în fapt, vor trebui pe viitor evitate.

Într-adevăr, din acel an în afara unor scatoalce, a două trei gardene pe ceafă și a unui număr de șuturi în cur la intrarea pe stadion, absolut decente și în cadrul normelor diviziei C,  nici una din echipele vizitatoare nu au mai avut a se plânge de vreo exagerare.

Singura problemă rămăsese faptul că în esența lor, fie că îi priveai individual, fie ca așezare în teren, pâlc, piramidă sau la lapte gros, echipierii ”Barosanilor” se dovedeau permanent mai mari, mai rapizi, mai musculoși, mai nervoși, mai combinativi, mai tehnici și mai treji decât ”Îngerii”, practic genul de echipă cu care nu ai fi vrut să joci un meci decisiv.

Toate aceste elemente de mare subtilitate nu putuseră să scăpe unui director tehnic de valoarea, experiența și cuvioșenia lui nea Puiu Iordăchescu care, după parcurgerea caietelor cu notițe, vizionarea unui număr respectabil de casete cu jocul adversarilor și o vizită în cantonament, la ”La spiridușul bețivan”, hotărâse că este momentul artileriei grele, respectiv al renumitului om de spirit, duhovnic maximal și fan al echipei locale, Sesenie Boboca.

 

 

Întâlnirea dintre cei doi intrase într-a doua oră și domnul Puiu Iordăchescu deschisese deja al doilea carnețel, notând înfrigurat sfaturile și viziunea preotului.

Ca să țină minte și să nu încurce, cu permisiunea părintelui, notase pe fiecare din cele șase iconițe rolul și semnificația, de la Sfânta Ecaterina, patroana centrărilor și a paselor filtrate, la apostolul Pavel, în grija căruia cădeau loviturile libere, inclusiv penaltyurile, la milostiva Maria Magdalena, apărătoarea de cartonașe, Sfântul Gheorghe, patronul portarilor, Grigorie cel nou, cel capabil a muta în funcție de credință faultul înăuntru sau în afara suprafeței de pedeapsă, până la omnipotentul Ananie cel Lungan și Cocârjat, singurul capabil să dea coeziunea de tika taka și gioco bonito necesare, înaintea unei astfel de confruntări, echipei.

Acum că înțelesese, nea Puiu era convins că dacă ar fi pupat în momentul penaltyului bicisnic din etapa trecută iconița sfântului Pavel în loc de cea a sfântului Grigore nu ar fi existat portar sau alt gen de putere ocultă capabile a opri scărița lui Tănăsel și își promise să fie, la antrenamentele viitoare, mai indulgent cu bietul om.

Ritualurile primitive al echipierilor de a-și pune iarbă în sân, de a nu-și schimba chiloții câte un tur de campionat sau cel de a păși cu dreptul în teren vor trebui cu siguranță schimbate la Barcelonești, acum că era totuși secolul XXI,  cu rugăciunea specială pentru Sfântul Duh, în versiunea ultrascurtată pentru fotbaliști, desigur, rămânând datoria tehnicianului să o murmure în întregime în momentul festiv de intonare a huiduielilor.

Dezlegarea la post, deși obținută cu ceva dificultate și numai din perspectiva faptului că meciul ce urma a începe este decisiv, îi umplu inima selecționerului de bucurie, chiar dacă singurul component al echipei care ținuse vreodată post până acum era indisponibil.

În fine, după aceste sfaturi generale, Sesenie Boboca trecu la pregătirea concretă a partidei.

Izgonirea Satanei din vestiar se dovedi a fi un proces laborios, tratat de duhovnic cu seriozitatea obișnuită și numai după curățirea fiecărui ungher și dulăpior s-a putut trece la echipament. Și pe măsură ce mirosul de tămâie și jeturile de aghiasmă treceau de la portar la mijlocaș (planul partidei fiind unul defensiv) și de la titulari la rezerve, pentru prima oară în ultimele zile, nea Puiu Iordăchescu simți că, undeva în zare, strălucea din nou lumina diviziei C.

 

 

– Panait, ce propui tu nu se poate, nu te supăra că îți zic, repetă pentru a zecea oară Bordurică. Ți-am zis că băieții îi așteaptă pe ai voștri de la începutul returului să vină aici și, când au auzit că ați făcut egal cu Urlațiul a fost sărbătoare în comună cum nu am mai văzut de când a chemat Iliescu minerii la București să apere democrația de drogați…

– Excelență, poate că totuși …  deschise gura și Botez, cel hotărât să mute, o dată pentru totdeauna, discuția din teritoriul sentimentelor în cel practic

– Nici un totuși, Botezătorule, ripostă Bordurică. Dacă mă mândresc cu ceva în această localitate este tocmai cu incoruptibilitatea și forța de joc a Barosanilor.  Pur și simplu nu mă văd ducându-mă la ei în vestiar, fie chiar cu secărica asta, nu zic, bună, a ta, și cu pastrama lui dom primar și să le zic să se lase bătuți de ai tăi. Nemaivorbind că acuma, la drept vorbind nici nu văd cum s-ar putea face practic… Că nu o să îl poată nimeni lăsa singur pe Tănăsel de 10 ori în careu să nimerească ăla o dată poarta și nici nu îmi dau seama cum pot ai noștri să îl scoată pe Țucudică din off side vreodată…

– Mihăiță, îl luă Baronescu pe coarda sensibilă pe preopinent, nu zic că nu ai un pic de dreptate. Ba de fapt ai chiar multă. Și crede-mă că la un astfel de eveniment sportiv nu pot fi chitros sau nesimțit. Înțeleg că băieții tăi mănâncă jar și sunt de un fair play ieșit din comun dar mă gândesc că am putea să îi mai îngreunăm un pic dacă le-om atârna de glezne niscaiva poeți, filozofi și compozitori cu filigram și autografe ale guvernatorului, măcar la vreo doi dintre ei, că nu s-o rupe pământul dacă om juca și la anu împreună în C.  Uite ce emulație sportivă și sărbătoare aduce în inimile noastre a tuturor un astfel de eveniment….

– Panaite, nu zic nu, că poate s-or mai muia și ei dacă or vedea că măcar de niște țigări de fotbaliști le iese și lor. Dar înțelege că dacă trântesc meciul o să mă fugărească ăștia cu furcile din comună. Ăia fac chiar acum în momentul ăsta exerciții de flegmat să vadă cine prinde tribuna de deasupra băncii de rezerve a oaspeților, tribuna 0 la noi, și am pe unul care se jură că își aduce pușca cu alice pentru situații de contraatac al vostru.

– Domnule Bordurică, excelență, vă dau din nou pe undeva dreptate. De asta uite ce zic, în caz că doamne ajută, reușim să ciupim punctul ăla, hai că organizez eu la voi în comună, pe banii noștri o expoziție de  carte sau un vernisaj, văd eu, sparg câteva butoaie de bere, unul de vin și răsucim vreo două mieluțe până se mai potolesc ai tăi… că o să vadă și ei că nu suntem neoameni, interveni în discuție și Botez

Atins la coarda sensibilă, cultura, Bordurică începu să se înmoaie.

Simțind aceasta Baronescu hotărî să își joace și ultimul as.

– În plus o știi pe secretara mea? Camelia ?

 

 

 

În ciuda crucifixului ridicat de Sesenie Boboca, gloata înghesuită în mica arenă ”Barosanii” din Barcelonești continua, de zece minute să huiduie. Din sute de piepturi tabagice un muson de flegme întretăiate de bucăți de scaune, scânduri și brichete sugerau că  autogolul prin care ”Îngerii” câștigaseră în ulimul minut trezise oarecare suspiciuni în mințile de cunoscători ale tifoșilor locali, suspiciuni pe care acetia din urmă doreau să le comunice nemijlocit celor două echipe, arbitrilor și oricui ar fi ajuns în raza de acțiune.

Totuși semnul crucii se dovedi a avea, ca de fiecare dată când înfrunta necuratul, impactul dorit, mai ales dacă era însoțit de invocarea Sfântului Duh, astfel că într-un final arena începu a se goli, pe măsură ce mirosul de tămâie pe de o parte, cel de grătar de partea cealaltă îi înfrânse pe huligani.

Era momentul bucuriei și, ridicat în brațe de jucători, nea Puiu Iordăchescu acceptă să fie aruncat de câteva ori în aer, ca o răsplată binemeritată pentru modul în care pregătise meciul și pentru atingerea obiectivului.

De același tratament avu parte și Sesenie Boboca, cel care schimbase atât de multe lucruri în atât de puțin timp la echipă și emoționat marele om le promise ca pe viitor să fie mai implicat în pregătirea echipei, în sfințirea, binecuvântarea și susținerea morală a celor care iată aduseseră atâta faimă și bucurie străvechii comunități creștinești a Hurlubeștiului.

În plus preasfântul recunoștea un miracol când vedea unul și era conștient că numai și numai prin puterea celui de sus micuții, lenții și împiedicații davizi din Hurlubești putuseră să învingă echipa de goliați ai Barceloneștiului într-o pildă ce așteptase 2500 de ani până la a fi, prin puterea Sfântului Duh, repetată.

De fapt în seara aceasta toată suflarea Hurlubeștiului s-a simțit satisfăcută, dar mai ales Protopopeasca.

Povestea mâinii stângi a sfântului Haralambie

Citesc pe B1TV că ieri un comando format din 4 pelerini, doi fiind membri operativi ai BOR și doi forțe auxiliare au încercat să împrumute, pe o perioadă nedefinită, moaștele sfântului Haralmbie, în speță mâna stângă a acestuia, din osuarul mânăstirii Spileo din Grecia.
Conform wikipedia sfântul Haralambie a fost cel mai bătrân dintre mucenicii prăznuiți de creștini, trăind 113 ani și fiind aparent chiar și în anul morții, 202, în formă maximă, dacă ar fi să integrăm relatările, demne de pățaniile unui Duncan McLeod, despre martirajul lui.
Astfel se pare că, în urma refuzului de a se închina la idolii păgâni, cu precădere la Dionisios, Venera și alte zeități mai puțin încruntate, experții romani în confruntări ideologice au încercat pe curul moșneagului unele din cele mai avansate și convingătoare argumente ale vremurilor acelea – jupuirea pielii, smulgerea cărnii cu cârlige, zdrobitul gurii, ardrea și, culmea cruzimii, trasul de barbă.
Moșneagul s-a dovedit totuși nu numai indestructibil la toate acestea, dar și mai capabil în toată această perioadă de fel de fel de minuni decât este capabil Cristian Tănase de o preluare în viteză sub presiune.
Situația ar fi devenit probabil gravă din punct de vedere teologic dacă până la urmă prefectului nu i-ar fi dat gândul bun să ia nemuritorului capul cu sabia, aducându-și aminte că, ”in the end it will be only one”.
Având în vedere prestația admirabilă, nivelul de miracole arătat, rezistența generală a trupului mucenicului, dar și faptul că acesta fusese deja parțial tranșat, Sfântul Haralambie a devenit un excelent material de moaște, multe din părțile trupului său fiind expuse spre contemplare și pregătite de pupare prin mânăstiri grecești sau românești, fiind, iată, un ”must have” al oamenilor cu credință aflați în pelerinaj.
A fost nevoie de implicarea promptă și profesionalismul poliției elene, a puternicului detașament de protecție și recuperare a moaștelor, pentru ca mâna preasfântului să fie recuperată spre beneficiul buzelor mai mult sau mai puțin mustăcioase ale credincioaselor de la miazăzi, româncele noastre trebuind, urmare a eșecului misiunii celor 2 preoți, să se mulțumească și anii următori cu ciolanele, tocite de pupături, ale Sfintei Paraschiva, asta desigur dacă nu cumva chiar în aceste zile vreo echipă specială de clerici eleni nu contratacă…

Povestea celor șapte pitici

Cei şase continuau să îşi manevreze cu abilitate târnăcoapele prin ceea ce se dovedi a fi un zăcământ la fel de sărac ca şi cele din lunile trecute. Pare că aurul de care le vorbise tatăl lor secase de mult din mina lor, trebuind să se mulţumească doar cu bucăţile mai mari sau mai mici de zirconiu piticesc pe care îl descopereau şi să spere că Zmeul, Ibrahimovic, va continua să accepte să le dea bani pe ele
– Uite, altă bucată, chiar mare, constată Înţeleptul scrutând la bucata strălucitoare de mărimea unui pomelo proaspăt desprins din copac. Presupun că vom primi 3 galbeni pentru ăsta
– Mă îndoiesc, spuse Guturai, ştii că atunci când îi ducem atât de multe devine cărpănos
– Presupun că am avut noroc, să îl fi întâlnit pe Ibrahimovic, acest zmeu de treabă şi cu inimă de aur, capabil să ne dea totuşi ceva pe mizeriile astea strălucitoare medită Somnorosul
– Mai ales că el pierde constant de fiecare dată, după cum ne-a asigurat, completă Ruşinosul
– Ruşine să le fie celor care ponegresc nobilul neam evreiesc.
– Nu ştiu ce să zic despre asta, zise şi Morocănosul, că nu pare totuşi o persoană ce pierde constant bani
– Şi eu m-aş mira totuşi să sărăcească, constată şi Bucurosul; nu mai degrabă decât ieri l-am văzut pe un roib ultimul răcnet, cu copite cromate, servohamuri şi pinteni fermecaţi automaţi.
– Lasă băi că merită; dacă nu găsea spiriduşi să le cumpere pentru praştii şi sirenele grase să le folosească la scufundare făceam foamea.
– Omul face minuni şi, părerea mea este că ne dă destul, din moment ce după ce plătim impozitele, facturile, cablul şi asigurările ne rămâne şi de cartofi. De fapt, peroră mai departe Înţeleptul, cred că într-un fel l-am păcălit atunci când am negociat cu el
– Păi nu degeaba eşti tu înţeleptul, remarcă admirativ Ruşinosul
Zgomotul târnăcoapelor izbite de diamante mai continuă o vreme în linişte.
– Auziţi fraţilor, unde este totuşi Mutulică ? se auzi vocea Morocănosului. Că am nevoie de unul mai mic să intre după rahatul ăla de zirconiu piticesc din gaura aia, continuă el arătând spre un diamant de mărimea şi forma unei conopide bulgăreşti.
– He, he, he, chicoti Ruşinosul
– A zis că rămâne cu Albă ca Zăpada azi, că e rândul lui, aminti şi Guturai
O clipă piticii se opriră din lucru, fermecaţi
– Ce femeie, fraţilor, ce femeie
– Da, şi mie îmi place mult mai mult decât Cenuşăreasa, Rapunzel sau Scufiţa; de fapt nici nu se compară cu alea şi bine am făcut că am adus-o acasă în locul lor
– Şi eu mă săturasem de celelalte, să ştiţi
– Ce păr, ce ochi, ce căutătură languroasă şi ce năsuc cârnuleţ are femeia asta, e belea !
– Lasă naibii ochii, eu aşa ţâţe nu am văzut nici în lungile nopţi când adorm cu gândul la sâni şi visez prinţese topless călărind bidivii cu predilecţie la ţopăială
– Mie îmi plac picioarele ei; mai lungi decât Somnorilă când se întinde să deschidă uşa şi mult mai drepte decât el
– Mie îmi place foarte mult ce a făcut cu părul; nu mai văzusem epilare braziliană până la ea
– Dar curul, fraţilor, curul! Că aşa ceva numai Cel de Sus, într-o zi inspirată a fost capabil să cioplească şi să mai şi stea să şlefuiască după aia, fie numele lui binecuvântat
– Este cu siguranţă mândria Playboyului
– Şi trebuie să recunoaşteţi că nu am făcut rabat la calitate, observă Înţeleptul. Hârtie lucioasă, culori profesionale, 1 metru de afiş. Nu pagini de calendar ca celelalte sau decupaje din reviste. Şi tot săracul Ibrahimovic ne-a găsit-o, atunci când l-am rugat să ne rezolve şi pe noi cu o femeie adevărată.
– Şi nu ne-a luat pe el decât bucata aia de zirconiu cât varza.
– Un om deosebit.

Discuţia prietenească fu întreruptă de intrarea precipitată a lui Mutulică.
Pentru un om ce petrecuse timp de calitate şi momente de intimitate cu prinţesa XXX a regiunii omul părea extrem de agitat ba chiar, judecând după culoarea vineţie a feţei, jocul venelor de la gât asemănătoare cu trepidaţia corzilor chitării unui metalist în timpul unui bis şi cu ochii mai ieşiţi decât ai unui melc excitat căutând partenera, părea de-a dreptul mânios.
Muţeniei sale obişnuite i se adăuga cu siguranţă în acel moment şi senzaţia de nod în gât pe care chipul schimonosit o mărturisea şi mâinile i se strângeau şi relaxau într-un gest de strangulare repetată a gâtului unei persoane imaginare.
– Ce ai păţit omule ? rupse tăcerea Morocănosul. Că nu te-am mai văzut aşa de nervos de când te-am pasat în cue bidul ăla, din mintea ta, de anul trecut
– Să nu îmi spui că a chicotit prinţesa, aşa bidimensională cum este ea, când ai scos roşcovuţa, observă, un pic neinspirat, Guturai
– Fraţilor, ne jefuieşte !
– Cine ne jefuieşte şi mai ales de ce anume? întrebă Înţeleptul. Că toată bogăţia noastă încape într-o pungă de la Mega Image
– Ibrahimovic… Jidanul ăla împuţit !
– Eşti nebun. Omul ăla este un minunat. Ne cumpără tot sterilul ăsta, ne-a creditat când am vrut noi şi a fost de acord până şi să accepte să ipotecăm mina asta fără valoare. Toate astea cu dobândă şi comisioane preferenţiale, de numai 30%, pe toţi cei 30 de ani ai creditului. Ne-a ajutat şi la leasingul pentru târnăcoape şi la pensiile private (chiar dacă în ultimii 10 ani au mers un pic în pierdere). În general şi-a asumat o groază de riscuri pentru noi, deşi pierde după fiecare afacere pe care ne-o propune.
– Fraţilor, toate astea sunt baliverne. Să vedeţi ce am păţit. Am făcut dragoste nebună cu Albă ca Zăpada şi a fost atât de bine că îmi tremurau picioarele aşa că în drum spre mină am tras la hanul „Ibrahimovici Royal” să îmi revin cu un pahar de rachiu din ăla de-al lui, la promoţie. Sorbeam liniştit din băutură într-un separeu când l- am auzit pe ovrei vorbind cu un prieten:
„Cum mai merge, Mosen, afacerea ta cu diamante” l-a întrebat acesta
„Din ce în ce mai bine, Isac. Iniţial am vrut să cumpăr mina de la netoţii ăia, dar pe urmă mi-am dat seama că dacă fac asta trebuie să angajez oameni. Zilele astea sunt numai gnomi fără căpătâi şi cinste şi orci puse pe căpătială pe piaţa muncii. În plus ar mai trebui să angajez body guarzi de nădejde, zmei belaruşi sau zgripţuroi ucrainieni să îi păzească, să investesc în utilaje, să plătesc taxe şi în general să pierd 2% din profit. Aşa că am hotărât să continui să cumpăr diamantele de la zevzecii ăia”
– Diamante? Ce sunt alea diamante, interogă uimit Ruşinosul.
– Taci şi ascultă, îl repezi Mutulică. Discuţia a continuat :
„Dar nu te costă mai mult aşa pietrele alea? Că din ce am văzut la gâtul lui Mulan la prezentarea de ieri sunt cele mai mari şi mai frumoase de pe pământ”
„Ştii cât mă costă, Isac?”
„Habar n-am, dar una ca aia de aseară face cel puţin 100000 de galbeni, dacă nu mai mult”
„Am dat pe ea un sfert de galben că le-am cumpărat fraierilor ălora de la sex shop un afiş de acum 10 ani cu Albă ca Zăpada. În mod obişnuit dau totuşi 2-3 galbeni pe câte unul de mărimea aia”
„Păi ăia sunt nebuni?”
„Păi le-am zis acum câţiva ani, când am început să lucrez cu ei că pietrele alea sunt de fapt zirconiu. Ăla cu urechile pleşuve şi moaca mereu nedumerită ca a unei văcuţe la un ornament nou, Înţeleptul cum, probabil ironic, îi zic ăilalţi, a cârâit ceva că el credea că zirconiul parcă sclipeşte mai puţin aşa că i-am replicat că este de fapt zirconiu piticesc, bun doar pentru spiriduşi, dacă nu se zgârcesc la preţ”
„Şi te-au crezut?”
„Dacă îmi pun în cap să îi conving, ăia ar crede şi că paiele de pe casa lor sunt panouri solare. Gânditul la ei este mai greu decât este demarcarea pentru Tănase şi au o capacitate de brainstorming pe care am mai văzut-o doar în unele sate din Teleorman în preziua alegerilor. Visul oricărui comerciant din neamul ales”
„ Ce să zic Mosen, şalom şi ţine-o tot aşa”
O linişte adâncă se făcu în mină.
– O sută de mii de galbeni ? rupse tăcerea Guturai
– O piatră din asta face cât dobânda pe un an adică? făcu calculul Morocănosul
– Adică îşi bate joc de noi de zece ani? Trase concluzia şi Ruşinosul
– Cum adică afişul de acum 10 ani ? scânci Mutulică
– Eu clăpăug? urlă şi Înţeleptul.
Nici măcar Bucurosul nu părea să se ridice la înălţimea numelui său
– Hai să îi luăm gâtul, să îi tăiem coaiele şi să facem tamburină din pielea lui….

Mineriada se terminase. Angajaţii, mai ales cei cu ochelari, cei cu barbă şi cei cu aspect de studenţi zăceau cu capetele sparte şi, în hanul întors cu fundul în sus, cei şapte pitici beau şi se minunau de obiectele evreului.
– Uite, o tiparniţă de bani, constată Bucurosul, cu ochii la fax
– Şi droguri, remarcă şi Guturai arătându-le celorlalţi punguţa cu pliculeţe de Lipton găsită în sertarul finanţistului
– Ce cloacă nenorocită. Iată că iarăşi noi, minerii, trebuie să ieşim din şut să facem ordine prin oraş, răcni cu voce de stentor şi Morocănosul
– Unde este criminalul? se răsti înţeleptul la unul din angajaţii care, în ciuda aspectului enervant conferit de fruntea lată, ochelarii cu ramă subţire şi barba acum răvăşită, încă mişca
– Domnul Ibrahimovici a plecat azi de dimineaţă după ce a aflat că drezina dumneavoastră a plecat din Vale. V-a lăsat însă un bilet, a avut presimţirea că aţi dori să vorbiţi cu el
O foaie de hărtie bătută la maşină îşi făcu apariţia.
Cei şapte se scărpinară în cap. Privirile lor îl căutau pe Înţelept până ce acesta, nemaisuportând explodă:
– E scris prea mic şi oricum eu nu citesc decât dacă sunt şi poze. Băi aragaz, ia ţopăie încoace şi vezi ce scrie, pînă nu îţi facem părul invers cu târnăcopul
Studentul deschise foaia şi lectură :
„Dragii mei colaboratori,
Pare că în ultima vreme aţi devenit extrem de afectivi, unii ar zice de-a dreptul egoişti şi puşi pe căpătuială. În ciuda eforturilor mele de a face rentabilă regia asta a voastră vă văd nemulţumiţi şi revendicativi de parcă munca de miner ar fi pentru bani şi nu pentru vocaţie.
Este trist şi mi-aţi rupt inima… Alte valori ar trebui să vă anime.
Am vândut ipoteca pe mina voastră unui consorţiu de balauri, zmei şi căpcăuni din Uniune. La ora când citiţi aceste rânduri probabil că instalează noile porţi la intrare.
Eu personal am plecat spre alte zări. Am auzit despre un tărâm fermecat, deşi destul de înapoiat, unde s-ar afla un zăcământ mult mai important ca al vostru. Cu un nume ciudat de legumă, Vânăta Deluroasă sau Roşia Montana. Au şi acolo pitici la fel de buni afacerişti ca voi, chiar dacă nu neaparat obişnuiţi cu târnăcopul sau munca în general.
Nu încercaţi să daţi de mine. Lipsa drumurilor asfaltate, a indicatoarelor şi preţul motorinei cu siguranţă vor fi obstacole de nestrăbătut.
Cu bine,
Consilierul vostru financiar
Moses Ibrahimovic”
O linişte mormântală se lăsă o clipă peste adunare, urmată de un râs gros, din ce în ce mai greu de stăpânit.
– Suntem răzbunaţi. Nenorocitul…. S-a dus în România !

Povestea sirenelor ignorante

– E frumos de pică, observă Ariela spre amuzamentul prietenelor sale, aşezate ca şi ea în scaunele noului stilist la modă, Krabinski
– Eşti incredibilă, zău aşa, ripostă Branhiela, cea mai bună prietenă a prinţesei… Nu există rasă mai dezgustătoare şi mai ciudată decât bărbăţeii şi până la tine nu am auzit în viaţa mea ca vreo sirenă, nemaivorbind una de neam, să se fi ataşat de vreunul din ei mai îndeaproape decât se ataşează baracuda de o sardină…
– Nu zic că nu sunt amuzanţi, dacă ştii să te joci cu ei. Sunt haioşi şi după un timp încep să dea din mâini şi din greţoşeniile alea de picioare, scot bule şi se colorează în mov. Păcat nu vor să se joace mai mult de două trei minute până li se ia clipitul, completă şi Zvetlana.
– Eu am auzit că sunt nişte psihopaţi periculoşi, zise plesnind din cleşti Krabinski; canibali, şi unii zic că ei sunt de vină pentru dispariţia, luna trecută, a nepoţelului meu.
– Nu pot crede una ca asta; nu văd cum ar putea o fiinţă atât de perfectă ca Eric al meu să pună în tigaie vieţuitoarele mării. Nu, astea sunt baliverne, teorii ale conspiraţiei fără bază reală
– Oricum, completă Branhiela, observând cu plăcere cum, sub jeturile repetate ale sepiei părul îşi recăpăta aspectul lucios aşteptat, sunt unele din cele mai naive creaturi de pe întinsul apelor. E suficient să te caţeri un pic pe geamandură şi să dai un chiot că cel puţin zece din ei o iau înot spre tine, ba chiar o sută dacă eşti fără sutien.
– Şi eu am cunoscut o dată pe unul, spuse Zvetlana. Aţipisem un pic la intrarea în lagună şi m-a trezit el… A fost caraghios, de fapt, el îi tot trăgea că să nu am grijă, că ma salvează iar eu nu ştiam pe ce limbă să îi spun să îmi dea drumul şi s-o salveze pe mă-sa. Nu a mers nici cu vorba, nici cu ţipatul şi nici după două cozi în cap nu l-am putut face să o lase mai moale cu salvatul. Situaţia devenise chiar disperată că începusem să mă apropii periculos de mult de plajă.
– Şi ce ai făcut? întrebă plină de interes Ariela
– Am avut noroc că mi-am adus aminte de un descântec al bunicii de folosit în astfel de situaţii…
– Da? ce descântec?
– Pare că dacă te prinde una din aceste creaturi şi se îndreaptă cu tine spre mal singura modalitate prin care poţi să îl faci să-i slăbească apucătura este să rosteşti următoarele cuvinte magice : „Ai o pulişoară mai mică decât ochiul carasului şi îţi mai şi baţi joc de ea ţinând-o în apă”.
– Ce talmeş, balmeş. Ce o fi aia „pulişoară” ? medită Ariela
– Şi ţi-a dat drumul ?
– Nu numai că mi-a dat drumul, dar m-a şi ajutat să mă scufund.
Cele trei prietene rămaseră câteva minute pe gânduri, câtă vreme Krabinski pregătea fixativul Drei Wetter Taft, necesar a menţine volumul şi lucirea părului de sirenă în orice condiţii.
– Sunt creaturi ciudate, continuă Svetlana conversaţia. Seamănă un pic cu masculii noştri, doar că faţă de aceştia au o groază de păr pe corp, ca şi în nas şi urechi de altfel şi, cei mai mulţi dintre ei au două burţi puse una peste alta.
– Da, am văzut şi eu. Dar cel mai mult îmi displac, desigur, cataligele alea dezgustătoare la care le zice „picioare” care nici frumoase nu sunt, nici la înot nu sunt prea grozave şi îţi mai mută şi nasul din loc oricât de adânc te-ai scufunda, completă şi Branhiela
– A propos de picioare, zise şi Ariela. Ce am constatat la Eric al meu şi, din motive pe care nu mi le explic nu îmi pare dezgustător, este un picioruş ceva mai mititel, scoţându-şi uneori cu timiditatea unui oblete pândit de ştiucă capul mai roşcat decât un homar fugărit de o caracatiţă din stuful des ce îi creşte sub burtă.
– Da, şi eu am văzut o dată o ciudăţenie din asta, zise şi Svetlana, dar mie mi s-a părut mai degrabă ca un cal de mare cu coada prinsă între două scoici.
– Sinceră să fiu, recunoscu şi Branhiela din toată imperfecţiunea şi oroarea corpului de bărbăţel şi mie tot detaliul ăla îmi place, cât de cât. Dar ştii ceva, Ariela? Tu te mai vezi cu Eric al tău?
– Chiar diseară avem întâlnire.
– Păi dacă te vezi cu el întreabă-l şi tu ce este şi la ce foloseşte. Poate dacă îl rogi frumos îţi şi arată.

Branhiela şi Svetlana tocmai îşi terminau bolul de alge când o remarcară pe Ariela intrând distrată în ceainărie
– Bună scumpa, ce faci ? răsună voios vocea fetelor. Cum a fost întâlnirea ta cu Eric aseară?
– Bună, fetelor. Chiar vă căutam. A fost neobisnuit !
– Povesteşte
– Deci ne-am întâlnit ca şi prima oară la ponton. Era îmbrăcat ciudat, cu eşarfă, pălăriuţă şi bermude şi s-a speriat iniţial când m-a auzit strigându-l din apă. S-a răsucit ca un titirez până s-a prins de unde îl strig şi cred că se răsucea şi acum dacă nu i-ar fi sărit, în cele din urmă, ochelarii de soare de pe nas
„Bună, blondo” mi-a zis într-un final, „da ce cauţi în apă, nu mergem la club?”
„Nu prea îmi place să ies din apă de fapt, am crezut că ţi-ai dat seama până acum”
„Tu stai toată ziua în apă?”
„Sunt sirenă, ce ai vrea să fac, safari în deşert? Hai mai bine tu cu mine”
„Sirenă? Sirenă pe bune?”
„Da nu ţi-am zis omule şi ieri treaba asta?”
O secundă Eric a părut nedumerit. Am realizat că atunci când văd sâni umezi ieşind din apă bărbăţeii încetează să mai recunoască vorbirea articulată şi a le pretinde să ţină minte eventualele cuvinte schimbate cu ei în acea conjunctură este un abuz.
„Pot să te întreb ceva, Eric? Că sunt curioasă atât eu cât şi prietenele mele marine”
„Prietene? Dar unde sunt?”
„Nu sunt cu mine. Mă rog, uite, când ne-am văzut de dimineaţă am constatat că, spre deosebire de ai noştri tu porţi la rădăcina picioarelor o chestie care nici unul nu ştim cu exactitate la ce foloseşte”
„Ce?”
„O tentaculă pe care am văzut că o poţi face mai mare sau mai mică, mai palidă sau mai vineţie după cum intri sau nu în apă sau după cum te uiţi sau nu la mine. Şi care trebuie reaşezată la fiecare 5 minute”
Eric s-a uitat destul de ciudat.
„Vrei să spui că, în toată nemărginirea oceanului, cu malurile, vâltoarea şi abisurile lui tu şi prietenele tale nu aţi mai văzut până acum pulă? Că până acum nu aţi atins, nu aţi pipăit şi nu aţi fost blagoslovite de atingerea ei semeaţă?„
„Dar la ce foloseşte de fapt?”
Eric s-a uitat din nou lung la mine şi a început să îmi explice
„Vezi, dragă Ariela, protuberanţa aceasta care vă intrigă şi care, în cazul meu este cu adevărat extrem de frumoasă, încadrabilă de fapt la categoria de „mătărângă” este cel mai important organ al nostru. Cu ajutorul lui cei mai mulţi dintre noi luăm fără a regreta cele mai importante hotărâri din viaţă, este busola care ne indică permanent în ce direcţie să o apucăm şi barometrul în funcţie de care ne veselim sau ne întristăm. Privit superficial este numai şi numai un organ reproducător… „
„A, deci pe acolo depuneţi lapţii şi femeile voa …”
„Nu mă întrerupe femeie, ajungem şi la asta. Deci nu este numai organul nostru cu care dezmierdăm, preamărim, răvăşim şi venerăm femeia dar, mult mai important, este şi unica noastră resursă cu care, uneori, îi mai închidem câteva minute gura. Măreţia, flexibilitatea, jucăuşenia şi capacitatea ei de efort este principala noastră trăsătură umană şi singura care contează de fapt”
„A, la fel cum e cu cleştii homarului”
„Fleoşc. Dar oricum mult mai vânoasă”
„Şi cum se foloseşte exact?”
„Speram că o să ajungem la asta” a mărturisit el în timp ce se dezbrăca.
Întradevăr privită de aproape mătărânga părea rigidă şi nervoasă ca un ţipar încărcat de prea multă vreme cu electricitate nefolosită şi pentru o clipă, în ciuda îndemnului prinţului, mie mi-a fost frică să o ating.
„Remarcă culoarea nobilă, inflexiunile ei îndrăzneţe şi profilul de invidiat” a continuat Eric să mă înveţe, în timp ce mâinile lui se jucau pe trupul meu.
– Dragoste adevărată, întrerupse povestea uşor invidioasă Branhiela
– Eu tot n-am înţeles, scânci Svetlana
– Stai că acum vine partea ciudată, continuă Ariela. Că până acum era frumos, mâinile lui mă mângâiau şi era foarte plăcut şi eu începusem să mă obişnuiesc să trag de măciucă…
– Măciucă?
– Mda, pare că au mai multe nume pentru această porţiune a trupului lor. Măciucă, ştoi, Ahile, făcăleţ, i-a zis în vreo zece moduri. Oricum însă ciudat a fost când mângâierile lui au ajuns la solzi…
– Cea mai plăcută atingere din toate oceanele, suspină Svetlana
– Da, dar când a dat de solzi parcă s-a rupt ceva în Eric. Dintr-o dată măciuca s-a pleoştit ca o anemonă în bătaia curentului şi dihania şi-a tras capul ca un arlechin sperios în profunzimea coralilor în timp ce mâinile lui cercetau din ce în ce mai nedumerite de jur împrejur
„Unde este, femeie, unde este?” a tot îngânat Eric din ce în ce mai nervos
„Unde este ce, bărbăţele?” l-am întrebat şi eu.
„Orice, crezi că mai sunt mofturos la ora asta?” mi-a răspuns el destul de criptic
Oricum nu ştiu nici acum ce căuta, că l-am văzut cum se ridică şi pleacă nervos, ba chiar mi s-a părut că m-a înjurat şi m-a făcut scrumbie.
– Ce ciudat, încercă să facă sens din povestire Branhiela
– Nu zic altfel, spuse şi Ariela. Dar, ca să nu mor proastă, spuneţi-mi şi voi, credeţi că am greşit cu ceva? Să fi fost coafura, rimelul? Parfumul?
– Ştii ce cred eu de fapt ? conchise Svetlana. Eu cred că bărbăţeii sunt de fapt doar nişte porci de mare !