Pățania domnului Eon

Scandal mare în Franța.

În urmă cu peste 7 ani un cetățean al acestei țări, domnul Herve Eon, s-a afișat la una din manifestările politice ale domnului președinte Nicolas Sarkozy cu o pancartă pe care scria „Casse toi pov’con”.

Nu știu exact ce înseamnă ”pov’con”, dar casse toi este, din câte îmi aduc aminte, un îndemn mai degrabă negativ, de tip ”sări-ți-ar ochii” sau ”crăpați-ar fierea”.

Posibil ca în integralitatea lui mesajul să fie varianta graseiată și alambicată a unui cursiv ”Fute-m-ar mă-ta” cu care fiecare manifestant, sindicalist sau pur și simplu cetățean român în zi de salariu ar vrea să iasă ca să își manifeste atașamentul față de președinte, prim ministru, parlamentarul care îl reprezintă, în general față de oricare membru al clasei politice de la noi (colectivitate de oameni pe care poporul o desemnează adesea cu apelativul de ”mama voastră de hoți”).

În Franța însă când dai indicații de genul acesta mamelor de politician te saltă caralii, astfel că purtătorul de pancartă a fost condamnat cu sălbăticie la plata unei sume de 30 de euro amendă.

Mărturisesc că, mai ales în zi de salariu, aș plăti și dublu numai pentru privilegiul de a putea să îi explic, pe baza cunoștințelor acumulate prin Berceni și Socului, domnului Ponta ce cred despre el, despre politicile lui dar și despre aspectul lui, cu sau fără bărbuță, ca și despre familia lui, atât cea politică cât și cea biologică.

Domnul Eon însă este un cărpănos și nu a vrut să scoată banu’,

Ca urmare un lung proces juridic a început, proces finalizat zilele noastre la CEDO, instituție care iată ce chestii serioase și profunde rezolvă, și care a decis să suspende, cu riscul dezechilibrării bugetului Franței, plata.

Sigur bătălia juridică nu s-a terminat și se așteaptă contraatacul juridic al experților francezi așa că, bietul om nu poate încă să cheltuie suma respectivă deși se pare că, urmare a deciziei de la Strasbourg, se poate apuca să graveze cum vrea el viitoarele pancarte.

Vive la démocratie.

Degețica

În obscuritatea barului tânăra arăta, în ciuda hainelor sugerând îndemânarea la limită, simțul cromatic bizar și o oarecare îmbibare etanolică a vreunui stilist moldovean, destul de bine. Trupul ei micuț și nurliu părea a primi băutura cu nesațul unui ghiveci de mușcate uitat la soare, după cum numărul mare de pahare goale de pe masa păreau a sugera. Din ce în ce mai des, capul obosit al femeii tindea să se așeze pe masă, mai ostenit decât un titular de națională după un sprint prelungit.

Broscoiul urmărea de jumătate de oră prestația, de pompă supraturată, a domnișoarei, încercând să determine modalitatea și momentul abordării, undeva între cel al criticismului cu care era obișnuit din partea oricărei femei insuficient cherchelite și lipsa de reactivitate a celor aflate în precomă.

Când, într-un final tânăra își deșărtă, cu un aer intrigat, conținutul poșetei pe masă, sub privirile lipsite de empatie ale ospătarului, bărbatul se ridică și, cu pasul lui săltat se apropie de cei doi, intervenind cu vocea lui sonoră

– Probleme, Eduard ?

– Probleme, Șefu, probleme… cu plesnitoarea asta nenorocită, care a supt până acuma ca o cămilă cu diabet și acuma mă pune să pescuiesc după portofelul ei imaginar din paporniță

– Țțț, Eduard, țțț… Așa se vorbește cu o doamnă? Du-te băiatule și mai adu ceva, ce serviți domnișoară ?

– RDV, dar nu mai îmi dă anuimaluuuu, răspunse fata, cu o voce în care frustrarea femeii nedreptățită de bărbat se făcea auzită

– Rede.. ce? întrebă nedumerit broscoiul

– Rachiu de vin, Șefu, îl lămuri Eduard. Ceva ce numai esofagul oțelit al moldoveanului poate suporta, cu prețul zonelor neesențiale ale ficatului.

– Păi adu o sticlă și cere-ți scuze domnișoarei, animalule, continuă patronul, făcându-i cu ochiul chelnerului

– Îmi cer o … se auzi bodogăneala acestuia pe când se îndepărta.

Broscoiul se așeză, neinvitat, pe scaunul de lângă femeie și urmărind-o cu interes în eforturile acesteia de a recupera cât mai complet conținutul poșetei de pe masă, efort aparent mai dificil decât eforturile unui baci cu artroză de a –și îndemna mieii cu deficit de atenție înapoi în stână, se prezentă

– Permiteți să mă recomand, duduie dragă. Orăcăilă, patronul acestei ceainării, om de afaceri, impresar. Broscoi de vază în localitate.

– Să crești mare, răspunse fata, cu atenția în mod evident focusată pe mișcările prin care rujul părea a se îndepărta de degetele ei fine, ascunzându-se printre pahare.

– Și pe dumneata te cheamă … o ajută el

– Degețica, exclamă fata încântată acum că, înconjurat de cele două palme, rujul în fine capitula, lăsându-se transportat la loc în geantă.

– Doriți să vă ajut un pic ? se oferi galant broscoiul, începând să recupereze de pe masă clamele, prezervativele, absorbantele, pudriera, și celelalte

– Ești drăguț… Mă rog, amabil, conchise fata după ce se uită mai atent la el, împingând poșeta de firmă, pe care scria Giani Versaci.

Adevărul gol goluț este că termenul de ”drăguț” nu putea fi folosit în ce-l privea pe Orăcăilă cu mai multă îndreptățire decât ar fi folosit pentru descrierea produsului final al digestiei. Nici măcar mama sa, altfel extrem de iubitoare, nu îl mai folosise de mult și, chiar dacă în adâncul lui broscoiul știa că trebuie să există bărbați mai urâți pe Pământ, nimeni nu a putut vreodată să îi arate vreunul.

– Și cu ce treabă prin capitală, domnișorico ?

Degețica înspiră adânc, sorbi încă o gură prelungă din pahar și, aprinzându-și țigara, începu să depene:

– Eii…. ziceam că mă mărit. Sunt de vreo șase luni în prietenie pe facebook cu un băiat frumos, de aici din oraș, sau cel puțin așa credeam. Uite, butonă ea în telefon, uite-l, ăsta este, fluturașul meu

Mimând interesul, Orăcăilă se uită la poza unui tânăr extrem de sănătos, cu dantura albă, pătrățele abdominale, chip perfect și toate celelalte atribute pe care numai o viață sănătoasă, atenția la detalii și priceperea la photoshop le poate conferi unui mascul

– Așa că am venit să ne întâlnim… că zicea că mă iubește, și că vrea să mă iaaaa… începu fata să bocească

Broscoiul o lăsă să se liniștească, umplu paharul și, cu ajutorul unui șervețel șterse lacrima femeii. Suflându-și zgomotos nasul aceasta continuă

– În fine, am vândut capra lui tata, am luat rata până la Bârlad de unde am luat trenul să ne întâlnim și să fim fericiți. Chiar aici, la crâșma asta…

– E ceainărie, corectă Orăcăilă

– Mă rog, aici, la ”Broscoiul rafinat” ne-am întâlnit. M-am așezat la masă, așa cum mi-a zis să fac și am luat și eu un pic din ceaiul ăsta al vostru, să îl aștept. Părea că întârzie și nu știam ce să fac când l-am văzut venind… Să-mi cadă fața, nu alta

– A venit deci? Păi unde e acum? se miră broscoiul

– Nici nu l-am recunoscut, reîncepu să plângă fata… Uite vezi chipul ăsta perfect ? continuă ea împingând mobilul din nou în mutra omului… Imaginează-ți că și-a lăsat bărbuță, de am zis că este un țap transformat pe jumătate în om de o zână cu un simț al umorului extrem de dubios. Pe căpățână avea o pălărioară din alea care le punem noi acasă când vedem că ciorile se apropie prea mult de sperietoare și îți legase de gât un batic de am crezut că și-o fi pus vreo cataplasmă cu varză pentru vreun furunc la glandă, cum mai făcea bunica, dumnezeu să o odihnească.

– O fi hipster, observă broscoiul. Primim tot felul de oameni pe aici, așa e

– Așa zicea și el. Doar că nu era numai asta. Îmi zisese că are 25 de ani, dar părea un pic mai copt, așa că m-a lămurit că îmi spusese vârsta strict de la renașterea pe care divorțul a adus-o în viața lui și mi-a spus că, deși este cu adevărat doctor în rachete spațiale, încă nu are voie să profeseze, că nu și-a luat licența.

– Săraca fată…

– Mă rog, mi-am zis, asta este. Nu ne alegem ursitul. În plus omul părea că mă place, așa că am stat la câteva păhărele și recunosc, la un moment dat m-am încins. Mai pățesc asta când beau cu câte unul, sper că nu vă deranjează …

Nimic din atitudinea broscoiului nu arăta că ar fi fost deranjat

– În fine, știți și dumneavoastră cum e cu tinerii, nu ne place să stăm prea multă vreme încinși

– Și bine faceți, completă Orăcăilă

– Așa că am fost la el acasă. Un loc frumos, cu multe camere, cu portar îmbrăcat în uniformă, mi-a plăcut. A fost drăguț cu mine și destul de priceput în folosirea stiletului din dotare, deși sincer să fiu eu sunt mai obișnuită cu paloșul flăcăilor de pe la noi. Mi-a zis însă că așa e la voi în oraș, așa că nu am obiectat.

– Nu e așa, protestă ofuscat Orăcăilă

– Mă rog, am adormit în brațele lui, urmând ca azi la trezire să mergem la casa de căsătorii. Presupun că după o astfel de noapte am dormit un pic prea mult, deși asta nu justifică cuvintele urâte și smuciturile cu care m-a trezit zgripțuroaica aia, camerista, cum își zicea. El, nicăieri. Ea, că cică să plec, că la ei nu e bordel, ba mai mult mi-a scotocit prin poșetă, mi-a luat toți banii pe capra tatei și m-a dat afară… de atunci sunt aici și aștept pe Fluturaș, să mergem să mă mărit. Deși cred că s-a făcut târziu pentru mers la Sfat, nu ?

Broscoiul își făcuse o imagine destul de completă asupra peripețiilor, dar și asupra potențialului fetei. Viitoarea doamnă Fluturaș era de fapt coaptă pentru un stagiu pe bază de amfibii.

– Degețica, începu el, uite cum stă treaba….

 

 

 

 

 

Pe undeva, se gândea Degețica, nu a nimerit tocmai rău. Dansul la bară, o dată deprins, nu se dovedea chiar atât de dificil pe cât i se păruse că o să fie, mai ales că nici clienții nu se dovedeau extrem de meticuloși din perspectiva coregrafică a interpretării. Comparativ cu bătutul fasolei, strânsul surcelelor sau culesul cucuruzului era chiar plăcut, în ciuda palmelor cu care, o parte din admiratori îi mai lipeau uneori câte o bancnotă de fund. Arareori atențiile acestora depășeau însă aceste limite, fie și numai pentru că Orăcăilă se dovedea extrem de posesiv și de atent.

Se obișnuise și cu traiul alături de broscoi și nu o deranjau cine știe ce momentele de intimitate, mai ales că rezerva de RDV a localului îi era mereu disponibilă. Mai neplăcute erau momentele în care primeau vizita mamei acestuia, doamna Orăcăilă, o femeie care nu mai fusese auzită rostind cuvinte de laudă de la aselenizarea lui Neil Armstrong.

Cumva baba se aștepta ca, întoarsă cu bucile roșii de la serviciu, Degețica să își facă timp și energie ca să deretice, să șteargă de praf bibelourile coprolitice din casă, să spele, calce, scrobească, împăturească și să binecuvânteze chiloții bărbatului, toate ca preambul și adecvat afrodisiac pentru activitățile nocturne pe care acesta le aștepta. Și chiar dacă în câte o zi, în care inspecția soacrei era iminentă, își mai găsea timp și energie să facă o parte din toate astea, putu constata că, în ciuda cataractei incipente, aceasta era capabilă să detecteze orice fir de praf, scamă sau firimitură cu acuratețea cu care un satelit american de spionaj numără lingurițele de zahăr din ceaiul lui Putin.

Pentru un afacerist atât de talentat și persoană cu oarecare perspicacitate, Orăcăilă era destul de puțin atent la tensiunea crescândă dintre cele două, fiind bucuros atât de prezența și de nurii femeii cât și de vizitele și orăcăiala mamei, aprobând bovin din cap ori de câte ori vreuna din ele se plângea de cealaltă.

Părinții ei îi scriau o dată la câteva luni, de obicei ca să îi ceară bani, să o întrebe când se mărită și să transmită pe cale epistolară gândurile preotului comunei asupra acestui subiect. Se dovedeau totuși relativ mulțumiți de faptul că fata lor își găsise servici, că era artistă și că se afla la casa ei.

Echilibrul menajului lui Orăcăilă s-a spart dramatic într-o duminică în care, uitată un pic mai mult în cuptor, friptura devenise atât de crocantă că nici măcar Oliver Jaime nu ar fi putut să mai recupereze din ea măcar cât să hrănești o pisică mai puțin mofturoasă. Observațiile doamnei Orăcăilă au fost, în context, adecvate, mai ales în primele zece minute, de încălzire. Din păcate însă baba se simțea mai încărcată de energie decât o eoliană surprinsă de uragan și profită de incident ca să facă și un mic portret psihologic al Degețicăi, un portret de altfel destul de complet prin înglobarea unor elemente de proveniență etnografică, moralitate privită din perspectiva sexualității și incriminarea capacității acesteia de efort.

Înlăcrimată de apelativul însumativ de ”putoare moldoveancă” Degețica a ripostat cu moderație, detaliind lipsa de diferențe semantice de esență între termeni ca ”hoașcă”, ”băbăciune”, ”hoanghină” și ”hoancă” și povățuind-o să mai stea și pe acasă, unde posibil ca zilele acestea să o caute o doamnă de treabă cu coasa.

Cu perceptivitatea masculină obișnuită în astfel de situații Orăcăilă reuși să detecteze posibilitatea ca între cele două să existe unele divergențe care să îl implice și pe el. Epifania îl penetră în chiar momentul în care ușa de la intrare se trântise în urma mamei, care ieșise bodogănind ”Uite cum sunt insultată și tu stai ca boul”, concomitent cu cealaltă ușă trântită, la dormitor, de unde vocea Degețicăi sugera că viața sexuală a cuplului va trebui, de-acum încolo, să cuprindă exclusiv pe bătrâna broască.

Iubirea adevărată arareori supraviețuiește conversațiilor aprinse din jurul unui castron de friptură arsă.

Ca orice bărbat de peste 40 de ani Orăcăilă avea nevoie mai mare de mama sa, de alinarea pe care aprobarea acesteia, deși neexplicită, i-o aducea adesea. Deși nu l-a iertat cu adevărat, doamna Orăcăilă i-a acceptat regretele și i-a readus aminte ceea ce îi spusese dintotdeauna – că balta este plină și că, mai ales, se află la un sărut depărtare de a fi prinț.

Degețica a trebuit să plece, dar nu a suferit prea mult. Era deja un nume în show biz ul capitalei, așa că nu a dus lipsă de pețitori. Ultima oară când am auzit de ea era proaspăt divorțată, de un anume Herr Sobol, de la care avea un copil și câteva milioane și prezida un juriu de evaluat talentul oamenilor din jur. Zilele astea mai dansează la bară, pentru noi, doar în mod excepțional.

În fine doamna Orăcăilă continuă să aibă grijă de fiul ei și, în ciuda celor 93 de ani, încă mai trage nădejde să vadă primul ei nepot.

Ali Baba, fluturașul și cei patruzecișiunu de politicieni

Ali terminase de măturat și se oprise o clipă să își tragă sufletul, pe jilțul președintelui organizației. Imprimată în profunzimea plușului acestuia, conturul și căldura curului marelui om era cvasipalpabilă și, pentru o clipă, Ali se pierdu în reverie, adresându-se gesticulând cu Parkerul găsit pe masă unei adunări imaginare de supuși :

”Vă mulțumesc pentru încredere, realegere și vă respect dorința de a vă manifesta admirația prin pupături și săruturi franțuzești. Promit să mă epilez mai bine data viitoare și înțeleg dificultățile pe care un cur păros le-a ridicat în calea sentimentelor dumneavoastră. Acum însă, cu scuzele de rigoare, o să rog pe toată lumea să iasă, că e treabă, mai puțin Morgiana pe care o să o invit să pună mâna pe microfon ca să trecem în revistă împreună, cu răbdare, pozițiile alternative pe care le propune președintelui”

Pulsația din șalvari însoți, ca de obicei, gândul la frumoasa președintă a organizației de tineret și, pentru o clipă mintea îi zbură la tot felul de probleme de doctrină implicând biroul de mahon, persanul de sub el sau canapeaua din colț. Intensitatea ideației atingând paroxismul, mâna lui dreaptă se năpusti avidă spre microfon, evitând capul imaginar al femeii, în speranța ca prin butonare repetată să readucă intensitatea acestuia la nivel tolerabil.

Pipăirea hârtiei din buzunar îi domoli însă brusc elanul cu mai multă eficacitate decât o făcea în mod normal o conversație cu nevasta și, acum că Morgiana dispăruse subit, scoase iritat din buzunar fluturașul, recitindu-l pentru a zecea oară:

Domnul Ali Baba :

Salariu brut : 3.56 țechini

Ore suplimentare: 76 ore …. 0.75 țechini

Prime : 0 țechini

Sporuri : 0 țechini

Total drepturi salariale: 4.01 țechini

Impozit :  1.85 țechini

CAS : 0.21 țechini

Contribuție socială : 0,31 țechini

Sindicat : 0.3 țechini

Colegiul oamenilor de serviciu : 0.1 țechini

Alte rețineri : 0.11 țechini

Total Net : 0.68 țechini

Era uimitor, ca de obicei, efectul de bromură a lecturării acestor rânduri frumos imprimate și, bosumflat, Ali începu să șteargă distrat praful de pe birou, gândindu-se că, dacă nu ar fi atât de rău de foame, suma rămasă i-ar ajunge cu siguranță vreo două săptămâni.

Era atât de distrat și de amărât că trebui să treacă cu pămătuful de două ori peste cheița aurie uitată de Băsculescu pe birou până să o sesizeze. Era o cheiță care, judecând după finisajele zgrumțuroase, dimensiunile inadecvate și aspectul fragil părea într-adevăr de producție autohtonă, fapt confirmat de inscripția ”Sesam SA” de pe verso. O antenuță minusculă sugera că este probabil mai mult de atât și, ridicând-o uimit în fața ochilor, Ali scăpă un introspectiv ”Ce pula mea ?” în microfon.

Scârțâitul ca și mișcarea bibliotecii îl făcură să tresară speriat, și, după ce înghiți în sec de două ori, în tentativa de a-și potoli bătăile inimii, omul se apropie timid de spărtura din zid care luase locul ocupat în mod obișnuit de almanahurile și trofeele de vânătoare ale președintelui.

Puternic luminată de neoane o grotă fabuloasă, plină de bogății se așternu sub privirile uimite ale omului de serviciu.

Rafturile gemeau de contracte fabuloase, frumos orânduite și structurate sub etichete îngirjit caligrafiate pe care scria ”Autostrada 1- Calendele Elene”, ”Autostrada de coastă, Măzărică”, ”Borduri și asfalt- Videnaș”, ”Gaze pe daiboj, Nicuță”,”Flota” și multe altele sugerând că de fapt acolo se afla tezaurul partidului. Șpăgile erau la rândul lor așezate cu îngrijire în plicuri colorate diferit, roșu cele de la baronii partidului, albastre cele de la investitorii autohtoni, galbene cele de la corporațiile străine, chiar sub panoul cu dublurile cheilor BMW urilor și ale vilelor. Totul așezat cu ordinea și meticulozitatea pe de care numai un mare om politic poate cu adevărat da dovadă, ordine care se regăsea și în raftul cu extrase de cont.

Petrificat de uimire Ali se scărpină în cap și murmură ”Ce pizda mă-sii”, cuvinte totuși prost alese, judecând după rapiditatea cu care ușa prinse a se închide la loc.

Rămas pe întuneric omul se simți pentru o clipă pierdut și îi luă câteva clipe până ce își aduse aminte de codul fermecat al cheii magice.

”Direct la Kasim, mă duc, mama lor de corupți” scrâșni din dinți Ali Baba, plecând spre procuratură. ”Când o vedea astea procurorul fum o să le iasă din cururi, mama lor de ciocoi!”

 

 

 

 

Morgiana așteptă cu răbdare ca domnul președinte să termine înainte de a-și recupera chiloțeii de dantelă de pe canapea. Discuțiile doctrinare erau, acum că președintele ajunsese la 2 sticle de whisky pe zi, din ce în ce mai scurte și mai la obiect, astfel că exista acum destul timp pentru a se putea concentra și pe altele, cum ar fi vizita anunțată a celor 40 de baroni ai partidului în contextul apropiatelor alegeri.

Băsculescu își aranja cu cochetărie freza cu prosopul, suspinând de fiecare dată când, rebelă precum coada unui cocker spaniol chemat la masă, șuvița se desprindea de pe ecuatorul cheliei sale de marinar bătrân.

– Eh, ce zici fato…. He … He … He… Sper că nu te-am bulversat prea tare pentru restul zilei …

– Nu, bursucel, dar tare mă tem că nu o să mai fiu capabilă vreodată să apreciez vreun alt bărbat politic. Majoritatea nu reușesc nici în 15 minute de foială ce reușește președintele meu drag în 5 secunde de pasiune !

– Așa, e, draga mea, ești norocoasă. Și dacă o să fii cuminte, o să înveți și o să deschizi gura doar când trebuie, prevăd că vei avea un viitor deosebit. Nu m-ar mira ca, în timp, să-ți fac și partid….

– Că veni vorba de politică… Când vin cei 40 de colegi?

– Cred că au și început să sosească. Parcă am auzit girofaruri.

– Dar, bursucel, tu mereu auzi girofaruri de când ai dat de Chivas Royal

– Nu, dragă, astea erau adevărate, și uite în curte că tocmai intră Ferariul lui Măzărică

– Așa este. Iar ai dreptate. Uite și Mercedesul lui Mario, Bentleyul lui Buldogul. Vin băieții.

– Păi gata, trage-ți repede fusta, ia cheia și scoate din seif o sticlă de răcoritor pentru mine și contractele ălora

– Chivas sau JB?

– Rece să fie, deși preferabil fără gheață

Președintele își aranjă cămașa și întinse mâna după sacou când vocea sugrumată a Morgianei îl smulse din reverie

– Bursucel, unde ai pus cheia?

– Păi nu era pe masă?

– Tu o vezi ?

Când cei patruzeci de socialdemocrați intrară în cabinet cei doi terminaseră de cotrobăit, fără succes. Cheia se făcuse nevăzută și, o dată cu ea, accesul la partea cea mai importantă a doctrinei, preocupărilor și manifestului acestui partid venerabil. Panicați cei patruzeci începură la rândul lor să cotrobăie, să înjure și să răscolească cu cerbicia politicianului despărțit în mod samavolnic de ciolanul zemos al guvernării

– Era acolo toată documentația mea pentru bordurile de Carara, gemu Videnaș. Am promis electorilor că le schimb la 3 luni !

– Toată strategia mea de neasfaltare pe anul ăsta, gemea un altul

– Am uitat numărul contului din Bahamas! urla și Buldogul

– Și autostrada mea de coastă spre Rio? acuza și Măzărică

Zarva începuse să capete intensitatea și amenințarea unei răzmerițe politice fățișe și oamenii se grupau deja în facțiuni dizidente, hotărâte a-și retrage sprijinul politic când, cu un scârțâit greoi, seiful începu a se deschide.

Orbit de lumină, Kasim ieși, continuând să blesteme și să înjure obiectul minuscul în formă de cheie din mână, fapt care supraîncărca mecanismul fin al ușii seifului.

– Domnule procuror Kasim, îl întrerupse cu reproș președintele. Aveți mandat?

Temutul procuror se opri din înjurat și, privind cu bărbăție și sfidare pe președinte, replică cu tupeu:

– Nu, să trăiți, bună ziua. Mă scuzați pentru asta. Dar a depus un denunț unul, Ali Baba, și a trebuit să vin să verific.

– Ali Baba? Cine, pulică ăla care dă cu mopul pe aici?

– Da, un rahat de lefegiu de pe aici. Mi-a adus cheia asta și mi-a spus să verific de îndată, că are dovada corupției la cel mai înalt nivel, că dacă nu vin suntem mână în mână cu toții, mama voastră de corupți, știți placa pe care o folosesc mereu primitivii ăștia….

– Păi și tu acuma, nu puteai să vii la mine? Că doar știi că, atunci când vrei adevărul gol goluț, tot ce ai de făcut, ca magistrat, este să mă întrebi pe mine.

Cei patruzeci dădeau afirmativ și în același timp ușor dezaprobatori din cap. Tupeul acestor procurori capabili de a cerceta de capul lor, cu atât de mult timp pierdut, fapte simplu de aflat printr-o întrebare îi depășea pe toți.

– Păi am venit, dar păreați un pic ocupat. Tocmai îi arătați, din ce mi-am dat seama, Morgianei cum se ia, în caz de nevoie, problema în mână și nu am vrut să întrerup o tânără care tocmai învăța de la cel mai bun cum se obține tăria caracteristică socialdemocrației. Am zis să intru să confirm singur că nu sunteți vinovat, ceea ce de altfel a fost și ușor, în seif nefiind, după cum știți nimic compromițător.

– Îhî

– Nici măcar acest cont din Antigua, mai vechi, cred că de fapt al meu, pe care l-am găsit pe acolo

– Așa este, distratule, te caut de nu știu când să ți-l înapoiez

– Dar totuși de ce ai stat atâta acolo ? interogă Măzărică

– Păi sistemul ăsta, Sesam, de ultima generație, activat prin înjurătură și limbaj buruienos s-a upgradat din întâmplare când tocmai făceam inventarul lucrurilor necompromițătoare și de doctrină din grotă. A trebuit să înjur două ore în cheița asta până am nimerit noua parolă și, sincer, dacă nu copilăream prin Berceni cred că și mâine aș fi fost tot înăuntru.

– Bine procurică, cum zici tu, își pierdu Buldogul răbdarea. Acuma hai, dă din padele, că nu putem sta toată ziua să te ascultăm, oricât de puțin ne-ar plăcea

– Așa e, constată și Măzărică, e târziu și, dacă mai stăm la taclale pe aici se apucă ăia pe acasă de treabă, de asfaltat, de dat aprobări și pierdem situația din mână.

Procurorul înțelese aluziile fine ale politicienilor și o luă spre ieșire, scăpând câte un veninos ”Am înțeles”, ”Să trăiți” și ”Numai bine”.

– Stai un pic ! tună președintele. Unde pleci cu cheia ?

– Scuzați, am uitat, vă rog, domnișoară, poftiți, se împletici Kasim și întinse cheița Morgianei

– Și încă ceva… Până diseară să îl bagi pe Ali Baba la beci !

– Da, Șefu. Oricum e cam corupt…

 

 

 

Fluturașul salariului lui Ali Baba se dovedi până la urmă piesa cea mai solidă a convingătorului rechizitoriu al lui Kasim. Dincolo de tăgăduirile, smulsul părului din cap și scâncetele angajatului nu ar fi fost nici un avocat pe Pământ, cu atât mai puțin în colțul acela oriental de lume, care să poată justifica cei 0.03 țechini delapidați lună de lună.

– Onorată curte, continuă procurorul, în loc ca acest om de nimic să profite de extraordinara șansă de a respira același aer cu iubitul nostru președinte, nemaivorbind chiar de accesul direct la aerul emanat efectiv din acesta, în loc să urmeze exemplul acestuia de cinste și devotament iată cum, lună de lună sub pretextul unor așa zise greșeli de contabilitate, își însușește cu nesimțire, voracitate și fără remușcări importante sume ce nu i se cuvin. În contextul în care economia mondială este în recesiune, în care fiecare din noi, mai ales cei fără responsabilități politice, ne restrângem și încercăm să trăim cu cinste și frică de Dumnezeu, iată cum acuzatul, Ali Baba, delapidează cu bună știință și fără remușcări, ca un parazit bugetar ce este, această țară minunată în care s- a născut. Cred că numai ocna, ani buni de ocnă grea, sunt cu adevărat o dreaptă pedeapsă pentru îndrăzneala acestui om și, numai din respect pentru nevasta lui și nevoile ei sexuale viitoare, nu cer pedeapsa maximă, cerută de lege – amputarea degetelor mâinii drepte cu care a apucat fluturașul.

Completul de judecată nu a dezbătut prea mult. Faptele erau clare și apărarea inculpatului, desprinsă parcă dintr-un documentar al teoriei conspirației, vorbind despre președinți corupți, baroni locali spoliind regiunile lor de baștină și procurori vânduți lor era extrem de neconvingătoare.

La urma urmei cum putea să fie eliminată corupția din țară dacă până și un corupt de calibrul lui Ali Baba ar fi scăpat basma curată?

Diabetul domnului Oprescu

Dacă puşcăria ar fi un loc prielnic pentru întărirea sănătăţii şi pentru fortificare, probabil că nu am putea să mai ieşim pe stradă de frica băbuţelor ieşite să dea în cap la lume, numai şi numai pentru a scăpa de ambulatoriu şi de cardurile de sănătate, în favoarea sanatoriiilor cu internare de urgenţă şi cămăşoaie vărgate.

Mulţi specialişti renumiţi chiar pretind că anumite particularităţi ale vieţii la pârnaie, dieta, orarul strict, modalitatea de selecţionare a partenerilor sexuali, restricţionarea importantă a plimbărilor şi pulanele gardienilor au tendinţa de a agrava bolile oamenilor.

Ca urmare sus numiţii experţi de rasă au şi atenţionat grupele de risc, tâlharii, recidiviştii, parlamentarii şi primarii generali ai Bucureştiului asupra riscurilor existente asupra tuturor categoriilor de afecţiuni, de la mătreaţă şi hemoroizi, la diabet, anemie sau logoree incoercibilă cu voce puternică.

Ca atare mă uimeşte de fiecare dată când tot citesc despre epopeea pe care o trăieşte domnul Oprescu, poporeanul avocatului Ciorbea, expus la tortura şi exterminarea la care regimul, se pare inadecvat, de la pârnaie îl expune pe valorosul om politic, profesor universitar, manager de spitale şi colecţionar de plicuri.

De exemplu se spune că diabetul domnului Oprescu s-a agravat extrem de mult în ultima vreme, de când acesta a fost extras cu brutalitate şi fără insulină de la dulceaţa traiului de primar, bietul bolnav trecând prin zi şi prin noapte cu nişte glicemii capabile ca, în nici 10-20 de ani, să îl expună la fel de fel de complicaţii, tratabile doar pe Riviera.

Singura speranţă de compensare a diabetului domniei sale, aşa cum mă duce pe mine capul, ar rămâne doar aceea ca, după condamnarea definitivă, omul să fie mutat într-o facilitate mai generoasă în care să fie suficient de alergat de ceilalţi cât să reuşească reducerea semnificativă a hemoglobinei glicozilate şi altfel decât prin tentativele actuale de a combina insulina de ultimă generaţie cu arpacaşul pe jumătate fiert.

Cu toate acestea avocaţii dânsului şi-au pus în cap să îl nenorocească şi în loc să insiste în direcţia unei judecări cât mai rapide a cazului, urmată de un transfer benefic prin cantonamentele sportive de la Poarta Albă sau Gherla, tot insistă ca acesta să fie eliberat şi expus la sedentarismul, disconfortul caloric şi excesul de hidrocarbonate asociate cu cocktailurile pe puntea yachtului prin Caraibe.

Prin Bucureştiul de căcat

Astăzi, la întoarcerea din Constanţa, AM un moment de desincronizare marcată a scurtcircuitelor din paralepipedul păros care îmi etanşează gâtul şi, ca urmare a acestora, hotărăsc să mă abat pe la Esplanada Pantelimon, sub pretexte destul de străvezii şi de fapt incomplet formulate.

Am ca urmare bucuria de a străbate pieziş frumoasa noastră urbe, luând în răspăr şi răspulă toate lucrările minunate pe care edilii noştri le încep, sperând ca ajutorul dumnezeiesc să le termine.

Parcurgerea distanţei de la Esplanadă până în Tei se dovedeşte a stabili un nou record personal de încetineală, urmare a conlucrării magistrale între semafoarele care nu funcţionează şi poliţaii care jucau probabil leapşa pe chipie la sedii, că în trafic nu am văzut nici unul, dacă nu să dirijeze circulaţia, măcar să deranjez pe numeroşii şoferi care găsiseră, cu ingeniozitate, loc de parcare pe prima şi ocazional chiar pe a doua bandă a drumurilor superaglomerate.

Abia însă la al treilea semafor ratat la intersecţia între Colentina şi Doamna Ghica, deci cu numai juma de oră înainte de a ajunge acasă, am avut revelaţia – Bucureştiul este de căcat.

Nu vorbim aici de o metaforă, de o nemulţumire trecătoare sau de unele cuvinte spuse la supărare.

Vorbim aici de rahat adevărat, maroniu şi puturos, turnat zi de zi de aleşii noştri peste noi.

Vorbim de scurtarea permanentă a vieţii şi vorbim despre nevoia de dinamitare.

Primarii noştri fură. Jumătatea prinsă a lor este deja în stadii mai mult sau mai puţin avansate de digestie judiciară, jumătatea cealaltă, momentan cel puţin, negustori cinstiţi.

Nu este vorba de furat ocazional, de mici scăpări cleptomanice sau de trecătoare momente, altfel trecătoare, de slăbiciune. Vorbim de jaf organizat, contracronometru, exponenţial şi neostoibil, rezultând în sisteme de semaforizare care nu merg, lucrări fără sens şi fără viziune întinse cu anii de-a lungul arterelor oraşului, vorbim de uluirea sezonieră de a constata frigul de afară şi lipsa de gaz în termocentrale, vorbim de bătaia de joc cinică, permanentă şi nedisimulată în care, de ani de zile, atât înainte cât şi după alegeri, ne ducem viaţa.

Două ore petrecute în turul oraşului astăzi de mine sunt desigur numai un simptom.

O viaţă petrecută de noi toţi în bătaia de joc a politicienilor, a celor bucureşteni în particular, este adevărata problemă.

Nu ştiu ce s-ar putea face.

Poate dacă vreo zece ani de-acum încolo le-om tăia mâinile hoţilor sau măcar i-om biciui public pe poltroni, dacă le-om lua averile şi om face din ele pasaje, sau dacă i-om trece câteva zile prin lipsa de democraţie a unei revolte adevărate, cu bâta în mână, ar înţelege şi oamenii ăştia, cocoţaţi cu râturile plescăind după fructe în copacul dirijuirii treburilor oraşului, că noi ceilalţi din oraş nu suntem nici bătaia lor de joc şi nici sponsorii lor involuntari.

Şi poate atunci, de frică că din bun simţ nu sunt şanse, or începe şi ei să facă, măcar o zi pe săptămână, treabă şi pentru comunitate.

La frizer

Astăzi am fost la o întâlnire de afaceri cu un frizer din Constanţa.

În timp ce se lupta cu entropia accentuată a pilozităţii mele capilare omul a început să îmi explice cât de entuziast este în relaţia cu jocul de table, fapt destul de transparent având în vedere tabla deschisă de la intrare şi oponenţii aşteptând, pletoşi, la rând

Din discursul lui spontan reiese că jocul lui se apropie de perfecţiune, facilitat fiind de modul în care înţelege zarurile, cele 21 de combninaţii posibile şi capacitatea lui lăudabilă de a da tare cu ele.

Practic nu pierde decât atunci cînd vine un altul care dă ceva mai bine.
În context mi-a atras atenţia că zarurile sunt blestemate, fie şi numai pentru faptul că romanii au tras la sorţi, cu ajutorul lor, cămaşa lui Cristos.
Luând cuminţenia mea (caracteristică interacţiunii cu persoane ţinând obiecte ascuţite în proximitatea vascularizaţiei gâtului meu) ca interes, a început să-mi depene povestea actualului set de joc.

Pulurile sunt din bronz, ornate cu migală (cu ajutorul unui burghiu special, obţinut cu dificultate şi peripeţii) cu zvastica hitleristă pe piesele albe în timp ce setul advers de puluri sunt de inox, având gravate pe ele steaua lui Stalin.

Zarurile sunt de argint, obţinut prin topirea unor monede cu efigia regelui Carol (şi numai zgârcenia şi lipsa de viziune ale nevestei l-au privat de visul de a-şi face zarurile din aur).

Scaunele combatanţilor sunt două buturugi, cioplite, şlefuite, fierte şi lăcuite, în forma unor poliedre a căror laturi sunt ornamentate cu ghinturi strălucitoare dispuse în formă de stea sovietică (o latură), svastică, steaua lui David, crucea ortodoxă şi “S” de la Suzuky celelalte.

Aliniamentul ghinturilor a necesitat poloboc şi şubler şi am putut doar să îmi exprim regretul de a alege să mă tund într-o seară, ratând strălucirea lor diurnă.
Deşi explicarea tuturor acestor detalii a împietat oarecum ritmul tunderii, momentul briciului a venit la jumătatea povestirii.
A fost şi momentul în care am atacat o latură vulnerabilă a vieţii lui – l-am întrebat dacă a făcut puluri de schimb pentru cazul în care vreun oponent ar mânca vreunul după marţ.

Mi-a aruncat o privire uimită, cam cum îmi imaginez că a fost şi privirea lui Magelan la ieşirea din strâmtoare – pare că acest aspect fusese complet şi impardonabil neglijat.
Asigurându-mă de grija specială pe care o dă numărării pulurilor după fiecare partidă am simţit în privirea-i concentrată şi pansativă hotărârea de a se întoarce la strung pentru a se asigura că genul ăcesta de necaz plauzibil nu ar opri prematur vreo partidă.
Am înţeles că deşi din perspectiva păroşilor anoşti în căutare de stilist, locul poate părea absurd, pentru îndrăgostiţii de table şi de frumos acest spaţiu va fi întotdeauna Edenul.
Am plătit fără a-mi declina calitatea de medic, şi componenta clinico- psihiatrică a interesului meu faţă de modul în care omul îşi conduce viaţa.

La urma urmei tipul acesta de nebunie simpatică va fi mereu de preferat aparentei noastre sănătăţi mintale.

Lecția politicianului din Vanatu

Iată că după ani de căutări, după decenii de comparații, când aproape că îmi pierdusem speranța, găsesc în lumea asta largă un politician mai nesimțit decât ai noștri.

Pierdute pe undeva prin Pacificul de sud se află câteva insulițe constituind statul Vanatu.

Parte a Microneziei acest lanț de insule vulcanice sunt zilele noastre sediul unei societăți moderne, oamenii acestor locuri încetând de multă vreme să mai poarte colți de rechini, să se tatueze pe sulă și să mănânce exploratori ghinioniști și misionari, în favoarea traiului civilizat și alegerilor democratice.

De când însă cu democrația totuși, corupții acestei țări nu mai ajung, ca pe vremuri, direct la cazan înconjurați de morcovi, țelină și mirodenii ci sunt, se pare, supuși unui proces juridic început de DIICOTul și DNAul local și terminat prin sentințe judecătorești capabile a feri populația locală de delapidatorii de mango, lapți de rechin și scoarță de baobab care, zilele noastre, sunt trimiși la pușcărie.

În context președintele parlamentului local, Marcellino Pipite, ca atâția alți politicieni originali a greșit.

Nu cunosc detaliile corupției domniei sale, poate TVAul neplătit la paiele de pe colibă, poate eschivarea de la taxele ecologice pentru canoe sau, mai știu eu, abuzarea sexuală a urangutancei care stenodactilografiază dările de seamă privind lucrările parlamentului local. Tot ce se știe este că la un moment dat a încasat și mită, ce ar fi depășit 35 de milioane de vatu (aproximativ un milion de puli botswaneze).

Fapt este că omul a fost condamnat definitiv de înalta curte a statului respectiv, întrunită de urgență la sediul central, baobabul din dreapta intrării din port.

Până acum nimic ce nu am văzut, și am tot văzut, și pe meleagurile noastre mult mai temperate.

Unde au însă de învățat ai noștri a fost maniera excepțională prin care Marcelino s-a scos, ceva ce nici măcar un titan ca Adrian Năstase nu a putut înțelege la timp și aplica.

Profitînd de absența președintelui, domnul Baldwin Lonsdale, aflat la festivalul nucilor de cocos din statul vecin și prieten din Kribati, domnul Pipite a folosit puterile constituționale de președinte interimar, așa cum reies ele din lecturarea de pe coaja sicomorului unde acestea sunt inscripționate, pentru a se autograția și, firește, pentru a demite avocatul poporului, un fost sindicalist urât și asimetric.

Mă înclin în fața judecății președintelui paralmentului din Vanatu și recunosc cinstit că ziua improbabilă în care parlamentarii noștri să primească o lecție de virtuozitate în singurul domeniu în care am crezut că sunt inegalabili, nesimțirea, a venit.

Iatăcă  până și aici suntem de-abia pe locul 2.

Confuzia americană și prestația de zile mari a Zbornaia

Momentele de confuzie ale americanilor în ce privește criza siriană continuă în paralel cu implicarea psihopaților dopați cu borș în bombardarea cururilor de califi ale militanților ISIS.

Într-un concurs de frumusețe planetară, până de curând, singurii nuri vizibili în mass media erau cei ai Statelor Unite ale Americii, în postura de justițiari aspri dar corecți, capabili să răstoarne dictatori, să anihileze rețele teroriste și să predea democrația, o dată ce existența petrolului sau a gazelor naturale era, fără urmă de îndoială, demonstrată pe teritoriul beneficiarilor.

Siria fiind mai degrabă bogată în căcăreze de cămilă decât în puțuri petroliere și în nisip de calitate decât în gaze naturale, așteptata intervenție americană de îndepărtare a pecingei numite ISIS din Levant s-a lăsat un pic prea mult așteptată de o opinie publică sătulă să tot vadă la Știrea Zilei bărboși nespălați jucând bowling cu căpățânile captivilor săi. Și nu este de mirare această expectativă dubioasă, câtă vreme agenda nemărturisită a șerifului american este, printre altele, alăturarea cât mai rapidă a domnului Badhar Al-Assad, băiat de dictator, de profesie dictator și expert în dictatoreală printre ceilalți băieți cu preocupări similare, dar ceva mai reci zilele astea,  cum ar fi Sadam sau Gadafi.

Ca urmare între dorința firească de a testa niscaiva teleghidate pe maramele de musulmani psihopați și speranța de a face asta strict după demiterea prin decapitare a președintelui sirian, americanii se complac într-o expectativă care iată, dă loc unor oameni fără dubii în zonă, gen Putin, să își atârne de piept insigna de justițiar regional.

Pe domnul Vladimir o dictatură bătrânească nu are cu ce să îl deranjeze, mai ales dacă dictatorul este un om cald care iubește borșul, piroștile, baletul dar mai ales bazele militare rusești, de apărat pacea, de pe teritoriul național. Mai mult decât atât rusul posedă și el rachete, portavioane, avioane bengoase și teleghidate de tot felul, ciudat de eficiente împotriva luptătorilor mai obișnuiți cu decapitarea prinșilor decât cu flăcăi înarmați și un pic cam stătuți din punct de vedere al războaielor în ultima perioadă.

În context viața arată că momentan SUA stă pe tușă și boscorodește ca o babă în uliță, nemulțumită de manierele rușilor din ziua de azi, în timp ce zbornaia marchează gol după gol prin porțile tot mai fumegânde ale călăritorilor de cămile din regiune, fără a se sinchisi atât de mult de aparteneța acestora la ISIS sau de distanța de ținte la care explodează câte o bombă, câtă vreme acestea aderă mulțumitor la traiectoriile proiectilelor oferite cu generozitate.

Este adevărat că, în context, oficialii americani au contratacat cu vigoare notând faptul că iată, din 26 de rachete de croazieră trimise de ruși, 4 nu au funcționat, nemulțumind se pare beneficiarii.

Este cu adevărat o mare palmă dată implicării ruse, silită a se mulțumi cu funcționarea Sukhoiurilor, și MIGurilor ca și cu dinamica bună pe care o au deocamdată forțele Spetsnaz în ce privește colectarea ceasurilor de la arabii, vii sau morți.

Cavalerii mesei rotunde

Moțăiala celor doisprezece se întrerupse atunci când regele abordă în fine subiectul cel mai interesant de pe ordinea de zi.
Marea lor majoritate ar fi renunțat cu plăcere la ascultarea porțiunii de doctrină, de evidențiere a realizărilor și de reamintire a principiilor pe baza cărora Arthur își propunea progresul Angliei prin transformarea într-o monarhie feudală absolutistă modernă, dar erau extrem de interesați de analiza tehnică a etapei proaspăt încheiate precum și de programul de a doua zi.
– Deci, continuă regele, după cum știți după derbyul de săptămâna trecută la buzdugan s-a stabilit campionul. Felicitări Galahad pentru hattrick și, dacă aveți drum, felicitați-l și pe Gaheris, dacă s-a trezit
– Am fost eu pe la el, interveni Kay, și cred că este bine. Deja a început să clipească cu stângul și măicuța spune să de două zile nu se mai pișă cu sânge. Este posibil totuși să rateze meciurile de mâine.
– Mereu a fost moale, constată și Lancelot, deși nici coiful lui made in China nu a fost o afacere bună; de altfel acuma, din cate am vazut, din el a rămas doar o tigaie în care prăjește nevastă-sa cârnați
– Mă rog, am presupus și eu că se retrage din campionat când l-am văzut ieri tolănit în arenă și dând din picioare, sublinie Arthur evidența. Presupun că la proba de buzdugan s-a cam încheiat competiția, că văd că lui Galahad îi ajunge și un egal, deși nu a pierdut vreun meci de când i-a crescut părul la puță. Acuma, la paloș, din câte mi-a zis Merlin, or să reintre Geraint și Bors; primului învățatul i-a reconstruit urechile și al doilea s-a obișnuit cu senzația de mâncărime asociată prezenței unui singur testicol, așa că vor juca mâine. Dar desigur că titlul se joacă între Lancelot și fi-su, Galahad
– Nu mai tot repeta că e fi-meu, protestă Lancelot. Asta este o minciună a mă-sii și a câtorva martori care, după cum știi, au murit între timp
– Mama era o sfântă, jigodie, explodă Galahad, și o să îți arăt asta mâine când te-oi tranșa ca pe-o franzelă la un bufet suedez
– Da, așa suna și anunțul ei ”Sfântă cu apucături de diavoliță, caut episcop al sexului generos; 3 galbeni liturghia”, replică cu răutate și Lancelot.
– Potoliți-vă băieți, tună Arthur la cei doi care săriseră în picioare cu săbiile în mână. Mâine e meciul nu azi. Așaaa. Acuma la tras cu arcul presupun că s-a cam terminat, felicitări Tristan, așa că de fapt rămân în prim plan meciurile de lance. Calificații, după studierea probelor video sunt Percival, fra-su, Lamorak, nepotu-meu Gawain (bravo țâcă), Gaheris (care pare că s-a retras până iese din comă), Tristan și capii de serie, Lancelot, Galahad și cu mine. Acuma sunt două variante, fie îl bagam și pe Kay, fie devansăm meciul de paloș a lui Lancelot cu fi-su …
– Avortonul ăla nu e fi-meu, urlă Lancelot
– Curvarul ăla bătrân nu e taică meu, strigă și Galahad
– … în speranța că se simplifică tabloul principal, fie jucăm mai întâi eliminatorii în două grupe, apoi semifinale și finală
Cei doisprezece începură să vorbească simultan, ca într-un Fanatik Show feudal când, tăcut până atunci, bătrânul Merlin îi opri pe toți cu un gest
– Onorată adunare, mă tem că există lucruri mai presante pentru mâine, de natură a amâna o perioadă jocurile…
O liniște adâncă cuprinse adunarea, ca de fiecare dată când bătrânul mag își făcea auzit cuvântul
– Există trei probleme mult mai presante care trebuiesc rezolvate cât mai degrabă, continuă bătrânul înțelept.
– Zi, maestre
– Prima, care ține de politică externă, se referă la Irlanda. După cum știți ne-am luat cu altele și nu am mai jefuit pe acolo de vreo doi ani, timp suficient să apară, pe ici pe colo, câte-o virgină. Nu putem lăsa lucrurile să se dezvolte în direcția aceasta, atâta vreme cât femeile noastre au dinți de cal, pistrui de gărgăriță și totuși sunt toate la fel de virgine ca găinile dintr-un coteț cu cocoș hiperactiv. În plus pare că ei au dezvoltat o poțiune magică, care, băută în cantități suficiente, transformă orice femeie, oricât ar fi de urâtă, într-o zeiță a farmecului și frumuseții. În mod evident avem nevoie de butoaie din această poțiune numai pentru Anglia, ce să mai vorbim de Scoția. Aș propune ca un detașament condus de Tristan să meargă acolo, la regele lor, Mark, și să rezolve problema
– Păi de ce tocmai Tristan, că și noi violăm bine, săriră cu gura ceilalți
– Păi voi aveți o altă treabă. Am aflat că dincolo de marea nesfârșită se află o țară, Frankia, renumită pentru vinuri și femei cu siluetă și libidou, capabile să te violeze ele pe tine, dar mai ales în care s-ar afla o bărdacă magică, Sfântul Potir. Legenda spune că posesorul acestui potir va avea fericire veșnică, având în vedere că acesta se umple, noapte de noapte, cu o licoare neprețuită, Chateau Lafite.
– Păi mai bine acolo decât să căutăm virgine printre roșcovanele alea, strigă entuziamat Kay
– Mă cac în ea de poțiune de frumusețe, observă cu finețe și Galahad, eu vreau pe Riviera, după licoare
– Păi voi doi, Bedivere, Percival, Lamorak, Gareth, Bors și Geraint zic să mergeți acolo.
– Și eu? protestă enervat Lancelot… Ăștia pleacă să bea și să fută și eu rămân în Camelot să caut puburi care nu se închid la 5 și eventual vreo femeie epilată, ceea ce este cu mult mai greu, după cum știi, decât să găsești Sfântul Potir?
– Fiind cel mai capabil și mai de încredere dintre cavalerii regelui treaba ta este cu mult mai importantă, continuă Merlin. Împreună cu majestatea sa va trebui să vedeți ce nu este în regulă cu Guinevre.
O liniște atentă cuprinse din nou adunarea
– Vedeți voi, ați constatat și voi, am analizat și eu comportamentul reginei de după măritiș. Din fata dulce și plăcută de dinainte nu a mai rămas se pare nimic. Doar toane, capriciuri, nemulțumire cronică și crize de spasmofilie. Când se pune pe vorbit ni se albesc urechile, ne țiuie și ne vine să sărim în apă înzeuați. Nici măcar după nopțile în care majestatea sa o mângâie cu escaliburul nu pare să își revină și toate acestea depășesc se pare puterile mele magice care, altfel, sunt considerabile. Așa că eu, Arthur și Lancelot urmează să găsim leacul la cea mai mare probă din viața unui cavaler, bosumflarea femeii.
Privirile pline de compasiune ale celorlalți spuneau totul și nici unul nu îi invidia pe cei trei la pornirea în riscanta lor aventură.
– Păi ai măcar vreo idee ce am putea face? întrebă intrigat Lancelot
– Am descifrat recent un vechi text sanscrit, care vorbește despre un loc plin de magie, numit punctul G. Pare că acesta poate fi găsit cu mai multă ușurință de un bărbat tânăr și neînfricat, așa că m-am gândit la tine Sir Lancelot.
– Trăiesc ca să servesc coroana, zise cavalerul, dar să știi că pe undeva sunt neliniștit.

Tristan acceptase, înainte de bătălie, propunerea regelui Mark de a se întâlni, într-o ultimă tentativă de a evita curgerea sângelui.
Străbaterea ținuturilor înverzite ale Irlandei fusese mai degrabă dezamăgitoare. Singura substanță cât de cât folositoare era ceva numit bere, o băutură de culoare închisă care se găsea la tot pasul, dar era extrem de greu de jefuit, câtă vreme nu existase până acum nici un irlandez care să nu o ofere de bunăvoie. De fapt singurele pierderi din oaste fuseseră cea a lui Edwin, bătut de un irlandez roșcovan pentru că refuzase să bea cu acesta și a lui Andrew care, provocat la un duel cu un altul pierduse, intrând în comă la a 22a halbă, în ciuda faptului că irlandezul se dregea, după fiecare pint, cu câte un păhărel de wisky.
Principala bogăție naturală a Irlandei nu se dovedise atât de bogată pe cât Merlin lăsase a se înțelege. Majoritatea femeilor întâlnite erau atât de asemănătoare cu cele din Anglia natală că părea o glumă proastă să te apuci să le mai cauți de virginitate.
Hotărât să nu mai verse inutil nici măcar o picătură din sângele vitejilor săi Tristan acceptase să se întâlnească cu Mark în sala tronului, o încăpere destul de întunecoasă și informală în care curtenii sporovăiau și cântau cu câte o halbă de bere neagră în mână sau aruncau cu săgețele în ținte de pe pereți în ceea ce părea a fi un joc stupid. De la înălțimea barului majestatea sa încerca să negocieze.
– Frate, nu știu cine ți-a zis să vii la noi și de ce, nici ce bogății te aștepți să găsești. La noi crește ce-i drept multă iarbă și, ca urmare a acestui fapt, majoritatea supușilor mei au o dietă vegetariană, extrem de sănătoasă ce-i drept. Dacă nu s-ar îmbolnăvi misterios de ficat pe la 45 de ani am fi probabil cel mai longeviv popor de pe tot Pământul ăsta mare, dintre Scoția și Canal.
– Păi în primul rând aș dori să știu unde țineți muierile voastre mai de soi, că ce am văzut pe drum până aici ar arunca și persoane lipsite de evlavie în brațele unei existențe monahale. Așa colecție de strâmbe nu am mai văzut de când s-a ținut expoziția de macrameuri de luna trecută în Camelot.
– Ce vorbești omule? Toate femeile noastre sunt frumoase. Uite, de exemplu la fi-mea. Isoldaaaa !
Din întunericul din spatele barului apăru un nas, urmat după o perioadă scurtă, totuși distinctă, de restul chipului. Dându-și pe spate printr-un gest cochet părul de culoarea paielor unei mături în curs de casare, fata zâmbi amabil expunându-și dinții al căror contur aducea cu profilul Dublinului privit pe înserat, incisivii de jos fiind catedrala. Priveliștea rochiei sale înflorate alungă imediat orice alt dubiu privind aparteneța persoanei la sexul feminin.
– Nu aș dori să par nepoliticos, majestate și nici să dau verdicte definitive până să aflu comorile, cu siguranță mai importante, din firea domnișoarei, dar aș risca, într-un puseu de asertivitate pe care nu mi-l pot stăpâni, să exprim gândul că totuși, din perspective clasicistă, impersionistă, realisă sau neoralistă femeia nu este totuși în top 1 milion frumusețe. În regiune, desigur. Sigur, dacă vorbim de cubiști … continuă Tristan să își exprime erudiția în domeniul artelor plastice
– Taci fiule și bea halba asta a iubirii, îl întrerupse Mark scoțând o stacană de mărimea unei găletușe mai mici, plină de bere
Trei ore mai târziu, cu Isolda în brațe, Tristan resimțea cu tărie efectul covârșitor al poțiunii magice. De la a treilea hălboi dinții Isoldei păruseră a se alinia și a-și pierde din culoarea de chihlimbar care îl frapase în primul moment iar după a cincea putea să jure că nasul, în ciuda aspectului de eche uzată ascundea totuși în zglobiiciunea lui elemente indubitabile de cârnoșenie. De-abia după a zecea bere însă sufletul său se simțea cu totul și cu totul înrobit de frumusețea și farmecul ieșite din comun ale prințesei. Prea plinul inimii lui nu mai putea fi oprit și, în acordurile menestrelului, cu halba în mână, Tristan începu a-și mărturisi, împleticit, pasiunea și iubirea veșnică.

Cei opt dăduseră de urma potirului.
Francezii întâlniți până acum se dovediseră extrem de rezistenți la tortură și, indiferent câte degete le tăiase Galahad, nu își descleștaseră buzele în trădarea vreunui indiciu privind amplasamentul exact al Sfântului Potir. În fapt erau niște oameni curajoși și, probabil, extrem de credincioși din moment ce singurele cuvinte pe care le scoteau în momentul torturii erau o ciudată invocare a unei zeități păgâne, necunoscute, ”Je ne comprend pas”.
Fusese un noroc să îl întâlnească pe Mobutu. La fel de măsliniu și de creț ca majoritatea celorlalți francezi întâlniți pe drum, acesta se dovedise capabil de converație, stăpânind, în plus față de toți ceilalți de până acum, și o variantă graseiată a limbii engleze. După nici 10 șuturi în cur ciripea ca o pasăre și, deși nu auzise în mod explicit de Sfântul Potir părea destul de familiarizat de existența, valențele magice și cel mai bun loc în care se poate găsi Chateau Lafitte.
Era pe seară când cei opt bătură la ușa deasupra căreia scria cu litere de o șchioapă ”Le sacre calice”. Îmbrăcat într-o redingotă aurie un personaj destul de antipatic, cu siguranță un magician cu puteri nebănuite, îi scufundă pentru o clipă în dușul unei priviri de gheață
– L’autre entree pour les traiteurs, scăpă omul cu dezgust o înjurătură printr dinți
– Frate, nu ne mai lua cu păsăreasca asta cu care vă desfundați nasurile când sunteți între voi, interveni Percival, că mi-e că dacă nu ne înțelegem o să trecem repede la limbajul trupului, și nu vrei asta…
Cu dezgust, Gaston hotărî că, în conjunctura creată, ar putea, o perioadă, să vorbească în engleză. Spera numai ca părintele lui confesor să îl ierte de acest păcat de moarte pentru francezul adevărat
– Cu ce pot fi de ajutor domnilor, desigur în afară de indicarea locului unde să găsiți un croitor fără albeață ?
– Noi suntem cavaleri englezi, aflați în căutarea Sfântului Potir, mârâi Kay
– Și ni s-a spus că pe aici ar fi, preciză Percival
– Ne intereseaza Chateau Lafitte, licoarea magică. Cha-teau La-fitte, mai silabisi, pentru a fi înțeles mai bine și Lamorak
– A, păi de ce nu ați spus așa, se încălzi într-un surâs Gaston. Ați ajuns bine. Dacă domnii doresc să intre, tocmai s-a eliberat o masă
Interiorul acestui loc sacru semăna destul de mult cu un restaurant din Camelot, desigur mai puțin prin absența câinilor și ciolanelor aruncate pe jos. Era totuși mult mai bine luminat și, din motive necunoscute, peste mese erau întinse cearceafuri.
– Dacă domnii doresc să se așeze. Imediat o să vin să le iau comanda
Nedumeriți cei 8 intrară în salon. O masă îi aștepta, dar era destul de greu să se așeze, fiind dreptungiulară. După o clipă în care fiecare din cei opt așteptă să i se cedeze locul în capul mesei, bătaia începu, fiind necesare vreo cinci minute până ce, ștergându-se de sânge, acceptară că locul acela i se cuvenea mai degrabă lui Galahad.
Atras de zarvă Gaston reveni cu lista de bucate și cu cea de vinuri, aproape nevăzut de cei opt cavaleri care studiau, cântăreau sau doar de scărpinau cu furculițele.
– Ce sunt tâmpeniile astea? întrebă Geraint, arătând spre cele două broșurele din mâinile ospătarului
– Listele de bucate, ce altceva. Și lista de vinuri
– Adu-ne nene o fleică, hamburger, catchup, muștar și câteva bărdace din Lafitte ăla pentru care am bătut atâta drum. O bere pentru ăla, că nu îi place vinul
– Și pregătește Sfântul Potir, pentru când plecăm
– Domnilor, aici vă aflați în cea mai rafinată catedrală a gastronomiei franceze. Noi nu servim fleică decât condamnaților de drept comun și dacă îi spun de hamburgeri lui Monsieur Le Chef, îmi dă cu rața crocantă în cap. Catchupul a fost scos în afara legii de pe vremea lui Caesar și bere se mai bea doar prin Alsacia.
– Mă rog, adu-ne atunci ce aveți mai bun, că ne e atât de foame că mi-e că o să te punem pe tine la proțap dacă mai te foiești
– Păi atunci o să vă aduc pate de fois gras aux figues, creme d’Asperge a la Charlemaine, Poitrine de pigeon a la italiene și Canard aux oranges. Totul stropit cu Chateau Lafitte din anul 350. Buchetul acestui vin …
În fața corului de proteste ale englezilor, Gaston renunță să mai laude vinul și dispăru prin farmec cu comanda.
O oră mai târziu cei opt se uitau, cu nervozitate crescândă, la platourile imense pe care se distingeau cu dificultate, înconjurate de câteva frunze, niște bucățele de prăjeală de dimensiunile unei vrăbii la sfârșitul iernii. În context urarea ”Bon apetit” riscată de Gaston părea atât de ironică încât primul impuls al cavalerilor fusese să încerce în mod repetat armele găsite pe masa, acele tridente micuțe numite furculițe, pe curul lui. Mai înțelept decât toți, Percival îi opri, fie și numai pentru a afla detalii privind Sfântul Potir.
După masa, cu mațele încă chiorăind, Galahad îi făcu semn să se apropie
– Uite, noi trebuie să plecăm… începu el
– Îndată vine și nota
– Zi-ne deci… Nota? Ce notă?
– Păi consumația dumneavoastră.
– Fie, adu-ne nota, dar apoi vreau să vorbim despre Sfântul Potir.
– Poftiți, răspunse Gaston, întinzându-i hârtia parfumată
Au durat câteva zeci de ani reconstrucția zonei. Legendele locale vorbesc despre demonii veniți de peste mări în căutarea Sfântului Graal, care au jefuit podgoria locală, dar care, mai ales, au insultat grav pe Chef Lebeau, precursorul gastronomiei franțuzești de calitate, inserându-i o parte din capodoperele culinare în cur, ceea ce a condus la un război de 100 de ani și multe alte confruntări de mai mica amploare.

Conversația cu regina fusese plăcută, dar, când cavalerul se interesă dacă ar putea afla unele indicații privind amplasamentul exact al punctului G, aceasta păru a-și pierde cumpătul.
De-abia în momentul în care Guinevre îl legă de marginile frumos ornamentate ale patului însă, Lancelot începuse să înțeleagă natura misterioasei afecțiuni a reginei și zonele în care urma a-l duce călătoria.
Cu mâinile febrile cu care opiomanul culege macul, femeia încerca cu nerăbdare să elibereze, de sub platoșa de ceremonie, medicamentul de care fusese de atâta vreme privată, năpustindu-se asupra telegarului care începuse să se cabreze cu voracitatea unui jockeu experimentat întârziat la marele derby.
– Uite în fine paloș adevărat, nu pleoșteala aia de Escalibur, cugetă ea cu voce tare în timp ce se înfrupta.
Se făcu seară când, la rugămințile din ce în ce mai stinse ale cavalerului, Guinevre slăbi legăturile suficient cât acesta să tâșnească din pat, ieșind ca o vijelie din odaie și oprindu-se doar în Țara Sfântă, unde în chiar acea perioadă era, la promoție, o Cruciadă.
– Văd că ești foarte liniștită azi, draga mea, constată, la cină Arthur.
– Discuția cu sir Lancelot a fost deosebită. Omul acela este un foarte fin cunoscător și înțelege femeia mult mai profund și mai repetat decât alții, replica Guinevere
– Dar ce anume v-a spus, majestate? Întrebă curios Merlin
– Nu este vorba atât de mult de ce a spus, zise cu sinceritate femeia. Să spun drept am impresia că mai mult a ascultat.
– Dar ce se întâmplă totuși cu el? De ce nu-i cu noi? întrebă nedumerit regale
– O fi obosit, că a căutat împreună cu mine și a găsit punctul G
– Punctul G ? L-a și găsit? întrebă nedumerită majestatea sa… Ce cavaler !
– Nu cred că e vorba numai de asta … L-am auzit mormăind ceva de usturime, 1000 de arabi și două continente, dar părea agitat și nu l-am întrebat mai multe, recunoscu Merlin.
– Arthur ! țipă Guinevre. Fă ceva! Nu-l putem pierde. Omul e un tămăduitor, fie și numai pentru că este primul om capabil să se apropie cât de cât de punctul G !
Ascultător, deși nu înțelegea exact, cu nevoile iubitei, Arthur se conformă.
Spre disperarea curții însă sir Lancelot nu mai putu fi de găsit și se pare că în peregrinările sale s-au oprit mereu în afara unei raze de cerc de 1000 de leghe de Camelot, fapt cu atât mai regretabil cu cât, în câteva zile simptomele reginei au reapărut.
Nu a mai putut fi consolată vreodată, nici de atenția și mângâierile devotate ale soțului, nici de magia puternică a vrăjitorului deși uneori, când acesta își rătăcea bagheta prin odaia ei, femeia părea pentru o perioadă ceva mai sănătoasă.

Invalidarea cazurilor și economiile în sistemul medical

Statisticiana institutului mă lămurește privind modalitatea extrem de ingenioasă, totuși simplă, prin care Casa de Asigurări realizează economii, de când cu introducerea cardului de sănătate.

Practic munca doctorilor a rămas cam aceeași, adică aceleași internări, externări, consulturi, operații, și decese, ceea ce diferă acum fiind doar numărul celor care sunt validate de casă și cele pe care casa, în omnipotența ei necontestată, nu le ia în considerare.

Pentru că, la fel ca în jocurile copilăriei, și din punct de vedere al relației dintre medic și asigurator, unele cazuri tratate se pun și altele nu se pun.

Motivul principal al invalidării cazurilor este desigur cel că, în serverul casei, nu ajung semnăturile, validările și internările pacienților, în principiu pentru că serverul are o capacitate limitată de a prelua, raportată la numărul de solicitări, dar și pentru că serverul mai cade sau funcționează deficitar.

Bineînțeles că eu bănuiesc și că uneori mai este pur și simplu scos din priză.

Exista însă o problemă.

Unii medici mai cu răbdare, cum aș fi și eu, reușesc prin repetarea minuțioasă, înjurarea de mamă și proferarea de injurii la adresa dirijuitorilor sistemului să valideze totuși toate internările, toate serviciile și toate externările pe o lună, introducând deci cu nesimțire mâinile în baierele pungii Casei și silind-o la nebunii financiare, gen plata integrală a serviciilor.

Acest eveniment a luat în mod evident sistemul informatic pe neprevăzute și sunt convins că a fost nevoie de un braimstorming de calitatea cunoscută până s-a găsit soluția de remediere.

Astfel procedura de validare, revalidare, rerevalidare, de sunat la Hippocrate, la Casa, de restartat computerul, de repornit aplicația, de plesnire a cardului și celelalte gesturi necesare prin care în maximum o oră se poate valida un serviciu medical în perioada lui Băncioiu, sunt prin natura lor consumatoare de timp, rezultând un oarecare decalaj dintre momentul în care serviciul este validat de casă și cel la care a fost efectuat și, în consecință, reținut în sistemul electronic local.

De exemplu o externare operată la ora 12 poate foarte bine să fie validată pe la 12:05 sau 14:30, interval suficient, se pare, pentru invalidarea cazului.

Pe bună dreptateaș zice. Cât mai putea CNAS să permită fraudarea endemică a sistemului cu aceste minuțele de desfrâu fiscal pe banii contribuabilului?

Ca atare pe ultimele luni la noi, dar se pare peste tot, numărul cazurilor refuzate la plată a sporit la câteva sute.

Probabil că persistente, termitele în halate vor depăși și acest obstacol.

La urma urmei este numai firesc că dacă tot validezi, validezi, validezi poți și să schimbi ora, schimbi ora, schimbi ora. Ce altceva ai de făcut?

Dar sunt convins că vor apare alte soluții.

Că doar nu or sta cogeamitea funcționarii să se gândească la sănătate publică, soluții de creștere a salariilor sau alte tâmpenii când pot să mai adauge un nivel la serverul și sistemul informatic al cardurilor de sănătate?

Bineînțeles că tot acest scurtcircuit va rezulta în scăderea banilor primiți de spitale și va rezulta în rezolvarea, altfel anticipabilă, a creșterilor salariale din lunile viitoare.

Am spus și eu statisticenei o tâmpenie.

Am întrebat-o de ce nu își angajează institutul, în fapt orice spital, un avocat sau mai mulți. Că avocații sunt persoane pizdoase care sunt capabile să te scape și cu carnetul nedat după ce ai intrat beat în mașina poliției dacă ocupanții acesteia nu aveau chipiul regulamentar, darămite să împiedice fraudarea organizată a spitalelor.

Dar mi-am adus aminte înainte să – apuce dânsa de răspuns.

Pe manageri cine îi pune, fraților acolo? Și mai ales cine îi dă afară ?

Mi-ar plăcea să am și eu în relația mea cu instalatorii, mecanicii, utilitățile un card de servicii. Care să înregistreze manopera lor pe serverul meu de acasă, cu condiția să le validez eu serviciile. Că și eu aș ști să mai scot serverul din priză în lunile în care m-aș simți chitros.

Dar din păcate iaca, eu nu sunt lăsat.