Comisarul şef al Gărzii de Mediu- Comisariatul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării “ George Petrovici este un profesionist și un dedicat, după cum s-a demonstrat zilele acestea când a fost tras pe dreapta după o vizită de lucru și descoperit cu circa 50 de kilograme de pește în portbagajul mașinii de braconaj a instituției pe care o cârmuiește.
Iată că acolo unde eu aș muia undița în apă cu orele, ca un tăntălău, fără a prinde nici măcar o cizmă mai de doamne-ajută, domnul comisar a reușit să facă o captură impresionantă, deși nu la fel de frumoasă ca cea a lui Costel Ifrim, fostul comisar șef al Gărzii de mediu, cel care a organizat flagrantul.
Mie personal mi se pare firesc ca un comisar însărcinat cu protecția mediului în Delta Dunării să își asume rolul ecologic de a mai rări din răpitorii și celelalte specii de pești producătoare de rahat, care murdăresc apele atât de tulburi ale dunării noastre milenare, deci sunt convins că motivul aparentului act de braconaj a fost de fapt patriotismul.
În plus ce s-ar aștepta lumea de la un oficial din deltă? Să care cu mașina instituției cherestea? Asta o fac pădurarii. Cartușe de țigări fără timbru? Asta e treaba vameșilor.
În plus apărarea omului este cutremurătoare și elocventă – se pare că se ducea la o pomană. Ori știm cu toții că în astfel de situații unii vin cu coliva, alții cu vinul și unii cu sturionul.
Oare de ce instituțiile statului nu lasă pe răposatu să se odihnească așa cum se cuvine?
Tehnocratul în chiloți
Propunerea lui Andrei Baciu pentru funcția de ministru al sănătății în guvernul de tehnocrați şi renaştere națională a lui Ciolos a fost revocată după numai 5 ore.
Eu personal cred că motivul acestei revocări nu poate fi decât o discuție serioasă şi aprinsă de filozofie sanitară şi management al sistemului dintre cei doi, developând unele diferențe de opinii insurmontabile între cei doi experți.
Totuşi oameni răi din jur par a crede că motivul ar fi de fapt acela că noul ex ministru ar fi doar un papițoi, pozând cu chiloții peste sfârlic, probabil pentru homălăi, dacă ar fi să ne luăm după o a doua poză in care tânărul apare intr-un costum în nuanță bouilabaisse de raci cu creştetul împodobit de ceea ce ar fi putut să fie ultimul jder al acestor meleaguri.
Din punctul meu de vedere nu prea mai contează pe cine va pune Ciolos la sănatate. Seriozitatea omului, grija pe care urmează a o avea pentru sistemul sanitar şi fermitatea lui şi a deciziilor lui mi s-au relevat dintr-o dată.
Îmi pare rău doar de zecile de mii de oameni care au ieşit acum 2 saptămâni in stradă pentru a schimba lumea politică de la noi. Mâncărimea pe care o simt acesti oameni pe umeri şi spate în aceste momente unice nu este gravă; le cresc probabil fulgii şi penele de fazani.
Ştiu asta. Am simtit-o si eu în 1990.
Eu personal cred că motivul acestei revocări nu poate fi decât o discuție serioasă şi aprinsă de filozofie sanitară şi management al sistemului dintre cei doi, developând unele diferențe de opinii insurmontabile între cei doi experți.
Totuşi oameni răi din jur par a crede că motivul ar fi de fapt acela că noul ex ministru ar fi doar un papițoi, pozând cu chiloții peste sfârlic, probabil pentru homălăi, dacă ar fi să ne luăm după o a doua poză in care tânărul apare intr-un costum în nuanță bouilabaisse de raci cu creştetul împodobit de ceea ce ar fi putut să fie ultimul jder al acestor meleaguri.
Din punctul meu de vedere nu prea mai contează pe cine va pune Ciolos la sănatate. Seriozitatea omului, grija pe care urmează a o avea pentru sistemul sanitar şi fermitatea lui şi a deciziilor lui mi s-au relevat dintr-o dată.
Îmi pare rău doar de zecile de mii de oameni care au ieşit acum 2 saptămâni in stradă pentru a schimba lumea politică de la noi. Mâncărimea pe care o simt acesti oameni pe umeri şi spate în aceste momente unice nu este gravă; le cresc probabil fulgii şi penele de fazani.
Ştiu asta. Am simtit-o si eu în 1990.
Nevoia de război
Secolul XXI se dovedeşte a fi pentru stăpânitorii lumii unul destul de anevoios.
De când este lumea lume afacerile cele mai bănoase au fost cele cu resurse naturale (pământ, mirodenii sau petrol), cele legate de crearea şi distribuirea banilor şi cele legate de război.
Referindu-mă numai la ultimul aspect trebuie să admitem cu toţii că omul modern se dovedeşte o tristă dezamăgire pentru legitimii săi conducători, lideri spirituali sau dictatori.
Acum câteva secole era suficient să le spui oamenilor la biserică să se ducă să omoare pentru credinţă şi o făceau. Nu trebuia să stai mult să îi convingi că cei cu altă piele ca a ta trebuiesc stârpiţi, din raţiuni de civilizare, că se umpleau batalioanele de recruţi.
Secolul trecut a fost unul naţionalist, al antisemitismului profesionist şi al ideologiilor non religioase menite, cu toatele, a face omul normal să pună mâna pe armă, baioneta la armă şi să se repeadă să o înfingă în burta „inamicului”.
Şi după cum ştim a fost posibil ca timp de două reprize a 5 ani oameniI, altfel cu pretenţie de civilizatie şi purtători ai mesajului peren al umanităţii, s-au omorât cu milioanele, spre beneficiul şi prosperitatea conducătorilor lor, fie ei bancheri, antreprenori, industriaşi sau politicieni.
Din păcate însă pentru toţi aceştia era post război şi mai ales cea începută după căderea URSS a rezultat într-o realitate cruntă – respectiv schimbarea mentalităţii marei majorităţi a populaţiei planetei. Născociri ca internetul, televiziunile cu pătrundere globală şi circulaţia largă a ştirilor şi cuvântului scris au putut arăta nu numai că oamenii în esenţa lor nu doresc război, ci pace, nu vor să se lupte ci să prospere şi nu vor să moară pentru o idee cât vor să trăiască pentru hamburgeri, coca cola şi vacanţe însorite, dar şi faptul că în marea lor majoritate toţi oamenii planetei, fie ei europeni, negri, chinezi sau arabi sunt cam la fel şi îşi doresc exact acelaşi lucru. Că nu există de fapt diferenţe semnificative între oameni, nicidecum unele de natură a te face să te duci să îi omori pe alţii.
Ca urmare opinia publică, omenirea în ansamblul ei este în epoca noastră, ca şi la generaţia dinainte, şi cu atât mai mult la nivelul generaţiei următoare, extrem de puţin apetentă să mai pună botul la chemările belicoase şi la necesarele războaie ale producătorilor de arme, de ideologii ciudate şi de sfere de dominaţie.
Practic se poate spune că, din punct de vedere al războaielor nu prea mai ai cu cine.
O astfel de atitudine însă este extrem de păguboasă. Există avioane încă nevândute, bombe capabile să străbată încă şi mai multă armătură, există cercetare în domeniu, stocuri de armament, uzine, fabrici, militari, bancheri cu banii pregătiţi să împrumute oricât bugetele militare, există o groază de oameni care ar muri de foame dacă ar fi siliţi să se convertească la agricultură sau plantat de panseluţe.
Şi oamenii aceştia nu sunt nişte pulişti sărăcani şi fără resurse.
Ei sunt de fapt cei mai bogaţi şi puternici oameni care au existat vreodată în istoria omenirii.
Părerea mea este că toţi aceştia, mai mult sau mai puţin voluntar, mai mult sau mai puţin coordonat încearcă anii aceştia, încearcă de prin 2001, să creeze ameninţare, duşmani şi combativitate publică pentru a relua activităţile specifice din locul unde acestea au fost îngheţat acum 25 de ani. Câteva războiae („de menţinere a păcii”), mici misiuni de patrulare şi ocazionale bombardamente preemptive nu sunt suficient se pare aşa că toţi aceşti oameni doresc să aprindă scântzeile necesare unui conflict adevărat, de care să nu îţi fie jenă. Nu poţi susţine de fapt toată nevoia lor de război doar cu băieţii din Orientul Apropiat.
Şi cum singurele motive pentru care omul modern ar pleca să lupte sunt cele ancestrale, care l-au făcut mereu pe om să lupte, respectiv frica şi mânia, nu mă mir că, în plin secol al dronelor, sateliţilor, aparatelor de ascultare, radarelor performante şi armamentului high teck bombele continuă să explodeze prin oraşele noastre europene oricând şi oricum de parcă ar fi căcăreze căzând din curul oilor şi nu cogeamitea acţiuni coordonate ce ar putea fi descoperite, prevăzute şi contracarate.
Nu cred că avem ce face pentru a opri această escaladare, un pic prea convenabilă şi prea bine regizată pentru a fi adevărată, dar îmi place să cred că, în orice moment, cei mai mulţi dintre noi nu vor uita faptul că indiferent de turbanul sau căciula din cap, de culoarea pielii şi forma nasului, tipul de sinagogă, moschee sau biserică frecventată suntem în fapt fraţi.
Şi că singurii noştri duşmani sunt tocmai cei care, dincolo de vederea noastră, aranjează şi regizează toate acestea.
De când este lumea lume afacerile cele mai bănoase au fost cele cu resurse naturale (pământ, mirodenii sau petrol), cele legate de crearea şi distribuirea banilor şi cele legate de război.
Referindu-mă numai la ultimul aspect trebuie să admitem cu toţii că omul modern se dovedeşte o tristă dezamăgire pentru legitimii săi conducători, lideri spirituali sau dictatori.
Acum câteva secole era suficient să le spui oamenilor la biserică să se ducă să omoare pentru credinţă şi o făceau. Nu trebuia să stai mult să îi convingi că cei cu altă piele ca a ta trebuiesc stârpiţi, din raţiuni de civilizare, că se umpleau batalioanele de recruţi.
Secolul trecut a fost unul naţionalist, al antisemitismului profesionist şi al ideologiilor non religioase menite, cu toatele, a face omul normal să pună mâna pe armă, baioneta la armă şi să se repeadă să o înfingă în burta „inamicului”.
Şi după cum ştim a fost posibil ca timp de două reprize a 5 ani oameniI, altfel cu pretenţie de civilizatie şi purtători ai mesajului peren al umanităţii, s-au omorât cu milioanele, spre beneficiul şi prosperitatea conducătorilor lor, fie ei bancheri, antreprenori, industriaşi sau politicieni.
Din păcate însă pentru toţi aceştia era post război şi mai ales cea începută după căderea URSS a rezultat într-o realitate cruntă – respectiv schimbarea mentalităţii marei majorităţi a populaţiei planetei. Născociri ca internetul, televiziunile cu pătrundere globală şi circulaţia largă a ştirilor şi cuvântului scris au putut arăta nu numai că oamenii în esenţa lor nu doresc război, ci pace, nu vor să se lupte ci să prospere şi nu vor să moară pentru o idee cât vor să trăiască pentru hamburgeri, coca cola şi vacanţe însorite, dar şi faptul că în marea lor majoritate toţi oamenii planetei, fie ei europeni, negri, chinezi sau arabi sunt cam la fel şi îşi doresc exact acelaşi lucru. Că nu există de fapt diferenţe semnificative între oameni, nicidecum unele de natură a te face să te duci să îi omori pe alţii.
Ca urmare opinia publică, omenirea în ansamblul ei este în epoca noastră, ca şi la generaţia dinainte, şi cu atât mai mult la nivelul generaţiei următoare, extrem de puţin apetentă să mai pună botul la chemările belicoase şi la necesarele războaie ale producătorilor de arme, de ideologii ciudate şi de sfere de dominaţie.
Practic se poate spune că, din punct de vedere al războaielor nu prea mai ai cu cine.
O astfel de atitudine însă este extrem de păguboasă. Există avioane încă nevândute, bombe capabile să străbată încă şi mai multă armătură, există cercetare în domeniu, stocuri de armament, uzine, fabrici, militari, bancheri cu banii pregătiţi să împrumute oricât bugetele militare, există o groază de oameni care ar muri de foame dacă ar fi siliţi să se convertească la agricultură sau plantat de panseluţe.
Şi oamenii aceştia nu sunt nişte pulişti sărăcani şi fără resurse.
Ei sunt de fapt cei mai bogaţi şi puternici oameni care au existat vreodată în istoria omenirii.
Părerea mea este că toţi aceştia, mai mult sau mai puţin voluntar, mai mult sau mai puţin coordonat încearcă anii aceştia, încearcă de prin 2001, să creeze ameninţare, duşmani şi combativitate publică pentru a relua activităţile specifice din locul unde acestea au fost îngheţat acum 25 de ani. Câteva războiae („de menţinere a păcii”), mici misiuni de patrulare şi ocazionale bombardamente preemptive nu sunt suficient se pare aşa că toţi aceşti oameni doresc să aprindă scântzeile necesare unui conflict adevărat, de care să nu îţi fie jenă. Nu poţi susţine de fapt toată nevoia lor de război doar cu băieţii din Orientul Apropiat.
Şi cum singurele motive pentru care omul modern ar pleca să lupte sunt cele ancestrale, care l-au făcut mereu pe om să lupte, respectiv frica şi mânia, nu mă mir că, în plin secol al dronelor, sateliţilor, aparatelor de ascultare, radarelor performante şi armamentului high teck bombele continuă să explodeze prin oraşele noastre europene oricând şi oricum de parcă ar fi căcăreze căzând din curul oilor şi nu cogeamitea acţiuni coordonate ce ar putea fi descoperite, prevăzute şi contracarate.
Nu cred că avem ce face pentru a opri această escaladare, un pic prea convenabilă şi prea bine regizată pentru a fi adevărată, dar îmi place să cred că, în orice moment, cei mai mulţi dintre noi nu vor uita faptul că indiferent de turbanul sau căciula din cap, de culoarea pielii şi forma nasului, tipul de sinagogă, moschee sau biserică frecventată suntem în fapt fraţi.
Şi că singurii noştri duşmani sunt tocmai cei care, dincolo de vederea noastră, aranjează şi regizează toate acestea.
Din păcate din nou despre teroare
După evenimentele din 11 septembrie 2001 am devenit sceptic cu explicațiile oficiale ale evenimentelor sângeroase care, iată, nu mai contenesc. Mai ales când concluzii cu reverberații adânci de ură și de reacție militară par a se formula înainte ca măcar ecoul exploziilor să se stingă.
Se prea poate să existe bande de teroriști cu dispreț pentru viața proprie care se aruncă în aer cu singurul scop de a lua cu ei în moarte cât mai mulți nevinovați. Se prea poate să existe o întreagă filozofie care justifică, încurajează și promovează asta. Nu am de unde să știu exact asta.
Dar atunci când genul acesta de carnagii au loc responsabilitatea nu trebuie să cadă, mereu, pe grupuri de persoane necunoscute, greu de localizat, prezumate nebune și imposibil, de fapt, de oprit. Care s-ar putea să existe sau s-ar putea să fie numai o iluzie necesară controlului social prin teroare.
Nu vreau să pretind că atacurile de la Paris au fost, la fel ca cele din 11 septembrie, o făcătură. Poate că există cu adevărat rețele teroriste de oameni religioși suficient de spălați la creier și dezumanizați de credința lor imaginară cât să facă asta. Sper că timpul, profesionalismul și dorința reală de adevăr a lumii va face lumină asupra acestui aspect.
Altceva însă mă deranjează. Altundeva văd eu de fapt responsabilitatea și atitudinea suspectă a conducătorilor lumii, statelor, serviciilor secrete și structurilor de putere.
Respectiv întrebarea căreia îi este greu de dat un răspuns: cum? Cum de este posibil ca genul acesta de lucruri să se întâmple?
Vorbim despre un angrenaj mondial care acumulează și consumă miliarde și trilioane de dolari și de euro pe înarmare, servicii secrete, pregătire de trupe și protecție publică. Vorbim de forțe mondiale care, în ciuda puterii pe care o au, au lăsat ISIS și alte organizații asemănătoare să prolifereze, să se înarmeze, inclusiv cu armamentul uitat prin zonă de antiteroriști, să facă comerț cu petrol pentru a avea bani, etc. Vorbim de servicii secrete și de profesioniști incapabili, iată, a preîntâmpina atacuri coordonate ca și cum comunicațiile dintre atentatori s-ar fi făcut cu porumbei zburători și armamentul necesar ar fi fost achiziționabil de la tutungeriile locale în așa fel încât să fie de fapt imposibil pentru oricine să afle dinainte că se pregătește ceva.
Eu nu cred că aș putea, dacă aș vrea și aș avea bani pentru asta să bombardez și să împușc atâta lume.
Ba cred că și dacă aș vrea să mă duc și să mă cac, în semn de protest, pe preșul de la intrarea guvernului, m-ar prinde. Și eu nu am nimic suspect în mine.
Toată această incapacitate a guvernelor lumii de a-și proteja cetățenii mi se pare atât neverosimilă cât și extrem de suspectă. Mai ales în contextul actual în care lucruri s-au petrecut și în care se vorbește constant de ”amenințare teroristă”.
Pentru că eu cred de fapt că, având în vedere disproporția imensă de oameni, bani, specialiști și infrastructură dintre așa zișii teroriști și conducerea lumii, persistența acestor masacre ar putea fi de fapt evitată și că motivul pentru care de fapt acestea continuă sunt elemente ale unei voințe politice, a unor obiective politice viitoare. Care nu arată din păcate bine, pentru noi, puliștii bombardați și împușcați.
Se prea poate să existe bande de teroriști cu dispreț pentru viața proprie care se aruncă în aer cu singurul scop de a lua cu ei în moarte cât mai mulți nevinovați. Se prea poate să existe o întreagă filozofie care justifică, încurajează și promovează asta. Nu am de unde să știu exact asta.
Dar atunci când genul acesta de carnagii au loc responsabilitatea nu trebuie să cadă, mereu, pe grupuri de persoane necunoscute, greu de localizat, prezumate nebune și imposibil, de fapt, de oprit. Care s-ar putea să existe sau s-ar putea să fie numai o iluzie necesară controlului social prin teroare.
Nu vreau să pretind că atacurile de la Paris au fost, la fel ca cele din 11 septembrie, o făcătură. Poate că există cu adevărat rețele teroriste de oameni religioși suficient de spălați la creier și dezumanizați de credința lor imaginară cât să facă asta. Sper că timpul, profesionalismul și dorința reală de adevăr a lumii va face lumină asupra acestui aspect.
Altceva însă mă deranjează. Altundeva văd eu de fapt responsabilitatea și atitudinea suspectă a conducătorilor lumii, statelor, serviciilor secrete și structurilor de putere.
Respectiv întrebarea căreia îi este greu de dat un răspuns: cum? Cum de este posibil ca genul acesta de lucruri să se întâmple?
Vorbim despre un angrenaj mondial care acumulează și consumă miliarde și trilioane de dolari și de euro pe înarmare, servicii secrete, pregătire de trupe și protecție publică. Vorbim de forțe mondiale care, în ciuda puterii pe care o au, au lăsat ISIS și alte organizații asemănătoare să prolifereze, să se înarmeze, inclusiv cu armamentul uitat prin zonă de antiteroriști, să facă comerț cu petrol pentru a avea bani, etc. Vorbim de servicii secrete și de profesioniști incapabili, iată, a preîntâmpina atacuri coordonate ca și cum comunicațiile dintre atentatori s-ar fi făcut cu porumbei zburători și armamentul necesar ar fi fost achiziționabil de la tutungeriile locale în așa fel încât să fie de fapt imposibil pentru oricine să afle dinainte că se pregătește ceva.
Eu nu cred că aș putea, dacă aș vrea și aș avea bani pentru asta să bombardez și să împușc atâta lume.
Ba cred că și dacă aș vrea să mă duc și să mă cac, în semn de protest, pe preșul de la intrarea guvernului, m-ar prinde. Și eu nu am nimic suspect în mine.
Toată această incapacitate a guvernelor lumii de a-și proteja cetățenii mi se pare atât neverosimilă cât și extrem de suspectă. Mai ales în contextul actual în care lucruri s-au petrecut și în care se vorbește constant de ”amenințare teroristă”.
Pentru că eu cred de fapt că, având în vedere disproporția imensă de oameni, bani, specialiști și infrastructură dintre așa zișii teroriști și conducerea lumii, persistența acestor masacre ar putea fi de fapt evitată și că motivul pentru care de fapt acestea continuă sunt elemente ale unei voințe politice, a unor obiective politice viitoare. Care nu arată din păcate bine, pentru noi, puliștii bombardați și împușcați.
Tancul și căpușa
Unul din visele oricărui băiat este și acela de a achiziționa, măcar o dată în viață, un tanc.
Este probabil o prostie, pe care cititoarele nu vor putea să o înțeleagă, dar nu te poți pune cu genul acesta de dorințe băiețești, mai ales când apar la un adult.
De exemplu domnul Ion Dumitru, politician socialdemocrat și fost parlamentar român și-a putut îndeplini acest vis în 2004 când a cumpărat, pentru regia pe care o căpușa, Romsilva, un astfel de utilaj, la numai câteva sute de mii de lei, bani publici. Adaosul comercial pentru echipamentul forestier susmenționat a fost unul moderat, de numai 1744% (Romsilva plătind 294330 de dolari pe fierătania luată la licitație de expertul în căpușare cu 6250 de dolari).
Unora mai puțin nuanțați li se poate părea un adaos mare, chiar nesimțit, dar acesta a fost de fapt sub standardele omului care, pe alocuri, practica și 20000% atunci când obiectele erau cu adevărat indispensabile (costume, ace de cravată și altele asemănătoare necesare, citez omul: pentru „diferenţierea ierarhică, inclusiv prin vestimentaţie”).
Tancul este se pare un tanc frumos, de 36 de tone, care ce e drept a fost achiziționat mai mult pentru activitate de buldozer decât pentru bombardamente. Este parcat și acum la ocolul silvic din Moroieni pentru că în lipsa invaziilor secuiești și la un consum de 80 l de motorină pe ora nimeni nu a apucat să se joace cu el. Este însă se pare un bun refugiu, în caz de furtună sau ploaie de munte pentru găinile și pisicile din zonă.
Persoane incapabile de empatie și de capacitatea de a înțelege băiețescul din baroni au târât pe bietul Dumitru prin tribunale în cele ce s-au dovedit a fi două procese.
Primul proces a fost destul de lung dar corect, rezultând în achitarea omului, pe motivul de bun simț că Romsilva era oricum pe plus deci își permitea mii de căpușe, nu numai una nesătulă socialdemocrată. Acest principiu judiciar, probabil unic în Europa, propun a fi botezat ”Are balta pește”.
Un al doilea proces a decurs totuși un pic mai anevoios pentru marele om politic și reprezentant al intereselor dâmbovițene de stânga din parlament, terminându-se în 2013 prin pedepsirea exemplară, 3 ani, este drept cu suspendare, a samsarului de tancuri ucrainiene.
Mai mult instanța, într-un puseu de inumanitate de natură a slăbi temeliile orânduirii socialdemocrate românești, a cerut ca omul să mai și plătească Romsilvei despăgubiri ca și cum micile sume extrase de aceasta de-a lungul anilor sub formă de comisioane nu ar fi fost de fapt o dreaptă răsplată pentru norocul regiei de a avea atâta vreme la conducere un specialist.
La plată însă s-a dovedit că omul este sărac lipit.
Adevărat că în perioadele lui bune, de până cu o zi dinainte de pronunțare, parlamentarul avea câte ceva - aproximativ 50 de hectare de teren arabil, 20 de hectare de pădure, mai multe terenuri intravilane, care însumate dau circa 6 hectare. Alte imobile: trei case de locuit sau de vacanţă (Târgovişte, Cândeşti, Tătărani), apartament şi garsonieră (Târgovişte), hale de 8.450 de metri pătraţi (Nucet) şi magazie (Cândeşti).
Un minim necesar ca să nu te simți jenat la vreo consfătuire cu colegii de partid.
Din păcate însă în chiar anul 2013, cu puțin timp înainte de pronunțarea sentinței, omul a pierdut toate acestea semnând cu inconștiență un act de donație pentru sora lui astfel că atunci când au apărut portăreii să recupereze o parte din sângele supt de baron de la stat acesta le-a putut arăta buzunarele întoarse pe dos și, între acestea, pula pe care el o are mereu pregătită pentru firmele, bugetele și organizațiile de stat.
La un moment dat juriștii Romsilva, care sunt niște persoane extrem de competente și de scrupuloase, au solicitat instanței să invalideze actul de donație, considerând cu primitivism că acesta nu ar fi doar o expresie a iubitrii fraternale a socialdemocratului nostru buclucaș cât o dorință de a continua pișarea cu jet pe regia parazitată prin sustragerea de la plată.
Actualmente însă domnul Dumitru a decis, surprinzător pentru apropiații lui care îi știu viziunea corectă și, aș zice eu chiar altruistă, față de instituțiile statului să nu facă această plată cu pretextul extrem de solid al tardivității cererii de anulare a donației. Mai ales că, susține omul, (honni soit qui mal y pense), donația nu a avut absolut nici o legătură cu vreo eventuală sustragere de la plată.
Așa că zilele acestea se așteaptă decizia Curții Supreme în această problemă dar nu mă îndoiesc că domnii acestei instituții vor face dreptate și vor lăsa, ca de obicei de altfel, pe toată lumea mulțumită, respectiv pe domnul Dumitru cu cariera lui politică, surioara cu terenurile, Romsilva cu tancul și pe noi, puliști plătitori de impozite, cu buzele umflate.
Este probabil o prostie, pe care cititoarele nu vor putea să o înțeleagă, dar nu te poți pune cu genul acesta de dorințe băiețești, mai ales când apar la un adult.
De exemplu domnul Ion Dumitru, politician socialdemocrat și fost parlamentar român și-a putut îndeplini acest vis în 2004 când a cumpărat, pentru regia pe care o căpușa, Romsilva, un astfel de utilaj, la numai câteva sute de mii de lei, bani publici. Adaosul comercial pentru echipamentul forestier susmenționat a fost unul moderat, de numai 1744% (Romsilva plătind 294330 de dolari pe fierătania luată la licitație de expertul în căpușare cu 6250 de dolari).
Unora mai puțin nuanțați li se poate părea un adaos mare, chiar nesimțit, dar acesta a fost de fapt sub standardele omului care, pe alocuri, practica și 20000% atunci când obiectele erau cu adevărat indispensabile (costume, ace de cravată și altele asemănătoare necesare, citez omul: pentru „diferenţierea ierarhică, inclusiv prin vestimentaţie”).
Tancul este se pare un tanc frumos, de 36 de tone, care ce e drept a fost achiziționat mai mult pentru activitate de buldozer decât pentru bombardamente. Este parcat și acum la ocolul silvic din Moroieni pentru că în lipsa invaziilor secuiești și la un consum de 80 l de motorină pe ora nimeni nu a apucat să se joace cu el. Este însă se pare un bun refugiu, în caz de furtună sau ploaie de munte pentru găinile și pisicile din zonă.
Persoane incapabile de empatie și de capacitatea de a înțelege băiețescul din baroni au târât pe bietul Dumitru prin tribunale în cele ce s-au dovedit a fi două procese.
Primul proces a fost destul de lung dar corect, rezultând în achitarea omului, pe motivul de bun simț că Romsilva era oricum pe plus deci își permitea mii de căpușe, nu numai una nesătulă socialdemocrată. Acest principiu judiciar, probabil unic în Europa, propun a fi botezat ”Are balta pește”.
Un al doilea proces a decurs totuși un pic mai anevoios pentru marele om politic și reprezentant al intereselor dâmbovițene de stânga din parlament, terminându-se în 2013 prin pedepsirea exemplară, 3 ani, este drept cu suspendare, a samsarului de tancuri ucrainiene.
Mai mult instanța, într-un puseu de inumanitate de natură a slăbi temeliile orânduirii socialdemocrate românești, a cerut ca omul să mai și plătească Romsilvei despăgubiri ca și cum micile sume extrase de aceasta de-a lungul anilor sub formă de comisioane nu ar fi fost de fapt o dreaptă răsplată pentru norocul regiei de a avea atâta vreme la conducere un specialist.
La plată însă s-a dovedit că omul este sărac lipit.
Adevărat că în perioadele lui bune, de până cu o zi dinainte de pronunțare, parlamentarul avea câte ceva - aproximativ 50 de hectare de teren arabil, 20 de hectare de pădure, mai multe terenuri intravilane, care însumate dau circa 6 hectare. Alte imobile: trei case de locuit sau de vacanţă (Târgovişte, Cândeşti, Tătărani), apartament şi garsonieră (Târgovişte), hale de 8.450 de metri pătraţi (Nucet) şi magazie (Cândeşti).
Un minim necesar ca să nu te simți jenat la vreo consfătuire cu colegii de partid.
Din păcate însă în chiar anul 2013, cu puțin timp înainte de pronunțarea sentinței, omul a pierdut toate acestea semnând cu inconștiență un act de donație pentru sora lui astfel că atunci când au apărut portăreii să recupereze o parte din sângele supt de baron de la stat acesta le-a putut arăta buzunarele întoarse pe dos și, între acestea, pula pe care el o are mereu pregătită pentru firmele, bugetele și organizațiile de stat.
La un moment dat juriștii Romsilva, care sunt niște persoane extrem de competente și de scrupuloase, au solicitat instanței să invalideze actul de donație, considerând cu primitivism că acesta nu ar fi doar o expresie a iubitrii fraternale a socialdemocratului nostru buclucaș cât o dorință de a continua pișarea cu jet pe regia parazitată prin sustragerea de la plată.
Actualmente însă domnul Dumitru a decis, surprinzător pentru apropiații lui care îi știu viziunea corectă și, aș zice eu chiar altruistă, față de instituțiile statului să nu facă această plată cu pretextul extrem de solid al tardivității cererii de anulare a donației. Mai ales că, susține omul, (honni soit qui mal y pense), donația nu a avut absolut nici o legătură cu vreo eventuală sustragere de la plată.
Așa că zilele acestea se așteaptă decizia Curții Supreme în această problemă dar nu mă îndoiesc că domnii acestei instituții vor face dreptate și vor lăsa, ca de obicei de altfel, pe toată lumea mulțumită, respectiv pe domnul Dumitru cu cariera lui politică, surioara cu terenurile, Romsilva cu tancul și pe noi, puliști plătitori de impozite, cu buzele umflate.
Modelul chinez
Sunt unele lucruri care nu îmi plac despre China.
De exemplu nu îmi place faptul că salariul mediu acolo este de 3 pumni de orez pe zi la o normă de 100 tricouri Versace; cum am putea în context noi, creștinii acestor locuri, blagosloviți de natură cu stomace mult mai mari și mâini mult mai lente să competiționăm cu o astfel de productivitate ?
Un alt lucru care nu îmi place despre chinezi este și acela că oamenii ăia nu trimit niciodată ajutoare la noi. Nu dau împrumuturi nerambursabile, nu investesc în proiectele vreunui Hrebenciuc și nici nu s-au gândit să ne facă și nouă vreo autostradă sau două mai de doamne ajută.
Încep să cred chiar faptul că lor nu le pasă de noi.
Există însă și lucruri bune despre chinezi. Lucruri care ar trebui importate de urgență.
Astfel se pare că la galbenii noștri colegii de planetă corupția este o chestie privită un pic mai serios decât la noi. Astfel dacă ești prins că ai furat o sumă mai mare de 12700 de Euro te cam aștepți la pedeapsa capitală.
Și ne mai mirăm că la ei nu există pluripartitism.
Probabil că o astfel de măsură transplantată la noi ar rade principalele partide politice din țară până la nivelul de organizații de preșcolari.
Practic în țara noastră, după cum s-a văzut în cazul Oprescu, nici seara în foișor nu poți sta, cu aparatul de bruiaj lângă tine, fără să apară fel de fel de indivizi cu plicuri să te ducă la eșafod.
Oameni ca Hrebenciuc ar trebui executați în medie la fiecare 6 ore și numai din comisioanele legate de vreun transfer de fotbalist ar pune o pâine pe masă, timp de o lună, 5-6 călăi.
Aplicarea strictă a unei astfel de legi ar rezulta în aspectul apocaliptic și părăsit al unor cartiere gen Dorobanți, Primăverii sau Cotroceni și ne-ar târâ pe toții în instabilitatea politică pe care organizarea de anticipate la fiecare 3 luni, pentru umplerea golurilor în parlament, ar induce-o.
Cu toate acestea eu personal cred că aș suporta toate acestea și nu aș refuza o astfel de lege cu condiția ca, așa cum spun normele europene, execuția să se facă cu asomizare.
De exemplu nu îmi place faptul că salariul mediu acolo este de 3 pumni de orez pe zi la o normă de 100 tricouri Versace; cum am putea în context noi, creștinii acestor locuri, blagosloviți de natură cu stomace mult mai mari și mâini mult mai lente să competiționăm cu o astfel de productivitate ?
Un alt lucru care nu îmi place despre chinezi este și acela că oamenii ăia nu trimit niciodată ajutoare la noi. Nu dau împrumuturi nerambursabile, nu investesc în proiectele vreunui Hrebenciuc și nici nu s-au gândit să ne facă și nouă vreo autostradă sau două mai de doamne ajută.
Încep să cred chiar faptul că lor nu le pasă de noi.
Există însă și lucruri bune despre chinezi. Lucruri care ar trebui importate de urgență.
Astfel se pare că la galbenii noștri colegii de planetă corupția este o chestie privită un pic mai serios decât la noi. Astfel dacă ești prins că ai furat o sumă mai mare de 12700 de Euro te cam aștepți la pedeapsa capitală.
Și ne mai mirăm că la ei nu există pluripartitism.
Probabil că o astfel de măsură transplantată la noi ar rade principalele partide politice din țară până la nivelul de organizații de preșcolari.
Practic în țara noastră, după cum s-a văzut în cazul Oprescu, nici seara în foișor nu poți sta, cu aparatul de bruiaj lângă tine, fără să apară fel de fel de indivizi cu plicuri să te ducă la eșafod.
Oameni ca Hrebenciuc ar trebui executați în medie la fiecare 6 ore și numai din comisioanele legate de vreun transfer de fotbalist ar pune o pâine pe masă, timp de o lună, 5-6 călăi.
Aplicarea strictă a unei astfel de legi ar rezulta în aspectul apocaliptic și părăsit al unor cartiere gen Dorobanți, Primăverii sau Cotroceni și ne-ar târâ pe toții în instabilitatea politică pe care organizarea de anticipate la fiecare 3 luni, pentru umplerea golurilor în parlament, ar induce-o.
Cu toate acestea eu personal cred că aș suporta toate acestea și nu aș refuza o astfel de lege cu condiția ca, așa cum spun normele europene, execuția să se facă cu asomizare.
Mitingul de adeziune
Pe 21 noiembrie iubitorii de Ponta (și prin asta nu mă refer la cei care ar fi gata, conform declarațiilor proprii, de sex oral și de alte modalități carnale de exprimare a interesului față de ex-premier) pot să iasă să își manifeste adeziunea în ceea ce se anunță mitingul politic al anului.
Oameni de bine și experți pesediști în democrație au ajuns la concluzia că VVPul s-ar fi pripit cu depunerea mandatului, interpretând eronat prezența a câtorva zeci de mii de români strigând ”demisia”, ”muie” și ”jos Ponta” ca o satistire a societății față de politician.
La urma urmei la fiecare manifestant care ar fi jucat săptămâna trecută baseball cu tărtăcuța mongoloidă a marelui conducător, există cel puțin zece care n-au ieșit.
Este adevărat că, probabil, din aceștia zece, șase sau șapte l-au înjurat din canapea și pe facebook dar, cu siguranță că există, măcar prin zonele mai carențate în iod ale patriei, și vreo doi trei care ar dori ca binefăcătorul cu ochelari să revină la putere.
Ca urmare pentru aceștia urmează a se organiza săptămânile viitoare condițiile minimale pentru un mare miting popular, de exprimare a adeziunii, în ciuda unei oarecare tradiții defavorabile a genului ăsta de mitinguri pentru liderii socialdemocrați.
Față de acum 25 de ani, condițiile sunt însă cu totul și cu totul noi și sunt convins că, în caz de doamne ferește, atât Victoraș cât și Daciana or ști să îndrepte elicopterul oriunde, numai la Târgoviște nu.
Oameni de bine și experți pesediști în democrație au ajuns la concluzia că VVPul s-ar fi pripit cu depunerea mandatului, interpretând eronat prezența a câtorva zeci de mii de români strigând ”demisia”, ”muie” și ”jos Ponta” ca o satistire a societății față de politician.
La urma urmei la fiecare manifestant care ar fi jucat săptămâna trecută baseball cu tărtăcuța mongoloidă a marelui conducător, există cel puțin zece care n-au ieșit.
Este adevărat că, probabil, din aceștia zece, șase sau șapte l-au înjurat din canapea și pe facebook dar, cu siguranță că există, măcar prin zonele mai carențate în iod ale patriei, și vreo doi trei care ar dori ca binefăcătorul cu ochelari să revină la putere.
Ca urmare pentru aceștia urmează a se organiza săptămânile viitoare condițiile minimale pentru un mare miting popular, de exprimare a adeziunii, în ciuda unei oarecare tradiții defavorabile a genului ăsta de mitinguri pentru liderii socialdemocrați.
Față de acum 25 de ani, condițiile sunt însă cu totul și cu totul noi și sunt convins că, în caz de doamne ferește, atât Victoraș cât și Daciana or ști să îndrepte elicopterul oriunde, numai la Târgoviște nu.
Pensii speciale
Zilele acestea parlamentarii au reușit să adune cvorumul și nivelul de unitate politică necesare pentru a aproba, în fine, un proiect de lege îndelung așteptată de cetățeni.
Mai era puțin și ieșea răzmeriță, dacă nu se vota.
Cu 303 de voturi pentru parlamentarii și- au aprobat pensii speciale, respectiv un mic bonus de 1600 de RON (desigur sporite corespunzător în cazul celor cu mai multe mandate) adăugabil la restul de salarii, pensii, ciubucuri, șperțuri, comisioane și contribuții deja existente.
Sincer să fiu nu aș avea lipsă de înțelegere pentru votul democratic al lupilor paznici la oi de a-și suplimenta rația de pastramă dacă un salariu și/sau o pensie decentă le-ar atenua pofta lupească de a se înfrupta pe săturate atât din lâna, antricoatele și urda ovinelor cu drept de vot, cât și pe cea de de a obține contracte de schimbare a bordurilor și pasarelelor din stână, de a moderniza mulgătoarele de berbec sau de a crea pe bani publici programe de reinserție profesională a ciobăneștilor sașii.
Dar dincolo de faptul că într-o unitate de intenții pe care numai patriotismul adevărat o putea genera Parlamentul și-a mărit veniturile, notabile cu adevărat sunt declarațiile și considerațiile ce au însoțit acest gest de măreție politică.
Astfel deputatul Marius Manolache, intervievat de ”Gândul” ne explică tuturor că, în ciuda aspectului meschin-pipernicit al multora dintre ei, parlamentarii sunt înalt funcționari, cu răspundere și preocupări care justifică cu prisosință acești bani în plus. Că nu pot fi în nici un caz comparați cu alte categorii profesionale, fie ei chirurgi, controlori de trafic aerian sau pompieri care își pot permite ocazional și sunt de altfel frecvent surprinși de ziariști la servici picotind, citind ziare sau fugărind pereții cu privirea, pentru că ei, parlamentarii, muncesc pe brânci și se implică, cu responsabilitate și concentrare, albind, sau în cazul suscitatului deputat, chelind prematur.
Acolo unde alți oameni politici mai obsedați de bun simț ar folosi exprimări voalate, domnul Marius Manolache, finul și unul din capporegime ai nașului Ponta ne explică cu rigla în față că ei, politicienii, o au mai lungă și mai groasă decât noi ceilalți, puliștii de muncitori, ingineri, medici și alte categorii de nehaliți.
În nota declarației, dar cu o tentă socialdemocrată de final, domnul Manolache s-a referit și la cei care au pensii nespeciale de sub 1000 de RON, cărora le-a dorit sănătate, sentiment probabil reciproc.
Și alți politicieni au contribuit la aspectul de fiesta a acestei zile frumoase a democrației românești cu declarații. De exemplu domnul Anghel Stanciu, PSD, cel care după șase mandate de realizări urmează a obține, printr-o singură apăsare pe butonul instalației de votare, 4600 de lei în plus, deplânge numai modestia acestei sume, o slabă compensare pentru naveta făcută, cu jeepanul, atâția ani. Și nu, nu a discutat cu cetățenii din circumscripție despre asta (după atâtea mandate obținute practic nu o mai face niciodată).
Un alt politician remarcabil, doamna Cristina Anghel, explică un fapt mai puțin sesizabil de către creierele primitive, respectiv faptul că votul domniei sale în favoarea proiectului legislativ este expresia, chiar dacă indirectă, a sloganului său electoral ”Dreptate până la capăt”. Că votul ei în favoarea pensioarei a fost pur și simplu o palmă dată odioasei guvernări Boc, care a retras atâtea alte pensii și drepturi bănești la oameni și că, în context, se poate privi, cu drag, în oglindă.
De fapt tonul tuturor acestor declarații, pe lângă un anume grad de satisfacție, demască și o anumită amărăciune. Căci toți acești oameni aparent sunt conștienți de faptul că, dacă ar vorbi cu puliștii de pe stradă despre pensiile și salariile de politician ar fi fugăriți cu furcile, glazurați cu miere și cu fulgi și plimbați prin orașe, în țepușe de unică folosință.
Dar, în ciuda faptului că percep această realitate, spre deosebire de noi, ei înțeleg și cauza reală – presa.
Conform proceselor cognitive un pic nebalansate din scăfârlia de parlamentar român motivul dezgustului din ce în ce mai generalizat al publicului față de tagma, moaca și discursul de politician nu ar proveni nici din salariile și nivelul de trai mici, nici din disfuncționalitățile din sănătate, școli sau lucrări publice, nici din dinamica prețurilor și nici din lipsa de speranță pentru progres și o viață civilizată ci exclusiv din cauza presei care, în loc să identifice, oricât de greu ar fi, ”realizărili” și micuțele măsline de capră produse de parlament se concentrează doar pe așa zisul ciocoism, pretinsa nesimțire și discreta tendință spre jaf și cleptomanie a oficialului român.
Norocul lor este că, după cum se vede, câinii latră și cireada de boi cu insignă de parlamentar merge mai departe.
Mai era puțin și ieșea răzmeriță, dacă nu se vota.
Cu 303 de voturi pentru parlamentarii și- au aprobat pensii speciale, respectiv un mic bonus de 1600 de RON (desigur sporite corespunzător în cazul celor cu mai multe mandate) adăugabil la restul de salarii, pensii, ciubucuri, șperțuri, comisioane și contribuții deja existente.
Sincer să fiu nu aș avea lipsă de înțelegere pentru votul democratic al lupilor paznici la oi de a-și suplimenta rația de pastramă dacă un salariu și/sau o pensie decentă le-ar atenua pofta lupească de a se înfrupta pe săturate atât din lâna, antricoatele și urda ovinelor cu drept de vot, cât și pe cea de de a obține contracte de schimbare a bordurilor și pasarelelor din stână, de a moderniza mulgătoarele de berbec sau de a crea pe bani publici programe de reinserție profesională a ciobăneștilor sașii.
Dar dincolo de faptul că într-o unitate de intenții pe care numai patriotismul adevărat o putea genera Parlamentul și-a mărit veniturile, notabile cu adevărat sunt declarațiile și considerațiile ce au însoțit acest gest de măreție politică.
Astfel deputatul Marius Manolache, intervievat de ”Gândul” ne explică tuturor că, în ciuda aspectului meschin-pipernicit al multora dintre ei, parlamentarii sunt înalt funcționari, cu răspundere și preocupări care justifică cu prisosință acești bani în plus. Că nu pot fi în nici un caz comparați cu alte categorii profesionale, fie ei chirurgi, controlori de trafic aerian sau pompieri care își pot permite ocazional și sunt de altfel frecvent surprinși de ziariști la servici picotind, citind ziare sau fugărind pereții cu privirea, pentru că ei, parlamentarii, muncesc pe brânci și se implică, cu responsabilitate și concentrare, albind, sau în cazul suscitatului deputat, chelind prematur.
Acolo unde alți oameni politici mai obsedați de bun simț ar folosi exprimări voalate, domnul Marius Manolache, finul și unul din capporegime ai nașului Ponta ne explică cu rigla în față că ei, politicienii, o au mai lungă și mai groasă decât noi ceilalți, puliștii de muncitori, ingineri, medici și alte categorii de nehaliți.
În nota declarației, dar cu o tentă socialdemocrată de final, domnul Manolache s-a referit și la cei care au pensii nespeciale de sub 1000 de RON, cărora le-a dorit sănătate, sentiment probabil reciproc.
Și alți politicieni au contribuit la aspectul de fiesta a acestei zile frumoase a democrației românești cu declarații. De exemplu domnul Anghel Stanciu, PSD, cel care după șase mandate de realizări urmează a obține, printr-o singură apăsare pe butonul instalației de votare, 4600 de lei în plus, deplânge numai modestia acestei sume, o slabă compensare pentru naveta făcută, cu jeepanul, atâția ani. Și nu, nu a discutat cu cetățenii din circumscripție despre asta (după atâtea mandate obținute practic nu o mai face niciodată).
Un alt politician remarcabil, doamna Cristina Anghel, explică un fapt mai puțin sesizabil de către creierele primitive, respectiv faptul că votul domniei sale în favoarea proiectului legislativ este expresia, chiar dacă indirectă, a sloganului său electoral ”Dreptate până la capăt”. Că votul ei în favoarea pensioarei a fost pur și simplu o palmă dată odioasei guvernări Boc, care a retras atâtea alte pensii și drepturi bănești la oameni și că, în context, se poate privi, cu drag, în oglindă.
De fapt tonul tuturor acestor declarații, pe lângă un anume grad de satisfacție, demască și o anumită amărăciune. Căci toți acești oameni aparent sunt conștienți de faptul că, dacă ar vorbi cu puliștii de pe stradă despre pensiile și salariile de politician ar fi fugăriți cu furcile, glazurați cu miere și cu fulgi și plimbați prin orașe, în țepușe de unică folosință.
Dar, în ciuda faptului că percep această realitate, spre deosebire de noi, ei înțeleg și cauza reală – presa.
Conform proceselor cognitive un pic nebalansate din scăfârlia de parlamentar român motivul dezgustului din ce în ce mai generalizat al publicului față de tagma, moaca și discursul de politician nu ar proveni nici din salariile și nivelul de trai mici, nici din disfuncționalitățile din sănătate, școli sau lucrări publice, nici din dinamica prețurilor și nici din lipsa de speranță pentru progres și o viață civilizată ci exclusiv din cauza presei care, în loc să identifice, oricât de greu ar fi, ”realizărili” și micuțele măsline de capră produse de parlament se concentrează doar pe așa zisul ciocoism, pretinsa nesimțire și discreta tendință spre jaf și cleptomanie a oficialului român.
Norocul lor este că, după cum se vede, câinii latră și cireada de boi cu insignă de parlamentar merge mai departe.
Dacul
Ca de obicei în mâinile lui Gerula falxul înceta să mai fie o armă oarecare, mai ales în zilele în care acesta era mânios. Acolo unde un altu, mai tânăr sau mai neexperimentat ar fi obosit și ar fi început să greșească, falnicul bărbat continua să lovească cu fermitate și cu hotărâre, fără milă sau ezitare, ca un metronom cu laba grea. În astfel de zile falxul din mâna lui părea mai plin de magie chiar decât toiagul făcător de minuni a lui Derseu, kapnobataiul localității, cu care acesta, în zilele de teasc, binecuvânta și bătucea strugurii, cerând preaînaltului Zamolxe, an de an, să ferească producția anuală de demonii și de necuratul care, în lipsa atenției, oțeteau ce mai prețuită avuție a colectivității.
Abia spre seară, când vasul era aproape plin, omul începu să reducă ritmul, o dată cu terminarea mormanului de varză din fața lui. Din încăperea alăturată vocea pițigăiată a Darei se intercală, rece și enervantă ca ploaia de toamnă când trecea prin gaura cușmii găsite lângă castru:
- Ai terminat, sau te-a luat somnul?
- Acuma, acuma, ripostă dacul, a cărui mișcări reîncepură să ciopârțească ultima varză, cu o fervoarea și o intensitate care trăda faptul că, din nou, Gerula visa cu ochii deschiși la posibilitatea ca pe masa de lucru să fie de fapt capul cu gura mereu deschisă a femeii.
- Păi dacă ai terminat și nu ți s-au muiat genunchii ăia nevolnici dă și tu o raită pănă la piață să iei și un viezure mai grăsuț pentru diseară.
- Da fi-ta ce are, i-a intrat ia în cur și nu poate să se mai miște ?
- Las-o pe fată, ai uitat că Myhna se gătește? Că diseară vine Marcelus...
- Mai lasă-mă femeie în pace cu gătitul și cu Marcelus al vostru. V-am spus că nu o las cu ăla nici să mă tolocăniți tustrele o lună, deși supliciu mai mare nu cred că a lăsat Zamolxe pe pământ
- Da ce ai, necioplitule cu băiatul?
- Ce băiat, fă, ăla e băiat ? Că are părul mai moale și mai coafat decât era al tău în ziua nunții, mâinile mai moi și mai catifelate decât era curul lui Darheu în ziua în care l-ai născut și am auzit că se îmbăiază într-o săptămână mai des decât voi amândouă în anii fără ploaie.
- Recunosc că are niște obiceiuri dezgustătoare, dar ce să fac eu dacă fi-te-i îi place? În plus am înțeles că este mare mahăr prin zona cucerită, are exclusivitate la bătucirea autostradei de Sarmisegetuza și a zis că se apucă și la noi să ne facă viaduct.
- Via... ce ?
- Nu știu nici eu, mi-a explicat Myhna o dată... Ceva ca niște pârâiașe suspendate, să ai apă de băut și pentru baie.
- Căca-m-aș pe ele de pârâuri suspendate și de tâmpeniile din mintea voastră. Băi toanto, aici este Dacia liberă, aici nu facem baie decât dacă pierdem la oină și nu avem nevoie nici de viaducte, nici de drumuri, nici de tăntălăi imberbi și mirosind a pomadă de țiitoare scită ca să ne învețe cum să trăim, necum să ne ia în pulișoarele lor mici fetele și nevestele noastre...
- Auzi, Gerula, chiar crezi că ce ascuzi tu în ițari este cumva de fală și de pomenire? Află că, din ce mi-a zis Myhna, nu numai Marcelus, da toți italienii ăștia de fapt poartă sub veșmânt cogeamitea dihania de ți-e drag să o alinți, cât ar fi ea de tare și de noduroasă. Cică de asta și poartă togă săracii, să mai mascheze diformitatea.
- Ție nu ți-e rușine Gerula? se auzi din ungherul încăperii vocea bătrânei Myra, mama Darei. Ai uitat când ai venit cu pileusul ăla ponosit în mână și cu privirile spășite să o ceri pe Daria? Ce crezi că eu cu răposatul am chiuit de bucurie când te-am văzut că ai trecut de dulău? Hrebeu săracul a și omorât ciobănescul ăla pe care l-ai îmbrobodit să te lase să intri și, dacă nu era asta proastă să ne toace că ”Mamă, e urât, da și eu cât să mai aștept” și ”Las că o să se schimbe, o să vedeți voi” nu mai erai tu acuma însurat cu fată de tarabostes, rafinată, harnică și, părerea mea, extrem de răbdătoare.
Ochii lui Gerula se aburiră o clipă, în amintirea acelei zile triste din tinerețe și a tot ce a însemnat aceasta, de la incursiunile tot mai rare, cu băieții, în Moesia, la jaf, la nenumăratele ii, cămășoaie și pelerine de designer, opinci de firmă și fibule moderniste gravate de greci achiziționate, ca și la toată amărăciunea generală caracteristică dacului însurat în perioada anului dinainte de fierberea tulburelului.
- Bine, bine, ho cu hărmălaia, că mă duc în piață să aduc viezurele ăla, poate dă vreo cvadrigă peste mine să nu mă mai întorc să vă aud hăulind ca un dracos uitat în vântoasă. Din punctul meu de vedere n-are decât să-l ia pe Marcelus și dacă o avea pulică ăla vreun unchi mai tomnatec să te ia și pe tine Myra să știi că nu numai că nu mă opun, dar o să îi dau și scutul ăla de bronz pe care l-am jefuit de la costoboci astă primăvară.
...
Cu săbiile scoase, bărbile în vânt și cușmile așezate agresiv pe frunți cei cinci erau cu desăvârșire tăcuți, scrutând cu priviri barbarești și extrem de agresive la cei doi romani pricăjiți din fața lor, ale căror gladiuri, prin comparație cu falxurile dacice, păreau ca niște cozi de scorpion înfruntând trompele unor mamuți lânoși.
Scuturile celor cinci scânteiau în lumina soarelui pe asfințit, orbindu-i pe cei doi romani până la nivelul la care unul din ei, nemaisuportând, se întoarse la Glabius și îi spuse
- Mai durează mult? Că nu numai că ăștia put, dar mă și ustură ochii de la căcaturile alea din mâinile lor.
- Stai frate nemișcat, ce, ai oxiuri? răspunse artistul pe când continua să ciocănească în marmura albă de pe trepied
- Da pune-i pe ăștia în soare, dă-i în mentula mea că nu o să stau la bronzat până termini tu columna.
Profitând de agitație Gerula se desprinse și el din grup și, turnându-și un pahar de vin de pe masă, interveni în discuție pe un ton agresiv, arătând spre viezurele atârnat în colț
- Băi băieți, nu știu ce tot fornăiți voi acolo, dar pe mine mă așteaptă beleaua acasă cu mortăciunea asta la tocăniță așa că dacă vrei să terminăm episodul ăsta azi eu zic să mai reduceți la dat din fălci și să dați mai repede din mână, mai ales tu, sculptorul pulii...
- Și mai ales cred că ar trebui să mai bagi o balercă la înaintare că nu ne-ai spus când ne-am tocmit că trebuie să ne și uităm cu orele la urâții ăștia, mai observă și Berheu
- Nemaivorbind de o ciozvârtă, două de mânz, dacă vrei să stau cu șișul deasupra cușmii până îi dăltuiești tu pe năsoșii ăștia, interveni și Zarhan
Căscând de plictiseală Gladius își consultă o clipă clepsidra, apoi concluzionă
- Bine, bine, hai că este târziu oricum. Că oricum trebuie să plec - am treabă, o învăț pe una de la voi din sat cum se fac dacoromanii. Dar de băut în plus o să vă dau când oți învăța să stați și voi mai țepeni că iar mi-a ieșit scena mișcată
- Ce sunt ăia ”dacoromani”? întrebă curios Gerula
- O veche profeție etruscă, care nu face mare sens și cu care mamele noastre obișnuiau să ne sperie, de copii.
- Și ce zice ea?
- Conform legendei se pare că undeva în răsăritul îndepărtat, împuțit și necioplit, acolo unde până și acvila cărăie, fornăie și se întoarce croncănind speriată, acolo unde drumurile nu ajung niciodată să fie terminate, și unde orice italian de treabă este buzunărit, jefuit și în zilele proaste violat, se va naște, din unirea libidoului feminin, principala bogăție a acestor locuri, cu măciucile veșnic pregătite ale legionarilor cu sesterți de cheltuit, o seminție de oameni nervoși și agitați, capabili a veni peste mii de ani cu brigada să ocupe Roma străbunilor.
- Ce tâmpenie... Ce om normal la cap ar lăsa așa un meleag, așa un vin și așa o sămânță de bostan ca să plece hai hui în lume și nu oriunde ci taman în căcatul vostru de Romă, de parcă de impozite, terme, indicatoare sau viaducte are nevoie un dac liber...?
- Mă rog, nici eu nu cred cine știe ce în profeția asta, da acuma ce să le zic și eu la muierile voastre? că dacă le-aș spune că tata era pe jumate numid și bunica din partea mamei culegea lucernă prin Bulgaria sau că plozii pe care i-aș face cu ele ar fi la fel de dacoromani ca și ăia pe care i-am turnat Ingei pe Rin, nu aș mai vedea chilot de getodacă nici de-ar fi să las toată simbria pe noptieră
- Dreptu-i, observă cu înțelepciune și Gerula, opintindu-se să apuce viezurele și să o ia spre casă.
...
- Meli? Mi-ați dat să mănânc meli? urla Marcelus la cei patru daci care tocmai terminaseră de supt oasele delicioasei tocănițe
- Ce are fă ăsta? întrebă nedumerit Gerula, un bărbat căruia îi trebuiseră un număr de ani până să învețe să critice și să protesteze la felurile de mâncare ale Darei și care chiar și acum, la maturitate, se gândea de două ori până să îi spună acesteia că tocănița, ciorba sau friptura ar mai fi trebuit sărate
- Ce neam de oameni mănâncă meli? Că este un animal mic, drăguț, nu am auzit vreodată să îl pună careva la proțap și am bătut cu legiunea mea jumătate din lumea cunoscută
- Ce Meli, omule, interveni Myhna, ăsta e bursuc, felul nostru tradițional. Noi îi mâncăm și în supă, îi facem și la cuptor, vara tartar, și dacă prindem toamna destui punem și la garniță.
- Măcar varza ți-a plăcut? întrebă Myra care încerca încă de la începutul ospățului să vadă prin toga romanului dacă poveștile Myhnei privind capacitatea acestuia de a face timpul femeilor să treacă mai plăcut era adevărată, încercare care abia acum, de când omul se scărpina din ce în ce mai des, părea a fi posibil să fie dusă la îndeplinire.
- Da, varza este bună, seamănă foarte mult la gust cu brassica noastră, la care sunt de altfel alergic
- Vezi frate, dacă îi tot tragi cu săpunul și cu apa, cum dracu să nu ți se ia pielea de mâncărime, mai observă și Gerula urticaria invitatului. Uită-te la mine, continuă el, dezvelindu-și pieptul păros, zece ani fără baie și nu vezi o bubă, nu vezi o înțepătură. Ascultă-mă pe mine fiule, lasă-te cât ești tânăr și nu ți s-a subțiat și efeminat complet pielea.
Ieșiți în curte, sub salcâm, Gerula și Marcelus începură să vorbească despre subiectul arzător al zilei.
- Deci, domnule Dromeheus, poate ți-a zis Myhna că m-am îndrăgostit de ea.
- Nu am știut însă niciodată cum s-a întâmplat chestia asta.
- Păi știi că acum șase luni am fost trimiși de Împărat cu legiunea pe aici. Ordinele erau desigur să supunem pe toată lumea, să luăm sclavi pe bărbații cei mai norocoși, să-i impunem fiscal pe ăilalți și să violăm femeile.
- Da, țin minte... O lună am stat în pădure până v-ați potolit.
- Păi știu, că nu am găsit decât pe ăia doi surzi din vatra satului și pe moșneagul ăla din pădure, care nici măcar ăștia nu sunt cu impozitul la zi. Dar cumva femei erau gârlă, un pic dacă fluieram la marginea codrului și ieșeau vreo 10. După două săptămâni toată cohorta umbla crăcănată și ele nu se mai terminau să iasă, ba unele voiau să ne și păcălească și veneau și a doua oară.
- Nu cred că Myhna mea ....
- Când a ieșit Myhna din codru eram singur. Calul îl priponisem vis a vis în trifoi așa că, atunci cînd am văzut-o, nu mai aveam ce face. Acuma să știi că eu am fost totuși reprezentantul travestinului la faza pe coline a olimpiadei de anul trecut, dar fată atât de iute ca a dumitale nu am mai văzut.
- Da, este rapidă, acu doi ani jumate de zi au alergat-o trei costoboci fără s-o prindă
- Așa este, foarte rapidă, dar dacă nu mă împiedicam în gropile din drumul vostru aș fi ajuns totuși la castru. Așa nu am avut cum scăpa și, de-abia după al treilea viol, când s-a mai moleșit un pic, am putut și eu să îi cer îndurare și mâna.
- Romanticule
- Aș fi făcut orice când am văzut-o că se apropie cu morcovul ăla și îmi cere să mă aplec și să îmi dau jos chiloții.
- Adevărul este că în neamul lor, când li se pune pata, ori faci ca ele, ori le rogi să faci ca ele.
Cei doi tăcură în noapte și, gândindu-se la Dara, pentru o clipă lui Gerula i se făcu chiar un pic de milă de tânărul și arătosul roman.
- Bine fiule, ia-o dacă așa vrei tu. Ți-o dau chiar gratis, ca semn de prețuire pentru tine, ba mă gândesc să mi-o rup de acasă și pe maică-sa câteva luni, hai doi ani, măcar până înveți limba noastră mai bine. Nimic nu ajută mai mult decât o conversație fluentă, permanentă, la asta. Ba dacă stau să mă gândesc mai bine, ia-o și pe bunică-sa, că tare-i înțelaptă
- Dar cum o să te las, omule, fără toate femeile din viața ta?
- Ori ești invadator, ori nu mai ești. În plus nu-ți fă griji, când m-o răzbate dorul vin singur să le iau acasă.
- Dar, tată, o fi adevărată profeția aia etruscă, de frica căreia nu puteam dormi în copilărie?
- Aia cu dacoromanii?
- Da... aia....
- Nee
Abia spre seară, când vasul era aproape plin, omul începu să reducă ritmul, o dată cu terminarea mormanului de varză din fața lui. Din încăperea alăturată vocea pițigăiată a Darei se intercală, rece și enervantă ca ploaia de toamnă când trecea prin gaura cușmii găsite lângă castru:
- Ai terminat, sau te-a luat somnul?
- Acuma, acuma, ripostă dacul, a cărui mișcări reîncepură să ciopârțească ultima varză, cu o fervoarea și o intensitate care trăda faptul că, din nou, Gerula visa cu ochii deschiși la posibilitatea ca pe masa de lucru să fie de fapt capul cu gura mereu deschisă a femeii.
- Păi dacă ai terminat și nu ți s-au muiat genunchii ăia nevolnici dă și tu o raită pănă la piață să iei și un viezure mai grăsuț pentru diseară.
- Da fi-ta ce are, i-a intrat ia în cur și nu poate să se mai miște ?
- Las-o pe fată, ai uitat că Myhna se gătește? Că diseară vine Marcelus...
- Mai lasă-mă femeie în pace cu gătitul și cu Marcelus al vostru. V-am spus că nu o las cu ăla nici să mă tolocăniți tustrele o lună, deși supliciu mai mare nu cred că a lăsat Zamolxe pe pământ
- Da ce ai, necioplitule cu băiatul?
- Ce băiat, fă, ăla e băiat ? Că are părul mai moale și mai coafat decât era al tău în ziua nunții, mâinile mai moi și mai catifelate decât era curul lui Darheu în ziua în care l-ai născut și am auzit că se îmbăiază într-o săptămână mai des decât voi amândouă în anii fără ploaie.
- Recunosc că are niște obiceiuri dezgustătoare, dar ce să fac eu dacă fi-te-i îi place? În plus am înțeles că este mare mahăr prin zona cucerită, are exclusivitate la bătucirea autostradei de Sarmisegetuza și a zis că se apucă și la noi să ne facă viaduct.
- Via... ce ?
- Nu știu nici eu, mi-a explicat Myhna o dată... Ceva ca niște pârâiașe suspendate, să ai apă de băut și pentru baie.
- Căca-m-aș pe ele de pârâuri suspendate și de tâmpeniile din mintea voastră. Băi toanto, aici este Dacia liberă, aici nu facem baie decât dacă pierdem la oină și nu avem nevoie nici de viaducte, nici de drumuri, nici de tăntălăi imberbi și mirosind a pomadă de țiitoare scită ca să ne învețe cum să trăim, necum să ne ia în pulișoarele lor mici fetele și nevestele noastre...
- Auzi, Gerula, chiar crezi că ce ascuzi tu în ițari este cumva de fală și de pomenire? Află că, din ce mi-a zis Myhna, nu numai Marcelus, da toți italienii ăștia de fapt poartă sub veșmânt cogeamitea dihania de ți-e drag să o alinți, cât ar fi ea de tare și de noduroasă. Cică de asta și poartă togă săracii, să mai mascheze diformitatea.
- Ție nu ți-e rușine Gerula? se auzi din ungherul încăperii vocea bătrânei Myra, mama Darei. Ai uitat când ai venit cu pileusul ăla ponosit în mână și cu privirile spășite să o ceri pe Daria? Ce crezi că eu cu răposatul am chiuit de bucurie când te-am văzut că ai trecut de dulău? Hrebeu săracul a și omorât ciobănescul ăla pe care l-ai îmbrobodit să te lase să intri și, dacă nu era asta proastă să ne toace că ”Mamă, e urât, da și eu cât să mai aștept” și ”Las că o să se schimbe, o să vedeți voi” nu mai erai tu acuma însurat cu fată de tarabostes, rafinată, harnică și, părerea mea, extrem de răbdătoare.
Ochii lui Gerula se aburiră o clipă, în amintirea acelei zile triste din tinerețe și a tot ce a însemnat aceasta, de la incursiunile tot mai rare, cu băieții, în Moesia, la jaf, la nenumăratele ii, cămășoaie și pelerine de designer, opinci de firmă și fibule moderniste gravate de greci achiziționate, ca și la toată amărăciunea generală caracteristică dacului însurat în perioada anului dinainte de fierberea tulburelului.
- Bine, bine, ho cu hărmălaia, că mă duc în piață să aduc viezurele ăla, poate dă vreo cvadrigă peste mine să nu mă mai întorc să vă aud hăulind ca un dracos uitat în vântoasă. Din punctul meu de vedere n-are decât să-l ia pe Marcelus și dacă o avea pulică ăla vreun unchi mai tomnatec să te ia și pe tine Myra să știi că nu numai că nu mă opun, dar o să îi dau și scutul ăla de bronz pe care l-am jefuit de la costoboci astă primăvară.
...
Cu săbiile scoase, bărbile în vânt și cușmile așezate agresiv pe frunți cei cinci erau cu desăvârșire tăcuți, scrutând cu priviri barbarești și extrem de agresive la cei doi romani pricăjiți din fața lor, ale căror gladiuri, prin comparație cu falxurile dacice, păreau ca niște cozi de scorpion înfruntând trompele unor mamuți lânoși.
Scuturile celor cinci scânteiau în lumina soarelui pe asfințit, orbindu-i pe cei doi romani până la nivelul la care unul din ei, nemaisuportând, se întoarse la Glabius și îi spuse
- Mai durează mult? Că nu numai că ăștia put, dar mă și ustură ochii de la căcaturile alea din mâinile lor.
- Stai frate nemișcat, ce, ai oxiuri? răspunse artistul pe când continua să ciocănească în marmura albă de pe trepied
- Da pune-i pe ăștia în soare, dă-i în mentula mea că nu o să stau la bronzat până termini tu columna.
Profitând de agitație Gerula se desprinse și el din grup și, turnându-și un pahar de vin de pe masă, interveni în discuție pe un ton agresiv, arătând spre viezurele atârnat în colț
- Băi băieți, nu știu ce tot fornăiți voi acolo, dar pe mine mă așteaptă beleaua acasă cu mortăciunea asta la tocăniță așa că dacă vrei să terminăm episodul ăsta azi eu zic să mai reduceți la dat din fălci și să dați mai repede din mână, mai ales tu, sculptorul pulii...
- Și mai ales cred că ar trebui să mai bagi o balercă la înaintare că nu ne-ai spus când ne-am tocmit că trebuie să ne și uităm cu orele la urâții ăștia, mai observă și Berheu
- Nemaivorbind de o ciozvârtă, două de mânz, dacă vrei să stau cu șișul deasupra cușmii până îi dăltuiești tu pe năsoșii ăștia, interveni și Zarhan
Căscând de plictiseală Gladius își consultă o clipă clepsidra, apoi concluzionă
- Bine, bine, hai că este târziu oricum. Că oricum trebuie să plec - am treabă, o învăț pe una de la voi din sat cum se fac dacoromanii. Dar de băut în plus o să vă dau când oți învăța să stați și voi mai țepeni că iar mi-a ieșit scena mișcată
- Ce sunt ăia ”dacoromani”? întrebă curios Gerula
- O veche profeție etruscă, care nu face mare sens și cu care mamele noastre obișnuiau să ne sperie, de copii.
- Și ce zice ea?
- Conform legendei se pare că undeva în răsăritul îndepărtat, împuțit și necioplit, acolo unde până și acvila cărăie, fornăie și se întoarce croncănind speriată, acolo unde drumurile nu ajung niciodată să fie terminate, și unde orice italian de treabă este buzunărit, jefuit și în zilele proaste violat, se va naște, din unirea libidoului feminin, principala bogăție a acestor locuri, cu măciucile veșnic pregătite ale legionarilor cu sesterți de cheltuit, o seminție de oameni nervoși și agitați, capabili a veni peste mii de ani cu brigada să ocupe Roma străbunilor.
- Ce tâmpenie... Ce om normal la cap ar lăsa așa un meleag, așa un vin și așa o sămânță de bostan ca să plece hai hui în lume și nu oriunde ci taman în căcatul vostru de Romă, de parcă de impozite, terme, indicatoare sau viaducte are nevoie un dac liber...?
- Mă rog, nici eu nu cred cine știe ce în profeția asta, da acuma ce să le zic și eu la muierile voastre? că dacă le-aș spune că tata era pe jumate numid și bunica din partea mamei culegea lucernă prin Bulgaria sau că plozii pe care i-aș face cu ele ar fi la fel de dacoromani ca și ăia pe care i-am turnat Ingei pe Rin, nu aș mai vedea chilot de getodacă nici de-ar fi să las toată simbria pe noptieră
- Dreptu-i, observă cu înțelepciune și Gerula, opintindu-se să apuce viezurele și să o ia spre casă.
...
- Meli? Mi-ați dat să mănânc meli? urla Marcelus la cei patru daci care tocmai terminaseră de supt oasele delicioasei tocănițe
- Ce are fă ăsta? întrebă nedumerit Gerula, un bărbat căruia îi trebuiseră un număr de ani până să învețe să critice și să protesteze la felurile de mâncare ale Darei și care chiar și acum, la maturitate, se gândea de două ori până să îi spună acesteia că tocănița, ciorba sau friptura ar mai fi trebuit sărate
- Ce neam de oameni mănâncă meli? Că este un animal mic, drăguț, nu am auzit vreodată să îl pună careva la proțap și am bătut cu legiunea mea jumătate din lumea cunoscută
- Ce Meli, omule, interveni Myhna, ăsta e bursuc, felul nostru tradițional. Noi îi mâncăm și în supă, îi facem și la cuptor, vara tartar, și dacă prindem toamna destui punem și la garniță.
- Măcar varza ți-a plăcut? întrebă Myra care încerca încă de la începutul ospățului să vadă prin toga romanului dacă poveștile Myhnei privind capacitatea acestuia de a face timpul femeilor să treacă mai plăcut era adevărată, încercare care abia acum, de când omul se scărpina din ce în ce mai des, părea a fi posibil să fie dusă la îndeplinire.
- Da, varza este bună, seamănă foarte mult la gust cu brassica noastră, la care sunt de altfel alergic
- Vezi frate, dacă îi tot tragi cu săpunul și cu apa, cum dracu să nu ți se ia pielea de mâncărime, mai observă și Gerula urticaria invitatului. Uită-te la mine, continuă el, dezvelindu-și pieptul păros, zece ani fără baie și nu vezi o bubă, nu vezi o înțepătură. Ascultă-mă pe mine fiule, lasă-te cât ești tânăr și nu ți s-a subțiat și efeminat complet pielea.
Ieșiți în curte, sub salcâm, Gerula și Marcelus începură să vorbească despre subiectul arzător al zilei.
- Deci, domnule Dromeheus, poate ți-a zis Myhna că m-am îndrăgostit de ea.
- Nu am știut însă niciodată cum s-a întâmplat chestia asta.
- Păi știi că acum șase luni am fost trimiși de Împărat cu legiunea pe aici. Ordinele erau desigur să supunem pe toată lumea, să luăm sclavi pe bărbații cei mai norocoși, să-i impunem fiscal pe ăilalți și să violăm femeile.
- Da, țin minte... O lună am stat în pădure până v-ați potolit.
- Păi știu, că nu am găsit decât pe ăia doi surzi din vatra satului și pe moșneagul ăla din pădure, care nici măcar ăștia nu sunt cu impozitul la zi. Dar cumva femei erau gârlă, un pic dacă fluieram la marginea codrului și ieșeau vreo 10. După două săptămâni toată cohorta umbla crăcănată și ele nu se mai terminau să iasă, ba unele voiau să ne și păcălească și veneau și a doua oară.
- Nu cred că Myhna mea ....
- Când a ieșit Myhna din codru eram singur. Calul îl priponisem vis a vis în trifoi așa că, atunci cînd am văzut-o, nu mai aveam ce face. Acuma să știi că eu am fost totuși reprezentantul travestinului la faza pe coline a olimpiadei de anul trecut, dar fată atât de iute ca a dumitale nu am mai văzut.
- Da, este rapidă, acu doi ani jumate de zi au alergat-o trei costoboci fără s-o prindă
- Așa este, foarte rapidă, dar dacă nu mă împiedicam în gropile din drumul vostru aș fi ajuns totuși la castru. Așa nu am avut cum scăpa și, de-abia după al treilea viol, când s-a mai moleșit un pic, am putut și eu să îi cer îndurare și mâna.
- Romanticule
- Aș fi făcut orice când am văzut-o că se apropie cu morcovul ăla și îmi cere să mă aplec și să îmi dau jos chiloții.
- Adevărul este că în neamul lor, când li se pune pata, ori faci ca ele, ori le rogi să faci ca ele.
Cei doi tăcură în noapte și, gândindu-se la Dara, pentru o clipă lui Gerula i se făcu chiar un pic de milă de tânărul și arătosul roman.
- Bine fiule, ia-o dacă așa vrei tu. Ți-o dau chiar gratis, ca semn de prețuire pentru tine, ba mă gândesc să mi-o rup de acasă și pe maică-sa câteva luni, hai doi ani, măcar până înveți limba noastră mai bine. Nimic nu ajută mai mult decât o conversație fluentă, permanentă, la asta. Ba dacă stau să mă gândesc mai bine, ia-o și pe bunică-sa, că tare-i înțelaptă
- Dar cum o să te las, omule, fără toate femeile din viața ta?
- Ori ești invadator, ori nu mai ești. În plus nu-ți fă griji, când m-o răzbate dorul vin singur să le iau acasă.
- Dar, tată, o fi adevărată profeția aia etruscă, de frica căreia nu puteam dormi în copilărie?
- Aia cu dacoromanii?
- Da... aia....
- Nee
În mijlocul poporului
Văd la Digi că în seara aceasta protestatarii care nu ştiu exact ce să ceară s-au întâlnit cu șeful de stat căruia nu i-a venit încă în cap ce să ofere, într-o şedință de comunicare caldă, ca de la daci la preşedinte.
Într-o societate in care nimeni nu ştie exact ce ar fi de făcut, domnul Iohanis este cel mai bine plătit pentru asta.
Spre deosebire de dânsul, predecesorul domniei sale ştia întotdeauna ce este de făcut. Din nefericire.
Evenimentul a durat 30 de minute, timp în care în mod obişnuit preşedintele şi-ar găsi țestoasa în curte, ar recita "O! Tanenbaum" de 2 ori la rând sau ar da de pământ cu vreun corupt mai moale.
Lăsând însă răutatea de o parte, ce ar putea bietul om să facă? Doar nu de asta l-am ales.
Şi în plus nu îl lasă nici constituția, deşi, fie vorba între noi, omul e voinic.
Într-o societate in care nimeni nu ştie exact ce ar fi de făcut, domnul Iohanis este cel mai bine plătit pentru asta.
Spre deosebire de dânsul, predecesorul domniei sale ştia întotdeauna ce este de făcut. Din nefericire.
Evenimentul a durat 30 de minute, timp în care în mod obişnuit preşedintele şi-ar găsi țestoasa în curte, ar recita "O! Tanenbaum" de 2 ori la rând sau ar da de pământ cu vreun corupt mai moale.
Lăsând însă răutatea de o parte, ce ar putea bietul om să facă? Doar nu de asta l-am ales.
Şi în plus nu îl lasă nici constituția, deşi, fie vorba între noi, omul e voinic.