Ce enervează Cucu

Când luăm un grup de musulmani antipatici (fie ei terorişti, adepți ai legii Sharia, misogini sau mai ştiu eu cum) şi îi considerăm reprezentativi pentru islam ne expunem ca şi alții la rândul lor să aleagă fel de fel de creştini, de la ortodoxii noştri violatori din Văleni de Vaslui, mormonii din Utah sau catolicii aruncători de bombe ai IRA şi să îi prezinte ca fiind reprezentativi pentru creştinism.
Mie personal apartenența la o credință sau alta (cu excepția singurei adevărate, cea față de Sfântul Polonic al cărui pontif am onoarea să fiu) mi se pare o cretinătate din motivul destul de evident pentru mine că Dumnezeu, fie cel cu turban, cel cu cuie în mâini sau cel coborât din Nirvana nu există deloc, fiind doar o soluție găsitâ de oameni şi de omenire în scopul de a accepta noțiunea de moarte.
Dacă ar exista Dumnezeu, necum în varianta implicată în viața noastră a oamenilor, lui Băsescu îi cădea o grindă în cap din primul an de mandat, Iliescu era fugărit de Sarsailă în direct la TVR imediat după mineriadă şi Jehova al evreilor i-ar fi înfipt două trăsnete în cur lui Hitler din prima zi în care i-a spus lui Himmler “frate, gazul ăsta, ştii la ce-ar merge?”.
Dacă exista Mahomed şi era atât de pizdos cu ghiaurii pe cât cred habotnicii musulmani că este, acum ar fi patrulat portavioanele palestiniene pe Potomac şi jihadiştii din Philadelphia ar fi aruncat în aer moscheile locale şi nu viceversa.
Deci Dumnezeu nu există în nici o variantă şi este numai un pretext de a elibera cu impunitate morală bestia din om, lipsa de empatie, aroganța şi certitudinea autoinsuflată şi ridicolă a fiecăruia din noi că suntem mai buni decât semenii noştri.
Pentru că, dacă am avea bunul simț să ascultăm, sâ gândim, să judecăm, să ne punem în pielea altora şi să acceptăm că suntem diferiți cu toții dar dominați de aceleaşi elemente morale de bine şi de rău, de cuviințâ şi de iubire am putea, se încrețeşte pielea pe mine de oroare, să colaborăm şi nu să ne concurăm. Să ne acceptam unii pe alții, nu să ne suspectăm. Sa ne completâm, nu să ne excludem.
Dar nu, pare că moda zilei este să tot pisăm şabloane dubioase, propagate de persoane şi organizații care sărăcesc dacă este pace şi să migrăm spre propria noastră Sharia şi propriul nostru talibanism ale intoleranței şi paranoiei de a vedea sălbatecî, intruşi şi violatori unde de fapt sunt numai semeni în suferință.
Ceea ce enerveaza pe Cucu.

Povestea lui Ogris

După câteva minute canonizante de luptat cu ea, Ogris se declară învins de mâncărimea insuportabilă şi deschise ochii, hotărât să prindă muscoiul care, mai conştiincios decât un caporal din regimentul de gardă, defila nestingherit pe faţa lui. Era supărător să constate că, în lunile fără baie, atât de mult muşte îi cartografiau în fiecare dimineaţă mutra, fapt cu atât mai supărător în dimineţile de mahmureală.
În lumina enervantă a începutului de primăvară, atât cât putea ea intra în peşteră, auzi un zgomot nou, neobişnuit şi sacadat, acoperind ciripitul păsărelelor prinse în laţ peste noapte.
Întoarse privirea şi constată că zgomotul, asemănător cu bodogăneala buciumului unui cioban cu insomnie, deşi ceva mai enervant, provenea din eforturile, aparent la limita surmontabilităţii, de a respira ale tinerei blondine adormite lângă el. De fapt termenul de blondină părea în lumina dimineţii destul de exagerat, având în vedere că ţinuta domnişoarei demasca faptul că, dacă nu se cănise cumva pubian, era la fel de blondă pe cât erau genele ei, căzute pe cearşaf, de lungi.
Se uită derutat la dârele de rimel săpându-şi albie prin stratul de fond de ten, ca nişte gheţari surprinşi de începutul verii, spre gura căscată şi încercă să îşi amintească cine era, dar mai ales cum ajunsese creatura în patul lui.
Din câte putea să-şi amintească cu o seară înainte scosese bidiviul din revizie.
Era un armăsar de import, cu două locuri, tracţiune predominat pe labele din faţă, navigaţie pe bază de pinteni, suspensii progresive în caz de galop şi nechezat bitonal, capabil să ţintuiască trecătorii pe trotuare de la o poştă. Plătise o avere pe potcoavele noi, cromate, ţesălase cu grijă coama şi coada şi răzuise steaua perlată din frunte, aşa că era în dreptul lui să coboare în sat fălos la o bere.
Găsise barul gol, numai cu hangiul tremurand, pregătit să îl servească, fără a-i cere, ca de obicei, nici un ban.
Una din particularităţile traiului în proximitatea satului Leşinaţi era tocmai această linişte şi pustietate pe care o întâlnea de fiecare dată când cobora la cumpărături, la bere sau doar să-şi ia ziare, fapt cu atât mai remarcabil cu cât, judecând după halbele jumate pline, cărucioarele abandonate în supermarket sau tropăielile din jur, satul părea de fapt locuit .
Era la a 5-a bere când, îşi aminti, intrase ea, însoţită de două prietene şi câţiva tineri, cu apucături şi aere de prinţi. Grupul era zgomotos şi, în ciuda semnelor disperate ale barmanului, extrem de hotărât să afle a cui era calul parcat în faţa clădirii.
– Cine pula mea şi-a bătut joc în halul acesta de mârţoaga aia? începu primul, a cărui nume era Harap, zis Albinosul
– E catâr sau doar pe sfert măgar? întrebă un al doilea, ceva mai beat decât primul, cunoscut de către prieteni ca Futfrumos.
– Aveţi fabrică de clei în localitate ? completă un al treilea, căruia i se zicea Şarmantul
Fetele chicotiră în faţa acestei dezlănţuiri de vorbe de duh şi îşi rotiră ochii prin sală.
Ogris era de felul lui o persoană calmă şi meditativă, deşi cuvintele îl atinseseră acolo unde îl durea mai tare. Rămase totuşi în colţul lui, încercând să numere din 7 în 7 în speranţa că se va calma.
– Nu e nimeni aici, spuse blonda, căreia ceilalţi îi ziceau Cosânzeana, sau abreviat Cusâni
– Aşa pare, observă şi roşcata, ce răspunde la apelul de Scufiliţa
Numai bruneta, o persoană exotică numită Jasmin, ocupată cu ştersul ochelarilor de soare pe care îi purtase toată noapte, nu comenta nimic.
– Zi hangiule, îl cunoşti pe bălălăul ăla care a perlat fruntea grifonului de afară? reluă Albinosul conversaţia… că tare am vrea să vedem şi noi cum arată un creştet cu muchii
– Şi scoate te rog aerul din halbele alea, că domnişoarele prinţese au zis că le e sete completă Şarmantul, uitându-se cu speranţă la Scufuliţa, proiectul lui din noaptea asta, dar care se dovedise mai rezistentă la băutură decât părea de atrăgătoare.
– Sau poate doriţi ceva mai tare, completă cu subînţeles Futfrumos…
Tinerele chicotiră şi, cu ochii sclipitori, Jasmin observă
– Mare să fie, ne-om descurca de tărie
Hangiul era în mod obişnuit o persoană dislexică, dar vederea celor 6 tineri de la castel alegând să vină în chiar seara aia la băut, ba mai mult să ia la mişto calul lui Ogris, îl transformase într-un amestec de Parkinson şi Alzheimer capabil a băigui doar :
– Căp …. Căp …. Că …. Că … U… Unu…
– O să îi zic tatei să implementeze o dată programul ăla de iodare a sării, observă Cusâni, după ce urmărise un minut discursul sacadat al hangiului. Hai fetelor, care merge la budă cu mine, să ne rujăm?
Rămaşi singuri în încăpere cei trei îl înconjurară pe hangiu:
– Zi măi Aristotel, serios, a cui e calul ăla… sau ce o fi el…
– Şi toarnă dracu şi un degeţel de gin în berea ălora, că până îmbătăm cămilele astea mai bine ne ducem să o luăm la labă, completă cu fineţe Futfrumos
Ogris, care ajunsese cu număratul la 2394, se săturase de frezele geluite, barbişoanele ţepoase, pălărioarele şi tatuajele de hipster ale prinţilor aşa că se ridicase din hruba în care stătuse şi se apropia de grup exhibând un limbaj al trupului vehement şi nervos.
Era încă destul de departe de aceştia când, avizaţi de umbră, aceştia îi simţiră prezenţa.
În mod obişnuit oamenii se speriau de Ogris.
Ceva din aspectul lui, poate statura de peste 2 metri, poate forma şi numărul urechilor, aspectul îngheţat al privirii din cei doi ochi uşor asimetrici sau dinţii reliefându-se discret deasupra buzelor, aşa că în mod uzual provoca atâta dor de ducă oamenilor încât în rarele momente în care simţea nevoia să se întreţină cu cineva, era musai ca acesta să fie legat în prealabil.
Fu uimit să constate însă că cei trei prinţi nu erau, aparent, prin nimic intimidaţi.
– Frate, eşti urât cu spume, spuse uluit Harap
– Te-ai născut cu siguranţă lângă reactor, completă Futfrumos
– Lasă-mă să ghicesc… ai avut un accident când erai mic, ţi-a căzut o moară pe faţă, te-a luat salvarea şi a mai fost un accident după aia, nu ? zise şi Şarmantul
– Iar de gardă era un rezident beat, completă Harap
– Băi, voi sunteţi nebu… încercă Ogris să raţioneze cu hipsterii, dar nu apucă să zică mai mult în faţa avalanşelor de cuvinte care îl înconjurară.
– Şi zi, arătare, ce ai avut cu calul?
– Fără potcoave cromate nu poţi să tragi plugul?
– Lasă-mă să ghicesc, lucrezi la circ şi calul ăla e recuzita ta …
– Nu mai bine dădeai banii pe o pungă reciclabilă să ţi-o pui pe faţă?
– Nici salam de Sibiu nu mai faci din bietul animal
Ogris era mai nervos decât un leu aflat în calea jetului micţiunii unui babuin. Tâmplele îi zvâcneau ca fundul după o găleată de ardei iuţi mâncaţi pe nemestecate şi faţa i se înroşise ca o langustă în bouillabaisse.
Vorbe de duh, replici şi cimilituri i se învârteau nebuneşte prin cap, în timp ce mâna căuta febril pumnalul necesar pentru a caligrafia toate acestea pe curul impertinenţilor.
– Ce te-ai blocat aşa, ca baba la pula sculată? întrebă Şarmantul
– Tre să foloseşti şi limba, nu doar din barbă, completă Futfrumos
– Clipeşte dacă înţelegi, mai observă şi Harap.
Atâţia ani de urât hipsterii, cocalarii şi băieţii din capitală îi ajunseseră însă lui Ogris.
– Vă fac pălăriuţele guler, nu că aţi mai avea nevoie de ele când termin cu voi, fire-aţi ai dracu de avortoni… Vă trimit acasă în pungi de unică folosinţă … O să vă fut gagicile şi cu ce rămâne vă dezmierd şi pe voi …
– Băi, ţărane, îl întrerupse Harap, eu sunt centură neagră de aikido, am masterat în arte şaoline şi bat cu capul… am terminat un zmeu doar din căutătură, malacule
– Băi platfus, continuă Şarmantul, tu nu vezi că cizmele mele sunt din piele de balaur? Ba –la –ur oligofrene, din ăla care aruncă cu foc, nu cu halenă dezgustătoare, ca tine.
– Băi eu te bat pe tine doar cu pula, că nu degeaba îmi zice Futfrumos… Şi nu am nevoie de armăsari tunăriţi să îmi ascunde problemele dimensionale ca toţi complexaţii cu dinţii strâmbi, ca tine
În acest interval fetele stăteau de taclale la toaletă.
– E OK Harap, nu zic nu… are maniere, bea doar seara, îmi aduce mereu ceva drăguţ, bărfi Jasmin
– Hai, lasă-mă dragă, observă Scufuliţa, nu ai văzut ce mică o are … mă rog poate ţie îţi place
– E mititică, dar subţire completă Cosânzeana ironic, ce să faci cu chestii butucănoase şi noduroase ca a lui Futfrumos
– Lasă-l măi şi pe ăla în pace, o avea-o el mare, nu zic nu, dar e adesea inertă ca o balenă cu burta plină… şi nici nu împroaşcă
– Ce să zic, preferi pe Şarmantul, cu toate rădăcinoasele pe care vrea să ţi le înfingă în cur …
Larma de jos potoli bărfa şi fetele se grăbiră jos, mai puţin Cusâni careia i se desprinsese o geană.
Jos altercaţia se terminase.
Harap era dezbrăcat, cu o centură neagră pe care scria „sensei” legată de brâu în timp ce căpcăunul termina să îi înfingă pălărioara în cur. Şarmantul arăta ciudat cu o cizmă din piele de balaur trasă peste frunte, în timp ce cealaltă îi ieşea pe gură, dar oricum mai bine decât Futfrumos care părea, judecând după poziţia aplecată în faţă şi pantalonii traşi în vine că se află într-un moment postcoital.
Ogris se calmase şi reluase numărătoarea din 7 în 7 astfel că, atunci când au apărut fetele, a fost capabil de o conversaţie decentă.
Totuşi ele au luat destul de personal unele aspecte mai plastice ale exprimării de căpcăun şi, ţipând că sunt fete mari, au părăsit localul grăbite.
Când a coborât Cosânzeana, îşi aminti Ogris, fusese haios. Nedumerită de plecarea celorlalte, dar mai ales de aspectul uşor tăcut al prinţilor, aceasta s-a uitat temătoare spre căpcăun, prilejuindu-i acestuia una din replicile lui favorite de agăţat:
– Singurică, singurică ?

Acum, că filmul evenimentelor din seara precedentă se developa cu încetineala cu care întoarce trenul, căpcăunul realiză cu groază că se află în mare pericol.
Pericolul sforăia despuiat şi aparent fericit alături şi primul lui gând fu să se întrebe de ce, după prima aventură, avută chiar în bar cu tânăra, sau măcar după a doua, tot în bar, o mai adusese şi acasă.
Din câte îşi putea aduce aminte plecase singur, dar ce e drept, după o vreme, ea îl ajunsese din urmă şi, apreciind că îi place aerul rustic, năvălise după el în peşteră, unde mai avuseseră 3 aventuri până ce, în fine, bâguind „ce o să crezi despre mine” Cosânzeana adormise.
Fusese o noapte lungă, întrucâtva obositoare, de care îşi aducea aminte treptat pe măsură ce se uita la cătuşele prinse de mână şi eşarfa legată de gât.
Sătul să îi numere sforăiturile ce se înteţeau din ce în ce mai mult, în ciuda pernelor aşezate cu tandreţe pe faţă, căpcăunul se dădu jos din pat şi, muşcând dintr-un porumbel deschise televizorul.
La Realitatea era teleshopping, dar pe ParabolicaTV breaking news erau în desfăşurare.
Titlul repetat obsesiv anunţa locuitorii din Leşinaţi dar şi ţara întreagă despre incalificabilul gest de terorism prin care căpcăunul Ogris atacase în seara dinainte, fără motiv şi fără avertisment, un grup princiar aflat în deplasare spre mânăstire.
Urmau interviurile cu supravieţuitorii ororii, cu Harap trecându-şi nervos mâinile prin părul albinos şi explicând repetat că a fost doborât din spate, înainte de a putea să ia poziţia corectă, şaolină, de luptă şi pe Futfrumos declarând că are motive clare de a se teme de soarta virginităţii prinţesei răpite.
O relatare de la spital a clarificat faptul că procedura de extragere a pălăriuţelor de hipster din locul unde fuseseră îndesate de terorist reuşise, fără lezări importante ale acestora.
Fetele, intervievate, au început să deplângă starea în care a ajuns societatea, în care nişte tinere evlavioase nu mai se pot duce la moaşte fără a fi atacate, agresate şi, în cazul Cosânzenei, violate, sper ele, de căpcăuni.
În fine în ultima luare de poziţie notabilă preşedintele, Verde Împărat, a anunţat că, din nou, se vede silit să scoată căpcăunul în afara legii şi că este extrem de optimist că o rezoluţie internaţională în acest sens va fi, în scurt timp, făcută public.
S-a anunţat de asemenea că orice cavaler suficient de norocos, capabil, viteaz, motivat şi interesat să întreprindă acţiunile de salvare ce se impun, va fi răsplătit cu scutire de impozit şi accize pentru 6 luni, mai ales dacă ia de nevastă prinţesa.
Talkshowurile se axau mai mult pe dezbaterea acerbă a câtorva elemente pe care versiunile oficiale ale evenimentelor nu le elucidaseră în întregime – de la lipsa proximităţii vreunei mânăstiri în raza hanului în care avuseseră loc evenimentele, la dificultăţile de aşezare evidente ale lui Futfrumos, de după incident, la posibilitatea unui scandal de plagiatură în ceea ce priveşte diploma de ucigaş de balauri a Şarmantului, sau articole înfierând valoarea şcolilor de pregătire militară şaolină, subiecte interesante dar concediate de reprezentanţii oficiali ca fiind simple teorii ale conspiraţiei.
Comentatorii serioşi, de la Cristel Tutu Popici la Frunzuliţă Ciuvulici, au accentuat semnificaţia acestor atacuri de o barbarie incalificabilă în contextul mai larg al luptei contra terorismului, în contextul constrângerilor bugetare care, iată, fac prinţul zilelor noastre ciudat de vulnerabil în faţa căpcăunilor în erecţie, a balaurilor artizanali sau a zmeilor de provenienţă orientală.
Ogris zapa telecomanda când a sunat telefonul.
La capătul celălalt al convorbirii era Benedict, un balaur tânăr cu gurile spurcate, locuind de partea cealaltă a muntelui.
– Hola, Ogre, ce mai atârnă pe acolo?
– Tot felul, Beni, la tine ce e nou?
– Lasă, lasă, că am văzut la televizor. Eşti vedetă, pulică, vezi să nu te găsesc şi în Cancan zilele astea
– Sunt pe dracu, m-am îmbătat ca porcu şi acuma am rămas şi cu beleaua pe cap…
– Da, ziceau ăştia de o prinţesă, dar nu eram atent, că se stinsese grătarul … Care dracu e aia?
– Cosânzeana, plodul preşedintelui.
– Cusâni?
– Cu de toate, că m-a rupt toată noaptea
– Vezi frăţioare ce faci, că aia e mare panaramă… A fost şi la mine acum vreo doi ani, când a plecat scuipam mai mult foc pe sulă decât pe guri
– Asta e, ce să fac, ţi-am zis că eram beat. Dar nu ştiu cum să o fac să ia viteză, că a adormit pe patul meu şi sforăie de o oră de mi-au plecat liliecii în dricul zilei din peşteră
– Păi nu cred că o să ai probleme cu asta, văd că zic ăştia că o să trimită un comando de experţi în căpcăuni să o scoată de acolo
– Un ce?
– Da, nişte ucrainieni care zic că le trebuie piele de căpcăun. Îi conduce unul Ivan Turbo, campion olimpic de canotaj şi recuperator prin Minsk. Cică s-a înţeles cu preşedintele şi a plecat deja spre peştera ta
– Păi tocmai mi s-a ponosit ursul ăla împăiat, am loc de dânsul, să vină.
– Cine să vină, puişor, se auzi brusc lângă el vocea Cosânzenei.
Ogris închise telefonul fără un cuvânt şi se întoarse spre femeie
– Bună Cosânzeana. Nimic important, nişte prieteni din Rusia. Sper că nu te-am trezit eu .
– Nu ursuleţule, deşi ai pasul cam apăsat. Auzi nu dai şi tu o fugă după nişte nimicuri, că am uitat să îmi iau aseară?
Jumătate de oră mai târziu, la farmacie, Ogris era deja nervos
– De unde dracu să ştiu ce tip de demachiant… Da-ţi-mi unul mai la îndemână.
– Domnule, vă bateţi joc de mine? Vă repet întrebarea, doamna are ten uscat sau ten gras? Ce gamă foloseşte seara la culcare?
– Daţi-mi-le pe toate, lua-o-ar gaia de farmacie. A şi să nu uit de cotonete…
– Din alea de bumbac sau … deschise gura femeia, dar nu mai apucă să termine.
Se însera când căpcăunul termină lista.
Cumpărăturile erau rânduite frumos pe crupa calului şi, un pic obosit, ba chiar după interpretarea proprie, uşor albit şi în curs de chelire, Ogris se îndrepta, cât mai agale putea, către casă. Ca niciodată însă toate stopurile păreau puse pe verde astfel că, un pic mai devreme decât ar fi vrut ajunse la gura peşterii, numai şi numai ca să constate la intrarea în ea un grup de mustăcioşi poştind o sticlă de vodka.
– Bau, măi cretinilor, de ce aţi parcat pe locul meu?
– Şi tu cine oi fi fiind?
– Unul din taţii tăi vitregi, Ogris.
– Păi spurcăciune eu sunt Ivan. Cel mai mare coşmar al tău. Recuperator oficial şi expert în autopsiile de căpcăun.
– Te aşteptam dar speram că eşti ceva mai mare?
– Mai mare de atât?
– Da, mă rog, nu-ţi bate capul, te pun în altă parte. Şi cu ce treabă pe aici, în afară desigur de dorinţa de a-ţi cunoaşte în fine străbunicii?
– Uite îţi dau un ultim avertisment. Eliberează fata, că e prinţesă de neam, curată şi neprihănită şi nu este menită să fie în puterea unui căpcăun bocciu, agramat şi bădăran ca tine.
Înecându-se de râs Ogris dădu să răspundă când, din interiorul peşteri se auzi vocea prinţesei:
– Unde ai stat până acum, tolomacule? Nimic nu poţi să faci, ai plecat de 3 ore să iei câteva nimicuri şi nu te-am mai văzut la ochi, mama ta de beţiv. În plus văd că nu ai nici colţ de pâine prin casă, hârtia igienică nu este parfumată şi nu am suc. Aşa că te rog foarte mult să faci bine şi să o iei din loc, că nu am de gând să stau o clipă în plus într-o casă în care nu sunt respectată. Nemaivorbind că dacă tot treci …
Restul frazelor Cosânzenei nu au mai fost atât de distincte.
Într-o fracţiune de secundă de camaraderie masculină căpcăunul a trimis lui Ivan o privire rugătoare pe care acesta a înţeles-o, a încuviinţat din scurt din cap şi a luat-o pe Cosânzeana cu el.

Îndreptarea nedreptăţii

Aflu cu bucurie despre o nedreptate uriaşă ce urmează a fi îndreptată de către dirijuitorii noştri dragi.
Astfel Preafericitul Daniel, încadrat anii aceştia pe funcţia de patriarh al României va scăpa în fine de salariul mizer, de numai patru cifre, noul proiect al legii bugetarilor hotărând să mai adauge o cifră la suma lunară de ridicat de înţelept de la casierie.
Întrucât suntem un popor mistic, nici ceilalţi mari conducători de culte din ţară nu au scăpat de această ispită, cu excepţia marelui druid de Videle care, dintr-o regretabilă omisiune, a fost sărit de la majorare.
Mai mult, constatându-se că oricum în ultima vreme cheltuielile cu patrafirele, cu transportul şi păzirea moaştelor, costul cerii de lumânare şi a peaghiazmei livrată de Apanova s-au mărit nepermis, câteva zeci de mii de preoţi au devenit slujbaşi şi lefegii la stat, deşi, spre deosebire de medici, nu şi funcţionari.
Nu îmi este clar dacă aceste sume se vor primi numerar sau dacă sfinţiile lor vor primii ochiul dracului pe card, ca noi ceilalţi.
Nu cred totuşi că va fi o problemă de natură a deranja utreniile, neexistând vreun motiv pentru care chiliile, mânăstirile sau altarele să fie private de ATMuri, cititoare de card şi birouri bancare mobile (binecuvântate, desigur, în prealabil).
Nu este clar ce vor face toţi aceşti oameni pentru sumele în plus, pariul meu fiind că probabil vor boteza mai vârtos şi poate, la căsătorii, vor arăta contribuabiliilor compasiunea meritată.
Cât despre înmormântări o să fie spor, acum că s-a hotărât că cei 25 % în plus a medicilor arată mai degrabă ca 10%, desigur dacă mai rămân bani la buget.

Vaslui Story

În așteptarea profesioniștilor din Siria, să ne concentrăm pe propriile noastre povești de viol, de aproape viol, de nu se știe dacă a fost sau nu viol sau, știu eu, poate de fapt de dragoste.
Pentru că în lumea județului Vaslui toate acestea se contopesc.
Astfel în localitatea Pogonești o tânără de 15 ani a fost adusă de părinți la poliție, reclamându-se un viol în grup. Un viol moldovenesc, adevărat, cu japcă, ars cu țigara, rupt de haine, palme și flăcăi așteptând, cu petul în mână, rândul.
Faptele nu sunt extrem de clare deoarece, pe de o parte, oamenii acelor locuri vorbesc uneori un dialect greu inteligibil atunci când se depășește ritmul de două cuvinte pe secundă, pe de altă parte relatările nu sunt mai consecvente decât o dare de seamă socialdemocrată asupra unui buget proaspăt golit.
Pare că fata a avut în ultima perioadă două tipuri de activități sexuale.
Pe de o parte unele consimțite cu domnul Dan Crăciun de 24 de ani, numit de către intimi Dârlău, pe de altă parte altele a căror consimțământ a necesitat totuși câteva perechi de palme, tras de păr, o arsură de țigară și o sfâșiere a hainelor cu domnul Vasile Omida, de 21 de ani, fapte petrecute cu două săptămâni înaintea declanșării scandalului.
În context mama fetei a intervenit cu fermitate, acuzând într-o primă fază faptul că odrasla a fost luată de pe uliță cu japca, dusă în comuna gălățeană vecină Ghidigeni, la domnul Dărlău, și violată cu sălbăticie, un grup de 10-13 dârlăi așteptându-și rândul.
A fost nevoie de trecerea câtorva zile până ce femeia s-a dumirit că totuși fi-sa nu fusese de fapt violată de Dârlău, că venise la acesta de bunăvoie, dormea liniștită cu capul pe umărul omului și că cei 10-13 erau în altă parte, făceau altceva și cel puțin în seara aia nu au violat.
Poliția locală a făcut tot ce a ținut de ea ca să nu se implice dar, la insistențele familiei, care a depus la un moment dat și plângere, a inițiat măsurile operative de aflare a adevărului, atât în ce privește ziua acuzației cât și cele petrecute în boscheți cu jumătate de lună înainte.
Concluzia efortului organului local a fost iubire, cei doi bărbați fiind exonerați de orice acuzație și numai fata bănuită de toată lumea că ar fi de fapt cam curviștină..
Un păgubit în toată afacerea pare a fi domnul Dan Crăciun, un sentimental, care, în partea inteligibilă a declarației de presă pe care a dat-o, și-a manifestat dezamăgirea și puternica lovitură pe care au primit-o sentimentele ce începuseră să se înfiripe în inima lui privind tânăra atunci când a aflat că aceasta a fost violată de însuși prietenul, comeseanul și colegul de dârlănie, Omida.
Este greu de tras o concluzie educată privind ce s-a întâmplat și probabil că de fapt nici nu merită.
Mai ușor este să medităm la câteva lucruri, aparent posibile în România noastră europeană.
Astfel când românilor noștri li se întâmplă lucruri, adesea nu au capacitatea de a înțelege ce și cum. Interpretările iau locul faptelor, judecățile sunt apriorice și dreptatea mai mult sau mai puțin aleatoare.
Conform justiției române, a poliției oricum, este OK să te culci cu o copilă de 15 ani câtă vreme aceasta a fost de acord. Singura mea întrebare rămâne, totuși, de ce strict la 15 ani? de ce totuși nu 14, 13, 12 sau oricât ?
Violul, conform declarațiilor Dârlăului (sigur, omul nu este deloc mândria poporului nostru, dar pare reprezentativ pentru o anume mentalitate masculină) descalifică femeia, nu violatorul și crează dezamăgire față de violată, nu agresivitate față de violator.
În fine, dramele personale par a fi mai atenuate dacă și alții sunt făcuți să sufere. Cât mai mulți, indiferent de vinovăție.

Funcţionari publici

O hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit, o dată pentru totdeauna, că medicii angajaţi şi plătiţi în sistemul public de sănătate sunt de fapt funcţionari publici. Prin aceasta nu se înţelege, desigur, nici că vom avea ghişee în spatele cărora să jucam solitaire, nici că va fi acceptabil să plecăm de lângă un eventual bolnav grav în momentul în care sirena va suna sfârşitul programului de lucru. Faţă de ceilalţi funcţionari publici vom continua să avem obligaţiile de a plăti an de an, din banii noştri, asigurare de malpraxis, semnătură electronică, participări la congrese, cotizaţia la colegiu şi orice altceva or mai inventa, pentru că suntem, se pare, bogaţi. De unde vine această bogăţie? Este simplu, din salariu. Din cei aproape 1000 de euro la care o viaţă de evoluţie profesională ne îndreptăţesc (sau câteva sute, pentru cei mai tineri şi cu mai puţine nevoi). Este adevărat însă că beneficiul şi bucuria de a fi funcţionar public vine cu un preţ.

Majoritatea medicilor nu condiţionează actul medical. Cu toate acestea cei mai mulţi acceptă, în diferite contexte, recunoştinţa exprimată a pacienţilor satisfăcuţi. De la plicuri mai mult sau mai puţin voluminoase, la bidoane de vin, whisky de supermarket, peturi de ţuică, găini sacrificate înainte de vreme sau un pic prea târziu, ouă deturnate din cuibare pînă la, în cazul colegilor cu adevărat norocoşi, şiruri de covrigi de Buzău, ştevie proaspăt culeasă sau brichete primite la promoţie.

Există în evoluţia morală şi profesională a majorităţii dintre noi un moment măcar în care se ia hotărârea de a refuza toate acestea. De a trăi demnitatea de a-ţi duce viaţa fără a avea nevoie de nimic. Este vorba însă şi de vrafurile de facturi. De nevasta căreia îi trebuie un tip de viaţă, de copilul care are şi el nevoie, ca şi copilul manelistului sau a deputatului, de meditaţii sau de vacanţă. De pantofii care nu pot fi pingeliţi la infinit. De preţul în creştere al motorinei, de teroarea afişării întreţinerii, de slăbiciunea de a avea un mobil mai bun sau un laptop sau o dacie.

Aşa că marea majoritate începe să primească, fie numai pentru că, înrădăcinat în mentalitatea lui, fiecare medic simte că, pentru anii de şcoală, oboseala, efortul, curajul de a lua decizii şi anxietatea de a aştepta ca acestea să fie validate de realitate, pentru nopţile pierdute în gardă şi pentru tristeţea ocazională a câte unui eşec, merită de fapt ceva mai mult decât cei 5-20 de lei de consult, 37 de lei de procedură sau 75 de lei de operaţie pe care stăpânirea i-a stabilit, fără să ne întrebe vreodată.

Am refuzat acum 20 de ani, când, tânăr stagiar, eram mult mai opulent decât astăzi echivalentul a două pachete de ţigări de la o bătrână, doar ca să înţeleg, a doua zi, cât de frământată fusese femeia de gândul că nu reuşise să-mi ofere ceva care să mă facă cu adevărat mulţumit. Pentru că, oricât ar fi de săraci sau de bogaţi, pacienţii doresc să le validezi prin apreciere gestul lor de recunoştinţă, mai ales dacă acesta este modest. Sunt persoane cărora mai mult le-aş da eu bani decât să le iau. Ocazional mi-e milă de baba care îşi sacrifică banii de lapte pentru a-şi exprima recunoştinţa şi, alteori, deşi sunt necredincios, încerc să o conving ca, mai bine, să se roage pentru mine, deşi nici una din aceste rugăciuni nu m-a ajutat vreodată să obţin măcar o levată mai mult decât meritam.

Realitatea este că, într-un sistem a cărui existenţă pâlpâită se bazează exclusiv pe retribuirea în batjocură a medicilor, asistentelor şi tuturor celorlalţi, îţi trebuie o mentalitate de pustnic şi o tărie de şaolin să nu primeşti ce ţi se oferă. Iată însă că zilele acestea stăpânirea se dovedeşte mai tare. Pare că acum, ca funcţionari publici, va trebui să tremurăm de fiecare dată când, pe ouăle primite ar putea scrie „mită”, necum de agenţii secreţi cu maramă şi osteoporoză, posibili procurori deghizaţi plecaţi în cruciada eradicării corupţiei din spitale.

Dar poate că merităm asta, fie şi numai pentru că nu avem tăria, solidaritatea şi hotărârea de a decide, o dată pentru totdeauna, să părăsim sistemul public în scufundare în favoarea altor ţări, altor ocupaţii sau a sistemului privat, lăsând locul în spitale funcţionarilor adevăraţi.