Despre militari, generali și relevanța armatei

Una din limitările mele ca persoană este și aceea că eu personal nu am reușit niciodată să înțeleg prestigiul și onorabilitatea de care se bucură militarii în general, ofițerii în particular.

Am întânit militari de treabă, ofițeri deștepți și profesioniști activând în cadrul armatei pentru care nu poți avea decât respect dar, în intimitatea mea, nu am reușit să accept vreodată că a fi militar, spre deosebire de a fi civil, reprezintă vreun lucru de fală sau în vreun sistem de gândire normal, de superioritate.

Așa cum am perceput eu în perioada în care am făcut armata, ofițerii se ocupau de principiu doar să îi comande pe alții, în cazul plutoanelor noastre mai deștepți ca ei, să țopăie de colo colo, să se așeze pe spate cu pușca în sus în caz de elicoptere și avioane inamice trăgând cu laserele de la joasă înălțime, respectiv cu curul în sus în cazul vreunor F14 de mare înălțime în căutare de talibani sau de TRiști. Și cumva această activitate un pic cretină îi ajuta să pună solde pe masa nevestelor și stele pe umeri.

În general existența militarilor la specia umană este în opinia mea destul de jenantă pentru că certifică, prin status social, salarii mari și haine speciale faptul că omul și în secolul XXI, prioritizeaza un pic prea mult căsăpirea cururilor altor oameni.

Dar chiar dacă am aprecia că milităria e bună, că existența unor corpuri specializate de ucigași spilcuiți capabili a-i trimite să îți apere țara prin Afganistan, Iraq sau pe unde mai deschid americanii și rușii poligoane zilele noastre, este benefică, eu tot nu înțeleg ce treabă avem noi, românii, cu asta.

Tradițiile noastre militare sunt subțirele, numărul de războaie câștigate este favorizat doar de proximitatea cu alte ”valori” de top ale fenomenului, gen Bulgaria sau Ungaria, dar, dacă ar fi la o adică,  grupa de calificare cu Ucraina și Rusia pare destul de grea.

În plus opulența societății în care trăim de-abia ar permite reciclarea vreunui avion de la REMATul american și cel mult drone trase cu sfoara, dar nu tehnică militară, tancuri bengoase sau alte mașinării capabile a zvăpăia cât de cât pravoslavnicul în deplasare spre apus.

De fapt suntem atât de departe de ce ar însemna o capacitate militară cât de cât decentă a epocii moderne că, părerea mea, am fi mai câștigați dacă în locul MAPNului, cazarmelor și celorlalte dispozitive militarostrategice am permite înființarea a 10-20 de mânăstiri șaoline cu tot cu orezăriile în dotare.

În contextul acesta este cu atât mai ridicol să constatăm că avem generali mai ceva decât au crescătoriile de pui fericiți cocoșei în erecție, chiar dacă, să spunem drept, o parte a generalilor noștri se ocupă strict de antrenamentele naționalei sau de echiparea, plimbarea cu motorul și ocazional înmormântarea câte unui polițist.

Știu că ideile mele nu sunt populare și că mulți dintre compatrioți au încredere în uniforma militară. Care au senzația că armata aduce stabilitate, securitate și echilibru în societate. Așa că îmi cer scuze celor ofensați.

Eu însă cred că armata în societatea noastră, ca de altfel în oricare alta, aduce doar instabilitate, chef de război, cheltuieli și eventual candidați la dictatură și sunt absolut convins că dacă de mâine am renunța la toată armata, poate cu excepția câtorva regimente de polițiști și specialiști în antitero, am recalifica generalii și am începe să arăm cu tancurile și să stropim viile cu elicopterele de asalt am fi, în realitate, cu toți fericiți.

Mai ales dacă exemplul ar fi preluat și de ceilalți.

Ultima misiune a lui Gulliver

Prin contrast cu seara precedentă, în momentul în care Gulliver intră în lagună vremea se dovedi minunată; soarele își revărsa coroana din ce în ce mai benefică de ultraviolete, ușoara briză topindu-i și atenuându-i tăria în creștere. Liniștită de acum marea se hâțâna plăcut, ca o femeie în brațele unui striper, atingerea sărată pișcându-i, nu neaparat neplăcut, cucuiele.
Cu colăcelul de salvare pe care scria ” FMI- Atotștiutorii” și cu scândura care se dovedise cea mai flotantă parte a renumitului vas, Gulliver începu, pentru prima oară în ultimele 12 ore, să simtă că ar putea supraviețui naufragiului.
Cu toate acestea gândurile triste nu îl părăseau, gânduri generate de pierderea colosală de creiere pe care scufundarea navei amiral a organizației Foame și Muie Intenționate o produsese.
”Ce oameni s-au pierdut, ce oameni” continuă mintea finanțistului să disece. ” Lagardscheizgegesen, Lipskaschlechtekopf, Draghilică, Duisenduisen, Barosomano, Junckerplunker și toți ceilalți să ajungă, doar într-o secundă de ghinion, pe post de Big Mac cu bacon pentru rechinii cu coadă portocalie a acestor ape, incredibil” murmură el pe când, cu mâinile transformate în lopățele conform manualului FMI în caz de naufragiu, încercă să se îndrepte lipăind spre ceea ce părea a fi, destul de departe în fundul lagunei, o tavernă.
”Dar unde dracu am nimerit” se gândi panicat Gulliver, conștient fiind că singura insulă pe care ar fi putut eșua, din drumul către Liliput, nu putea fi decât Blefuscu, o țară despre care adesea marii, iată, predecesori, vorbeau adesea ca fiind unul din succesele economice și sociale ale prestigioasei organizații al cărei șef, o dată cu ghinionul din seara precedentă, devenise Gulliver.
Și prins în deriva ușoară a bucății de scândură spre țărm Gulliver începu a rememora chiar ultima ședință în plen din noaptea dezastrului, ședință atât de importantă că nu fusese acceptată nici măcar prezența agitată și impertinentă a căpitanului navei, în ciuda încercărilor repetate ale acestuia de a se face ascultat.
- Cred că în Liliput se potrivește ca o mănușă setul de măsuri de acum 10 ani din Blefuscu, constatase Lagardscheizgegesem, șeful cel mare sau ”The Big Dog” cum îi spuneau cu neobrăzare ceilalți când îl prindeau cu curul nepupat
- Așa este întărise Barosomano, alintat de ceilalți cu diminutivul ”Tolomacul”, datorită anumitor discontinuități vizibile uneori în cazul frazelor complicate. Deși țin minte că, o perioadă de timp au chițăit, ne-au înjurat și nu au înțeles că erau de fapt norocoși că ne-au găsit pe noi să-i ajutăm
Cu o grimasă de dezgust Junckerplunker, Junky cum îl alintau ceilalți, interveni și el în discuție
- La ce ne puteam aștepta? Un neam de hirsuți, mai ales ele, bărbații preocupați doar cu târâtul după ei în nădragi a diformității ăleia, de care sunt atât de mândri, de parcă vreunei femei din lumea civilizată i-ar păsa de lungimea și grosimea ei, incapabili să lucreze măcar un schimb decent de 15 ore pe zi, dar deprinși de atâtea generații de bancheri inconștienți să mănânce și să bea fără să verifice măcar o dată cât de productiv este curul lor plin de păr.
- Țin minte și acum, completă Draghilică, că atunci când le-am propus acea măsură rezonabilă, luată de altfel mot a mot din manual, privind reducerea apetitului și implementarea de urgență a unei mese pe săptămână, cu tot ce înseamnă asta pentru sănătatea unei nații, plecând de la diabet, obezitate și terminând la reducerea abruptă, conform graficelor noastre din Brobdingnag a numărului și impactului economic al vârstnicilor !
- Și-au recunoscut greșeala, interveni împăciuitor Duisenduisen, sau Duisenduisenduisen cum îl alintau apropiații, că țineți minte tortul ăla mare pe care ni l-au trimis după prima rundă de negocieri, tort pe care au și scris de altfel ” ΠΟΥΤΣΑ”, fără îndoială o denumire de mare preț la ei, că se regăsea și pe steagurile cu care ne așteptau în port, și în gazetele lor de după fiecare din negocierile, altfel prelungite, cu ei.
- Le-a luat 10 ani pentru asta, conchise The Big Dog, dar după cum știți, o dată ce excelentul nostru plan de măsuri a început să funcționeze, nu am mai avut plângeri și cârteli de la ei. De fapt numai și numai politicienii și mai ales șefii acestora, băncile din Blefuscu îi manipulaseră până atunci și sunt convins că o dată ce marea masă a poporului a înțeles bucuriile și semnificația adâncă a unei vieți fără taverne, fără căcăturile alea din tablă pline cu retzina și fără obsesiaiile lor ciudate pentru dans, cluburi și sex, o viață de împlinire prin mine, plantații de măslini și fabricile de prelucrare a căcărezelor de măgar, atât de necesare în etapa aceasta de globalizare a economiei, pentru lalalele din țările noastre civilizate, lucrurile s-au schimbat radical. Cum este de altfel și normal atunci când este vorba de măsuri serioase, gândite de oameni serioși ca noi și implementate, cu seriozitate, la alții.
- Să vedem acuma cum facem și în Liliput spuse, cu ochii mereu spre viitor, Drăghilică, cel care nu ascundea, la beție, faptul că pe jumătate era liliputan, urmare a deciziei mamei sale de a emigra la cules de căpșuni și stors de banane, în urmă cu jumătate de secol în plaiurile mult mai civilizate ale Aleniei natale. Că din câte îmi spunea mama și ăia de pe acolo sunt cam de aceeași factură cu blefuscienii chiar dacă există deosebirile că femeilor lor nu le crește decât excepțional mustață și că ce poartă ei în pantaloni de obicei nu reușește să țină nevasta ocupată decât câteva minute pe zi.
- Mda, confirmă Lagardscheizgegesen, și ăștia sunt de aceeași teapă cu blefuscienii, nu zic nu. Toată ziua ar sta cu sula în sus, 3-4 femei să le-o admire, clondirul umplut de alte 3 și s-ar ciondăni toată ziua între ei din motive de frumusețe.
- Da nu au avut și un război cândva cu Blefuscu ? își aminti Duisenduisenduisen
- Așa este, își aminti Lagardscheizgegesem, a fost într-adevăr urgie mare acum vreo 15 ani. Mă rog, nu neaparat rău de fapt, că am putut să vindem și noi timp de 1 an praștii, coifuri, zale de armură și cârme de am mai făcut o catedrală în Durefldorfungschmitten. Dar s-au bătut într-adevăr boii ăștia un an, de la o prostie
- Păi din ce s-au luat? Întrebase Gulliver
- De la ce să se ia? De la ouă, ca de fiecare dată când apare un conflict regional pe aici.
- Cum de la ouă ?
- Păi iaca așa. Că, după cum se știe atunci când este vorba de măciucă ambele popoare sunt de acord că blefuiscienii o au mai mare, mai groasă, relativ noduroasă și mai greu de obosit decât un păstrăv într-o baltă. Este adevărat că liliputanii contratacă că o au mai mlădie, mai roșie, mai frumoasă și mai finuță, dar în fapt nu se ajunge niciodată la conflict. În ce privește ouăle însă mereu a fost scandal între ei, liliputanii pretinzând că a lor sunt mai mari, mai frumos mirositoare și mai regulate în timp ce cei din Blefuscu zic că ouăle adevărate sunt cele păroase, ghionturoase și nemânjite de atingerea efeminantă a săpunului. Și nici măcar o conferiință de pace de ultimă oră, condusă de cele mai mari cunoscătoare ale celor două popoare nu a reușit să aplaneze conflictul, care s-a lăsat cu mii și mii de deboșări, până au semnat pacea
”Ce tâmpenie”, își aminti Gulliver, acum că aproape ajunsese la tavernă ”dar acestea au fost ultimele cuvinte pe care acei oameni minunație le-au rostit”.
Într-adevăr, ședința de analiză economică aprofundată fusese în acest moment nevralgic întreruptă de ceea ce părea a fi apă de mare, pătrunzând prin toate încheieturile corăbiei FMI. Panica și un cor de țipete luară locul discuției raționale de înainte și, apucând fiecare câte un colac (cu excepția Tolomacului care a sărit în apă cu gantera în brațe) specialiștii au sărit din fregată, încercând să își salveze viața, cu excepția eroică a lui Lagardscheizgegesem care, respectând procedurile FMI, a mai rămas un pic să pună în ordine procesul verbal.


Cei trei blefuscieni se uitau distrați la cratura blondă și cu aer sever care, proaspăt ieșit din apă își construia o imagine cât mai serioasă, îndepărtând cu o mână algele din păr și scoțându-și cu cealaltă chiloții din cur. Atenția celor trei creaturi păroase și măslinii era însă mai atrasă de un mic miracol pe care amestecarea cu apă a unei poțiuni magice din clondirul ce trona pe masă părea a-l evoca, și procastrinau admirând aspectul tulbure al băuturii astfel create, înainte de a o sorbi cu înghițituri mici, dar plescăieli mari.
- De ce nu sunteți la muncă și ce este aici? intră în discuție Gulliver, cu autoritatea cu care, ca șef, cel puțin interimar, al FMI se simțea dator să o adopte
- Ce vrea pulă ăsta, Manolakis? replică respectuos, cu ochii la imperfecțiunile deranjante pe care apa le aducea gustului și aspectului ouzo
- Nu știu, dar sincer îmi pare mai frumușel decât Anastasia mea de acasă și chiar ceva mai frumos bărbierit, așa că, ținând cont că nu am mai futut de 5 ore...
- Muncim, frate, replică Panagiotis, singurul care ura ouzo, motiv pentru care era la al treilea clondir de retzina
Gulliver simțea că se îneacă de draci.
Undeva în Schwersvengerul natal admirabilii muncitori aleni așteptau cu abacuri, lalele și săpunuri nevândute, iată în zadar, ca acest popor bicisnic și puturos să se pună la muncă, să cumpere și să prospere. După cum promiseseră iar și iar și chiar juraseră public, pe zeitatea locală, ” ΠΟΥΤΣΑ”, că o să facă, numai și numai iată ! ca să se întoarcă, din prima clipă în care ochii vigilenți ai FMI s-au închis (mai mult sau mai puțin definitiv) la apucăturile lor dezgustătoare dintotdeauna.
- Bine măi animalelor, adică noi pompăm în voi bani, dar mai ales sfaturi, expertize, planuri de salvare, filozofii superioare de viață și viziune și voi stați aici, într-o tavernă fără îndoială ilegală, scărpinându-vă la coaie și bând ca porcii? Voi știți ce datorii aveți ? Voi știți care este cursul drahei zilele astea? Voi ...
Din nefericire instructiva și articulata lecție de principii economice și bunele sfaturi care ar fi urmat fură curmate brusc de Manolakis care, deși nu înțelegea o boabă din alenă aprecia, mai ales după un repaos sexual prelungit după criteriile locului, o voce melodioasă, pițigăiată și trăncănitoare când auzea una.
Astfel că, o perioadă de timp după aceea, perioadă care ar fi părut mai scurtă unei femei, lecția impromptu de economie globală și de finanțe moralizatoare fu întreruptă de ceea ce, blefuscianului de rând îi părea doar o călduroasă acceptare a unui naufragiat.
Și de-abia la final, când cei trei reluară băutul, din discuția lor, înțelese în fine Gulliver, și prin el FMI, ce însemna de fapt ” ΠΟΥΤΣΑ” .

Românii sunt români, țiganii sunt țigani

Una din trăsăturile distinctive ale românilor cu sânge verde este dorința compulsivă pe care aceștia o simt de a preciza că între urmașii dacoromanilor care scuipă coji de semințe, aruncă sticlele goale de pet pe jos și se întrețin interjecțional cu maieul ridicat deasupra buricului pe teme sportive și țiganii care fac exact același lucru există o diferență calitativă majoră.

Că însuși termenul de ”rom” prin care o parte din țigani de autointitulează este o inacceptabilă uzurpare a dreptului nostru ancestral de a monopoliza toată familia de substantive care începe cu silaba ”rom”.

Că fără exodul pirandelor cu fuste înflorate și a profesioniștilor tuciurii cu mână iute, imaginea noastră de oameni serioși de factură dacică prin Europa ar fi cu totul alta.

Am trăit 16 ani într-un bloc de țigani. A fost o experiență dezgustătoare în urma căreia sunt convins că șansele mele de a prinde viu anul 2050 (momentul probabil în care marele proces al comunismului va fi declanșat) au primit o mare lovitură. Rău platnici până la nivelul în care se tăia chiar și apa rece. Scandalagii până în momentul în care chemai poliția și de obicei și după aceea. Nespălați și murdari cât să îți fie groază de fiecare dată când primeai pe cineva în vizită. Lipsiți de bun simț și de respect elementar pentru oricine și orice.

Mărturisesc că în zilele fără apă la WC singurul gând care îmi aducea un zâmbet pe buze era o fantezie ciudată implicând o variantă mai hotărâtă a mea, armament de ultimă generație, încărcătoare și câteva grenade defensive, din alea care aruncă schije în toate direcțiile, perfecte pentru nunțile și grătarele țigănești din fața blocului.

Dar dacă gândurile intime sunt libere, comportamentul meu public nu este.

Și dacă dreptul de a disprețui și antipatiza în sinea ta nu poate fi îngrădit, exprimarea pe forumuri a acestor gânduri nu este acceptabilă.

În plus am înțeles și faptul că, dacă stai să judeci drept, comportamentul țigănesc al vecinilor mei nu era atât vina lor, cât a societății.

La urma urmei ce împiedică colectivitatea să amendeze, să întrerupă utilitățile și eventual să evacueze rău platnicii dacă nu legile imperfecte, artroza cu care se mișcă justiția, nepăsarea legiuitorilor, în fapt contextul nostru românesc? Ce anume făcea scandalurile să continue dacă nu neimplicarea fermă a celor din jur și a poliției?

Atunci am realizat un fapt pe care românii noștri verzi nu par a-l înțelege, respectiv acela că țiganul este țigan numai și numai pentru că noi suntem atât de români - de neimplicați, de incapabili a crea reguli bazale și de a le respecta noi înșine.

Pare că nu există homofobi mai intenși decât cei cu propriile porniri refulate spre homosexualitate. Cam așa și cu disprețul nostru generalizat față de țigani care poate fi psihanalizat și ca fiind revolta noastră intimă pentru țigăneala din noi mai degrabă decât exasperarea de a nu putea integra niște oameni.

Modalitatea ridicolă și obsesivă prin care ne delimităm permaent de ei denotă mai degrabă speranța de a disimula țigănia încă netratată în mulți din cetățenii noștri cu ten mai palid într-o măsură mai mare decât credința că, expuși la un program corect și complet de integrare socială, nu s-ar reuși de fapt ca majoritatea țiganilor să devină cetățeni la fel de valoroși ca oricare dintre noi.

În plus nu îmi este clar cum gândește românul verde că se naște un popor. Or fi dovezi pe care eu nu le știu că noi românii suntem de fapt o linie eugenică pogorâtă din dacii de demult și, prin aceștia, din cine știe ce demiurgi extratereștri coborâți din ceruri să repopuleze planeta noastră?

Sau suntem de fapt corcituri dintre triburile cu nume diferite ale dacilor și mulțimea de hispanici, balcanici, italici, africani, orientali și alte nații din legiunile romane, urmate apoi de contribuția seminală a atâtor neamuri invadatoare cu ochi mai mult sau mai puțin oblici și cu părul mai mult sau mai puțin blond? Că sentimentul meu este că de fapt mereu de-a lungul istoriei noi ne-am corcit cu alții (fără că asta să fi fost un lucru rău până la urmă).

Nu neg că țiganii pot fi persoane neplăcute și, la nivel individual, nu poate fi incriminabilă dorința de a te feri de ei. Aceasta rămâne de fapt problema lor și tot a lor ar trebui să fie preocuparea de a schimba percepția.

Dar la nivel social nu putem afirma aceasta ca o regulă generală dacă nu vrem să adăugăm epitetelor de popor mic, isteric și ineficient și pe aceea de popor de xenofobi.

Mai ales că nu este deloc sigur că orice țigan este inferior oricărui român (eu am întîlnit o mulțime de țigani culți, deștepți și folositori) și că nici nouă nu ne place, atunci când suntem expuși la ea, discriminarea din partea altor neamuri.

Dejunul, escorta, Oprea și polițistul mort

Bogățiile țării noastre sunt în epoca noastră destul de puține.
Petrolul s-a cam terminat, fiind folosit de nemți în în al doilea război mondial și de ruși după aceea. Nici gaze nu prea avem, puținul care mai există mergând la Niculaie. Minele de cărbune s-au cam închis după ce ocupanții acestora și-au îndeplinit misiunile politice, de copaci s-au ocupat politicienii noștri mai mult sau mai puțin bilingvi și, dacă s-o mai scoate aur de undeva, cu siguranță că are cine să îl fure.
Avem totuși, în acest context, o mare bogăție națională. Domnul Gabriel Oprea.
Nu vreau să stărui asupra competențelor, realizărilor și perspectivelor mitologice ale acestuia. O simplă privire aruncată omului, mai ales în zilele blagoslovite în care poartă chipiu, ne lămurește pe toți.
Fiind atât de prețios și învățându-se lecția privind irosirea, în lipsa pazei și îngrijirii, a avuției naționale, s-a creat un obicei benefic în ce privește deplasările marelui om, respectiv acela că domnia sa trebuie mereu escortat, protejat și ajutat să ajungă cât mai repede de colo colo.
Relația politicianului român cu girofarul este la noi o tradiție la fel de veche precum și cea privind alergia acestuia pentru impozite, accize sau contracte nepreferențiale și își trage obârșia din epoca de aur a lui Bombonel.
Numai și numai frica de accidente, posibil a apărea la coliziunile dintre coloanele cu girofar în deplasare spre crâșme, budoarele secretarelor sau la meci, a făcut ca, la un moment dat, acest mod de deplasare să fie rezervat, oficial, doar la cei inestimabili cum, desigur, este și domnul Gabriel Oprea.
Când s-a făcut legea s-au mai scris și alte prostii în ea, gen faptul că girofarul și escorta trebuiesc folosite numai în unele situații concret definite, dar cine mai are timp de astfel de prostii la foame?
Pentru că, deși muncește mult pentru țară, domnul Gabriel Oprea mai și mănâncă.
Nu ar fi moral ca un astfel de om capabil să vină la job cu sufertașul, de parcă ar fi vreun body guard amărât al vreunui sindicalist, așa că era numai firesc ca omul să se ducă la un restaurant de fițe.
Din păcate nesimțiții de politicieni au făcut traficul bucureștean un calvar astfel că, pentru a coordona umplerea mațului cu ședința de partid programată după aceea, nevoia unei escorte polițienești a devenit necesară, chiar dacă strict vorbind aceasta este ilegală chiar și pentru Oprea.
Părerea mea este că trebuia și gardă militară, salve de tun și onor,măcar la antreuri, dar cine sunt eu să comentez?
Ca să scurtez descrierea, efectul final al deplasărilor titanului cu chipiu au fost dramatice.
Ieri a fost o zi ploioasă prin București și o echipă de lucrători, Dorel, Doru, Doruțu, Dorin și Doru au ales taman această zi ca să lase o groapă, altfel emblematică pentru urbea noastră, în calea coloanei clandestin-oficiale a ministrului Valoare.
Din nefericire în contextul de grabă firească momentelor de digestie ministerială, coloana de polițiști a fost îndemnată să accelereze, ajungerea la timp la ședința UNPR fiind desigur mai importantă decât considerente băbăcioase de siguranță personală.
Un om a murit, malițioșii ar zice că degeaba, nervoșii că din cauza ministrului înrăit la girofar.
Fapt este că momentan nu se știu mai multe despre incident. Până și identitatea chipiului plimbat cu escorta nu s-ar fi aflat fără declarațiile martorilor și ale familiei victimei.
Important este însă altceva, respectiv schimbarea de urgență a legii sus pomenite.
Pentru că din toate de mai sus eu personal găsesc inacceptabil ca o persoană de importanța, deșteptăciunea, patriotismul și privirea vulturească a domnului Oprea să fie silit de-acum înainte, din motive de miopie legislativă și răutate a dușmanilor, să meargă de colo colo cu taxiul.

Eliberarea condiționată a lui Niculaie

Vești bune de la Găiești unde magistrații judecătoriei locale au decis că domnul Niculaie Ioan, bogătan, băiat deștept, propietarul echipei de albinoi Astra Giurgiu și vânător de elefanți  poate fi eliberat condiționat, la timp pentru marea migrație din savanele africane.

Se răspunde astfel adecvat cererilor repetate ale miliardarului care, lună de lună de altfel, cerea această eliberare condiționată, bazându-se pe unele realizări din acest răstimp, cum ar fi scrierea a cinci cărți (asul de pică, popa de trefla, șaptele de caro, treiarul de cupă și dama de ghindă) precum și implicarea pe post de manager coordonator și însărcinat special pentru relația cu arbitrii a echipei de fotbal a penitenciarului.

După ce în august aceeiași magistrați ai instanței au respins cererea, pe considerentul că nu au fost convinși prin nimic de faptul că acuzatul s-ar fi îndreptat, iată că acum, după câteva săptămâni de reanalizare dezinteresată a cazului părerea acestora s-a modificat radical.

Așa cred și eu.

Omul s-a îndreptat și sunt convins că anii care vin nu va mai achiziționa nici măcar un pârț, ce să mai vorbim de jumate din producția de gaz a României, fără a se asigura că acesta este accizat și nici nu va mai contribui cu plicuri catapultate în noapte la campaniile electorale ale partidelor favorite.

Pentu că este de notorietate faptul că jumătate de an de corecțional scoate corupția din oameni cum scoate gospodina sâmburii din vânătă și că, o dată reeducați, marii corupți, baroni, ingineri financiari și băieți deștepți ai țărișoarei noastre se înghesuie la ghișeele fiscului ca somonii la baza cascadei.

Mă bucur de asigurarea dată de justiția găieșteană că omul s-a îndreptat, precum Becali, Năstase și alții la vremea lor și îmi place să cred că noua ediție ameliorată a miliardarului nostru de Forbes își va relua activitatea ecologică, de sanitar al savanei și se va înființa cu AGul și mitralierele din dotare în calea leilor, rinocerilor și hipopotamilor cu floci, aflați în păguboasă expansiune numerică în cele câteva luni în care vânătorul nostru a migălit cărți și a vânat doar păianjeni.

Rapunzel

Horică se săturase.
Unul din motivele principale pentru care se hotărâse pentru achiziționarea acelui duplex, atât de convenabil poziționat în suburbia metropolei, era tocmai liniștea pe care, după o viață locuită lângă stadionul din localitate și-o dorise mai presus de toate.
Vocea femeii răsunând în noapte, deși inferioară din punct de vedere al intensității scandărilor ce purtau săptămână de săptămână echipa răzeșilor din localitate spre divizia B, compensa aceasta nu numai prin asiduitatea cotidiană cât și prin lungimea de undă ce plasa interpretările ei în acel no man land al pițigăielii ce desparte omul de liliac, fără a cruța urechile vreuneia din specii.
Când în jurul orei 12 noaptea tânăra declanșa urgia toată suflarea uliței reacționa cu promptitudine; caii fornăiau nervoși și loveau cu copitele de pereții grajdurilor, câinii hăuleau îndepărtându-se cu repeziciune și pisicile se cocoțau cât mai sus pe case și blocuri într-un dispreț al siguranței personale pe care nu îl arătau în nici o altă circumstanță. Când și când câte un liliac imprudent sau câte o bufniță se prăbușeau din văzduh răpuse, mai ales de refrenuri, și practic numai oamenii, tremurând înfricoșați după termopanele ferecate, păreau cât de cât în siguranță.
Cumva prețul promoțional al căsuței și aspectul încearcănat și ușor șui al vânzătorului imobilului, precum și gesturile de recunoștință, sărutările și pupăturile mâinii pe care le primise din partea soției acestuia păreau, în acel ceas din noapte, explicabile.
Când vocea zăngănitoare din vila de vis a vis se hotărâ să atace repertoriul Larei Fabiani, Petrică se hotărâ că venise momentul să reacționeze și, trăgându-și treningul peste pijama și fesul peste cele două tampoane înfundate atât de inutil în pereche, traversă, cu satârul în mână ulița.
Ca de obicei poarta mare de metal era ferecata și, judecând după viața tihnită pe care un cuplu tânăr de păianjeni și-l organizaseră în aval de lacăt, nici nu părea să fie genul de intrare cu balamalele suprasolicitate. Micuța urmă de îndoială încolțită în minte dispăru însă într-o secundă, atunci când zbieretele de la etaj abordară refrenul melodiei ”Je suis malade”, cândva atât de frumoasă, astfel că, înfingându-și talpa pantofului în plăcuța pe care, sub poza unui labrador, scria ”Atenție, câine psihopat”, tânărul moldovean se aburcă peste poartă hotărât ca începând din noaptea aceasta să declare pentru tânăra cu laringe hiperactiv de peste drum, vacanța stagională.



”Încep să îmi dau drumul la voce” gândea Rapunzel acum că, după ultima interpretare de calitate, linia melodică și expresivitatea incontestabilă a vocii ei de aur atinseră nivelul la care, prin atâta efort și exerciții, aspira.
Clipind neliniștit, recorderul sugera că performanța fusese cu religiozitate surprinsă de posteritate și cumva micul și nemărturisitul ei proiect lua contur.
”Dacă nici asta nu o să-i placă înseamnă că este răutăcioasă și nu pot să cred una ca asta despre doamna Mihaela; o vedetă, gimnastă, om de cultură, mamă de copil, nevastă de bărbat și filozoafă ca ea nu poate să nu recunoască, atunci când va primi caseta, talentul” continuă ea să gândească.
Pocnitura pietricelei izbite de geam întrerupse reveria femeii și, uimită de intruziune aceasta, își scoase capul pe fereastră.
Undeva în puterea nopții un fan privea în sus agitând în mână un obiect strălucitor, fără îndoială un pix, necesar primului autograf din viața ei.
- Cine e acolo? clincheni, precum o halbă goală scăpată din mână vocea divei
- Duduie, lasă cine e aici ... începu să se deșarte nervoasă în noapte vocea lui Horică, oprindu-se brusc însă, ca o soacră atinsă de apoplexie, în momentul în care, luminată de lună, podoaba capilară a femeii deveni vizibilă.
Cumva nici măcar un om trăit la oraș, în universul cosmopolit și atât de modernist al Bârladului nu mai văzuse vreodată așa ceva. Țâșnind din creștetul femeii o coamă multicoloră urca spre cer, întărită de ce ar fi putut să fie o găleată de fixativ numai și numai pentru a întâlni, la jumătatea drumului spre tavan bariera necruțătoare a unei bentițe aurite care, precum o mamă cicălitoare, silea ciuful să se întoarcă acasă, spre tălpi într- cascadă de șuvițe pe care numai frenezia, creativitatea, epilepsia și două trei pastile de ectasy pisate în paharul de balantines al coafezei ar fi putut să le creeze. Cumva coafura domnișoarei sugera nu numai o partidă de paintball pierdută ci un întreg campionat și pentru o clipă Horică se gândi că, dacă ar fi avut el însuși așa o freză probabil că și-ar fi cântat noapte de noapte deznădejdea.
- Omule, nu știu ce faci aici dar vezi că am terminat programul artistic așa că dacă vrei un autograf cocoață-te degrabă mai ales că, noapte de noapte, după ce ascultă fermecat muzica mea, Bernard iese la loc în curte....
- Bernard?
- Da, cățelul ...
- E rău? .. e de rasă ?
- Neh, o corcitură.
- Păi nu mi-e frică de corcituri, ce poa să facă?
- Păi uneori o imită pe mă-sa, Serena, rotweilerul , alteori pe tac-su care a fost un pitbull destul de feroce, până ce a murit înecându-se pe când mânca ursul ăla, astă iarnă.
Într-adevăr undeva la câteva zeci de metri în spate un lătrat furios lăsa a înțelege că Bernard, o dată scăpat de cântecul Rapunzelei începuse să își reia rondul de noapte și că tocmai analiza cu competență implicațiile mirosului nou de cărniță din curte.
- Aoleu, encore, encore, gemu Horică, realizând că genul acesta de corcitură era ceva mai mare deât metisul de cocker pe care îl luase la bobârnace anul trecut.
Ca prin magie pe măsură ce trilurile femeii, măgulite de acest, altfel așteptat,
bis începură a împunge ca o stihie șuierătoare văzduhul, cățelul reîncepu să scâncească și să se pituleze tremurând în coteț.
- Care e treaba cu cântatul acesta? se interesă Horică după ce, cățărându-se cu repeziciune pe iederea balconului, închise gura fetei cu o sărutare, repetată cu fervoare ori de câte ori aceasta reîncercă să cânte
- Păi n-ai auzit? Reîncepe ediția a 30-a a emisiunii ”Românii au talent” și mă gândesc că, acum că doamna Mihaela a revenit în formatul emisiunii, bunul gust și talentul vor reîncepe să fie promovate. Așa că am zis să trimit și eu un promo, dar trebuie să exersez, să nu mă fac de râs.
- Dar de ce nu cânți ziua?
- Păi ziua nu mă lasă, că doarme...
- Cine nu te lasă? Că mă duc eu să îl rog.
- Măi, eu sunt aici adusă de tata. Propietarul conacului este Serghey, Serghey Gothel.
- Interlopul?
- Mă rog, afacerist, că nu poate fi interlop dacă are strană la biserică și joacă badminton cu primarul.
- Și ce a avut tac-tu cu tine de te-a a dus la Serghey, că ăla cică a trimis atâtea fete în Italia că este cunoscut acolo ca Signore Gonoree?
- Păi vezi tufele alea mișto din fundul grădinii? Alea de lângă coteț ?
Horică se uită spre lanul de cânepă prin care, trezit din nou la viață, Bernard patrula.
- Ei, acu 6 luni Serghei l-a prins pe tata cu sacul acolo. Pare că ucrainianul numără tufele și de câteva săptămâni nu îi ieșeau la socoteală așa că a stat cu câțiva băieți într-o noapte să taie chitanță, cum zice el, făptașului. Taică meu e și nătărău, venise cu sacul și tot cu sacul au vrut și ăia să-l trimită înapoi, până ce le-a propus să mă dea pe mine la schimb cu coaiele și restul degetelor.
- Păi și ăla te-a luat așa pe lângă casă? Ți-a mai găsit și stilist, continuă el uitându-se temător, cu coada ochiului, la frizură
- Așa e, îi place să mă vadă frumoasă, dar să știi că, zâmbi ea cu subînțeles, inima mea a rămas liberă. Sigur, din celelalte puncte de vedere plătesc datoria tatei lui Serghey, dar inima mea aștepta de mult un prinț ca tine.
Sub hanoracul treningului inima lui Horică creștea din ce în ce mai mare, fenomen totuși de mică amploare dacă ar fi să îl comparăm cu ce se înâmpla în nădragi.
Cumva, dacă putea fi oprită să cânte, tânăra era extrem de seducătoare, în ciuda pagodei ce îi explodase multicolor pe cap.
- Da, inima e de bază, constată el. Dar cred că mi-aș dori să implic și celelalte părți ale tale, dacă e să începem o relație, mai puțin vocea. Aceasta e prea neprețuită ca să o strici pe mine. Ea aparține publicului ProTV.
- Dacă insiști...
După ce terminară, cei doi proaspeți îndrăgostiți șușotiră până târziu în noapte. Planul părea funcțional și urma a fi adus la îndeplinire, deși o serie de precauțiuni trebuiau luate în prealabil.
Se crăpa de zi când, ostenită dar îndrăgostită, Rapunzel își reluă trilurile cât prințul să poată să treacă nesfâșiat pe lângă cotețul lui Bernard.





- Șto este nesimțitul ăsta care a bătucit cu păstârnacul lui nevrednic devușca mea favorită? zbiera Serghey la biata femeie
- Nu știu de unde îți vin ideile astea, Serghy
- De pe facebookul tău, prostănaco, zbieră din ce în ce mai tare ucrainianul...
- Nu accept să fiu spionată, încercă să protesteze femeia
- Ce să fii spionată, nebuno, că am primit notificare pe email că ai intrat într-o relație cu nu știu ce Horea Aelenei. Îți trebuie bărbat, bărbat o să îți aduc, în formol, să nu se strice, continuă să se isterizeze bărbatul.
- Ai înțeles greșit, dragul meu
- Ce înțeles greșit, când ai împuiat tot wallul tău cu moacele voaste și ai creat eveniment cu plecarea ta de diseară. Auzi ”close group”. Pașol în odaie, că vă dau eu diseară eveniment...



Îmbrăcat în treningul alb Horică arăta extrem de seducător, pe când își priponea scuterul de gardul vilei lui Serghey. Cu o țuică la bord, buchetul din mână și prezervativele din buzunar în acel moment bărbatul ar fi putut fi confundat cu oricare din îndrăgostiții care făceau renumele Bârladului.
Numai și numai hăulitul frumoasei mai lipsea pentru ca omul să sară poarta în căutarea iubitei, și nedumerit acesta se uită la ceas.
O umbră destul de înaltă, dar mai ales lată se desprinse din împrejurimi și, pe când încercă să își croiască de urgență drum în sens invers o alta, ceva mai mare, îi aținu calea
- Tu ești deci Horică, se auzi glăsuind o a treia umbră, cu adevărat mare. Tu ești cel care ai venit să îmi amețești, curtezi, amăgești și fuți ca un animal femeia?
- Horia... Horia... îmi pare rău nu cunosc, îngăimă prințul, dar fără folos câtă vreme, scoțându-și smartphoneul din dotare Serghey îl pironi în fața tânărului. Ca o licărire roșie, check in ul dat la locația ”Nacealnik villa”, conform înțelegerii cu Rapunzel, destăinuia totul, inclusiv identitatea celui sub a cărui mutră zâmbitoare scria ”Horia Aelenei”
- A.. Ăsta sunt eu, așa e. Dar sincer să fiu nu mai știu nici eu de ce sunt aici. Am ceva probleme de sănătate și memorie în ultima vreme
Degetele rusului scotoceau febril în aparat până ce, demascată, ultima postare a lui Horia, ”Azi fut” împrospătă tuturor memoria.
- Să știi că se lasă cu futut, aprobă Serghey, înlocuindu-și mănușile de cașmir cu boxul favorit. Și cu un selfie nou nouț, care o să te țină o viață, mai scrâșni el.
Situația părea să se deterioreze. Undeva jos de tot sfincterul lui Horică fremăta ca frunzișul unei salcii bătute de uragan pe măsură ce mintea căuta futil un cuvânt care să mai detensioneze situația.
Igor și Anatoli tocmai scoseseră învelitoarele de pe bâte când, în fine, din odaia întunecoasă, cântecul frumoasei se abătu asupra celor trei, asupra cartierului și asupra porțiunii de sud a Bârladului cu furia unui asteroid afon. Primul aflat în calea șlagărului, Bernard, se prăbuși fără viață cu un fir de sânge picurându-i din urechea întoarsă imprudent către divă și , lăsându-și bâtele ”Pobeda” să cadă la sol cei doi bodyguarzi o luară cu degetele înfundate adânc în urechi la sănătoasa.
Cu tâmplele zvâcnind, otolitele cerând îndurare și scărița, ciocanul și nicovala în curs de fracturare cei doi rămaseră o perioadă nemișcați îndurând cu stoicism și cu bărbăție încercarea.
Într-un final, cu vocea stinsă, prinzând o pauză de respirație a solistei, Horică apucă să îngaime:
- Serghey, te rog. În cap. Dă tare ...

Cucuveaua și umanitatea

Unul din cei mai mari patrioți în viață (cel puțin așa pare încă), domnul Ion Iliescu, este audiat zilele acestea la Procuratură, fiind urmărit pentru unele indiscreții din tinerețe, respectiv crime împotriva umanității.

După cum îndeobște se știe, în perioada în care susnumitul politician era o cucuvea tânără, capabilă a oua partide criptocomuniste, și nu o bufniță ribigită, pe care numai neatenția portarilor o mai lasă să intre când și când pe la sediul reptilelor eclozate între timp din oul originar, a mai făcut și greșeli.

Nu greșeli mari, desigur, și strict contra umanității, colegii de cucuveală nepățind, cu deceniile, nimic.

Nu este vorba desigur de uzurparea revoluției, masacrele de atunci și de anii ulteriori, când aripa ocrotitoare a buhăi a ferit pe înfăptuitorii acestora, luptători căliți în structuri, de recunoștința populară. Nu putem cere atât de mult procuraturii române și va trebui să așteptăm probabil cazarea fostului secretar de partid la mauzoleu înainte ca roțile dințate ale justiției să se pună în mișcare și asupra acestui aspect al activității bufnițești.

Este vorba de ceva un pic mai transparent, respectiv de mineriade.

Pentru aceea dintre noi mai tineri, care nu le-au prins, dar și pentru cei mai în vârstă, atinși de adierea Alzheimerului, voi aminti în câteva fraze evenimentele de atunci.

Revoluția din decembrie fusese gândită ca o chestiune de bun simț tovărășească și numai atitudinea aberantă a lui Ceaușescu, de a nu sta cuminte la ciuruială, a condus la un grad de agitație populară, finalizată într-un număr de naivi fluturând drapele găurite, băgându-și pula în comunism și imaginându-și că, la 5 ore de marș forțat al armatei sovietice, este dintr-o dată sat fără câini.

În contextul optimist și relativ înmiresmat a lui decembrie 1989, a început, o dată cu primele focuri de armă inexplicabile, să pută.

Începuse emanarea și viața a arătat că reprezentantul emanaților revoluției, omul de bine, emanatul suprem și titularul postului de cucuvea a noii orânduiri urma să fie un anume Ion Iliescu, așa zis dizident anticeaușist, chiar dacă fără dizidențe notabile în afara rezistenței acerbe arătată dictatorului la partidele de cerculețe din perioada de marginalizare ca baron de Iași.

Poporul nostru de atunci era la fel de pregătit pe vremea aia pentru Iliescu după cum a fost și va fi mereu pregătit pentru berea la pet, semințele la non stop sau Dan Diaconescu în direct, așa că suportul politic al huhurezului în curs de emanare democratică a atins cu ușurință cifre amețitoare, fără ca aceasta să însemne că din perspectiva minorității mielinizate a românilor că faptul este și acceptabil.

Ca urmare un număr de oameni mai tineri și cu ochelari de citit pe nas au început să se agite, crezând probabil că toată lumea va vedea ce văd și ei, respectiv că mesajul revoluției, evoluția firească spre progres a țării și speranța într-un viitor decent încep să se ducă pe apa sâmbetei cu fiecare securist, fost activist sau nespălat care intra și își ocupa locul de conducere în FSN.

De fapt tinerii acelor vremuri au făcut o greșeală esențială, respectiv au crezut că democrația este bună și că aceasta înseamnă taman dreptul lor de a protesta și de a atenționa pe cei din jur privind marea uzurpare la care eram cu toții martori.

A fost datoria lui Iliescu să le arate că de fapt democrația însemna votul tuturor maimuțelor cu sau fără lămpaș și că disputa de idei trebuie dusă mai degrabă prin mine decât prin facultăți, forumuri publice sau Piața Universității.

Așa că omul a făcut în așa fel ca hoarde de mineri (să îi mulțumim unui tânăr și vrednic cadru de nădejde, fost marinar, viitor președinte, pentru vagoane) au venit și au dojenit pe mai tinerii lor interlocutori protestatari cu pumnul, bâta și doar arareori cu glonțul și violul.

O dată cu terminarea trebii minerii au fost aduși la Buhnă Împărat, li s-a mulțumit și au plecat, luând cu ei vreo 10 ani de evoluție a noastră a tuturor, orice urmă de prestigiu am fi avut ca popor după revoluția din decembrie, puțina credibilitate a noilor cârmuitori și speranța de bine a oricărui cetățean cu QI format din trei cifre.

Anii s-au scurs, mandatele ce să mai vorbim și toate aceste întâmplări băiețești au rămas, în semnificația și vinovăția lor profundă nerăsplătite, fie și numai pentru că, de felul ei, dacă stai să te uiți cu atenție, justiția noastră, esențialmente, este la fel de aservită, inapetentă și neputincioasă ca și atunci.

A trebuit, iată, ca tot o organizație internațională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să ia măsuri și să oblige, zilele noastre, ca procuratura să își facă treaba și să caute vinovații.

Chiar dacă, sincer să fiu, zilele acestea Bunicuța pare mai aproape de împăiere și așezarea în prag, la pensie, decât realmente de acuzații, procese politice și condamnare semnificativă.

Mai ales că, indiferent dacă va fi găsit sau nu vinovat de crime împotriva umanității, fostul președinte și staroste al nostru din anii 90 nu va putea fi găsit vreodată, nici de contemporani nici de istorie, vinovat de contribuții benefice la adresa umanității.

Și pentru asta nu va fi vreodată vreun recurs.

Pățania domnului Eon

Scandal mare în Franța.

În urmă cu peste 7 ani un cetățean al acestei țări, domnul Herve Eon, s-a afișat la una din manifestările politice ale domnului președinte Nicolas Sarkozy cu o pancartă pe care scria „Casse toi pov'con”.

Nu știu exact ce înseamnă ”pov'con”, dar casse toi este, din câte îmi aduc aminte, un îndemn mai degrabă negativ, de tip ”sări-ți-ar ochii” sau ”crăpați-ar fierea”.

Posibil ca în integralitatea lui mesajul să fie varianta graseiată și alambicată a unui cursiv ”Fute-m-ar mă-ta” cu care fiecare manifestant, sindicalist sau pur și simplu cetățean român în zi de salariu ar vrea să iasă ca să își manifeste atașamentul față de președinte, prim ministru, parlamentarul care îl reprezintă, în general față de oricare membru al clasei politice de la noi (colectivitate de oameni pe care poporul o desemnează adesea cu apelativul de ”mama voastră de hoți”).

În Franța însă când dai indicații de genul acesta mamelor de politician te saltă caralii, astfel că purtătorul de pancartă a fost condamnat cu sălbăticie la plata unei sume de 30 de euro amendă.

Mărturisesc că, mai ales în zi de salariu, aș plăti și dublu numai pentru privilegiul de a putea să îi explic, pe baza cunoștințelor acumulate prin Berceni și Socului, domnului Ponta ce cred despre el, despre politicile lui dar și despre aspectul lui, cu sau fără bărbuță, ca și despre familia lui, atât cea politică cât și cea biologică.

Domnul Eon însă este un cărpănos și nu a vrut să scoată banu',

Ca urmare un lung proces juridic a început, proces finalizat zilele noastre la CEDO, instituție care iată ce chestii serioase și profunde rezolvă, și care a decis să suspende, cu riscul dezechilibrării bugetului Franței, plata.

Sigur bătălia juridică nu s-a terminat și se așteaptă contraatacul juridic al experților francezi așa că, bietul om nu poate încă să cheltuie suma respectivă deși se pare că, urmare a deciziei de la Strasbourg, se poate apuca să graveze cum vrea el viitoarele pancarte.

Vive la démocratie.

Degețica

În obscuritatea barului tânăra arăta, în ciuda hainelor sugerând îndemânarea la limită, simțul cromatic bizar și o oarecare îmbibare etanolică a vreunui stilist moldovean, destul de bine. Trupul ei micuț și nurliu părea a primi băutura cu nesațul unui ghiveci de mușcate uitat la soare, după cum numărul mare de pahare goale de pe masa păreau a sugera. Din ce în ce mai des, capul obosit al femeii tindea să se așeze pe masă, mai ostenit decât un titular de națională după un sprint prelungit.

Broscoiul urmărea de jumătate de oră prestația, de pompă supraturată, a domnișoarei, încercând să determine modalitatea și momentul abordării, undeva între cel al criticismului cu care era obișnuit din partea oricărei femei insuficient cherchelite și lipsa de reactivitate a celor aflate în precomă.

Când, într-un final tânăra își deșărtă, cu un aer intrigat, conținutul poșetei pe masă, sub privirile lipsite de empatie ale ospătarului, bărbatul se ridică și, cu pasul lui săltat se apropie de cei doi, intervenind cu vocea lui sonoră

- Probleme, Eduard ?

- Probleme, Șefu, probleme... cu plesnitoarea asta nenorocită, care a supt până acuma ca o cămilă cu diabet și acuma mă pune să pescuiesc după portofelul ei imaginar din paporniță

- Țțț, Eduard, țțț... Așa se vorbește cu o doamnă? Du-te băiatule și mai adu ceva, ce serviți domnișoară ?

- RDV, dar nu mai îmi dă anuimaluuuu, răspunse fata, cu o voce în care frustrarea femeii nedreptățită de bărbat se făcea auzită

- Rede.. ce? întrebă nedumerit broscoiul

- Rachiu de vin, Șefu, îl lămuri Eduard. Ceva ce numai esofagul oțelit al moldoveanului poate suporta, cu prețul zonelor neesențiale ale ficatului.

- Păi adu o sticlă și cere-ți scuze domnișoarei, animalule, continuă patronul, făcându-i cu ochiul chelnerului

- Îmi cer o ... se auzi bodogăneala acestuia pe când se îndepărta.

Broscoiul se așeză, neinvitat, pe scaunul de lângă femeie și urmărind-o cu interes în eforturile acesteia de a recupera cât mai complet conținutul poșetei de pe masă, efort aparent mai dificil decât eforturile unui baci cu artroză de a –și îndemna mieii cu deficit de atenție înapoi în stână, se prezentă

- Permiteți să mă recomand, duduie dragă. Orăcăilă, patronul acestei ceainării, om de afaceri, impresar. Broscoi de vază în localitate.

- Să crești mare, răspunse fata, cu atenția în mod evident focusată pe mișcările prin care rujul părea a se îndepărta de degetele ei fine, ascunzându-se printre pahare.

- Și pe dumneata te cheamă ... o ajută el

- Degețica, exclamă fata încântată acum că, înconjurat de cele două palme, rujul în fine capitula, lăsându-se transportat la loc în geantă.

- Doriți să vă ajut un pic ? se oferi galant broscoiul, începând să recupereze de pe masă clamele, prezervativele, absorbantele, pudriera, și celelalte

- Ești drăguț... Mă rog, amabil, conchise fata după ce se uită mai atent la el, împingând poșeta de firmă, pe care scria Giani Versaci.

Adevărul gol goluț este că termenul de ”drăguț” nu putea fi folosit în ce-l privea pe Orăcăilă cu mai multă îndreptățire decât ar fi folosit pentru descrierea produsului final al digestiei. Nici măcar mama sa, altfel extrem de iubitoare, nu îl mai folosise de mult și, chiar dacă în adâncul lui broscoiul știa că trebuie să există bărbați mai urâți pe Pământ, nimeni nu a putut vreodată să îi arate vreunul.

- Și cu ce treabă prin capitală, domnișorico ?

Degețica înspiră adânc, sorbi încă o gură prelungă din pahar și, aprinzându-și țigara, începu să depene:

- Eii.... ziceam că mă mărit. Sunt de vreo șase luni în prietenie pe facebook cu un băiat frumos, de aici din oraș, sau cel puțin așa credeam. Uite, butonă ea în telefon, uite-l, ăsta este, fluturașul meu

Mimând interesul, Orăcăilă se uită la poza unui tânăr extrem de sănătos, cu dantura albă, pătrățele abdominale, chip perfect și toate celelalte atribute pe care numai o viață sănătoasă, atenția la detalii și priceperea la photoshop le poate conferi unui mascul

- Așa că am venit să ne întâlnim... că zicea că mă iubește, și că vrea să mă iaaaa... începu fata să bocească

Broscoiul o lăsă să se liniștească, umplu paharul și, cu ajutorul unui șervețel șterse lacrima femeii. Suflându-și zgomotos nasul aceasta continuă

- În fine, am vândut capra lui tata, am luat rata până la Bârlad de unde am luat trenul să ne întâlnim și să fim fericiți. Chiar aici, la crâșma asta...

- E ceainărie, corectă Orăcăilă

- Mă rog, aici, la ”Broscoiul rafinat” ne-am întâlnit. M-am așezat la masă, așa cum mi-a zis să fac și am luat și eu un pic din ceaiul ăsta al vostru, să îl aștept. Părea că întârzie și nu știam ce să fac când l-am văzut venind... Să-mi cadă fața, nu alta

- A venit deci? Păi unde e acum? se miră broscoiul

- Nici nu l-am recunoscut, reîncepu să plângă fata... Uite vezi chipul ăsta perfect ? continuă ea împingând mobilul din nou în mutra omului... Imaginează-ți că și-a lăsat bărbuță, de am zis că este un țap transformat pe jumătate în om de o zână cu un simț al umorului extrem de dubios. Pe căpățână avea o pălărioară din alea care le punem noi acasă când vedem că ciorile se apropie prea mult de sperietoare și îți legase de gât un batic de am crezut că și-o fi pus vreo cataplasmă cu varză pentru vreun furunc la glandă, cum mai făcea bunica, dumnezeu să o odihnească.

- O fi hipster, observă broscoiul. Primim tot felul de oameni pe aici, așa e

- Așa zicea și el. Doar că nu era numai asta. Îmi zisese că are 25 de ani, dar părea un pic mai copt, așa că m-a lămurit că îmi spusese vârsta strict de la renașterea pe care divorțul a adus-o în viața lui și mi-a spus că, deși este cu adevărat doctor în rachete spațiale, încă nu are voie să profeseze, că nu și-a luat licența.

- Săraca fată...

- Mă rog, mi-am zis, asta este. Nu ne alegem ursitul. În plus omul părea că mă place, așa că am stat la câteva păhărele și recunosc, la un moment dat m-am încins. Mai pățesc asta când beau cu câte unul, sper că nu vă deranjează ...

Nimic din atitudinea broscoiului nu arăta că ar fi fost deranjat

- În fine, știți și dumneavoastră cum e cu tinerii, nu ne place să stăm prea multă vreme încinși

- Și bine faceți, completă Orăcăilă

- Așa că am fost la el acasă. Un loc frumos, cu multe camere, cu portar îmbrăcat în uniformă, mi-a plăcut. A fost drăguț cu mine și destul de priceput în folosirea stiletului din dotare, deși sincer să fiu eu sunt mai obișnuită cu paloșul flăcăilor de pe la noi. Mi-a zis însă că așa e la voi în oraș, așa că nu am obiectat.

- Nu e așa, protestă ofuscat Orăcăilă

- Mă rog, am adormit în brațele lui, urmând ca azi la trezire să mergem la casa de căsătorii. Presupun că după o astfel de noapte am dormit un pic prea mult, deși asta nu justifică cuvintele urâte și smuciturile cu care m-a trezit zgripțuroaica aia, camerista, cum își zicea. El, nicăieri. Ea, că cică să plec, că la ei nu e bordel, ba mai mult mi-a scotocit prin poșetă, mi-a luat toți banii pe capra tatei și m-a dat afară... de atunci sunt aici și aștept pe Fluturaș, să mergem să mă mărit. Deși cred că s-a făcut târziu pentru mers la Sfat, nu ?

Broscoiul își făcuse o imagine destul de completă asupra peripețiilor, dar și asupra potențialului fetei. Viitoarea doamnă Fluturaș era de fapt coaptă pentru un stagiu pe bază de amfibii.

- Degețica, începu el, uite cum stă treaba....

 

 

 

 

 

Pe undeva, se gândea Degețica, nu a nimerit tocmai rău. Dansul la bară, o dată deprins, nu se dovedea chiar atât de dificil pe cât i se păruse că o să fie, mai ales că nici clienții nu se dovedeau extrem de meticuloși din perspectiva coregrafică a interpretării. Comparativ cu bătutul fasolei, strânsul surcelelor sau culesul cucuruzului era chiar plăcut, în ciuda palmelor cu care, o parte din admiratori îi mai lipeau uneori câte o bancnotă de fund. Arareori atențiile acestora depășeau însă aceste limite, fie și numai pentru că Orăcăilă se dovedea extrem de posesiv și de atent.

Se obișnuise și cu traiul alături de broscoi și nu o deranjau cine știe ce momentele de intimitate, mai ales că rezerva de RDV a localului îi era mereu disponibilă. Mai neplăcute erau momentele în care primeau vizita mamei acestuia, doamna Orăcăilă, o femeie care nu mai fusese auzită rostind cuvinte de laudă de la aselenizarea lui Neil Armstrong.

Cumva baba se aștepta ca, întoarsă cu bucile roșii de la serviciu, Degețica să își facă timp și energie ca să deretice, să șteargă de praf bibelourile coprolitice din casă, să spele, calce, scrobească, împăturească și să binecuvânteze chiloții bărbatului, toate ca preambul și adecvat afrodisiac pentru activitățile nocturne pe care acesta le aștepta. Și chiar dacă în câte o zi, în care inspecția soacrei era iminentă, își mai găsea timp și energie să facă o parte din toate astea, putu constata că, în ciuda cataractei incipente, aceasta era capabilă să detecteze orice fir de praf, scamă sau firimitură cu acuratețea cu care un satelit american de spionaj numără lingurițele de zahăr din ceaiul lui Putin.

Pentru un afacerist atât de talentat și persoană cu oarecare perspicacitate, Orăcăilă era destul de puțin atent la tensiunea crescândă dintre cele două, fiind bucuros atât de prezența și de nurii femeii cât și de vizitele și orăcăiala mamei, aprobând bovin din cap ori de câte ori vreuna din ele se plângea de cealaltă.

Părinții ei îi scriau o dată la câteva luni, de obicei ca să îi ceară bani, să o întrebe când se mărită și să transmită pe cale epistolară gândurile preotului comunei asupra acestui subiect. Se dovedeau totuși relativ mulțumiți de faptul că fata lor își găsise servici, că era artistă și că se afla la casa ei.

Echilibrul menajului lui Orăcăilă s-a spart dramatic într-o duminică în care, uitată un pic mai mult în cuptor, friptura devenise atât de crocantă că nici măcar Oliver Jaime nu ar fi putut să mai recupereze din ea măcar cât să hrănești o pisică mai puțin mofturoasă. Observațiile doamnei Orăcăilă au fost, în context, adecvate, mai ales în primele zece minute, de încălzire. Din păcate însă baba se simțea mai încărcată de energie decât o eoliană surprinsă de uragan și profită de incident ca să facă și un mic portret psihologic al Degețicăi, un portret de altfel destul de complet prin înglobarea unor elemente de proveniență etnografică, moralitate privită din perspectiva sexualității și incriminarea capacității acesteia de efort.

Înlăcrimată de apelativul însumativ de ”putoare moldoveancă” Degețica a ripostat cu moderație, detaliind lipsa de diferențe semantice de esență între termeni ca ”hoașcă”, ”băbăciune”, ”hoanghină” și ”hoancă” și povățuind-o să mai stea și pe acasă, unde posibil ca zilele acestea să o caute o doamnă de treabă cu coasa.

Cu perceptivitatea masculină obișnuită în astfel de situații Orăcăilă reuși să detecteze posibilitatea ca între cele două să existe unele divergențe care să îl implice și pe el. Epifania îl penetră în chiar momentul în care ușa de la intrare se trântise în urma mamei, care ieșise bodogănind ”Uite cum sunt insultată și tu stai ca boul”, concomitent cu cealaltă ușă trântită, la dormitor, de unde vocea Degețicăi sugera că viața sexuală a cuplului va trebui, de-acum încolo, să cuprindă exclusiv pe bătrâna broască.

Iubirea adevărată arareori supraviețuiește conversațiilor aprinse din jurul unui castron de friptură arsă.

Ca orice bărbat de peste 40 de ani Orăcăilă avea nevoie mai mare de mama sa, de alinarea pe care aprobarea acesteia, deși neexplicită, i-o aducea adesea. Deși nu l-a iertat cu adevărat, doamna Orăcăilă i-a acceptat regretele și i-a readus aminte ceea ce îi spusese dintotdeauna – că balta este plină și că, mai ales, se află la un sărut depărtare de a fi prinț.

Degețica a trebuit să plece, dar nu a suferit prea mult. Era deja un nume în show biz ul capitalei, așa că nu a dus lipsă de pețitori. Ultima oară când am auzit de ea era proaspăt divorțată, de un anume Herr Sobol, de la care avea un copil și câteva milioane și prezida un juriu de evaluat talentul oamenilor din jur. Zilele astea mai dansează la bară, pentru noi, doar în mod excepțional.

În fine doamna Orăcăilă continuă să aibă grijă de fiul ei și, în ciuda celor 93 de ani, încă mai trage nădejde să vadă primul ei nepot.

Ali Baba, fluturașul și cei patruzecișiunu de politicieni

Ali terminase de măturat și se oprise o clipă să își tragă sufletul, pe jilțul președintelui organizației. Imprimată în profunzimea plușului acestuia, conturul și căldura curului marelui om era cvasipalpabilă și, pentru o clipă, Ali se pierdu în reverie, adresându-se gesticulând cu Parkerul găsit pe masă unei adunări imaginare de supuși :

”Vă mulțumesc pentru încredere, realegere și vă respect dorința de a vă manifesta admirația prin pupături și săruturi franțuzești. Promit să mă epilez mai bine data viitoare și înțeleg dificultățile pe care un cur păros le-a ridicat în calea sentimentelor dumneavoastră. Acum însă, cu scuzele de rigoare, o să rog pe toată lumea să iasă, că e treabă, mai puțin Morgiana pe care o să o invit să pună mâna pe microfon ca să trecem în revistă împreună, cu răbdare, pozițiile alternative pe care le propune președintelui”

Pulsația din șalvari însoți, ca de obicei, gândul la frumoasa președintă a organizației de tineret și, pentru o clipă mintea îi zbură la tot felul de probleme de doctrină implicând biroul de mahon, persanul de sub el sau canapeaua din colț. Intensitatea ideației atingând paroxismul, mâna lui dreaptă se năpusti avidă spre microfon, evitând capul imaginar al femeii, în speranța ca prin butonare repetată să readucă intensitatea acestuia la nivel tolerabil.

Pipăirea hârtiei din buzunar îi domoli însă brusc elanul cu mai multă eficacitate decât o făcea în mod normal o conversație cu nevasta și, acum că Morgiana dispăruse subit, scoase iritat din buzunar fluturașul, recitindu-l pentru a zecea oară:

Domnul Ali Baba :

Salariu brut : 3.56 țechini

Ore suplimentare: 76 ore .... 0.75 țechini

Prime : 0 țechini

Sporuri : 0 țechini

Total drepturi salariale: 4.01 țechini

Impozit :  1.85 țechini

CAS : 0.21 țechini

Contribuție socială : 0,31 țechini

Sindicat : 0.3 țechini

Colegiul oamenilor de serviciu : 0.1 țechini

Alte rețineri : 0.11 țechini

Total Net : 0.68 țechini

Era uimitor, ca de obicei, efectul de bromură a lecturării acestor rânduri frumos imprimate și, bosumflat, Ali începu să șteargă distrat praful de pe birou, gândindu-se că, dacă nu ar fi atât de rău de foame, suma rămasă i-ar ajunge cu siguranță vreo două săptămâni.

Era atât de distrat și de amărât că trebui să treacă cu pămătuful de două ori peste cheița aurie uitată de Băsculescu pe birou până să o sesizeze. Era o cheiță care, judecând după finisajele zgrumțuroase, dimensiunile inadecvate și aspectul fragil părea într-adevăr de producție autohtonă, fapt confirmat de inscripția ”Sesam SA” de pe verso. O antenuță minusculă sugera că este probabil mai mult de atât și, ridicând-o uimit în fața ochilor, Ali scăpă un introspectiv ”Ce pula mea ?” în microfon.

Scârțâitul ca și mișcarea bibliotecii îl făcură să tresară speriat, și, după ce înghiți în sec de două ori, în tentativa de a-și potoli bătăile inimii, omul se apropie timid de spărtura din zid care luase locul ocupat în mod obișnuit de almanahurile și trofeele de vânătoare ale președintelui.

Puternic luminată de neoane o grotă fabuloasă, plină de bogății se așternu sub privirile uimite ale omului de serviciu.

Rafturile gemeau de contracte fabuloase, frumos orânduite și structurate sub etichete îngirjit caligrafiate pe care scria ”Autostrada 1- Calendele Elene”, ”Autostrada de coastă, Măzărică”, ”Borduri și asfalt- Videnaș”, ”Gaze pe daiboj, Nicuță”,”Flota” și multe altele sugerând că de fapt acolo se afla tezaurul partidului. Șpăgile erau la rândul lor așezate cu îngrijire în plicuri colorate diferit, roșu cele de la baronii partidului, albastre cele de la investitorii autohtoni, galbene cele de la corporațiile străine, chiar sub panoul cu dublurile cheilor BMW urilor și ale vilelor. Totul așezat cu ordinea și meticulozitatea pe de care numai un mare om politic poate cu adevărat da dovadă, ordine care se regăsea și în raftul cu extrase de cont.

Petrificat de uimire Ali se scărpină în cap și murmură ”Ce pizda mă-sii”, cuvinte totuși prost alese, judecând după rapiditatea cu care ușa prinse a se închide la loc.

Rămas pe întuneric omul se simți pentru o clipă pierdut și îi luă câteva clipe până ce își aduse aminte de codul fermecat al cheii magice.

”Direct la Kasim, mă duc, mama lor de corupți” scrâșni din dinți Ali Baba, plecând spre procuratură. ”Când o vedea astea procurorul fum o să le iasă din cururi, mama lor de ciocoi!”

 

 

 

 

Morgiana așteptă cu răbdare ca domnul președinte să termine înainte de a-și recupera chiloțeii de dantelă de pe canapea. Discuțiile doctrinare erau, acum că președintele ajunsese la 2 sticle de whisky pe zi, din ce în ce mai scurte și mai la obiect, astfel că exista acum destul timp pentru a se putea concentra și pe altele, cum ar fi vizita anunțată a celor 40 de baroni ai partidului în contextul apropiatelor alegeri.

Băsculescu își aranja cu cochetărie freza cu prosopul, suspinând de fiecare dată când, rebelă precum coada unui cocker spaniol chemat la masă, șuvița se desprindea de pe ecuatorul cheliei sale de marinar bătrân.

- Eh, ce zici fato.... He ... He ... He... Sper că nu te-am bulversat prea tare pentru restul zilei ...

- Nu, bursucel, dar tare mă tem că nu o să mai fiu capabilă vreodată să apreciez vreun alt bărbat politic. Majoritatea nu reușesc nici în 15 minute de foială ce reușește președintele meu drag în 5 secunde de pasiune !

- Așa, e, draga mea, ești norocoasă. Și dacă o să fii cuminte, o să înveți și o să deschizi gura doar când trebuie, prevăd că vei avea un viitor deosebit. Nu m-ar mira ca, în timp, să-ți fac și partid....

- Că veni vorba de politică... Când vin cei 40 de colegi?

- Cred că au și început să sosească. Parcă am auzit girofaruri.

- Dar, bursucel, tu mereu auzi girofaruri de când ai dat de Chivas Royal

- Nu, dragă, astea erau adevărate, și uite în curte că tocmai intră Ferariul lui Măzărică

- Așa este. Iar ai dreptate. Uite și Mercedesul lui Mario, Bentleyul lui Buldogul. Vin băieții.

- Păi gata, trage-ți repede fusta, ia cheia și scoate din seif o sticlă de răcoritor pentru mine și contractele ălora

- Chivas sau JB?

- Rece să fie, deși preferabil fără gheață

Președintele își aranjă cămașa și întinse mâna după sacou când vocea sugrumată a Morgianei îl smulse din reverie

- Bursucel, unde ai pus cheia?

- Păi nu era pe masă?

- Tu o vezi ?

Când cei patruzeci de socialdemocrați intrară în cabinet cei doi terminaseră de cotrobăit, fără succes. Cheia se făcuse nevăzută și, o dată cu ea, accesul la partea cea mai importantă a doctrinei, preocupărilor și manifestului acestui partid venerabil. Panicați cei patruzeci începură la rândul lor să cotrobăie, să înjure și să răscolească cu cerbicia politicianului despărțit în mod samavolnic de ciolanul zemos al guvernării

- Era acolo toată documentația mea pentru bordurile de Carara, gemu Videnaș. Am promis electorilor că le schimb la 3 luni !

- Toată strategia mea de neasfaltare pe anul ăsta, gemea un altul

- Am uitat numărul contului din Bahamas! urla și Buldogul

- Și autostrada mea de coastă spre Rio? acuza și Măzărică

Zarva începuse să capete intensitatea și amenințarea unei răzmerițe politice fățișe și oamenii se grupau deja în facțiuni dizidente, hotărâte a-și retrage sprijinul politic când, cu un scârțâit greoi, seiful începu a se deschide.

Orbit de lumină, Kasim ieși, continuând să blesteme și să înjure obiectul minuscul în formă de cheie din mână, fapt care supraîncărca mecanismul fin al ușii seifului.

- Domnule procuror Kasim, îl întrerupse cu reproș președintele. Aveți mandat?

Temutul procuror se opri din înjurat și, privind cu bărbăție și sfidare pe președinte, replică cu tupeu:

- Nu, să trăiți, bună ziua. Mă scuzați pentru asta. Dar a depus un denunț unul, Ali Baba, și a trebuit să vin să verific.

- Ali Baba? Cine, pulică ăla care dă cu mopul pe aici?

- Da, un rahat de lefegiu de pe aici. Mi-a adus cheia asta și mi-a spus să verific de îndată, că are dovada corupției la cel mai înalt nivel, că dacă nu vin suntem mână în mână cu toții, mama voastră de corupți, știți placa pe care o folosesc mereu primitivii ăștia....

- Păi și tu acuma, nu puteai să vii la mine? Că doar știi că, atunci când vrei adevărul gol goluț, tot ce ai de făcut, ca magistrat, este să mă întrebi pe mine.

Cei patruzeci dădeau afirmativ și în același timp ușor dezaprobatori din cap. Tupeul acestor procurori capabili de a cerceta de capul lor, cu atât de mult timp pierdut, fapte simplu de aflat printr-o întrebare îi depășea pe toți.

- Păi am venit, dar păreați un pic ocupat. Tocmai îi arătați, din ce mi-am dat seama, Morgianei cum se ia, în caz de nevoie, problema în mână și nu am vrut să întrerup o tânără care tocmai învăța de la cel mai bun cum se obține tăria caracteristică socialdemocrației. Am zis să intru să confirm singur că nu sunteți vinovat, ceea ce de altfel a fost și ușor, în seif nefiind, după cum știți nimic compromițător.

- Îhî

- Nici măcar acest cont din Antigua, mai vechi, cred că de fapt al meu, pe care l-am găsit pe acolo

- Așa este, distratule, te caut de nu știu când să ți-l înapoiez

- Dar totuși de ce ai stat atâta acolo ? interogă Măzărică

- Păi sistemul ăsta, Sesam, de ultima generație, activat prin înjurătură și limbaj buruienos s-a upgradat din întâmplare când tocmai făceam inventarul lucrurilor necompromițătoare și de doctrină din grotă. A trebuit să înjur două ore în cheița asta până am nimerit noua parolă și, sincer, dacă nu copilăream prin Berceni cred că și mâine aș fi fost tot înăuntru.

- Bine procurică, cum zici tu, își pierdu Buldogul răbdarea. Acuma hai, dă din padele, că nu putem sta toată ziua să te ascultăm, oricât de puțin ne-ar plăcea

- Așa e, constată și Măzărică, e târziu și, dacă mai stăm la taclale pe aici se apucă ăia pe acasă de treabă, de asfaltat, de dat aprobări și pierdem situația din mână.

Procurorul înțelese aluziile fine ale politicienilor și o luă spre ieșire, scăpând câte un veninos ”Am înțeles”, ”Să trăiți” și ”Numai bine”.

- Stai un pic ! tună președintele. Unde pleci cu cheia ?

- Scuzați, am uitat, vă rog, domnișoară, poftiți, se împletici Kasim și întinse cheița Morgianei

- Și încă ceva... Până diseară să îl bagi pe Ali Baba la beci !

- Da, Șefu. Oricum e cam corupt...

 

 

 

Fluturașul salariului lui Ali Baba se dovedi până la urmă piesa cea mai solidă a convingătorului rechizitoriu al lui Kasim. Dincolo de tăgăduirile, smulsul părului din cap și scâncetele angajatului nu ar fi fost nici un avocat pe Pământ, cu atât mai puțin în colțul acela oriental de lume, care să poată justifica cei 0.03 țechini delapidați lună de lună.

- Onorată curte, continuă procurorul, în loc ca acest om de nimic să profite de extraordinara șansă de a respira același aer cu iubitul nostru președinte, nemaivorbind chiar de accesul direct la aerul emanat efectiv din acesta, în loc să urmeze exemplul acestuia de cinste și devotament iată cum, lună de lună sub pretextul unor așa zise greșeli de contabilitate, își însușește cu nesimțire, voracitate și fără remușcări importante sume ce nu i se cuvin. În contextul în care economia mondială este în recesiune, în care fiecare din noi, mai ales cei fără responsabilități politice, ne restrângem și încercăm să trăim cu cinste și frică de Dumnezeu, iată cum acuzatul, Ali Baba, delapidează cu bună știință și fără remușcări, ca un parazit bugetar ce este, această țară minunată în care s- a născut. Cred că numai ocna, ani buni de ocnă grea, sunt cu adevărat o dreaptă pedeapsă pentru îndrăzneala acestui om și, numai din respect pentru nevasta lui și nevoile ei sexuale viitoare, nu cer pedeapsa maximă, cerută de lege – amputarea degetelor mâinii drepte cu care a apucat fluturașul.

Completul de judecată nu a dezbătut prea mult. Faptele erau clare și apărarea inculpatului, desprinsă parcă dintr-un documentar al teoriei conspirației, vorbind despre președinți corupți, baroni locali spoliind regiunile lor de baștină și procurori vânduți lor era extrem de neconvingătoare.

La urma urmei cum putea să fie eliminată corupția din țară dacă până și un corupt de calibrul lui Ali Baba ar fi scăpat basma curată?