Oprea și J.A.I.

La Bruxelles zilele acestea a avut loc consiliul extraordinar al JAI.

Google a fost de data aceasta nemilos cu mine atunci când am vrut să aflu ce pizda mă-sii înseamnă ”JAI” și de la ce vin inițialele, dar am dedus totuși că este o întâlnire a celor mai ascuțite creiere de sub chipiu din comunitatea europeană, respectiv a miniștrilor de interne ai țărilor UE.

Și au fost minți strălucite, având în vedere că noi am fost reprezentați de un om de vocație a cărui carieră militară a pornit cândva de la gradul de locotenent în periculoasa armă a intendenței, numai și numai pentru a se descoperi în rucsac, exact în anii ascensiunii politice,  bastonul de general maior de Justiție militară, respectiv domnul Gabriel Oprea.

După cum se știe Uniunea Europeană este asaltată zilele acestea de un număr foarte mare de imigranți sirieni, imigranți care reprezintă o mulțimea eclectică de oameni, unii folositori și agreabil a fi naturalizați, alții ceva mai teroriști și cu predilecție spre pet și maieuri suflecate pe burtă, adecvați mai degrabă pentru popularea țărilor cu meleag strămoșesc, cu varietăți delicioase de semințe comercializate la orice oră la non stop și cu politicieni bătuți în cap.

Deși eclectică, masa de sirieni are o chemare comună, și aceasta se numește Germania, țară care a câștigat prin unele șmecherii și aparențe (autostrăzi, sisteme sociale bine puse la punct și nivel de trai) încrederea imigrantului indiferent de religie, modalitate de acces sau înclinație spre terorism.

În ciuda acestei chemări, drumul acestor oameni spre Noua Sirie dintre Elba și Rin este se pare un pic anevoios datorită atitudinii reprobabile a fel de fel de țări și țărișoare interpuse geografic, care, prin fel de fel de metode (armată, tunuri cu apă, garduri sau, în cazul nostru, prin indicatoare și panouri cu ”Bine ați venit”) încearcă să întrerupă marșul jihadistului de rând spre cecurile de asistență socială semnate de Fraulein Angela.

În fața acestei situații inedite mințile ascuțite ale Uniunii caută permanet soluții, identificându-se două viziuni esențiale, respectiv cea care ar ține cont de voința imigranților, cu riscul de a rezulta, peste câteva zeci de ani, în eliminarea ultimilor titulari cu păr blond din echipa campioană mondială, la cea mai egalitaristă, de impunere a unor cote obligatorii tuturor statelor europene.

Din fericire și noroc chior suntem reprezentați cu cinste la aceste discuții, de un general care a pus piciorul în prag cu fermitate în cursul JAI arătând că țara noastră nu va vota în favoarea unei cote de imigranți obligatorie. Mai mult, omul a arătat că resursele noastre permit relocarea a doar vreo 2000 de arăbeți, cu condiția ca aceștia să fie ceva mai oțeliți decât cei dinaintea lor, cât să nu izbucnească în lacrimi și milogeli față de grăniceri de a fi expulzați la intrarea în țară.

De fapt din luarea de poziție a domnului Oprea taman acest element a fost relativ trecut sub tăcere, respectiv modalitatea în care am putea convinge 2000 de oameni, fie ei și cu mintea mai slabă, să se reloce la noi, un loc binecuvântat din care de peste 25 de ani se relocă absolut oricine are vederea bună, chef de muncă și bani de avion?

Gestul patriotic al domnului Oprea, în măsura în care va continua să fie sprijinit de elemente ale realității, de la poienile pline de peturi și sticle goale, drumurile peticite, cozile de la fisc sau mutrele zâmbitoare de la știri ale politicienilor noștri, ar putea însemna, o dată pentru totdeauna, eliminarea riscului major pe care o imigrație masivă de sirieni ar fi reprezentat-o pentru buna funcționare a unor localități ca Fetești, Tecuci, Mila Domnului sau Cocârlați, inclusiv riscul de a înlocui maramele și vânătăile ortodoxe ale locuitoarelor acestor meleaguri cu burka, iașmalâcul și bobârnacele invadatorilor musulmani.

Omniscienții

Din constatările mele, expresia curentă cea mai puțin utilizată de români nu este nici ”Mulțumesc frumos”, nici ”Luați de la mine” ci ”Nu știu”.

Față de alți oameni de pe Pământ, românii sunt în fapt atoateștiutori, fiind rare ariile de funcționare socială, filozofie profundă, fotbal, politică, dar și medicină, teologie, meteorologie, construcții sau istorie în care cetățeanul nostru tipic să nu aibă, indiferent de pregătire, QI și moment al zilei, opinii ferme și credințe de nezdruncinat.

Ocazional nivelul cunoașterii este numai parțial, cum ar fi de exemplu la acei pacienți ai mei care, atunci când sunt întrebați ce înălțime au, explică senini că au ”un metru și ceva”, de parcă s-ar fi crezut până în momentul conversației că au de fapt aproape un metru.

Dar îi înțeleg – persoanele respective nu doresc să fie interpretate de mine ca fiind ignorante și nici nu doresc să se expună la marginalizarea, condamnarea, disprețul și torturile la care, probabil, cei care recunosc cinstit că nu știu, ar fi supuse.

Aria expertizei noastre populare este mult mai amplă. Cuprinde, de exemplu, modalitățile complet abordabile prin care Simona Halep ar fi putut să o învingă, practic fără să transpire, pe Serena Williams, așezarea în teren cea mai bună cu care Steaua ar fi putut, dacă s-ar fi interesat la interlocutor, să acceadă în grupele ligii, dar și subiecte mai subtile cum ar fi obiectivele reale ale imigrației siriene, strategia de scurtă și de lungă durată a ocultei mondiale, gândurile ascunse ale iredentiștilor maghiari, modalitățile superioare de progres a societății și dorințele intime ale Celui de sus, prezentate cu obscuritate în biblie, dar complet transparente românului înarmat cu atotcunoaștere.

Toată această admirabilă înțelegere este, zilele noastre, blagoslovită suplimentar prin accesul la internet și decizia propietarilor facebook de a nu taxa nici crearea de conturi, dar nici emiterea de idioțenii repetate, măcar cu vreun buton de ”dislike”, ”emeză” sau ”marș”.

Pe de altă parte este adevărat și că o altă trăsătură a românului care le știe pe toate este ghinionul, reprezentat în mod particular de modalitatea antipatică prin care realitatea, adesea, îi contrazice credințele și convingerile. Politicieni, sprijiniți prin puterea bojocilor, ajung adesea după alegeri în prime time, la Jilava, remedii naturiste infailibile rezultă în amputații, sau fonduri de garantare și investiții sigure care se dovedesc a fi amplasate, în ziua de retragere a economiilor, în mijlocul vreunui lac. Toate aceste evenimente și altele asemănătoare apar destul de curent în viața românului omniscient, arătând clar că suntem un popor nu numai extrem de iluminat dar și blestemat să aibă o ghină extrem de libertină sexual.

Momentul în care românul atinge apogeul acestui tip de cunoaștere este, de obicei, momentul în care acesta începe să îi învețe pe alții. Prin postări, bloguri, articole de presă sau fie numai prin explicații cu voce răsunătoare adresate comesenilor. Pentru că o altă particularitate a genului acesta de înțelepți este și generozitatea cu care își fac cunoscute, la nevoie cu flegma, invectiva și palma, convingerile, precum și capacitatea limitată a acestora de a locui strict în fășiuța subțire de cortex alocată.

În această lume competitivă eu mă simt pe undeva dezavantajat, fie și numai pentru faptul că, deși sunt convins că nu cunosc o mulțime de răspunsuri adecvate, mi-am formulat în principiu o groază de întrebări complet valide. Constat adesea că adevărurile mele, chiar parțiale, sunt mai rar contrazise de realitate decât convingerile imuabile ale altora și îmi place să cred că, deși constituită din boimi, lumea mea interioară are o anumită coerență.

Dar mai ales am trăit pe propria piele și sunt convins că oricare din lucrurile pe care le simt și le cred ar putea fi, peste o zi sau peste o viață, contrazise, astfel că nu mi- e rușine să spun că ”nu știu” chiar în arii în care, evident, cunosc mai multe ca alții.

Bineînțeles însă că nu sunt înclinat să exagerez cu asta.

Rumpelstiltskin și torcătoarea fermecată

Victor I-ul din Pont era din ce în ce mai îngrijorat.

Oamenii din împărăţie îi păreau acum, după alegeri, nesăţioşi şi agitaţi ca un balaur ţinut o săptămână pe salate.

Păreau să aibă permanent numai cârteli de exprimat, cerinţe de verbalizat şi înjurături de vocalizat, atât în faţa palatului cât şi de fiecare dată când, singur sau împreună cu soţia, Oltcitana, ieşea în public.

Era suficient să apară cupeul prezidenţial pentru ca, nepăsători la buciumul girofarului, în loc să elibereze banda, cete de cetăţeni agitaţi să se proptească în calea lui să îi tot urle cu grobianismul persoanelor manipulate, incapabile de a înţelege politica mare:

– N-ai zis că măreşti salariile la zânele din sistemul public, mincinosule?

– Ai zis că o să plăteşti câte 20000 de galbeni fiecărui zmeu întors din diaspora, dacă te votează, Pinochio cu coaie mici ce eşti !

– Unde sunt locurile de muncă promise gnomilor din mine în campania electorală? panaramă cu sifoane ce eşti !

– Nu ai zis că scazi TVAul şi impozitele în sectorul strategic al spiriduşelii, mongoloid cromozomopat ce eşti ?

– Unde este relaxarea fiscală pentru balauri mici şi mijlocii, creier de veveriţă sclerozată?

Cupeul îşi făcea loc cu dificultate printre flegmele care creşteau în intensitate ca un muson la Panjaab, în timp ce Oltcitana remarcă cu îndreptăţire:

– Ce primitivi, Victoraş, ce primitivi !

– Da, n-ai ce face. O biată minoritate încă manipulată de Hăhăilă.

– Bani, bani, bani. Mereu zic numai de bani. Ţi-e silă, zău aşa, de această incapacitate de a înţelege mesajul nostru social democrat

– Şi când te gândeşti că linia noastră politică este menită să îi facă din ce în ce mai robuşti şi mai fericiţi… Uite, de exemplu, de când cu mărirea taxelor pe carne, ouă şi lapte practic am eradicat hipercolesterolemia şi nimeni nu poate contesta avantajele ecologice ale noului sistem de încălzire centralizată pe bază de pilote pe care l-ai propus. Dar ce înţeleg boii- că îi ţinem în frig şi foame !

– Nemaivorbind de decizia genială de neasfaltare, menită a strânge legăturile în sânul familiilor şi comunităţilor locale!

– Oricum, cred că am totuşi o soluţie şi pentru pretenţiile astea exagerate a lor. Vor bani? Să le dăm bani !

– Păi de unde Victoraşule, că ce scoţi tu pe cur dimineaţa nu cred că ăştia or să vrea să-şi bage în portofel…

– Păi uite, am vorbit de dimineaţă cu Mugur Eternul, guvernatorul. I-am zis din nou de micile probleme pe care le avem uneori, din partea unor grupuri de extremişti care au interpretat tendenţios o parte din mesajele noastre electorale şi l-am rugat să bage tiparniţa în boale să le închidem gura la păduchioşii ăştia

– Excelent… Şi ce a zis?

– A fost un pic ciudat. M-a rugat să îmi dau jos ochelarii şi s-a jucat un pic cu fruntea mea. Ştii că dacă o plesneşti uşor cu buricele degetelor face un zgomot de minge bătută de perete? Asta a constatat şi omul, care mi-a recomandat să port cercei din metal masiv, că am capul un pic prea uşor. M-a întrebat dacă văd luminiţe, dacă mă sperii de foc şi dacă aud voci şi abia după aia mi-a spus că nu poate face aşa ceva, dar că are o soluţie încă mai bună pentru mine.

– Care?

– Cică ştie de o fată deosebită. Una Petreuşa, Nela Petreuşa. Doxată rău. Tocmai intră în al 10-lea an la prestigioasa facultate de arte economice Harvadz din Camelot, practic mai are puţin şi îşi dă licenţa. Cică ar fi perfectă ca ministru de finanţe…

– A ! cred că o ştiu. O ştii şi tu, e gagica aia cu mutra dulce de copil născut mult înainte de vreme pe care o tot întâlneai pe la bibliotecă atunci când copiai în draci pentru teza ta de doctorat. Fata lui Mario, băiat de-al nostru, luptător în structuri.

– A, mi-o aduc aminte… Dar nu e o găină fără minte de fapt?

– Toţi economiştii sunt. Măcar asta are şcoala la Harvadz, nu o să aibă ce să îi zică lumea.

– Păi să o numesc atunci? Că nu văd ce avem de pierdut, în cel mai rău caz, dacă or să fie cu adevărat probleme complicate de rezolvat, o să stea cu buzele strânse şi privirea în gol, ceea ce de obicei ajută

– Ajută mult, dă un aer de competenţă implicită. Hai că ne-am scos. Tare eşti deştept, abil şi priceput, bărbate.

– Sunt, sunt. Aşa zicea şi mama, aşa zici şi tu şi sunteţi amândouă femei cu bun simţ.

 

 

 

 

Nela se plimba de-a lungul şi de-a latul biroului încercând să găsească soluţia salvatoare. Nu era uşor, aşa că din timp în timp mai arunca o privire fugară pe coala de hărtie din faţa ei, încercând să îşi dea seama dacă şi unde a greşit. Viaţa de ministru de finanţe se dovedea grea şi plină de provocări, nici nu se compara cu dimineţile fără griji ale studenţiei ei prelungite din Camelot.

Un ciocănit discret în uşă îi atrase atenţia:

– A sosit reprezentantul Fondului, o anunţă secretarul, un anume Striper Bălăngilă

– Pofteşte-l te rog, spuse experta în finanţe

Persoana care intra era un om între două vârste, cu un aer serios, început de chelie şi un accent fonfăit, caracteristic etnicilor de origine germană din Helvia

– Bună ziua doamna ministru. Eu sunt Rumpelstiltskin, spiriduşul şef al Fondului Binefacerii prin Îndatorare Perpetuă şi m-am prezentat să vă ajut.

– Bună ziua. Nela Petreuşa, expert financiar, ministru de finanţe, ultimul an la Harvatz. Vă mulţumesc că aţi venit, avem nevoie de ajutorul şi asistenţa fondului.

– Lucraţi, văd, constată spiriduşul, aruncând o privire pe foaia de hîrtie de pe birou…

– Da, una din numeroasele probleme care apar în ziua unui ministru dedicat, mă tem …

– Aşa pare constată Rumpelstiltskin, aruncând o privire fugară pe foaia pe care scria „produs intern brut 2763542 galbeni, la 34.5  galbeni pe cap de locuitor rezultă că avem 80102,6 locuitori, dar de ce dă cu virgulă ?????”. Înţeleg că lucraţi la un pic de statistică avansată, nu ?

– Da, probleme, mereu probleme. Dar cea mai mare problemă de fapt să ştiţi că este lipsa banilor. Analizez de peste 2 luni structura bugetului, a plăţilor şi a impozitelor şi am ajuns, poate şi datorită capacităţii mele extraordinare cu cifrele, să deduc că ne-ar mai trebui bani. Aur. Ţechini. Guldeni. Mocho dinero.

– Robusteţea concluziei domniei voastre mă covârşeşte. Presupun că aveţi şi un plan de măsuri pentru aceasta…

– Desigur că am…

– Nu îmi spuneţi… lăsaţi-mă să ghicesc. A ! doriţi să sporiţi investiţiile străine, bazându-vă pe atragerea capitalului investitorilor în paralel cu lansarea unor programe guvernamentale de regenerare a infrastructurii?

– …

– Sau nu e asta, de fapt mizaţi pe capitalul autohton, plănuind o modelare activă a fiscalităţii pentru relansarea activităţii economice, mai ales la nivelul antreprenorial?

– Vorbiţi vă rog mai rar şi dacă se poate pe româneşte …

– Sau de fapt şi de drept consideraţi că un program strategic solid de creştere a competenţelor, de refacere gradată a infrastructurii şi de regândire a managementului în regat ar fi de fapt soluţia?

Chipul tinerei ministrese se bosumflase. Privirile se fixaseră cu tenacitatea unei rachete de croazieră Tomohalk pe o muscă imaginară aflată pe peretele din spatele neamţului şi buzele erau mai strânse decât sfincterele unui puşcăriaş aflat prima noapte în celulă. Pe porţiunea de frunte aflată sub breton tot felul de cute se întretăiau ca nişte valuri ce trădau hula din cortexul deja suprasolicitat.

Într-un final buzele se descleştară cu dificultate şi marea expertă îngăimă:

– De fapt, domnule Rumpelstiltskin soluţia aşa cum o vedeam eu era mult mai simplă. Mă gândeam să ne împrumutaţi dumneavoastră banii, eventual nerambursabil?

– Eu?

– Nu dumneavoastră personal, fondul. Câteva milioane de galbeni măcar.

– Vreţi bani de la noi ? De asta m-aţi chemat?

– Da, păi nu asta faceţi voi

Un râs lăuntric îl străbătu pe Rumpelstiltskin. Îşi amintea cu claritate şedinţa de board în care propunerea de a credita împărăţia lui Victor I-ul fusese primită cu ilaritate şi bună dispoziţie.

Krugelschmitherlichen de exemplu sugerase că mai bine ar încerca să lanseze galbenii cu catapulta în lac, fiind destul de probabil să nimerească vreun crăpcean mai apatic, obţinând astfel un profit cu mult mai mare.

Schmerlenschmachelstenter supralicitase sugerând că mai bine ar schimba toţi galbenii în bancnote şi şi-ar face coifuleţe din ele, pierzând desigur suma dar măcar protejându-se de insolaţie şi melanom.

Doar el, Rumpelstiltskin, îşi ridicase vocea prin hohotul general şi propusese să se ducă totuşi la amărâţii ăia, că poate or avea vreun plan coerent de redresare.

Acum că se lămurise nu îi rămăsese decât să prezinte decizia fără a paraliza cognitiv femeia din faţa lui.

– Şi cum v-aţi gândit să vi-i trimitem? În trăsuri blindate? Cam ce culoare să aibă?

– Nu contează prea mult, atâta vreme cât sunt destule.

– Mda, nu se poate, că nu aţi terminat autostrada… Păi mai bine să veniţi să le luaţi cu vaporul …

– Să ştiţi că ideea asta e de valoare…

– Mda, nici asta nu se prea poate, că v-a vândut Hăhăila flota. Dar ştiţi ceva, am o idee cu mult mai bună !

– Vă ascult, făcu ochii şi gura mare economista

– Uite o să vă trimit o torcătoare magică. Made in Helvia, la chiar Rumpelstiltskin and sons ltd. Practic costă doar 100000 de galbeni. Este o torcătoare binecuvântată de zânele din cele 7 ţinuturi şi care transformă orice material textil de la lâna mieilor, pletele zmeilor sau flocii zânelor în aur alb de 24 de carate. La numai acest preţ de nimic, dacă sunteţi harnici şi staţi la tors toată ziua în 6 luni aici o să fie El Dorado.

Mintea ministresei analiză cu intensitate şi competenţă propunerea bancherului. În ciuda blocajelor inerente unei astfel de întreprinderi, oportunitatea în sine părea deosebită aşa că, mai târziu în zi, cu un cec în mână şi un zâmbet pe buze, Rumpelstiltskin părăsi ministerul.

 

 

 

Scandalul era în toi.

Atât Petreuşa cât şi Victoraş şi Oltcitana erau sleiţi şi cu mâinile pline de bătături de la tors.

În cele câteva săptămâni de eforturi, deşi folosiseră cele mai de calitate şi exotice materiale, de la banala lână de berbec în rut, cânepă psihedelică sau in, până la păr din urechile balaurilor, mustăţi de turcoaice sau sprâncene de djin, nici măcar o pulă botswaneză nu ieşise din torcătoare. Baloturi de sfoară cu aspect mai mult sau mai puţin dubios erau depozitate prin colţurile odăii, în ciuda maniei ministresei de a le lua repetat la mână doar, doar o zări vreo urmă de aur.

– Nu vi se pare că astea de-aici au început să se preschimbe? întrebă ea cu speranţă, ţinând în mână produsul toarcerii părului epilat donat de Federaţia Prinţeselor Platinate

– Nu e nici un aur, tuta dracului, mormăi cu obidă Victoraş în timp ce Oltcitana îşi ridică dezaprobatoare privirile din torcătoare.

– Te-a păcălit ăla. Uite am primit azi un porumbel de răspuns de la fond care pretinde că Rumpelstiltskin nu mai este angajat acolo. I-ai cerut măcar un act de identitate, sfertocreierato?

Cearta ce ameninţa să cuprindă oamenii politici fu întreruptă de scârţâitul uşii de la intrare. Mugur Eternul se zgâia la ei în timp ce cu mâna dreaptă îşi făcea cruci. Un zgomot de iniţiere a expectoraţiei străbătu sala, acoperind scârţâitul maşinii de tors în timp ce bătrânul guvernator observă

– Aş vrea să vă scuip, să nu vă deochi, dar este, în mod evident, prea târziu. Ce faceţi aici de vă zdrăngănesc scăfârliile ?

– Bani. Am achiziţionat ultima torcătoare în domeniu, made in Helvia, cu mânere cromate, încărcare automată şi garanţie extinsă, dar, ori nu am citit instrucţiunile, ori facem ceva incorect că, aparent, tot ce obţinem sunt aceste fire dezgustătoare, explică Petreuşa

– De asta v-am chemat, explică şi Victoraş. Presupun că aţi mai văzut genul acesta de utilaj şi aş fi vrut să ne arătaţi cum poate fi, spre binele patriei, folosit.

Un Mugur consternat se uita la cei trei.

52 de ani de servire a patriei din postura de guvernator nu îl pregătiseră vreodată pentru această întrebare ţintită.

La ce ar putea o torcătoare cu vărf ascuţit să folosească unei ţări în recesiune?

– Păi să ştiţi că ar exista o utilizare. Şi depinde cu totul de voi.

– Orice. Ce trebuie să facem? strigară la unison cei trei lideri

– Daţi furca încoace… desfaceţi-vă la pantaloni şi aplecaţi-vă în faţă cu toţii.

Atâta știe, atâta face

Atunci când Antena 3, în mod particular domnul Gâdea, face o dezvăluire incendiară, procesul în sine seamănă destul de mult cu cel prin care o găină pestriță și cu gât golaș, răsfutută în cloacă de cocoși, rățoi, bibiloi și varani, anunță depunerea vreunui ou memorabil. Se cotcodăcește ca la apariția dihorului, se screme  și se răsscreme pentru ca în final, în locul unui produs de concepție cu caractere de ou de struț, să se constate o mogâldeață plină de găinaț, de care i-ar fi jenă și unei vrăbiuțe cufurite.

Cam așa fu și cu ”deconspirarea” activității de securist a lui Băsescu din anii 80.

A fost nevoie de mai puțin de câteva ore pentru ca veridicitatea și caracterul original al ”documentului exploziv” prin care fostul triton de Cotroceni, actualmente pensionar cu transaminazele crescute, să fie invalidate cu ușurință, fără spectroscopie de masă, cine știe ce operațiuni de matematică superioară sau ajutor divin, ci prin banala constatare a unor discordanțe în fondul și forma documentului.

Eu personal nu știu dacă Băsescu a fost sau nu colaborator al securității. Pe de altă parte cred, deși nu cu exactitate, că domnișoarele pe care le mai putem vedea în minijupe pe centură sug pula șoferilor.

Tot fără probe deci pot crede, în adâncuri, și că un comandant de navă de pe vremea lui Ceaușescu, marinar care ulterior s-a dovedit a fi miraculos de înarmat cu dosare politice și alte informații privilegiate despre oponenții politici, ar fi putut să ajute, pentru binele țării desigur, suspomenita organizație de patrioți din vremea lui Ceaușescu.

Bănuiesc toate acestea, dar nu m-aș apuca să le dau ca fapte sigure, de frica de a nu fi dat în judecată de centurista ajunsă respectabilă.

Cei de la televiziunea varanică nu au, se pare, aceleași scrupule ca și mine.

Presupun că dacă aș sta să editez pe computer un document secret intergalactic prin care să se arate că Traian Băsescu, nume de cod Klingonul, este de fapt un romulan sub acoperire, implicat în asasinarea lui Jon Snow și mâna dreaptă a lui Sauron, a doua zi acesta ar fi în prime time la Antena 3, subiect de urlete, ochi dați peste cap și țâțâieli ale corifeilor care se mai adună, în fapt de seară, să facă câte o sinteză.

Cineva, nu zic cine, om important dar care zilele acestea mănâncă arpacașul statului, le-o fi zis că scopul cel mai nobil al unei televiziuni și datoria sfântă a unui jurnalist este să arunce cu căcat în oponentul politic, fie că-l nimerește sau nu, în speranța că din izul acestuia va rămâne ceva în memoria olfactivă a tolomacilor care deschid televizorul.

Din păcate însă pentru anteniști Băsescu este mai obișnuit cu căcatul decât este tenia și dacă este să se organizeze un duel de tip ”în ciorapi să ne mirosim”, nu există om politic mai competent și mai relaxat decât el.

Mai mult, într-un context în care mult mai util pentru noi toți ar fi să îl uităm pe fostul președinte al dezbinării, mizeriei morale și recesiunii, iată că activitatea maniaco-tembelă a Antenei 3 ni-l readuce în prim plan și nu oricum, ci în calitate de nedreptățit. De om a cărui dreptate trebuie să i-o respecți, deși în sinea ta presupui oricum că nu a fost chiar virginal în interacțiile de centură cu securitatea.

Tărărea zi de zi a unei scăfârlii predominant goale este un impediment pentru oricine, dar cu atât mai mult pentru niște ”ziariști” care, dacă tot manipulează,  ar trebui să manipuleze în direcția disconfortării unui personaj și nu în cea a reabilitării acestuia, a prilejuirii de noi discursuri politice și a negării unui trecut dubios prin simpla demontare a unui fals grosolan.

Dar fraza ”atâta știe, atâta face” este un motto taman bun de pus atât la intrarea în Antene cât și, în bandă, la fiecare emisiune a domnului Gâdea.

Balaurul

Bătălia pentru telecomandă era în toi.

Cel mai căpos se dovedi din nou Rafael, hotărât să vadă finalul excelentului film de dragoste indian, „Dragoste şi lălăială în Calcutta” în ciuda protestelor celorlalţi. Eusebio de exemplu insista în mod special asupra nevoii de a vedea capul de afiş din Premiere League, West Ham United – Sunderland, dar până la urmă controlul obiectului râvnit de toţi intră în posesia lui Gabriel, care exclamă:

– Lăsaţi-mă în pace cu prostiile voastre, nu o să ratez demisia preşedintelui doar ca să aud cum orăcăie ţiganii ăia sau pentru al 320lea meci televizat de săptămâna asta. Hai să vedem cum îşi dă Şuviţescu demisia, că doar aşa a ieşit la referendum, mama lui de nesimţit…

Declaraţia prezidenţială era ce e drept capul de afiş a tuturor celorlalte posturi şi, între două hăhăieli, preşedintele clarifică faptul că, la doar 88% prezenţa la urne şi cu doar 92% voturi în defavoarea lui, el nu poate să îşi dea în nici un caz demisia. Că ar fi o laşitate politică de condamnat, îndeosebi în contextul în care tot regatul fusese străbătut de căruţe electorale, pline de gnomi, pitici, spiriduşi şi zmei manipulaţi, în cadrul unei fraude electorale care, pe el personal, îl dezgusta. Că drumul spre Uniunea Tărâmurilor reclama cu intensitate prezenţa lui, ca un garant cinstit, bine intenţionat, ba chiar frumuşel, a măsurilor de reformă împotriva mogulilor princiari, a zânelor aşa zis liberale şi a marilor baroni cu baghetă care se opuneau reformei. Că aparenta nemulţumire populară pe care aceştia o speculau cu neobrăzare este complet nejustificată şi că numai nişte creiere primitive ar putea să se supere de micile creşteri de impozit preconizate câtă vreme salariul nu va scădea cu mai mult de 25%, conform recomandărilor Fondului Interîmpărăţii de Menţinere Perpetuă a Austerităţii Altora (practic aceeaşi cifră din campanie, chiar dacă cu sensul evoluției schimbat).

Declaraţia prezidenţială se termină ca de obicei cu gestul politic consacrat, arătarea curului, metoda personală prin care marele preşedinte îşi saluta, la fiecare apariţie publică, inamicii cu sufletul cernit de care se săturase în cele 7 mandate.

– Incredibil, gemu Gabriel

– Ţi-am zis, fraiere, că nu trebuia să mergem la vot. Că e degeaba, pufni Eusebio

– Nu se poate aşa ceva, pufni Gabriel

– E, n-a fost chiar degeaba, îşi aminti Rafael, rememorând unele aspecte ale momentului electoral la care participaseră.

Secţia de votare era chiar la poalele muntelui în care locuiau.

Ajunseră la urne de dimineaţă şi, ca prin miracol, toată coada imensă pe care o văzuseră pe când coborau se topise.

Tremurând de frică preşedintele secţiei, gemând după îndurare, le întinsese ştampila şi un buletin de vot

– Îţi baţi joc de noi, măi pulică? scrâşnise Găbiţă, cel mai implicat politic din cei trei

– Nu vezi că suntem trei, mai pufni, lansând o rotocoală de fum, şi Eusebio

– Nu vă supăraţi pe mine, scânci preşedintele, un anumit Videnel, dar aici la această adresă este trecut un singur balaur şi nu pot în nici un caz să permit decât un singur vot

– Băi, ţi-ai tras maieu de azbest şi nu ne dăm noi seama? întrebă curios Rafael

– Cacă repede trei ştampile că dacă nu cuptorul cu microunde o să ţi se pară safari la polul nord, pe lângă respiraţia noastră.

– Aş vrea, zău aş vrea, gemu funcţionarul, dar vedeţi că dacă se află la Comisia Electorală o să îmi dea vot de blam şi s-a terminat cu cariera, s-a terminat cu bordurile, s-a terminat cu tot ce e bun şi frumos în viaţa mea

– Care viaţă? întrebă ironic Gabriel, scuipând şmechereşte printre dinţi o flegmă de aspectul, consistenţa şi temperatura lavei.

– Hai omule, nu ne fă să te rugăm că am mâncat un borcan de ardei iute aseară şi dacă îţi scăpăm o râgâială cred că rămâne doar molarul ăla de porţelan din tine, mai observă cu bun simţ şi Rafael.

Mda, gândiră cei trei la unison, îşi făcuseră datoria cetăţenească, chiar dacă fusese nevoie de două, trei lovituri de coadă, până să îl convingă pe Videnel să-şi facă datoria faţă de electoratul cu solzi.

De altfel, constatară ei în scurt timp, incidentul ajunsese şi la televizor, un pic deformat, ca de obicei.

Astfel la „Cheliosul”, popularul talk show al postului proprezidenţial „Realitatea Cum E Ea” reieşea că un grup de balauri, în stare avansată de ebrietate au bruscat pe preşedintele secţiei 4 a Pădurii Fermecate, încercând să voteze fraudulos. Că numai reacţia fermă a marelui patriot Aurică Videnel, preşedintele secţiei, a împiedicat acest lucru să se întâmple şi relatarea se termina cu un scurt interviu luat acestuia prin care omul mărturisea, cu sinceritatea obişnuită, că a trebuit să îi ia de gât pe scandalagii, ceea ce este destul de greu în cazul balaurilor tricefali şi că aceştia au părăsit incinta numai şi numai după ce au primit zeci de castane în capete şi o amendă usturătoare.

– Adu-mi aminte de ce nu l-am scuipat pe ăsta? observă Rafael

– La cum minte era păcat să lase politica în grija altora, cugetă Găbiţă

– Amendă? Ce dracu…

 

 

 

De-abia mai târziu, la începutul părţii a zecea a filmului indian, cu puţin înainte de mijlocul acestuia, soneria peşterii răsună suficient de puternic cât să acopere trilurile voioase ale eroinei principale, care descria liric modalitatea în care găteşte kebab pentru iubit.

În ciuda protestelor lui Rafael, balaurul îşi abandonă cele trei cutii de popcorn şi merseră să deschidă.

– Bună ziua. Aici locuieşte Emilian Solzescu?

– Neh, aici locuim doar noi. Eu sunt Gabriel, ăla frumosul, după cum probabil că realizezi şi singur. Ăsta cu pălăriuţă şi barbă nerasă este Eusebio, principala cauză pentru care ne vine greu să dăm de femei, mai ales din alea care să consimtă. În fine ăsta cu aspect latin este Rafael, băiat de cartier şi muzician. Cu ce te putem ajuta?

– Mă rog, dacă zici tu, mie sfeclele voastre îmi par cam la fel, în orice caz cu probleme de flotabilitate dacă le-am aşeza pe oceanul esteticii liminare. Cap de afiş la circ totuşi, mai ales dacă mai găsiţi două pălărioare. Dar nu contează, aici scrie că adresa este a unui anume Emilian Solzescu şi eu sunt de la fisc. Emilian Solzescu, balaur tricefal, liber întreprinzător, cu cod de identificare fiscal.

– Păi ce contează ce ai mâzgâlit pe hârtia asta igienică pe care ne-o tot fluturi în faţă?

– Nu contează, auzi la ei. Păi hai să luăm un pic la mână, să vedem dacă contează. O să vorbesc rar ca să pricepeţi în ce căcat sunteţi, domnii „Nu Contează”.

– Nici nu bănuiam vreo clipă că ai putea citi repede, nu-ţi fă griji

– Deci – impozitul pe castel neplătit de 22 de ani.

– Ce castel, astigmatism galopant? Ţi se pare că hruba asta e castel?

– Taxa de mediu, impozitul pe 5 ani şi vigneta la trăsura de lux neplătite

– Băi, cataractă, tu nu o vezi că nu mai are roţi şi că s-au mutat găinile în ea? Vrei să plătim ipozit pe lupanarul cocoşilor din zonă?

– Nu mai zic de CAS, pensie sau taxa la colegiul dragonilor. Dar ce dracu amenda asta de la Departamentul Pompierilor Civili să o plătească mama? Mama scuipă foc când pufneşte sau domniile voastre?

– Avem extinctor, dă-te dracu, că dacă ţi-l băgăm în cur o să ne crezi

– Şi nu pe ultimul loc amenda de ieri. Ce credeţi, reptile băloase, că puteţi veni, fără impunitate, să interferaţi cu jocul democratic?   Eh, domnii „Nu Contează” ce mai ziceţi acuma?

– Frate, tu nu lucrezi de prea multă vreme la fisc, nu ?

– Ce importanţă poate asta să aibă? Sunt reprezentantul autorităţii fiscale, a ţării, bă, şi urăsc evazioniştii, mai ales şmecheraşii cu cavitatea cranială pipernicită ca voi.

– Dar, observă cu fineţe Gabriel, spune-mi, voi la fisc nu primiţi o bonificaţie de fiecare dată când recuperaţi datoriile ?

– Ba da, sigur că da… Păi nu este normal să primim atunci când trebuie să vedem zi de zi bovani cu solzi ca voi?

– Şi te aşteaptă, la aşa o sumă, o primă mare, nu ?

– N-ai tu treabă.

– Şi spune, Bulişor, nu ţi se pare suspect că ăia mai bătrâni, dar încă vii, din serviciul de recuperare nu s-au băgat să vină şi te-au trimis pe tine ? expuse cu pedanterie Gabriel

– Nu ai avut curiozitatea, până acum, să verifici cam cât trăieşte un perceptor prin zona asta, mai ales dacă colectează de la dragoni ? mai observă şi Rafael

–  Băi fraierilor, să nu credeţi că mă ameninţaţi. Colegii m-au prevenit că uneori sunteţi recalcitranţi şi violenţi aşa că am venit pregătit. Sper numai să nu mă siliţi să devin violent, că mă urăsc după aia ! spuse perceptorul scoţând cu o mişcare fermă de şerif un spray cu piper.

Când se potoliră din râs cei trei observară:

– Precis ăsta ţi l-a făcut cadou colegul care ţi-a ocupat biroul, strecură printre sughiţuri, Rafael

– Ai spus, sper, PINul nevestei, înainte să vii aici, se interesă Eusebiu

– Noi avem pastă de dinţi pe bază de piper, pulică, mai constată amuzat şi Găbiţă.

 

 

Un sfert de oră mai târziu balaurul reveni pe canapea.

– Ce zicea ăla? Că ne dă amânare?

– N-am mai auzit bine, că l-a suflat Rafael înainte.

– Se rumenesc bine ăştia de la fisc, nici nu se compară cu pompierii sau poliţaii, mai remarcă în treacăt şi Gabriel, mereu atent la astfel de nuanţe

– Dar, fraţilor, eu am început să mă satur de toate astea. De când e ăsta preşedinte nu mai avem o clipă de pace. Aproape că îţi vine să plăteşti impozit doar să te lase în pace, remarcă cu amărăciune Rafael.

– Da, şi eu zic că este cazul să luăm măsuri. Hai să atingem unde îl doare, mama lui de caricatură, cugetă brusc Gabriel

– Da, dar cum?

– Păi nu are el două fete? Una Neluţa, o balenă grasă şi naşparlie, măritată mai de mult cu un menestrel şi una mai tânără şi mai toantă, mare politiciană? Eu zic să le răpim, le aducem aici la hrubă şi, ce n-o merge la violat punem să facă sarmale.

– Păi aia grasă nu e bună nici de violat şi nici nu i-aş da tocătură pe mână, cârti Eusebio.

– Găsim noi ce să facă, important este să-l facem pe Şuviţescu să geamă în pumni.

 

 

 

Preşedintele era furios şi membrii celulei de criză se fereau de picăturile care ţâşneau la fiecare gest mai pripit din paharul de whisky din mână.

Un Bocănilă smerit încerca să reziste şi să dea explicaţii ohranei prezidenţiale :

– În ce o priveşte pe Neluţa nu a fost nimic de făcut. Când a venit dihania să o răpească, bărba-su, Bodolan, nu numai că nu a protestat dar se pare, din ce zic vecinii, că a deschis el uşa, le-a dat de băut, i-a pupat repetat pe frunţi şi că, de atunci, o ţine numai într-un cântat …

– Pizda mamei lui de menestrel, după atâtea binefaceri de care a avut parte de la mine, prezenţa mea la reprezentaţiile lui de adus ploaia, concerte cum le zice, nefiind cea mai mică favoare…

– Cu domnişoara Lenuţa a fost diferit. Pare că dumneaei tocmai pregătea, ajutată de Elena Doamna, un discurs de mare importanţă pentru ţară când le-a săltat bestia. Pare că era destul de pustiu în mall la ora aia şi puţinii privitori spun că unul din capete răcnea că „nici măcar preşedintele Norvegiei nu o să aibă succesuri să vă scape, belelelor”.

– Cum, şi Elena Doamna a fost răpită? Păi asta este o lovitură majoră, dacă ţinem seama că este singura persoană capabilă să dea din gură şi să contreze exact cât îmi trebuie.

– Nenorocire, majestate. Dar şi mai grav este că nu reuşim să strângem un comando suficient de repede cât să le eliberăm…

– Păi ai vorbit cu Buldogu ? Că nu poate să nu găsească el în tot ministerul o echipă de băieţi care să îşi dorească sandale din piele de balaur…

– Lui i-am zis primul, dar mi-a comunicat că ultimele comandouri pe care le-a trimis la Solzescu acasă s-au întors cărate cu chipiul şi că de atunci nu mai există picior de organ care s-ar mai încumeta să urce dealul spre psihopaţii ăia trei

– Trei ? Păi ai zis că e doar un balaur…

– Cunoscătorii zic că, de când a primit în copilărie o ghioagă în cap de la Prâslea, balaurul suferă de tot felul de tulburări de comportament şi dispoziţie, având personalitate multiplă şi o fire împuţită. Pardon, trei firi împuţite. Pare că nici prin psihoterapie regresivă, cu aducerea la stadiul de ou nu s-a putut rezolva şi că, de altfel, psihoterapeutul respectiv a fost prima lor victimă

– Vrei să spui că fetele mele au ajuns în ghearele unui dragon pandaliu? Agresiv şi psihotic?

– Şi parafilic, majestate, şi parafilic.

– Păi ce soluţie vezi? că nu le pot lăsa acolo !

– Eu zic majestate că soluţia este o conferinţă de presă. Anunţaţi public că postul de recuperator oficial în caz de balaureală este vacant şi că ocupantul acestuia va fi primi contractul de asfaltare la breteaua de asfinţit a Autostrăzii Fermecate, cea aprobată în primul mandat al domniei voastre şi care, după cum ştiţi mai are doar vreo 300 de paşi până la darea în folosinţă a primului kilometru. Nu se poate să nu se facă coadă de tineri de viitor şi motivaţi

– Dar nu există dregătorie mai mare în tot regatul. Nu este prea mult?

– Este, dar şi domnia voastră are doar două fete. Başca Elena Doamna, şi opturile ei fermecate.

 

 

 

 

În cele trei luni de la răpirea cucoanelor grota îşi pierduse orice urmă de optimism.

Zilele plăcute de trândăveală cu ochii la Bollywood se terminaseră de când Neluţa acaparase, cu mania ei pentru Soliman, telecomanda şi lui Gabriel i se făcuse lehamite de controversele politice permanente care se iscau între el şi cele două Elene. Cât despre Eusebio acesta devenise extrem de apatic, fiind prin natura lui extrem de irascibil la trăncăneala feminină, aşa că de cele mai multe ori zăcea cu fruntea în piept şi ochii închişi, luptându-se cu cefaleea.

Bucuria violului din prima zi fusese de scurtă durată, mai ales atunci când Neluţa strigase sus şi tare că acum e rândul ei şi fusese nevoie de discuţii nesfârşite până ce Gabriel a reuşit să o convingă asupra faptului, mai puţin cunoscut, că în caz de prinţese cu bulimie, târnoseala balaurescă este de fapt opţională.

Tendinţa femeilor de a explica, corecta, ameliora şi critica stinse, după o săptămână, orice urmă de noutate sau de bucurie din viol, mai ales după ce, într-un moment un pic prea extrovertit, Elena Doamna le pomeni despre unele ghinioane privind starea ei de sănătate din perioada când era mai tânără şi mai puţin dedicată relaţiei stabile cu doar doi bărbaţi.

O zi cu advărat tristă a fost şi aceea în care, la îndemnul lui Rafael, cel mai gurmand dintre ei, cele trei prinţese au fost trimise la cratiţă.

S-a dovedit că singurei care se pricepea, Elenei Doamna, îi ieşeau ouăle fierte tare o dată la trei încercări; încercând să facă friganele Lenuţa a ars teflonul, de parcă îşi suflase Eusebio mucii în el, iar a o lăsa pe Neluţa nepăzită între cămară şi frigider era mai costisitor decât să hrăneşti o haită de labradori.

Când după prima lună au trebuit să meargă aproape zilnic în târg, după absorbante, creme, demachiante, „Lumea Femeilor”, şerveţele, deodorizante, perii, forfecuţe, pile, oje, rujuri şi multe altele cei trei începură să se scarpine cu dificultate în capete, obsedaţi de posibilitatea ca pe undeva să fi făcut o greşeală.

Următoarele luni au fost destul de patetice. În ciuda uşii „uitate” deschise, a capetelor cu ochii deliberat închişi şi a trăsurii cu caii înşeuaţi aflate permanent în curte, cele trei femei politice nu păreau motivate sau capabile a înţelege că libertatea le este disponibilă. În loc să o ia la sănătoasa pare că ele preferau să aştepte răbdătoare până ce unul din capete începea să clipească numai şi numai pentru a explica iar şi iar linia politică a tatălui lor, modalitatea perfectă în care acesta acţiona zi de zi contra corupţiei şi modul subliminar în care opozanţii acestuia, cei trei în speţă, erau manipulaţi de oamenii plătiţi de la Varan 3 TV.

– O să intrăm în cărţile de istorie pe post de cascadorii răsului dacă le dăm, tam-nesam drumul, observă Gabriel, într-una din nopţile lor de disperare

– Aşa este, nu putem face asta. O să zică lumea că am devenit şuviţişti dacă o facem, accentuă şi Rafael.

– Dar cum dracului să procedăm, că eu dacă mai ies o dată să caut Always cu aripioare şi trei picături pe el, înnebunesc, scrâşni Eusebio

– Ziceau ăştia la televizor că Suviţeanu căuta un recuperator să îşi ia fetele înapoi, dar acum că le cunosc mai bine nu prea trag speranţă la asta, zise deprimat Gabriel

 

 

 

În fapt recuperatorul era la uşă şi, la priveliştea lui dragă, şase perechi de ochi de reptilă se aburiră de bucurie.

– Sunt Montovan, Puie Montovan. Doctor în balaureală, deşi mă gândesc să renunţ la titlu. Favoritul la prezidenţiale de anul ăsta. Am venit să cer, să vă conjur, mă rog, să vă implor, dacă puteţi, să eliberaţi cele trei prinţese acum de îndată, sau măcar una, când vreţi voi. Poate să fie şi grasa, ca să am şi eu ceva de negociat cu preşedintele.

– Puie Montovan? Recuperator? Leaderul principalului partid de opoziţie? Tocmai dumneata vii să îi eliberezi fetele nebunului?

– Dragii mei fac asta numai şi numai din abilitate politică. Eu sunt, aşa cum îmi repetă şi nevastă-mea Traciana, un om foarte deştept, plin de abilitate politică şi verticalitate. Îmi vin ideile ca şarjele de fier roşu prin furnal şi asta a fost una din ele. Opinia publică va fi plăcut impresionată de gestul meu, chiar dacă marea majoritate a ei urăşte preşedintele, urăşte prinţesele şi în vreo două, trei oraşe s-au apucat să vă facă statui.

– Păi şi nu crezi că o să se enerveze pe tine din cauza asta?

– Aşa pretinde şi contracandidatul meu, un anume Gerhard Ionatan. Un om de nimic, incapabil să facă copii, care mai vorbeşte şi rar. Plevuşcă pentru fanoanele mele de caşalot politic. Dar să nu divagăm, am zis că dacă eliberez ameţitele alea o să ajung la putere cu vreo câteva săptămâni mai devreme şi, după cum ştiţi, obiectivul oricărui om politic de calitate este să acceadă cât mai repede la guvernare.

– Dacă zici că aşa este bine nu te contrazic, spuse repede Gabriel, care începuse să detecteze totuşi câteva zone mai puţin luminoase ale gândirii candidatului. Ia-le cu tine, dar nu uita să anunţi că ăsta a fost doar începutul şi că, dacă nu renunţaţi la acciza pe băuturică genul acesta de răpiri va continua.

– Ce acciză, neamule? pufni Montovan. Dacă ies eu preşedinte nu mai aveţi treabă cu accizele, cu TVAul, cu nimic. Numai ridicarea cecului cu pensia din cutia poştală. Nu uitaţi „Montovan preşedinte” !

 

 

 

Plecarea prinţeselor a fost prilej de bucurie mare în hrubă. Se puseră pe obişnuita lor ciondăneală frăţească, cu zaparea dezordonată a programelor şi prepararea de floricele cu ajutorul suflului lor încins.

De-abia seara, la una din emisiunile de campanie electorală cel mai asertiv dintre ei dădu glas la ceea ce credeau cu toţii:

– Fraţilor, ăsta, Montovan, nu vi se pare că este cam prost?

 

Mica problemă cu personalul medical din Slobozia

Citesc cu uimire despre faptul că din Spitalul de Urgență din Slobozia, în ciuda cititoarelor de carduri nou nouțe, a promisiunilor relativ ferme că salariile vor fi crescute cu 25%, cândva, a frumuseții plaiului local și a mândriei indiscutabile și fonetice de a te numi slobozian, medicii par a pleca mai grăbiți decât niște pisoi auzind hăulitul unui labrador.

Din câte înțeleg există secții întregi care se bazează pe activitatea unor oameni a căror diplomă a fost semnată de MS Regele Mihai, oameni care la cei nici 70 sau 80 de ani continuă alergarea, precum niște alergători de ștafetă păcăliți de organizatori.

Sunt oameni admirabili care au condus spitalul ialomițean prin toate etapele medicii moderne, de la descoperirea antibioticelor la descoperirea cardurilor de sănătate și care, dacă nu s-or îmbolnăvi și trata prin Slobozia, vor apuca poate centenarul cu stetoscopul de gât și rețetarul în mână.

Pentru că fazani mai tineri pare că nu vor să vină, de parcă Slobozia ar fi un fund de lume dintr-o țară de căcat și nu cogeamitea municipiul înfloritor dintr-o țară modernă și europeană.

Pare că în mentalitatea tinerilor doctori, nu există șomaj care să nu fie preferabil unei zile de lucru în acest spital și nici locuințe sociale, din cele oferite cu disperare de managerul local, care să îi convingă să vină, câtă vreme acestea se află amplasate în Ialomița.

Zilele concursurilor de ocupare a posturilor scoase cu obstinație la concurs de conducerea locală sunt la fel de aglomerate pe cât ar fi o expoziție de artă neconvențională la Afumații de Vrancea și punctul cel mai apropiat de spitalul județean din Slobozia unde au fost detectați medici tineri pare a fi amplasat tocmai pe autostrada Soarelui.

Până și pentru menținerea liniilor de gardă a disciplinelor intens deficitare se caută soluții și înțelegere ministerială pentru implicarea medicilor de familie și probabil, după pensionarea acestora, de ce nu, chiar a frizerilor, cosmeticienelor și instalatorilor care citesc formula AS.

Intervievați în timp ce împachetau, ultimii medicii care nu consultă pe semnătură în instituția județeană sus pomenită, nu au dat detalii prea multe privind motivele, fără îndoială nejustificate, pentru care au plecat, rugând se pare reporterii să nu stea totuși între ei și ușă, din pericol de accidentare.

Dacă eu aș fi politician, baron sau măcar băiat deștept de Ialomița, aș propune de urgență o nebunie bugetară și aș oferi, cu riscul de a lăsa municipiul fără borduri noi, niște salarii suficient de motivante cât să fie 5 pe loc la concurs.

Pare însă că o astfel de atitudine bolnăvicioasă nu trece prin cap  în mod curent potentatului român care știe că până la urmă, viu sau mort, ialomițeanul votează dar mai ales că, în caz de ceva cu adevărat grav, la ei sau familiile lor, există mereu Viena, Turcia sau Paris.

Jack și vrejul de fasole

Trecuseră câteva ore de când priponise vaca şi Jack începuse să se enerveze. Părea că tot iarmarocul era plin doar de comedieni, specialişti în bovine dar şi în cimilituri, totuşi nici unul realmente hotărât să o cumpere pe Petruţa.
Când şi când câte vreun beţiv se apropia, numai şi numai pentru câte una din aceleaşi abordări de prost gust de tipul:
– Este persană?
– Face şi ouă?
– Ţi-a tremurat mâna când ai clonat-o?
– O ghiftuieşti cu păpădie?
– Du-o la psiholog că e anorectică.
„O altă zi pierdută aiurea” decise el într-un târziu când, pe înserate, decise să plece acasă, convins că nevastă-sa, Petrica, nu va fi deloc mulţumită.
Întradevăr, femeia îl aştepta în poartă şi, atunci când intră în raza de acţiune a vocii ei stridente urechile i se încordară în aşteptarea obişnuitelor tirade „Ai nimerit măcar târgul, tolomacule?” sau „Ai precizat clar care din voi e vaca, sper”.
– Hai, Jack, dă din scobitorile alea mai cu elan, că avem un cumpărător…
– Un cumpărător?
– Da, a văzut anunţul pe e-bay şi a venit, continuă ea
Era destul de mândru de idee şi compusese personal textul publicitar „Chilipir. Văcuţă Holstein, serioasă, frumoasă, încă tânără, pregătită de relaţie de durată cu propietar serios şi disponibil emoţional”
– Serios? Ţi-am zis, femeie, ţi-am zis, fi-ţi-ar meliţa juma de oră închisă. Hai că o mărităm, mama ei de rumegătoare a iadului, mutantă şi stearpă… Eu mă duc să vorbesc cu omul, adu tu un pet de palincă să-l cinstesc şi aruncă o găleată, două de apă pe Petruţa, că iar a început să-i fugă ochiul.
– Nu mai bine vă aduc vouă o găleată de apă ?  că mă gândesc să ai, dacă nu e deja târziu pentru asta, mintea limpede la negociere?
– Femeie, ţi-am spus de mii de ori. Gânditul, negociatul, finanţele, bursa, condusul şi în general orice necesită agregarea de gânduri sunt chestii de bărbat. Este vorba de ceva abstract, greu de înţeles şi care necesită viclenie şi prezenţă de spirit. Nu e ca luatul spumei din ciorbă sau uitatul în oglindă, activităţi mai adecvate, cognitiv vorbind, ţie
– Ce să spun, nu ştiam în cine s-a reîncarnat Socrates, nici că murise de Alzheimer.
– Dacă aş sta să-ţi buchisesc toate care nu le ştii ar trebui să vorbesc şi în somn. Ai venit cu palinca aia? mai continuă Jack, intrând în casă
Negustorul era un individ cu ten măsliniu şi cu privire vie.
– Vă salut, vă salut. Je suis Charlie. Negustor de văcuţe, oiţe, căpriţe şi alte fiinţe plăcute ochiului şi bărbaţilor fără prejudecăţi
– Jack. Mă bucur că aţi venit, deşi tare mi-e frică să nu fie târziu. Am scos-o pe Petruţa azi la târg şi aproape că mi-au smuls-o din mâini. Presupun că este firesc, la aşa exemplar.
– A… aţi dat-o înseamnă
– Domle, nu m-am putut hotărâ. Este vorba totuşi de o văcuţă care este în familia mea de pe vremea când trăia cu noi tiza ei, soacră-mea, cu care de altfel seamănă ca două corcoduşe pe o cracă. Două corcoduşe necoapte.
– Dar de ce o vindeţi de fapt?
– Charlie, mă crezi sau nu mă crezi, o vând îndeosebi pentru că este atât de frumoasă. Am mai avut vaci frumoase, dar Petruţa le depăşeşte pe toate. Practic cocoşii au devenit platonici, răţoii galeşi şi gâscanii îi aduc flori şi lucernă când vin de la baltă. A trebuit să scopesc măgarul, să o lase în pace şi intru uneori noaptea în grajd să mă asigur că motanul nu-i face felul. În plus, sincer, eu sunt un om modest şi nu consider că o mai merit, oricât de dulce e laptele pe care mi-l dă, de cinci ori pe zi. Este timpul să las şi pe alţii să se bucure de ea.
Ochii negustorului se aprinseră de un foc lăuntric.
– Serios? Aşa ziceţi? Să ştiţi că mă interesează. Dar este cuminte, adică nu are fiţe, figuri, nu dă din copite? La o adică se poate face o treabă cu ea, nu?
– Ce copite, domnule, mătase, nu copite. Vă spun eu, dacă o cumpăraţi vă aşteaptă ani mulţi de răsfăţ şi de satisfacţii.
– Păi atunci propun să facem afacerea. Cât cereţi pe ea?
– Mă mulţumesc cu 2000 de lei botswanezi.
– Păi de banii ăştia pot achiziţiona o turmă de mioare selecţionate de la traficanţii ucrainieni. Nu vi se pare că e cam mult?
– Păi dumneata la ce te-ai gândit?
– Domle, ai auzit de boabele magice?
– Boabele magice?
– Da, uite aici, astea două. Sunt ultimele.
– Arată ca boabele de fasole.
– Asta le e frumuseţea, Jack. Nu este nevoie de safeuri, cutii de valori sau firme de protecţie ca să te bucuri de ele. Nu domnule, le poţi ţine pe prispă şi nimeni nu le va râvni vreodată !
– Şi de ce le-ar râvni, mă rog?
– Păi nu v-am zis că sunt magice? Tot ce trebuie să faceţi cu ele este să le fierbeţi bine, să le bateţi cu un pic de usturoi şi să vă ungeţi cu iahnia rezultată, în prima zi cu lună plină, peste fălnicie. Dar trebuie să fie şi doamna de acord că, după procedură, o să vă crească cogeamitea stejarul în locul vrejului actual şi am auzit că, ocazional, la câte una nu-i place.
– Din cauza mărimii?
– Nu, din cauza tăriei. Practic toţi clienţii mei de până acum s-au plăns că au ciobit, dacă nu au fost atenţi când au stors-o, faianţa la baie.
– Vorbeşti serios? Păi în cazul acesta nu înţeleg cum poţi vinde asemenea comoară.
– Păi eu sunt om bătrân şi, de ceva vreme preferinţele mele sexuale se îndreaptă spre partenere mai puţin obsedate să judece sau să cicălească bărbatul. Dar văd că dumneata eşti om tânăr şi, la cum am văzut-o pe nevastă de guralivă, simt că ai nevoie de un şperaclu mai de nădejde dacă aspiri vreodată să îi închizi cât de cât gura.
– Adevăr grăieşti, Charlie. Din punctul meu de vedere ne-am înţeles.

 

 

– Fasole?? Asta e fasole?? Îngăimă, cu ochii ieşiţi din orbite, Petrica
– E fasole magică femeie, chilipir
– Ai vândut văcuţa pentru două boabe de fasole?
– N-auzi, surdo că e fasole magică?
– A, e magică, de ce nu ai zis aşa. Păi vinde şi casa atunci, să avem de o iahnie fermecată. Cică te pricepi la afaceri. Ai luat lecţii de la Dănilă Prepeleac la şcoala ajutătoare, e clar. Şi ce magie fac căcaturile astea două?
– Una minunată, una care o să te bucure şi pe tine.
– Te teleportează pe tine pe lună?
– Nu, fă, dar cică dacă îmi dau cu ele pe sulă o să mi crească prin şliţ cogeamitea catargul, solid şi săţios, de o să dai şi la altele.
– Mai bine ţi le-ai pune compresă, că poate o creşte ceva în fosa aia ecologică pe care o târăşti în scăfârlie. Sau fă-ţi-le cercei, că poate s-o umple cât de cât abisul ăla dintre urechi, deşi se ştie că mintea ta este de mult ca un acvariu plin de peşti cu burta în sus. Şi ce-o să facem cu sula asta uriaşă, o să dea şi lapte, sau o să fie doar de frumuseţe şi închiriat?
– Femeie, dacă tu nu înţelegi că am făcut acest târg doar pentru tine, eu nu te pot face. Dă-o dracu de vacă, că şi-aşa nu mai dădea lapte nici cât scoţi amăreala din cafeluţă, nu mai avea piele pe cocoaşă nici cât pentru o tamburină şi era toată numai garf. Dacă nu vrei să ai puloi, nu îţi dă tata puloi. O să mă duc cu boabele la târg şi ai să vezi cât de iute le dau.
– Da, sunt sigură, numai să nu te întorci cu o legătură de pătrunjel esoteric sau cu vreo frunză de dafin energetic, zevzec cu mintea odihnită ce eşti…
Din nefericire însă pentru tânărul cuplu piaţa pentru boabele magice era, în contextul economic actual, cu zâne vânzând la preţ de dumping praful fermecat, cu vrăjitoare încercând să lichideze stocurile de baghete din perioada boomului financiar, destul de nefavorabilă, după cum încerca Jack să îi explice consoartei a doua zi.
O anumită obtuzitate a cumpărătorilor refuza să înţeleagă potenţialul imens de dezvoltare pe care cele două boabe îl aveau şi marea majoritate a potenţialilor clienţi insistau asupra aparenţei de fasole a produsului şi recomandau, dacă se insista cu promovarea acestuia, valorificarea lui imediată prin inserţia în anus.
Când după o lună, după o experienţă nocturnă mai puţin reuşită, cei doi au dat boabelor fermecate utilizarea recomandată de Charlie, o nouă dezamăgire îi aşteta pe tineri, după cele câteva ore de observaţie atentă a fenomenului.
– Te-a păcălit ăla, handicapatule, izbucni frustată femia. Uite, aceeaşi ploşteală paretică, acelaşi vrej cu mugurul lăsat. Practic numai băşicuţa aia din vârf este în plus, şi asta numai pentru că nu ai avut răbdare ca măcar să se răcească alifia.
– Ba parcă aş zice că acum e mai mică, de parcă s-a speriat de ceva, constată cu tristeţe Jack
– A nu, este la fel de mică şi de speriată de cum o ştiu eu dintotdeauna. Ai respectat măcar instrucţiunile?
– Păi da, ce vrei să spun, a zis să îmi pun iahnia pe sulă, acolo am pus-o
– Poate trebuia sa o întinzi mai bine, Sigur ai făcut tot ce a zis ăla?
– Da mă femeie; fiartă, prima apă, un căţel de usturoi şi.. a, afară e lună plină?
– Ce lună plină? Cum să fie lună plină, tu nu vezi secera pe cer?
– Păi nu acuma e lună plină?
– Spre deosebire de mintea ta, luna e plină când e mare, downianule. Asta e lună nouă, Copernicus trepanat ce eşti. Lasă-mă să recapitulez – ai dat vaca casei, vaca pe care o aveam de la mama, ca să iei două boabe de fasole să te dai cu ele pe pulă şi stăm de 3 ore să ne uităm amândoi la ea ca peştii la bule?
– Ce să spun femeie, mici greşeli se mai fac…
– Adică nici vacă, nici bani, nici puloi, doar moaca ta de carenţat cronic. Ajunge, Jack, ajunge. Mă duc la mama şi să nu îndrăzneşti să vii după mine fără vacă sau fără bani, că de sulică oricum, din perspectiva mea, nu mai ai nevoie. Şi aruncă mizeria aia de fiertură undeva, preferabil o dată cu tine.

 

 

Trecuseră două săptămâni de când plecase Petrica. Amintirea modului în re fusese înşelat se estompa cu dificultate, fiindu-i reamintită în orice moment de intimitate la toaletă şi, deşi se dovedise destul de vrednic cu butoiul de ţuică, erau momente în care i se făcea dor de nevastă.
Tocmai ieşise din casă cu clondirul cînd privirea îi fu captată de silueta vrejului, apărut prin minune în bătătură.
– Băi, fir-ar să fie, da ce a crescut buruiana, începu el să vorbească singur, apropiindu-se de rădăcina acestuia. Ce dracu e asta ? continuă el scărpinându-se în cap, atunci când constată că vârful acestuia se înălţa hăt departe.
„Să ştii că a încolţit fasolea magică îşi continuă el ideaţia greoaie. Că altceva ce să fie. Precis, acolo sus or fi şi păstăi, nemaivorbind de vreo 2-3 boabe magice… Şi mai e şi lună plină”
Pentru Jack, după un pet de ţuică nu exista idee care să nu îi pară bună, nici proiecte care să îi pară riscante dar în mod particular pentru un catarg mai falnic ar fi sărit şi treaz în cap printre stapilopozi, darămite să se cocoaţe în noapte într-o biată legumă. Ca un vizionar în urmărirea visului urcă neabătut jumătate de noapte, mult deasupra norilor până ce într-un final ajunse în fine sus.
Pare că în vârful vrejului se afla un foişor şi după ce păşi înăuntru, pe când îşi trăgea un pic respiraţia, auzi o voce dulce de femeie
– Bine ai venit, voinicule…
– Bine te-am găsit… permiteţi-mi să mă recomand. Jack. Întreprinzător, broker şi servitorul dumneavoastră, nobilă domniţă. Dumneavoastră fiind …
– Eu sunt Isabelle, zâna acestui vrej şi m-am rugat stelelor să îmi trimită un bărbat atât de chipeş şi de galant ca dumneata
Jack era genul de bărbat după care femeile nu întorceau capul pe stradă nici fluierate, aşa că rămase un pic uimit de cordialitatea femeii. Un sentiment cald de încredere îl cuprinse şi completă cu subînţeles:
– Trebuie că eşti în relaţii bune cu acestea pentru că uite-mă, pregătit pentru orice, chiar dacă asta ar însemna să devin doar o jucărie sexuală în mâinile tale
– Mă topesc toată doar că exişti. Mă gândesc că poate ar fi bine să fac un duş rece înainte de a te avea doar ca să pot suporta experienţa
– Sunt al tău să faci ce vrei din mine.
– Şi nu o să mă judeci dacă o să îmi descoperi micul meu punct slab, nu?
– Punct slab, ce punct slab?
– Nimfomania. Aşa sunt de mică. Şi ultimul an fără bărbat nu prea m-a ajutat, mă tem.
– Cine sunt eu să judec?
– Totuşi, până să sar pe tine, nu ar fi bine să îţi fac ceva bun? Un pahar de ceva?
Jack simţea că, la 2 săptămâni de la aplicarea fierturii, aceasta începuse subit să-şi facă efectul. Captivă în nădragi dihania se zbătea ca un crăpcean în mincioc, aşteptând să fie luată de opercule.
– Sincer să fiu cred că nu aş aprecia cu adevărat chiar acum. Nu, cred că sunt pregătit pentru tine!
– Vezi însă că mai e o problemă…
– Nu cred că acum mai contează…
– Ba contează. Trebuie să ne grăbim un pic, să nu apară soţul meu. Este o persoană de treabă, pentru un gigant devorator de oameni, dar are şi el o slăbiciune
– Poate dacă l-ai convinge să adopte un stil de viaţă vegan i-ar fi mai bine.
– Nu e asta. Pare că este obsedat, oricât l-aş asigura de contrariu, de unele sentimente nejustificate de gelozie. Aşa că, deşi a zis că s-a dus la poker astăzi, nu m-ar mira să vină pe neaşteptate doar să verifice.
– Păi e gigant, nu? Cum ar putea să se întoarcă fără să se clatine toată coşmelia? E timp să plec.
– Ai dreptate aici… Şi frumos şi deştept. Hai animalule, ia-mă toată.
Jack se puse pe treabă, cu încredere şi temeinicie, deşi prin comparaţie cu Isabelle părea nevinovat şi timid ca un iezişor de-abia înţărcat.
Lucrurile se dezvoltau cu repeziciunea cu care pirahna îşi devorează prada când un crescendo de bufnituri, zguduieli şi tipete mânioase se revărsară asupra lui:
– Gigantul, îngăimă el cu vocea pierdută
– Bine măi perversule, lipsesc două săptămâni să te găsesc beat mort, dezbrăcat şi cu ea în mână în curte?

De stânga

 

Una din caracteristicile intelectualului român, îndeosebi a celui militant, este revendicarea permanantă a acestuia de partea dreptei politice. A liberalismului. Elitismului. Naționalismului înțelept. Creștin Democrației.

Afinitățile internaționale ale lui sunt desigur legate de SUA, de UE, de NATO și de paradigma actuală a democrației, piețelor libere și dereglemetării economice. Impozite mici. Competiție, Privatizare. Seriozitate în abordarea și plata datoriei.

Din păcate însă intelectualul sus pomenit nu este fericit doar să trăiască cu aceste convingeri. Binecuvântat de soartă cu simț combativ, el va pierde o groază de timp pentru a-i învăța pe alții, cu siguranță mai handicapați, capabili a aluneca pe căi greșite. Stângiștii. Comuniștii. Ateii. Filorușii. Anarhiștii capabili a chestiona moralitatea datoriei mondiale și iubitorii de teroriști care își dau ochii peste cap ori de câte ori o bazooka americană transformă arabii din vreo coșmelie în pop corn.

Urmare a acestei interacțiuni, amplificată în epoca noastră modernă de facebook, am ajuns să fiu eu însumi etichetat ”de stânga”.

Bineînțeles cu conotația obișnuită cu care intelectualul nostru cel de toate zilele zdrobește preopinentul de altă părere. De iubitor de comunism, stipendiat de ruși sau numai ciudat, nihilist, pierdut și fără orizont adevărat, spiritual. Privat de adevărul mai mare din care numai el, intelectualul de dreapta, e parte.

Din perspectiva mea împărțirea asta în ”dreapta” și în ”stânga”, probabil corectă pe undeva, nu este în practica curentă mai mult decât o banală demagogie și cel mult o uniformă conceptuală utilizată mai mult pentru delimitarea adevrsarilor decât pentru reale dezbateri tematice.

După decenii în care partidele de stânga au luat măsuri de dreapta și vice versa, dar mai ales în care s-a furat din toate direcțiile, tentația de a tatua doctrinar organizațiile de la noi este destul de înșelătoare.

În plus eu personal consider că o persoană adultă, nemaivorbind de intelectual, ar trebui să se îndoiască permanent, să fie circumspect și să verifice permanent atât credințele, informațiile și judecățile proprii cât și pe cele ale altora.

De exemplu acum 24 de ani puțini dintre noi se îndoiau de sensul profund pozitiv și caracterul indiscutabil benefic al privatizării. Pentru mulți din generația mea, aceasta reprezenta cea mai sigură metodă de a iești din mizeria comunistă și, chiar dacă în proces ar fi trebuit făcute sacrificii (șomaj, restrângere economică), părea prețul de plătit la răscrucea de vremuri la care ajunsesem.

Astăzi după 20 de ani, când constatăm că din întreprinderile noastre s-a ales fumul, terenul și câteva case de schimb valutar sau de pariuri, când unii au devenit boieri peste noapte, când am trăit și trăim șomajul, inflația și taxele crescânde, când ne hrănim până și cu căpșunile și cartofii altora ( e drept adesea culese de noi), când vedem prețurile utilităților crescând permanent și calitatea scăzând, când vedem potlogăriile corporațiilor și când simțim pe pielea noastră ce înseamnă monopolul capitalist (media, utilități, supermarketuri) tot mai mulți dintre noi simțim că, poate, ceva din convingerea de atunci a fost falsă.

Lipsa influxului de lapte și miere, la intrarea în UE și NATO, incapacitatea de facto a guvernelor noastre de a reduce decalajul cu ”frații” mai bogați din vest, futilitatea unor tichiuțe de tip intervenții prin Afganistan, cote de imigranți, asomizare de porci sau alte directive asemănătoare într-o țară care nu a încetat să moară de foame și să geamă de sărăcie a lămurit, sper, măcar pe cei mai puțin ”intelectuali” despre semnificația unor straie somptuoase de tip apartenență europeană pe curul nespălat al societății noastre încă foarte puțin evoluate.

Eu personal am remarcat toate acestea și, în ciuda faptului că din după masa de 21 decembrie când urlam măscări despre Ceaușescu, din anul tulburat 1990 când hăuleam noapte de noapte pe străzi și în piata Universității m-am considerat de dreapta, recunosc că părul cărunt și începutul de chelie m-au făcut să reevaluez toate acestea.

Nu m-aș eticheta totuși în nici un mod. Urăsc prostia, șabloanele și gândirea reducționistă, sunt în fundul  inimii mele arogant și elitist și mă bucur zi de zi, în scris, vorbit și atitudine de libertate. Deci am încă un schelet de dreapta.

Cu toate acestea am și părți importante din suflet de stânga. Cred că oamenii ar trebui să colaboreze. Cred că bătrânii ar trebui ajutați, bolnavii îngrijiți și prefer egalitatea capitalismului ciocoilor și fiilor de ciocoi. Consider că în esența lui că omul, orice om, are rezerve de bunătate și de compasiune pe care o societate de competiție absurdă și extremă, o viață trăită în fobia foamei, a arivismului, consumului și acumulării le macină și le atenuează, cu efect devastator.

Cred că progresul nostru al tuturor va veni din colaborare și zâmbet și nu din competiție, selecție darwinistă sau ostilitate.

Prin asta, da, sunt de stânga.

Federația rusă, ISIS și SUA

Se tot vorbește zilele acestea despre posibilitatea unei implicări mai mare a Rusiei în conflictul sirian, implicare care ar putea depăși nivelul de consiliere a arabilor loialiști regimului lui al-Assad privind prepararea și utilizarea corectă a borșului în favoarea încercării testării unei ipoteze de ultimă oră a lui Putin, ipoteză conform căreia rezistența militantului ISIS obișnuit la katiușă nu ar fi atât de mare pe cât ineficiența altor armate și tipuri de armament prin zonă ar lăsa să se înțeleagă.

Istoria lumii a arătat ce e drept o anumită particularitate haioasă a mamei Rusii, respectiv aceea că fiii acesteia sunt mai ușor de chemat decât de izgonit și, că o dată poposiți, nu prea mai părăsesc gubernia, oricât de mare ar fi riscul de a-i viola, omorî sau doar jefui pe locuitori.

Ca urmare decizia lui Putin de a aloca mai mult interes, rachete și câteva flote regiunii orientului mijlociu nu prea are de ce să îi bucure pe jefuitorii tradiționali ai regiunii, americanii, mai ales în epoca noastră în care majoritatea sondelor de pe Pământ care nu au început să fâsâie și să scoată nămol, se găsesc tot în regiune.

Americanii au dorit și ei săracii să facă o manevră decentă cu ISIS.

Pentru o superputere atât de generoasă cu democrația altora, una care nu se sfiește la o adică să radă populația pe o rază de câteva zeci de metri în jurul vreunui nedemocrat chitros cu petrolul, realitatea tolerată ca o mână de ciuhabi să înceapă să taie capete de creștini și să joace alba neagra cu ele în lumina binecuvântată a mass media mondiale a fost oricum de mirare, câtă vreme, cu o simplă eructație, orice portavion din vecinătatea coastelor siriene i- ar fi putut trimite la cele 50 de fecioare paradisiace pe toți isisienii care nu s-ar piti la timp cu capul în țărână și burka trasă peste cur.

Lipsa de acțiune a forțelor militare americane nu poate în context însemna decât unul (sau ambele) din două – fie în Siria nu se află atât de mult gaz și petrol cât să umple măcar brichetele infanteriștilor americani, fie că o plivire prematură a ISISului ar lăsa mașinăria de război americană fără materialul de treierat necesar câtorva ani de bombardele, sateliți, tancuri și păcănele pe care contribuabilul patriot, dacă deschide CNN și îi place ce vede, le aprobă an de an.

Și tocmai acum când băieții constatau că ISIS începe să arate cât de cât ca un dușman vrednic de a fi țesălat cu bombe câțiva ani, când puseseră și băieții ăia bărboși ban de la ban și armă de la armă cât să poată și ei la o adică să facă meciul interesant, iată că psihopatul de la Kremlin se apucă să își slobozească, sub pretextul combaterii terorismului, muscalii peste bibanii cu turban de parcă Siria ar fi Cecenia și Mediterana Marea Azov.

Între noi fie vorba, între două imperii expansioniste, cu nucleare, submarine, portavioane și milioane de obuze și cartușe în pericol de casare, așa ceva nu se face.

Dacă vor neaparat, să își crească și pravoslavnicii proprii lor psihopați, să îi dea și ei în prime time la Moscova Central News și nu să îi ia de-a gata pe ăia ai altora !

Mie mi se pare un punct de vedere corect și îmi place să sper că, dacă există colaborare, dialog și unitate de acțiune, pericolul pacificării regiunii, prin dezmembrarea curului ISIS de către invadatorii ruși va fi eliminat.

Pentru binele democrației, desigur.

Povestea Aurorei, frumoasa adormită

Filip se pricepea la sărutat.

Începu cu o mângâiere blândă, de catifea, discretă ca una din paresteziile ce anunţă o criză de tetanie; buzele tânărului crescură în intensitate, gradat, peste buzele întredeschise ale prinţesei, într-o ascensiune bine gradată şi, într-un final, jucăuşă, limba îşi făcu apariţia ca o veveriţă sfielnică intrigată de bufniturile alunelor coapte căzute printre crengi.

De-abia când mâna stângă a prinţului se încleştă, ca o mână de urangutan dezechilibrat de o cracă, de sînul drept al prinţesei, aceasta deschise în fine ochii.

– Puterea dragostei adevărate, murmură impresionată regina mamă, în timp ce zgomotul plesniturii răsună în liniştea dormitorului princiar.

– Te-ai trezit iubita mea, constată şi Filip, mângâindu-şi urechea peste care palma prinţesei lăsase o imperceptibilă dâră de sânge.

– Slavă cerului, mai completă şi majestatea sa.

– Pârtie !! strigă Aurora, împingându-l cu putere pe Filip. Pârtie !! continuă ea năpustindu-se spre toaleta la care nu mai fusese de atâta vreme.

– Bravo, prinţe, constată încântat regele. Te-ai dovedit mai puternic decât blestemul şi mai priceput decât eram eu în tinereţe, observă el, în ciuda pufnetului sonor al soţiei

– Peste aşa o ştachetă ar sări şi melcii cu osteoporoză, fără elan, constată regina.

– Vorbeşti acuma, vorbeşti, dar ai uitat cât de fericită ai fost atunci când prinţul tău, mandea, am rupt blestemul…

– Cred că hârşâitul bărbii tale nerase din seara aceea ar fi trezit şi un raton anesteziat, deşi posibil ca halena să o fi făcut dinainte, în cazul unei vieţuitoare cu nasul atât de fin, fie ea în comă

– Lasă că după 20 de ani fără Colgate nici guriţa ta nu mirosea chiar a viorele contratacă, un pic nechibzuit, regele

– Eu prinţ ca tine, neras, cu gulerul prins alandala şi cu tunica atârnând neglijent din armură chiar nu mai văzusem.

– Sunt convins că te topeai de dorinţă când m-ai văzut atât de neconvenţional

– Da, de dorinţa unei perfuzii cu diazpam. Ca aia care mi-am pus-o după noaptea nunţii.

– Păi, judecând retrospectiv, nici eu nu am fost prea inspirat. Ţin minte că, mergând spre Castelul Fermecat mă tot întâlneam cu fel de fel de prinţi şi cavaleri… Făt Frumos, de exemplu, se jura sus şi tare că şi-ar fi sărutat mai degrabă iapa, Harap Alb că mai mult decât să – ţi tragă pilota pe faţă nu a putut face, iar Şarmantul mi s-a confesat că, în ziua în care a intrat în iatacul tău, heterosexualitatea lui a primit o aprigă lovitură.

Filip asculta frumoasele amintiri depănate de viitorii lui socri gândindu-se că, spălată şi aranjată, Aurora nu ar fi arătat chiar atât de prost. Un gând uşor neliniştit îl străbătu totuşi auzind pe cei doi:

– Dar, mamă, nu înţeleg… Şi tu ai suferit de acelaşi blestem?

– Da, mă rog, am omis a trece asta în anunţ. Vezi, acum vreo 100 de ani, pe vremea bunicii mele Tatiana, cu ocazia logodnei acesteia, s-a făcut o mică petrecere de burlăciţe, pentru zânele, vrăjitoarele şi prinţesele cu care aceasta era prietenă. Chef mare, cocktailuri, stridii, iarbă şi, la final, şi vreo doi stripperi, zmei din Moldova. Fum a ieşit din băieţii ăia, pare că s-au lăsat pe viaţă de răpit prinţese. Din păcate însă s-a dovedit că unul din ei era, part time, paparazzi aşa că a doua zi toată tărăşenia a apărut în Cancan, cu poze şi cu titlul „Ruj anatomic pentru majestatea sa prinţul”.

Scandal mare la curte. Prinţul a dorit într-o primă fază să renunţe la căsnicie, interpretând cu primitivitate imaginile din ziar ca fiind un comportament subvirginal al prinţesei şi a fost nevoie de declaraţia directorului publicaţiei care să recunoască, după trei zile de discuţii şi 4 degete tăiate, că totul a fost o făcătură şi pozele nişte falsuri ordinare.

– Deci nu bunicul dumneavoastră a aruncat blestemul?

– Nu, nici vorbă. Omul era pâinea lui Dumnezeu. Până şi în ce-l priveşte pe unchiul meu, mulatrul, nu a bănuit vreodată că explicaţia cu melanodermia infantilă ar putea fi întrucâtva eronată. Nu, nu luminăţia sa, stuchi-l-ar mâţele de om minunat, dar a pus mâna pe ziar şi Arabela, Zâna Încruntată.

– Cine e Arabela?

– O băbăciune ce locuieşte în Codrul Virginelor. Fostă colegă de şcoală cu Tatiana, preşedinta clubului de şah şi olimpică, faza pe regat, la torsul lânii. Tocilara  şi turnătoarea clasei, mândră nevoie mare că, spre deosebire de celelalte colege prinţese, a intrat la o universitate particulară de zânărit. Femeia tocmai îşi dăduse licenţa şi, când a văzut că nu a fost invitată la paranghelie, a luat foc.

– Şi a aruncat un asemenea blestem pentru atât de puţin?

– Era şi ea la începutul carierei. Se pare că tot ce dorise fusese un blestem simplu de tip „Trezi-le-ai zdrahonul doar molfăindu-l” dar cumva i-a ieşit „Trezitu-te-ai numai molfăită bine”. În plus a şi scăpat toată sticla de praf de zână, că îi tremura şi încă îi tremură mâinile ca la un rezident la vizita profesorului, aşa că blestemul a devenit ereditar.

– A, dar baba mai trăieşte?

– Sigur. Dar este greu de ajuns la ea în codrul ăla al ei.

– Da? De ce?

– Păi Codrul Virginelor se numeşte aşa pentru că este de nestrăbătut pentru orice fiinţă vie, cu excepţia celor virgine. Practic nu a mai călcat nimeni pe acolo de 30 de ani. Executăm criminalii aruncându-i acolo. Plus că nici nu merită, că baba este un pic spasmofilică după atât de multă viaţă în puritate trupească.

– Nu vă faceţi griji. M-aş duce eu dar vă daţi seama că aşa mândrie de bărbat ca mine nu apucă să facă nici trei paşi în desiş, exageră un pic prinţul. O să o trimit în schimb pe Aurora când îşi revine.

„Tare aş vrea să o văd şi pe asta” gândi mama soacră, fără să mai comenteze.

 

 

 

Pregătirile pentru nunta princiară erau în toi, deşi o parte din aranjamente păreau destul de anevoioase.

În iatacul domniţei Aurora şi mama ei reluaseră controversa din seara precedentă

– Nu prea vreau, mamă, nu prea vreau. Tu te-ai uitat la el?

– Da tu te-ai uitat la taică-tu? Şi sincer să fiu acuma, după atâţia ani de eforturi ale mele, arată bine.

– Tot mi-o bagi pe asta cu tata, dar uită-te la Filip. Slăbănog cu burtă nu mai văzusem până la el şi şi-a şi lăsat căcatul ăla coliliu să îi crească pe faţă de parcă ar fi umorist la Circul de Stat din Minsk. Păi nu mai bine mai dorm eu 3-4 ani că o veni şi vreun pământean la mine, că nu oi fi sluta slutelor

– Te înţeleg draga mea, dar chiar nu se mai poate. Ăsta e al cincilea în ultimii 10 ani şi, sincer, de-abia l-am găsit. Nu îţi dai seama câte afişe, fluturaşe, şi mesaje publicitare am dat. Pe ăsta l-a agăţat tac-tu cu un cont fals pe Facebook, să nu crezi că a fost uşor. Dacă pleacă va trebui să umblăm după hipsteri prin baruri şi atât de jos nu vreau să ajungem, la urma urmei suntem o dinastie milenară.

– Mă mai şi freacă la cap toată ziua cu blestemul. Că ce face el dacă îi fac fată, că nu are chef să îi adoarmă aia, că nu este OK, să mă duc în Codru să vorbesc cu Arabela. Că ce face dacă îi fac mai multe fete, vinde zestrea să facă incubator. Că neaparat să mă duc.

– Mda, urăsc bărbaţii ăştia care îşi imaginează că dacă dormi de la 16 ani eşti neaparat virgină. Aşa era şi taică-tu a doua zi după noaptea nunţii, tot se scărpina în cap, ofta şi mă fixa întrebător…

– Păi nu e problemă mare, că i-am zis că sunt alergică la polenul de fag, dar simt eu că, de când m-a văzut îndopându-mă cu miere nu mă prea crede. Oricum, sincer mamă, tare aş mai aştepta….

În sala de jocuri Filip şi regele jucau o tablă.

– Zău aşa tată, nu zic că mandatul de premier este chiar rău, dar având în vedere că totuşi vorbim de un blestem poate că nu ar fi de prisos şi un mic supliment. De exemplu exclusivitatea la bătucirea trotuarelor, la schimbarea bordurilor şi achiziţionarea de abacuri pentru funcţionărime ar putea compensa un pic această surpriză.

– Fiule, nu zic nu, dar am şi eu baronii mei, nu pot să îi trimit la vârsta lor la muncă cinstită. În plus nu văd ce rău poate fi să ai două, trei fete adormite, eu mă rog de Liga Zânelor de peste 20 de ani să o adoarmă la loc pe nevastă.

– Vorbiţi aşa acuma, dar o să vedeţi că, peste ani, când vom vedea sânge din sângele nostru dormind toată ziua, cu unica speranţă ca vreun aventurier nespălat să o zăbălească contracost nu o să vi se mai pară atât de comic.

– Nu e chiar aşa… Uite şi la Aurora, dacă nu ar fi sforăit atât de tare aş fi lăsat-o şi acuma să doarmă. Dar, sincer, mă săturasem să petrec noapte de noapte cu ochii pe pereţi şi tampoanele în urechi sperând că o să îşi schimbe partea.

– Oricum cred că ar trebui mers la Arabella. Nu poate fi atât de greu să o convingem, mai ales că blestemul, aşa cum fusese el gândit iniţial, nici măcar nu este o chestie rea.

– Da, din păcate mă-sa s-ar fi dus, înainte de căsătorie, dar era alergică la frunzele de stejar şi uite că Aurora nu poate din cauza sensibilităţii la polenul de fag. Aşa ghinion într-o familie, mai rar.

– Dar nu o putem suna?

– Nu este de mult în aria de acoperire că nu am găsit pe nimeni să construiască releul.

– Porumbei, ceva?

– Cad seceraţi la intrarea în pădure.

– Mă gândesc eu la ceva.

 

 

Filip avansa anevoios prin codrul des. Douăzeci de ani de masturbaţie compulsivă îşi găseau fireasca răsplată acum când, aparent, lianele şi tufişurile se trăgeau miraculos din faţa lui. Călcase peste destule schelete la intrarea în pădure pentru a recunoaşte că blestemul ciudat ce atârna deasupra acesteia era extrem de palpabil şi, deşi asigurat de pavăza invizibilă a castităţii sale nemărturisite, tot îşi dorea să termine misiunea cu repeziciune.

Casa Arabelei era destul de discretă şi fusese la un pas de a o rata. Mieunatul celor 5-6 pisici ce o străjuiau îi atraseră totuşi atenţia, aşa că bătu la uşă cu timiditate. O femeie încruntată între două vârste răspunse:

– Cine este acolo ?

– Mă numesc Filip, o caut pe doamna, pardon domnişoara Arabela, Zâna Încruntată

– A, păi mai mergi jumate de oră şi o găseşti, răspunse femeia

– Vă mulţumesc, sărut mâna, răspunse prinţul când, cu un hohot de râs femeia îl opri:

– Eu sunt, tolomacule, chiar credeai că sunt o sută de zâne în pădurea asta? Vezi dacă nu ai mâncat peşte când erai mic?

– Mda, teribil de amuzant.

– Nu te întreb cum de ai reuşit să intri în pădure, că văd cu ochii liberi. Tu şi peste 10 ani o să poţi culege ciuperci liniştit prin zonă. Zi mai bine cu ce treabă pe aici?

– Păi, cum v-am zis, sunt Filip şi m-am îndrăgostit de Aurora, fata împăratului. Urmează să mă însor dar mi-e frică că blestemul pe care l-aţi aruncat asupra familiei să nu îmi urmărească eventualele progenituri, aşa că am venit să vă rog, dacă aveţi timp şi plăcere, să îl ridicaţi.

– Fata e chioară? se interesă zâna

– Nu, e un pic vorbăreaţă, alergică la tot felul de lucruri, cam dezordonată, mereu obosită şi câteodată enervantă, dar nu cred că este şi chioară. De ce întrebaţi?

– Aşa, fără vreo intenţie. Uite, flăcău care este treaba – blestemul ăsta l-am făcut pe vremea când eram doar stagiară şi credeam că am talent. Dar pare că nu este deloc aşa. Ţineam de exemplu cu Dinamo şi am vrut să îi binecuvântez să nu piardă niciodată vreun meci de Liga Campionilor şi uite că se fac acuma 243 de ani de când nu au mai luat campionatul. Mi-am dorit să fac din oraşul meu natal, Constanţa, o nouă Copacabana şi de atunci a ajuns Mazăre la al 10lea mandat şi campion regional de samba. Când am vrut să am şi eu un parc plin de curăţenie în jur, a doua zi era păduricea asta în loc. În general am tot avut ghinion cu blestemele şi, sincer, prefer să nu mai fac şi alte trăznăi.

– În alte situaţii aş zice şi eu să folosiţi bagheta doar pentru grataj, dar în contextul problemei mele vă conjur totuşi să încercăm să găsim o soluţie.

– Păi o soluţie pare să fie de fapt… dar nu prea îmi convine

– Este ceva ce pot face eu?

– Păi, cu ani în urmă, la cursul de „Desfacerea blestemelor” ştiu că profesoara ne învăţa că, o dată cu pierderea virginitatăţii, unei zăne i se desfac toate blestemele de până atunci, fie şi numai pentru a se putea concentra pe relaţie. Dacă nu ai fi atât de liminar din punct de vedere al esteticii generale am putea încerca…

– Mamaie, tu ai văzut un pic scheletele din pădure?

– Eu nu zic că nu ar putea fi şi riscuri, nemaivorbind că personal numai la gândul de a-mi pierde virginitatea cu tine încep să le invidiez.

– Altă soluţie nu o fi oare?

– Nimic la care să mă pot gândi de fapt. Ştiu eu, să faci numai băieţi.

– Off, dumnezeule, pare că nu am de ales…. Hai să o facem.

– OK. Ia însă gluga aia te rog şi stinge lumina.

Filip se execută şi se apropie timid de zână când, un gând neplăcut îl străfulgeră

– Şi zici că Dinamo de-acum poate să ia campionatul?

– Dacă merge, da

– În cazul ăsta rămâi cu bine, strigă prinţul şi o luă la fugă, cu gluga încă pe faţă.