Federația rusă, ISIS și SUA

Se tot vorbește zilele acestea despre posibilitatea unei implicări mai mare a Rusiei în conflictul sirian, implicare care ar putea depăși nivelul de consiliere a arabilor loialiști regimului lui al-Assad privind prepararea și utilizarea corectă a borșului în favoarea încercării testării unei ipoteze de ultimă oră a lui Putin, ipoteză conform căreia rezistența militantului ISIS obișnuit la katiușă nu ar fi atât de mare pe cât ineficiența altor armate și tipuri de armament prin zonă ar lăsa să se înțeleagă.

Istoria lumii a arătat ce e drept o anumită particularitate haioasă a mamei Rusii, respectiv aceea că fiii acesteia sunt mai ușor de chemat decât de izgonit și, că o dată poposiți, nu prea mai părăsesc gubernia, oricât de mare ar fi riscul de a-i viola, omorî sau doar jefui pe locuitori.

Ca urmare decizia lui Putin de a aloca mai mult interes, rachete și câteva flote regiunii orientului mijlociu nu prea are de ce să îi bucure pe jefuitorii tradiționali ai regiunii, americanii, mai ales în epoca noastră în care majoritatea sondelor de pe Pământ care nu au început să fâsâie și să scoată nămol, se găsesc tot în regiune.

Americanii au dorit și ei săracii să facă o manevră decentă cu ISIS.

Pentru o superputere atât de generoasă cu democrația altora, una care nu se sfiește la o adică să radă populația pe o rază de câteva zeci de metri în jurul vreunui nedemocrat chitros cu petrolul, realitatea tolerată ca o mână de ciuhabi să înceapă să taie capete de creștini și să joace alba neagra cu ele în lumina binecuvântată a mass media mondiale a fost oricum de mirare, câtă vreme, cu o simplă eructație, orice portavion din vecinătatea coastelor siriene i- ar fi putut trimite la cele 50 de fecioare paradisiace pe toți isisienii care nu s-ar piti la timp cu capul în țărână și burka trasă peste cur.

Lipsa de acțiune a forțelor militare americane nu poate în context însemna decât unul (sau ambele) din două – fie în Siria nu se află atât de mult gaz și petrol cât să umple măcar brichetele infanteriștilor americani, fie că o plivire prematură a ISISului ar lăsa mașinăria de război americană fără materialul de treierat necesar câtorva ani de bombardele, sateliți, tancuri și păcănele pe care contribuabilul patriot, dacă deschide CNN și îi place ce vede, le aprobă an de an.

Și tocmai acum când băieții constatau că ISIS începe să arate cât de cât ca un dușman vrednic de a fi țesălat cu bombe câțiva ani, când puseseră și băieții ăia bărboși ban de la ban și armă de la armă cât să poată și ei la o adică să facă meciul interesant, iată că psihopatul de la Kremlin se apucă să își slobozească, sub pretextul combaterii terorismului, muscalii peste bibanii cu turban de parcă Siria ar fi Cecenia și Mediterana Marea Azov.

Între noi fie vorba, între două imperii expansioniste, cu nucleare, submarine, portavioane și milioane de obuze și cartușe în pericol de casare, așa ceva nu se face.

Dacă vor neaparat, să își crească și pravoslavnicii proprii lor psihopați, să îi dea și ei în prime time la Moscova Central News și nu să îi ia de-a gata pe ăia ai altora !

Mie mi se pare un punct de vedere corect și îmi place să sper că, dacă există colaborare, dialog și unitate de acțiune, pericolul pacificării regiunii, prin dezmembrarea curului ISIS de către invadatorii ruși va fi eliminat.

Pentru binele democrației, desigur.

Povestea Aurorei, frumoasa adormită

Filip se pricepea la sărutat.

Începu cu o mângâiere blândă, de catifea, discretă ca una din paresteziile ce anunţă o criză de tetanie; buzele tânărului crescură în intensitate, gradat, peste buzele întredeschise ale prinţesei, într-o ascensiune bine gradată şi, într-un final, jucăuşă, limba îşi făcu apariţia ca o veveriţă sfielnică intrigată de bufniturile alunelor coapte căzute printre crengi.

De-abia când mâna stângă a prinţului se încleştă, ca o mână de urangutan dezechilibrat de o cracă, de sînul drept al prinţesei, aceasta deschise în fine ochii.

– Puterea dragostei adevărate, murmură impresionată regina mamă, în timp ce zgomotul plesniturii răsună în liniştea dormitorului princiar.

– Te-ai trezit iubita mea, constată şi Filip, mângâindu-şi urechea peste care palma prinţesei lăsase o imperceptibilă dâră de sânge.

– Slavă cerului, mai completă şi majestatea sa.

– Pârtie !! strigă Aurora, împingându-l cu putere pe Filip. Pârtie !! continuă ea năpustindu-se spre toaleta la care nu mai fusese de atâta vreme.

– Bravo, prinţe, constată încântat regele. Te-ai dovedit mai puternic decât blestemul şi mai priceput decât eram eu în tinereţe, observă el, în ciuda pufnetului sonor al soţiei

– Peste aşa o ştachetă ar sări şi melcii cu osteoporoză, fără elan, constată regina.

– Vorbeşti acuma, vorbeşti, dar ai uitat cât de fericită ai fost atunci când prinţul tău, mandea, am rupt blestemul…

– Cred că hârşâitul bărbii tale nerase din seara aceea ar fi trezit şi un raton anesteziat, deşi posibil ca halena să o fi făcut dinainte, în cazul unei vieţuitoare cu nasul atât de fin, fie ea în comă

– Lasă că după 20 de ani fără Colgate nici guriţa ta nu mirosea chiar a viorele contratacă, un pic nechibzuit, regele

– Eu prinţ ca tine, neras, cu gulerul prins alandala şi cu tunica atârnând neglijent din armură chiar nu mai văzusem.

– Sunt convins că te topeai de dorinţă când m-ai văzut atât de neconvenţional

– Da, de dorinţa unei perfuzii cu diazpam. Ca aia care mi-am pus-o după noaptea nunţii.

– Păi, judecând retrospectiv, nici eu nu am fost prea inspirat. Ţin minte că, mergând spre Castelul Fermecat mă tot întâlneam cu fel de fel de prinţi şi cavaleri… Făt Frumos, de exemplu, se jura sus şi tare că şi-ar fi sărutat mai degrabă iapa, Harap Alb că mai mult decât să – ţi tragă pilota pe faţă nu a putut face, iar Şarmantul mi s-a confesat că, în ziua în care a intrat în iatacul tău, heterosexualitatea lui a primit o aprigă lovitură.

Filip asculta frumoasele amintiri depănate de viitorii lui socri gândindu-se că, spălată şi aranjată, Aurora nu ar fi arătat chiar atât de prost. Un gând uşor neliniştit îl străbătu totuşi auzind pe cei doi:

– Dar, mamă, nu înţeleg… Şi tu ai suferit de acelaşi blestem?

– Da, mă rog, am omis a trece asta în anunţ. Vezi, acum vreo 100 de ani, pe vremea bunicii mele Tatiana, cu ocazia logodnei acesteia, s-a făcut o mică petrecere de burlăciţe, pentru zânele, vrăjitoarele şi prinţesele cu care aceasta era prietenă. Chef mare, cocktailuri, stridii, iarbă şi, la final, şi vreo doi stripperi, zmei din Moldova. Fum a ieşit din băieţii ăia, pare că s-au lăsat pe viaţă de răpit prinţese. Din păcate însă s-a dovedit că unul din ei era, part time, paparazzi aşa că a doua zi toată tărăşenia a apărut în Cancan, cu poze şi cu titlul „Ruj anatomic pentru majestatea sa prinţul”.

Scandal mare la curte. Prinţul a dorit într-o primă fază să renunţe la căsnicie, interpretând cu primitivitate imaginile din ziar ca fiind un comportament subvirginal al prinţesei şi a fost nevoie de declaraţia directorului publicaţiei care să recunoască, după trei zile de discuţii şi 4 degete tăiate, că totul a fost o făcătură şi pozele nişte falsuri ordinare.

– Deci nu bunicul dumneavoastră a aruncat blestemul?

– Nu, nici vorbă. Omul era pâinea lui Dumnezeu. Până şi în ce-l priveşte pe unchiul meu, mulatrul, nu a bănuit vreodată că explicaţia cu melanodermia infantilă ar putea fi întrucâtva eronată. Nu, nu luminăţia sa, stuchi-l-ar mâţele de om minunat, dar a pus mâna pe ziar şi Arabela, Zâna Încruntată.

– Cine e Arabela?

– O băbăciune ce locuieşte în Codrul Virginelor. Fostă colegă de şcoală cu Tatiana, preşedinta clubului de şah şi olimpică, faza pe regat, la torsul lânii. Tocilara  şi turnătoarea clasei, mândră nevoie mare că, spre deosebire de celelalte colege prinţese, a intrat la o universitate particulară de zânărit. Femeia tocmai îşi dăduse licenţa şi, când a văzut că nu a fost invitată la paranghelie, a luat foc.

– Şi a aruncat un asemenea blestem pentru atât de puţin?

– Era şi ea la începutul carierei. Se pare că tot ce dorise fusese un blestem simplu de tip „Trezi-le-ai zdrahonul doar molfăindu-l” dar cumva i-a ieşit „Trezitu-te-ai numai molfăită bine”. În plus a şi scăpat toată sticla de praf de zână, că îi tremura şi încă îi tremură mâinile ca la un rezident la vizita profesorului, aşa că blestemul a devenit ereditar.

– A, dar baba mai trăieşte?

– Sigur. Dar este greu de ajuns la ea în codrul ăla al ei.

– Da? De ce?

– Păi Codrul Virginelor se numeşte aşa pentru că este de nestrăbătut pentru orice fiinţă vie, cu excepţia celor virgine. Practic nu a mai călcat nimeni pe acolo de 30 de ani. Executăm criminalii aruncându-i acolo. Plus că nici nu merită, că baba este un pic spasmofilică după atât de multă viaţă în puritate trupească.

– Nu vă faceţi griji. M-aş duce eu dar vă daţi seama că aşa mândrie de bărbat ca mine nu apucă să facă nici trei paşi în desiş, exageră un pic prinţul. O să o trimit în schimb pe Aurora când îşi revine.

„Tare aş vrea să o văd şi pe asta” gândi mama soacră, fără să mai comenteze.

 

 

 

Pregătirile pentru nunta princiară erau în toi, deşi o parte din aranjamente păreau destul de anevoioase.

În iatacul domniţei Aurora şi mama ei reluaseră controversa din seara precedentă

– Nu prea vreau, mamă, nu prea vreau. Tu te-ai uitat la el?

– Da tu te-ai uitat la taică-tu? Şi sincer să fiu acuma, după atâţia ani de eforturi ale mele, arată bine.

– Tot mi-o bagi pe asta cu tata, dar uită-te la Filip. Slăbănog cu burtă nu mai văzusem până la el şi şi-a şi lăsat căcatul ăla coliliu să îi crească pe faţă de parcă ar fi umorist la Circul de Stat din Minsk. Păi nu mai bine mai dorm eu 3-4 ani că o veni şi vreun pământean la mine, că nu oi fi sluta slutelor

– Te înţeleg draga mea, dar chiar nu se mai poate. Ăsta e al cincilea în ultimii 10 ani şi, sincer, de-abia l-am găsit. Nu îţi dai seama câte afişe, fluturaşe, şi mesaje publicitare am dat. Pe ăsta l-a agăţat tac-tu cu un cont fals pe Facebook, să nu crezi că a fost uşor. Dacă pleacă va trebui să umblăm după hipsteri prin baruri şi atât de jos nu vreau să ajungem, la urma urmei suntem o dinastie milenară.

– Mă mai şi freacă la cap toată ziua cu blestemul. Că ce face el dacă îi fac fată, că nu are chef să îi adoarmă aia, că nu este OK, să mă duc în Codru să vorbesc cu Arabela. Că ce face dacă îi fac mai multe fete, vinde zestrea să facă incubator. Că neaparat să mă duc.

– Mda, urăsc bărbaţii ăştia care îşi imaginează că dacă dormi de la 16 ani eşti neaparat virgină. Aşa era şi taică-tu a doua zi după noaptea nunţii, tot se scărpina în cap, ofta şi mă fixa întrebător…

– Păi nu e problemă mare, că i-am zis că sunt alergică la polenul de fag, dar simt eu că, de când m-a văzut îndopându-mă cu miere nu mă prea crede. Oricum, sincer mamă, tare aş mai aştepta….

În sala de jocuri Filip şi regele jucau o tablă.

– Zău aşa tată, nu zic că mandatul de premier este chiar rău, dar având în vedere că totuşi vorbim de un blestem poate că nu ar fi de prisos şi un mic supliment. De exemplu exclusivitatea la bătucirea trotuarelor, la schimbarea bordurilor şi achiziţionarea de abacuri pentru funcţionărime ar putea compensa un pic această surpriză.

– Fiule, nu zic nu, dar am şi eu baronii mei, nu pot să îi trimit la vârsta lor la muncă cinstită. În plus nu văd ce rău poate fi să ai două, trei fete adormite, eu mă rog de Liga Zânelor de peste 20 de ani să o adoarmă la loc pe nevastă.

– Vorbiţi aşa acuma, dar o să vedeţi că, peste ani, când vom vedea sânge din sângele nostru dormind toată ziua, cu unica speranţă ca vreun aventurier nespălat să o zăbălească contracost nu o să vi se mai pară atât de comic.

– Nu e chiar aşa… Uite şi la Aurora, dacă nu ar fi sforăit atât de tare aş fi lăsat-o şi acuma să doarmă. Dar, sincer, mă săturasem să petrec noapte de noapte cu ochii pe pereţi şi tampoanele în urechi sperând că o să îşi schimbe partea.

– Oricum cred că ar trebui mers la Arabella. Nu poate fi atât de greu să o convingem, mai ales că blestemul, aşa cum fusese el gândit iniţial, nici măcar nu este o chestie rea.

– Da, din păcate mă-sa s-ar fi dus, înainte de căsătorie, dar era alergică la frunzele de stejar şi uite că Aurora nu poate din cauza sensibilităţii la polenul de fag. Aşa ghinion într-o familie, mai rar.

– Dar nu o putem suna?

– Nu este de mult în aria de acoperire că nu am găsit pe nimeni să construiască releul.

– Porumbei, ceva?

– Cad seceraţi la intrarea în pădure.

– Mă gândesc eu la ceva.

 

 

Filip avansa anevoios prin codrul des. Douăzeci de ani de masturbaţie compulsivă îşi găseau fireasca răsplată acum când, aparent, lianele şi tufişurile se trăgeau miraculos din faţa lui. Călcase peste destule schelete la intrarea în pădure pentru a recunoaşte că blestemul ciudat ce atârna deasupra acesteia era extrem de palpabil şi, deşi asigurat de pavăza invizibilă a castităţii sale nemărturisite, tot îşi dorea să termine misiunea cu repeziciune.

Casa Arabelei era destul de discretă şi fusese la un pas de a o rata. Mieunatul celor 5-6 pisici ce o străjuiau îi atraseră totuşi atenţia, aşa că bătu la uşă cu timiditate. O femeie încruntată între două vârste răspunse:

– Cine este acolo ?

– Mă numesc Filip, o caut pe doamna, pardon domnişoara Arabela, Zâna Încruntată

– A, păi mai mergi jumate de oră şi o găseşti, răspunse femeia

– Vă mulţumesc, sărut mâna, răspunse prinţul când, cu un hohot de râs femeia îl opri:

– Eu sunt, tolomacule, chiar credeai că sunt o sută de zâne în pădurea asta? Vezi dacă nu ai mâncat peşte când erai mic?

– Mda, teribil de amuzant.

– Nu te întreb cum de ai reuşit să intri în pădure, că văd cu ochii liberi. Tu şi peste 10 ani o să poţi culege ciuperci liniştit prin zonă. Zi mai bine cu ce treabă pe aici?

– Păi, cum v-am zis, sunt Filip şi m-am îndrăgostit de Aurora, fata împăratului. Urmează să mă însor dar mi-e frică că blestemul pe care l-aţi aruncat asupra familiei să nu îmi urmărească eventualele progenituri, aşa că am venit să vă rog, dacă aveţi timp şi plăcere, să îl ridicaţi.

– Fata e chioară? se interesă zâna

– Nu, e un pic vorbăreaţă, alergică la tot felul de lucruri, cam dezordonată, mereu obosită şi câteodată enervantă, dar nu cred că este şi chioară. De ce întrebaţi?

– Aşa, fără vreo intenţie. Uite, flăcău care este treaba – blestemul ăsta l-am făcut pe vremea când eram doar stagiară şi credeam că am talent. Dar pare că nu este deloc aşa. Ţineam de exemplu cu Dinamo şi am vrut să îi binecuvântez să nu piardă niciodată vreun meci de Liga Campionilor şi uite că se fac acuma 243 de ani de când nu au mai luat campionatul. Mi-am dorit să fac din oraşul meu natal, Constanţa, o nouă Copacabana şi de atunci a ajuns Mazăre la al 10lea mandat şi campion regional de samba. Când am vrut să am şi eu un parc plin de curăţenie în jur, a doua zi era păduricea asta în loc. În general am tot avut ghinion cu blestemele şi, sincer, prefer să nu mai fac şi alte trăznăi.

– În alte situaţii aş zice şi eu să folosiţi bagheta doar pentru grataj, dar în contextul problemei mele vă conjur totuşi să încercăm să găsim o soluţie.

– Păi o soluţie pare să fie de fapt… dar nu prea îmi convine

– Este ceva ce pot face eu?

– Păi, cu ani în urmă, la cursul de „Desfacerea blestemelor” ştiu că profesoara ne învăţa că, o dată cu pierderea virginitatăţii, unei zăne i se desfac toate blestemele de până atunci, fie şi numai pentru a se putea concentra pe relaţie. Dacă nu ai fi atât de liminar din punct de vedere al esteticii generale am putea încerca…

– Mamaie, tu ai văzut un pic scheletele din pădure?

– Eu nu zic că nu ar putea fi şi riscuri, nemaivorbind că personal numai la gândul de a-mi pierde virginitatea cu tine încep să le invidiez.

– Altă soluţie nu o fi oare?

– Nimic la care să mă pot gândi de fapt. Ştiu eu, să faci numai băieţi.

– Off, dumnezeule, pare că nu am de ales…. Hai să o facem.

– OK. Ia însă gluga aia te rog şi stinge lumina.

Filip se execută şi se apropie timid de zână când, un gând neplăcut îl străfulgeră

– Şi zici că Dinamo de-acum poate să ia campionatul?

– Dacă merge, da

– În cazul ăsta rămâi cu bine, strigă prinţul şi o luă la fugă, cu gluga încă pe faţă.

Cenuşăreasa

Frunzele de buruiană se transformau cu repeziciune, sub privirea raţelor flămânde, în mic dejun sub acţiunea mâinilor vrednice ale Cenuşăresei. Fata se grăbea acum când din casă puternicile zgomote de expectoraţie o preveneau că mama sa vitregă, doamna Atodiresei se trezise, astfel că urma în scurt timp să iasă prin curte.
Treaba era aproape gata. Cu un pic de noroc posibil ca mama vitregă nici să nu bage de seamă că, urmare a evenimentelor din noaptea trecută, fata se sculase un pic prea târziu.
– Iar e ăsta mangă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege din odaie. Cenuşăreasoo !
– Da, maman, răspunse fata
– Zi, fato, azi de dimineaţă când te-ai trezit, tac-tu era acasă?
– Da, mamă, când m-am trezit era lângă patul tău şi te admira în tăcere. A trebuit să trag de el să se culce, exageră un pic fata
Adevărul este că pe undeva aşa şi era; când, noaptea trecută, ajunsese în fine îl găsise într-adevăr pe tatăl său la capul patului soţiei sale şi, numai după vreo 10 minute de rugăminţi în surdină, acesta lăsase din mână toporişca şi se întorsese la ţuica lui.
– Bă ce mai minţiţi voi unul pentru altul. Beţiv nenorocit, cu cine am ajuns eu să îmi împart zilele, după ce am fost a treia la concursul de miss frumuseţe din Tecuci. Mama lui de alcoolist, mi-a mâncat zilele.
„Se ţineau astfel de concursuri în perioada războiului de independenţă?” ricană în sinea ei fata şi trecu fără vorbă să pornească cafeaua, necesară mamei şi surorilor ei vitrege.
Privi îndelung apa pusă pe foc, încercând să rememoreze întâmplările şi şansa deosebită pe care părea că le întâlnise în noaptea precedentă, după ce se furişase, ca de obicei, pe fereastră să meargă la clubul în care se relaxa de obicei după o zi de muncă.
Şi-l amintea de parcă ar fi fost în faţa lui, cu barba crescându-i dezordonat, ochelarii de soare cu reflexe cenuşii şi pălărioara roşie, perfect asortată cu cămaşa cadrilată, ieşindu-i din pantalonii de firmă, de aceeaşi culoare vie ca şi fulărelul.
Ar fi fost greu să îl ignore, cum de altfel nu îl ignorau nici fraţii Adomniţei
– Vezi, beizadea, că oamenii mai şi mănâncă aici, începuse cel mai mare, Răducu, după ce îi împrumutase un pic pălăria.
– Trebuie că eşti din Bucureşti, completă mezinul, Gheorghe.
– Ce aveţi măi ţăranilor cu mine, îngăimă arătarea hirsută, încercând fără succes să recupereze ochelarii din mâna lui Ghiţă
– Ne ustură ochii de când, exagerând, ai intrat aici
– Şi crede-ne, am mai văzut urâţi la viaţa noastră
– Băi, plugari în pauza de mămăligă ce sunteţi, eu sunt hipster. Hipster, dacă nu ştiţi ce e aia, adică tot ce are universul ăsta mai bun, în materie de bărbaţi frumoşi, să ofere femeilor recunoscătoare
– Da, visul oricărei muieri cu miopie progresivă, observă Gheorghe în timp ce îi amesteca hipsterului băutura cu degetul
– Cum te cheamă arătare, să ştim ce scriem pe cruce, completă Răducu, a cărui răbdare se apropia de sfârşit cu mai multă repeziciune decât cea a unui critic literar citind o epigramă despre critici literari
– Dacă trebuie să ştiţi eu sunt Merlin, Zână Merlin, sunt DJ de Dorobanţi, arbitru al eleganţei şi am ajuns în fundătura asta surprinzător de locuită ca să prezidez concursul de frumuseţe de mâine de la balul prefectului. Nu cred că majestatea sa va fi teribil de încântată de ce faceţi domniile voastre în acest moment cu cămaşa mea.
Lucrurile ajunseseră destul de departe, gândi Cenuşăreasa. Nu era corect ca un om de calibrul lui Merlin, cu o misiune atât de nobilă a doua zi, să sufere o secundă mai mult această agresiune permanentă a zurbagiilor.
– Ce aveţi cu omul, bulamacilor ? interveni ea. Credeţi că voi rezistaţi prea bine la căutătura femeii cu vederea normală?
– El? E de gen masculin vrei să zici?
– Ne distram şi noi, ştii cât de rar trece circul prin părţile astea, completă şi Răducu
– Da ce vi s-a acrit ţuica în pet de nu găsiţi altceva de făcut? Lăsaţi omul să-şi pună la loc pantalonii, că nu cred că vreţi să explicaţi mâine prefectului de ce preşedintele balului este atât de galeş.
Era ceva de bun simţ în observaţiile Cenuşăresei, aşa că mormăind băieţii puseră fularul peste urechile lui Merlin şi se retraseră să continue degustarea deliciosului carcalete de rachiu de vin şi ţuică de prune din pahare.
– Vă rămân îndatorat, nobilă domnişoară, îi mulţumi hipsterul, pe măsură ce cu mişcări febrile îşi recompunea ţinuta falnică de dinainte. Chiar îndatorat, dacă mă gândesc că începusem să îmi pierd răbdarea şi, dacă ar fi continuat cu mitocăniile, profitând de cunoştinţele mele avansate de karate, probabil că i-aş fi omorât pe cei doi.
– Pentru nimic. Deci aşa, eşti mahăr la balul de mâine.
– Da. Practic eu o să aleg regina frumuseţii.
– Mi-ar place să merg şi eu. Dar uite, nu am nimic de îmbrăcat şi mai ales e foarte greu să găsesc încălţămintea potrivită.
– Dar cât porţi? se interesă bărbatul, scrutând fugar la pantofii, de mărimea şi forma unei şalupe, din picioare domniţei.
– Nu ştiu, toţi cizmarii se feresc să mi-o spună şi la mall magazinele de pantofi au un ordin de restricţie în ce mă priveşte.
– Păi te-aş putea ajuta. Sunt un adevărat magician în ce priveşte gătelile şi hainele hip. Prinţesă te fac, dar pentru asta trebuie lucrat la baghetă.
– La baghetă zici… Şi ce face bagheta exact?
– Păi dacă eşti interesată o să te iniţiez, nu-ţi fă griji. O dată bagheta magică pornită o descântăm frumos, în sus, în jos, suflăm de câteva ori în ea, o plesnim, îi dăm nişte bobârnace şi nu numai că om găsi straie de prinţese în locul bulendrelor alea, dar simt că undeva, prin rafturile Dolce Gabana s-or găsi şi nişte conduri de transexual pentru tine.
– Să ştii că sunt interesată. Numai că, din experienţă zic, mai întâi condurii şi pe urmă bagheta. Că sunt păţită.
– Bine drăguţo. Trec mâine să te iau atunci, cu limuzina mea. Şi dacă reuşeşti să goleşti bagheta de toată magia nu m-ar mira să ieşi chiar miss mâine seară
– Să ştii că asta ar fi bine, măcar ca să le văd mutrele antipaticelor alea când m-or vedea cu tiara.
– Pe mâine, atunci, păpuşo.
„Ce bine că am ieşit aseară” îşi continuă Cenuşăreasa reveria, fără a băga de seamă cafeaua umflată ce da în foc.
– Ce ai, fă, eşti autistă? Vezi că e gata cafeaua şi cred că Moni şi Clara o aşteaptă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege. Hai, fă bine şi du-le-o la pat, cu o gustare uşoară, că azi e zi mare pentru ele; precis una din ele se întoarce diseara cu tiara de miss acasă, mânca-le-ar mama de frumoase şi deştepte. Os din osul meu.
Moni şi Clara făcuseră într-adevăr ochi şi butonau febrile la iphoneuri.
– Ia uite fată ce bine o zice ăsta: „Nu începe prost o zi dacă poţi să o începi bine”. Profund şi adevărat, nu crezi Moni?
– Aşa este. Simt că mă îmbogăţesc spiritual de fiecare dată când deschid facebookul. Pot să îi dau share?
– Da, dar numai dacă îmi dai tag. Ce zici, cum o să fie la bal diseară?
– Eu zic că mama are dreptate. Noi suntem într-adevăr cele mai frumoase. M-am gândit că într-adevăr, faţă de celelalte candidate noi avem multă frumuseţe naturală, mustind din interior.
– Aşa este. A propos, îmi dai şi mie genele alea false? Şi la ce oră e coaforul?
– La prânz. După cosmetică. Unghiile de-abia după aia.
– Şi mă ajuţi un pic la machiaj pe urmă, nu?
– Sigur că da… A, Cenuşăreaso, bună dimineaţa. Ce zici, îi dăm gata diseară pe toţi, nu?
– Depinde. Mai vin şi alte femei?
– Hai nu fi răutăcioasă. La urma urmei să ştii că este mai bine de tine că te protejează mama. Nu îţi dai seama cât de dezumanizant va fi pentru noi să păşim pe scenă, ca nişte obiecte sexuale strălucitoare şi dezirabile, despuiate de privirile celor din jur. Sincer o facem doar pentru mama.
– Nici eu nu m-aş fi expus la această deşertăciune dacă nu ar fi ea, observă şi Clara. Altfel mă cunoşti cum sunt – „Comorile sufletului nu încap în sipete” după cum a zis nemuritorul Coehlo… Sau era Cioran?
– Eu tot nu înţeleg de ce nu mă lasă şi pe mine să merg. Încep să cred că atitudinea ei face diferenţă între voi, fiicele ei bune, şi mine.
– Mie mi-ar fi jenă de asemenea gânduri vinovate. Mai bine dă un pic încoace cafeluţa şi pâinea aia prăjită şi du-te, te rog, să vezi dacă maşina porneşte. Plecăm la coafor.

Se lăsase seara şi Cenuşăreasa era singură în bătătură. Mama şi surorile ei vitrege luaseră maşina şi erau deja la bal iar tatăl plecase la cârciumă. Părul aproape se uscase şi tocmai îşi retuşa un pic buzele când limuzina lui Zână opri în faţa curţii.
– Am zis că îmi tragi ţeapă, atât de mult timp ţi-a luat, observă iritată fata
– Nu mă cunoşti, se pare, replică Merlin. Dar a durat, mai ales cu condurii. De fapt nici nu am găsit conduri, am modificat nişte balerini
– Fără conduri? Ce bal e ăsta, fără conduri?
– Draga mea, am încercat. Primul cizmar mi-a spus că nu se apucă el de traforaj doar pentru că am eu fetişuri cu Yeti, al doilea a spus că te poate ajuta dacă renunţi la degetul mare şi al treilea m-a trimis la un magazin de caiac-canoe. Noroc cu un prieten care mi-a spus că de fapt condurii sunt doar nişte balerini ceva mai scumpi şi că, dacă găsesc unii străvezii nu o să vadă nimeni diferenţa.
– Şi dacă îţi iei singur la bobârnace bagheta crezi că o să vezi diferenţa? Unde sunt condurii mei?
– Ăştia sunt, alţii nu are tata. Or mai fi prin locurile mai neumblate ale Apeninilor vreun meşter italian capabil să facă conduri pe măsura ta, nu zic nu, dar în scurtul răgaz avut la dispoziţie nu se putea face mai mult, spuse omul cu sinceritate, scoţând cu dificultate din portbagaj o pereche de încălţări destul de prezentabile.
– Bine, asta e. Mă duc să mă îmbrac.
– Da. Vezi însă că mai e o chestiuţă. Eu pe la 12 noaptea trebuie să o iau din loc, că este o reuniune importantă a hipsterilor la Fratelli. Sunt din comitetul de organizare şi trebuie să ajung devreme. Acuma cu balercile astea, pardon condureii, nu este problemă, dar rochiţa trebuie dusă înapoi. Aşa că, după ce bate ceasul, o iei din loc
– Am înţeles. Ştii însă că, atunci când îţi zicea că eşti special, mă-ta te cam trombonea, nu?
– Asta e situaţia. Hai, acum trecem la bagheţică?
– După ce mă văd în oglindă.

Prefectul era mulţumit de reuşita balului.
Arătarea din Bucureşti organizase destul de bine şi, deşi un pic nedumeriţi de ceea ce li se prezentase ca fiind muzică house, o dată butoaiele de ţuică cepuite, flăcăii intraseră, în ciuda protestelor hipsterului, la horă. Domnişoarele îşi etalau ţinutele de gală, eclipsând pe undeva treningurile nou nouţe ale prinţilor şi toată lumea se simţea bine, fapt esenţial în preziua alegerilor. Frumos rânduite, la ieşire, găleţile de partid, încărcate cu kilul de făină, punga de pui de la „Agricola”, bricheta cu inscripţia lui şi sticla de ulei îi aşteptau pe petrecăreţi.
Concursul de miss crease o uşoară vânzoleală. Cele 5 finaliste păşiseră prin covorul de coji de seminţe cu mândrie şi încredere şi fuseseră testate cu competenţă pentru farmec şi prezenţă de spirit în câteva din probele tradiţionale ale zonei – datul din ţâţe, elicea, purtatul petului pe creştet sau şpagatul. Fermecaţi de talentul fetelor, mai ales talentul la „elice” al celor două surori Atodiresei mulţimea le-a scandat minute în şir numele, fiind nevoie de un nou butoi de palincă pentru a-i calma atunci când, la final Merlin a anunţat că victorioasă „după o matură chibzuinţă a juriului” a ieşit necunoscuta cu picioare mari, domnişoara C.
Fata era frumoasă observă prefectul şi, cu îndrăzneala lui caracteristică, îşi prezentă şi el omagiile
– Sărut mâna domnişoară. Sunt Linte Vangheliţă, prefectul acestui judeţ şi mă bucur că aţi ales să onoraţi micul meu bal cu participarea dumneavoastră strălucitoare.
– Şi eu sunt onorată de a fi participat, domnule prefect.
– Pentru tine nu sunt nici „domnule prefect”, nici „domnul Linte Vangheliţă”. Mi-ar plăcea să îmi spui simplu, Marean. Servitorul dumneavoastră
– Încântată, Mareane. Frumos bal, păcat că nu sunt mai multe.
– O dată la patru ani, mai des în caz de anticipate. Cu ce te ocupi frumoasa mea?
– Sunt momentan între joburi; oscilez între secretară de politician sau vedetă PROTV, nu mi-am găsit cu adevărat vocaţia, sinceră să fiu.
– Păi, ce potriveală, chiar caut zilele astea pe cineva
– Nici nu m-am gândit la asta. Mult de muncit?
– Mult, da frumos. Da am văzut pe scenă, la probe, că te-ai descurca.
– Nu trebuie experienţă mai multă?
– Nu ar strica, dar cum nimeni nu se naşte învăţat sunt convins că vom recupera cu repeziciune. Eşti deci interesată?
Cenuşăreasa nu mai apucă să răspundă pentru că ceasul din perete începu să bată miezul nopţii. Fără un cuvânt în plus o luă grăbită, din faţa unui Linte Vangheliţă uimit, pe scări, împleticindu-se în balerini, până ce unul, cel drept, ceva mai butucănos i se desprinse din picior. La capătul scării Zână deja o aştepta, nerăbdător cu maşina pornind şi indexul bătând nervos tictacul pe ceas.
Fusese la un pas să fie descoperită, se gândi ea pe bancheta din spate a maşinii în timp ce se dezbrăca de rochia Armani cu ochii la tiara care strălucea alături.

– Ce mizerie, comenta a doua zi, la micul dejun doamna Atodiresei, scrutându-şi soţul care îşi sorbea tăcut cafeaua
– Nu am mai văzut atâta nedreptate vreodată, completă Clara.
– Mă ţine şi acuma curul de la „elice”, observă şi Moni.
– Cred că a fost cea mai frumoasă „elice” din ultimii ani, şi boul ăla cu fulăraş o alege pe girafa aia în cizme, îşi vărsă năduful şi mama
– Da uite ce scriu ăştia aici în gazetă, interveni tatăl. „Domnul Marean Linte Vangheliţă o roagă pe misterioasa domnişoară C, regina farmecului şi frumuseţii de noaptea trecută, să revină pentru ocuparea poziţiei de assistant manager de la prefectură”. Ce a făcut aia, a plecat?
– Da, cică l-a lăsat pe Linte cu ochii în soare şi a zbughit-o pe uşă. E ăla înnebunit, că cică o plăcea pe fată, deşi nu ştiu cât de beat era de fapt, că se zice că nici nu ştie cum mai arată.
– Păi cum o să o recunoască?
– Cică i-a scăpat dromaderei o copită cînd se tira şi urmează să o recunoască după lăboşer dacă apare.
– Păi şi ce ziceţi fetelor, nu vă încercaţi norocul? Că nu e rău un job la prefectură, măcar până vă măritaţi vreuna, observă, practic, tatăl.
– Păi n-ar fi rău, nemaivorbind că dobitocul ăla pare amorezat, dar cum dracu să se potrivească picioruşele noastre cu cogeamitea tren de aterizare? accentuă Moni evidenţa.
– Păi are tata nişte idei. Băgaţi nişte sare în voi, adu fă, Cenuşăreaso, scrumbiile alea aici, şi s-or umfla singure.
– Ştiu eu dacă o să meargă?
– Mai puneţi şi nişte jambiere strânse, şi staţi toată ziua în picioare. Hai, ce aveţi de pierdut. Luaţi-o şi pe Cenuşăreasă să vă ajute.
Efectele ideii tatălui păreau să dea roade, constatară fetele la intrarea în sediul prefecturii contemplându-şi picioarele din ce în ce mai butucănoase. Pare însă că ideea nu era originală, judecând după numărul mare de femei, cu picioarele în grade diferite de edemaţiere, aflate la coadă. Un funcţionar plictisit trecea de la una la alta târând opinca şi, dezamăgite, femeile plecau una după alta după ce, se dovedea că aceasta ar fi acomodat cu uşurinţă ambele picioare. Nu existau monturi, şosete sau unghii care să nu încapă în balerini cu uşurinţa unui canar în colivie.
Dezamăgite, dădură să plece când vocea gravă a prefectului rupse tăcerea
– Dar tu, cea din spate de ce nu încerci conduraşul?
– Cine, eu? Făcu Cenuşăreasa pe nevinovata
– Te rog frumos, că îmi pari cunoscută.
O linişte de mormânt se lăsă când fata se aplecă asupra încălţărilor. Funcţionarul făcu ochii mari, prefectul ţâţâi şi dete din cap şi fetele Atodiresei pufniră în râs.
– Mda, sunt prea mici, nu mă încap, observă cu jumate de voce mezina.

O zi de funcționare obișnuită a cardului

Exact cum până și Marele Zid Chinezesc mai are, pe ici pe colo, crăpături, nici omologul românesc al acestuia, implementarea cardului de sănătate în sistem nu este lipsită de unele mici vicisitudini.

Există desigur micile erori inerente atunci când se dă un card lucios la un român tipic, de la uitarea pinului la prezentarea senină și testarea repetată, până la blocare, a cardului nevestei, rătăcit în buzunarul pacientului.

Apoi mai există particularitățile interacțiunii cardului cu cititorul precum și cea a cuplului astfel format cu serverul casei, un server cu, mi-e teamă că trebuie să o zic, tulburări de comportament și toane. Nimic ce, totuși, un medic bine plătit și cu mult timp liber nu poate rezolva cu răbdare și repetare obsesivă a procedurilor.

Prin selectivitatea arătată, sunt convins că acel server este responsabil de o mare parte din economiile realizate de card și trâmbițate de președintele Casei.

Pentru sporirea acestora Casa mai beneficiază și de serviciile unei echipe de informaticieni de vârf, specializați de acum în modificarea periodică a algoritmului de validare a internărilor, externărilor și servicilor, modificări gândite a apare imediat ce, aparent, cât de cât, acestea începuseră să funcționeze.

Și mai există desigur fenomenul de blocare al cardurilor. Acel moment de magie în care nici scuturat, umezit, blestemat sau descântat, cardul de sănătate nu mai produce, la penetrarea cititorului, nici o reacție, ce să mai vorbim de juisare.

Un astfel de eveniment este desigur extrem de fast pentru sistem pentru că pacientul trebuie totuși în continuare internat dar Casa, din rațiuni de netrimitere electronică a serviciilor, nu mai este obligată să le și plătească.

Procedura de lucru în cazul unui astfel de incident este simplă – medicul respectiv trebuie să își facă timp (nu mult, de la câteva minute la restul zilei) ca să sune la numerele de telefon ale fiecărei case județene în speranța de a prinde, în zilele norocoase, la unele case mai papă lapte, câte un slujbaș plictisit care să deblocheze cardul.

Conform strategiei naționale de implementare a cardului, obligația medicului de a sta pe telefon poate dura oricât și mă aștept în curând ca, în fața avalanșelor de apeluri ale papagalilor, casa să reacționeze precum alte organizații monopoliste din țară, de la RENEL la RADET, prin angajarea unor roboți capabili să reziste la înjurături mai impasibili chiar decât un funcționar între două pauze de cafea.

Astfel viața de zi cu zi a medicului, în epoca reformei, dar și a lăcustelor, foametei și prostiei, continuă netulburată cu noi și noi provocări, de natură a ne face să ne luăm câmpii, imediat ce ungurii ar renunța la gardul de sârmă ghimpată de la frontieră.

Talibanii plângăcioși

Se pare că, în ciuda temerilor românilor verzi privind posibilitatea unei invazii a migranților pe legendarul nostru meleag stramoşescogetodac, atunci când primii dintre aceştia au dat cu ochii de realitatea de dincolo de frontiera noastră natională, au izbucnit în lacrimi şi au cerut, acolo pe fâşie, expulzarea imediată.

Pare că deşi fanatic, sângeros şi agresiv, militantul jigadist are totuşi limitele lui şi nu există încă imam, ayatolah, şeic, probabil nici profetul însuşi, care să îl facă să intre cu ochii uscați şi sufletul pregătit de detonare pe tărâmul unor Ponta, Băsescu, Udrea sau Oprescu.

Probabil că din leagăn copiilor de arabi li se poveşte şi sunt speriați despre tărâmul demonic din nordul îndepărtat în care o gintă de oameni periculoşi, cu petul in mână, gura spurcată şi plină de semințe şi iuțeală de mână aşteaptă dreptcredincioşii naivi pentru a le vinde turbanele şi a le fura dispozitivele explozive.

Altfel chiar nu înțeleg de ce atâta smiorcăială la graniță.

Aş fi avut compasiune pentru nişte talibani mai de doamne ajută, capabili să ajungă, macar până în Slobozia, Urziceni, Vaslui şi Pantelimon unde aş fi înțeles să bocească, ca oricare din noi.

Dar să nu fii capabil să treci măcar de primul drum găurit de lângă frontieră, să te descurajeze primul polițai şi să nu înduri, ca un barbat, prima coadă la paşapoarte, reprezintă pentru mine, care mă aşteptam la lucruri mari de la oamenii ăştia, o mare dezamagire.

Cumva simt că Românica noastră, la faza asta, este de-a dreptul ignorată, mai ceva ca o grăsană la o prezentare de bikini.

Deşi poate ar trebui să am compasiune, mama mea pretinzând că şi eu, când am venit prima oară în România, am plâns, cu mici întreruperi, câteva luni.

Reforma lui Băncioiu

Marele reformator din fruntea sistemului de sănătate românesc este desigur domnul Nicolae Băncioiu, un cadru tânăr și de nădejde al social democrației pontiene, supercalificat pentru postul care îl ocupă câtă vreme a absolvit facultatea de stomatologie, acea pepinieră de gânditori politici și strategi înăscuți ai sistemului de sănătate, capabili la o adică să plombeze orice gaură ar apărea, cu sau fără salvarea nervilor.

Omul este cu siguranță soi bun, nu ca alții din PSD suspectați de baroneală; nu are decât câteva case, niscaiva terenuri, ceva mașini așa că duce în general un trai modest, dar chivernisit, câtă vreme reușește măcar să economisească, an de an, mai mult decât câștigă.

Nu este un obișnuit al scandalurilor de presă, mai ales în perioadele când nu este în rut; ca atare cu mai mult decât cu o audiere în calitate de martor, la anchetarea unei rețele de prostituție de lux și sclavie sexuală de prin 2010, când nici măcar nu avea mintea de azi, tânărul nu a putut contribui mai mult la o socialdemocrație prin care au trecut corifei ca Oprescu, Vanghelie sau Mazăre.

Ca atare alegerea omului în funcția de ministru al sănătății a venit firesc și tot firesc și lin ar fi trebuit să curgă și dulcele mandat dacă nu ar fi existat și circumstanțele că, pe undeva cam egocentriști, medicii și asistentele au ales taman perioada lui de veghe și vremurile luminate ale cârmuirii dânsului pentru a începe a se agita cu tot felul de pretenții absurde, gen salarii măcar cât potcovarii și reformare a sistemului.

Așa că omul a început, prematur, cu doar câteva luni înainte de alegeri, să se gândească cum să rezolve probleme, nedreptate majoră pentru orice politician ar păți asta, dar mai ales pentru unul care are ca reazăm în lupta cu viața doar o minte neantrenată.

Și iată că, fermentată de nevoie, aceasta a început să rodească fel de fel de tuleie și de vlăstare, cum ar fi noua și fabuloasă idee de zilele astea, privind necesitatea prescrierii, în cote obligatorii, a medicamentelor ieftine.

Pentru că, dacă s-a lovit de ceva în fabuloasa lui carieră medicală, taman cu prejudecata concetățenilor săi de a presupune că medicamentele ieftine sunt mai proaste s-a lovit.

Cu grobianismul lor caracteristic, dublat de egoismul de a nu empatiza cât de puțin cu bugetul, pacienții de pretutindeni par a-și fi creat păgubosul și incriminabilul obicei de a prefera, alături de complicii în halate, medicamente scumpe și eficiente, practică ce nu își mai găsește locul în România modernă socialdemocrată.

Mica găselniță ministerială nu constă în redescoperirea medicamentelor ieftine, a logicii simple aflate în spatele tabletelor de aspirină bătrânească, a frecțiilor Carmol sau a ceaiurilor de mușețel sau coada soacrei, ci în ideea cotei obligatorii de prescripție.

Încă de pe vremea lucrărilor de amenajare hidrică a înaintașilor lor, când fiecărui țărănist, liberal sau legionar în reeducare i se dădea o cotă unică și obligatorie la Canal, socialdemocrații  adoră obligativitatea, desigur la alții, și o găsesc de obicei ca unică soluție de rezolvare a problemelor. Astfel lăsați în zeama lor medici ar putea continua cu atitudinea de răsfățați ai sistemului, îndopând pacienții cu fel de fel de produse Pfizer, Novartis sau Chemie Berlin când știe toată lumea că și Tunisia, Sudanul sau Uzbekistanul au propriile lor fabrici de medicamente, strategic așezate lângă ecarisaj, create tocmai pentru a oferi țărilor și miniștrilor de sănătate cu adevărat deștepți alternative viabile la oculta așa zișilor producători de medicamente de top.

Aștept cu nerăbdare primirea cotelor. Sunt optimist că mă voi încadra la sunătoare, decoct de gălbenele și extract din coji de bostan și că, împreună cu pacienții supraviețuitori, vom apuca alegerile de anul viitor, fără de care oameni ca Băncioiu ar fi siliți să se întoarcă la ei acasă, să amestece amalgamul și să își urmărească viziunile și ideile prin gura oamenilro, cu freza.

Iertarea lui Vadim

De aseară, de când infarctul a găurit inima neagră a lui Corneliu Vadim Tudor sunt martor pe facebook la un fenomen destul de ciudat, respectiv o mulţime de oameni care îl deplâng pe ticălos, consideră că a fost un om mare, un pilon cultural, unul din ultimii patrioţi adevăraţi.

Şi că, şi dacă nu a fost, merită cel puţin iertarea cuvenită morţilor şi somnul celor drepţi.

Cumva un om care nu a iertat niciodată pe nimeni, dar mai ales nu i-a iertat niciodată pe foarte mulţii care nu i-au greşit, un om care a luat la rând începând de la articolele imunde din „Săptămâna” la execuţiile din „România Mare” până la ultimele calomnii, scobite din fundul inimii lui în curs de crăpare (Halep, Ţiriac, etc) ar trebui iertat în numele unei religii pe care, de-a lungul tinereţii lui comuniste a negat-o, ponegrit-o şi a atacat-o.

Un măscărici cu oarecare talent la controverse şi la versificare, desigur strict în scop politic şi de obţinere de avantaje, a devenit se pare un mare om de cultură, numai şi numai pentru că a ştiut dintotdeauna cine a fost Alcibiade.

Un naţionalist de operetă capabil doar să sporească foiala naţionalistă dar incapabil în fond, indiferent de funcţii sau de pondere politică să oprească UDMR ul în a-şi urma programul, obiectivele şi prelungita participare la guvernare (dacă împiedicarea acestora poate constitui un obiectiv pentru un om normal).

Pare că toată această lume care îl deplânge a uitat cu totul şi impardonabil de unde am plecat.

Din realitatea ternă, imuabilă şi sinistră a anilor comunişti. A acelor ani în care nu aveam nici mâncare, nici căldură, nici demnitate, nici speranţă şi nici libertate.

Doamnelor şi domnilor cu memoria scurtă, în vremurile acelea pe pământul nostru trăiau trei categorii de oameni :

  • Unii care conduceau şi oprimau pe ceilalţi
  • Alţii, mai puţini, care se opuneau acestora, cu riscuri imense personale
  • Noi, marea masă a celorlalţi, suficienţi de oprimaţi cât să ne dorim schimbarea, dar suficient de laşi cât să nu întreprindem nimic concret ca să o obţinem.

Viitorul „tribun” era pe vremea aceea trup şi suflet în prima categorie. Era omul care îi demonta psihologic şi propagandistic pe cei dintr-a doua. Era porttrâmbiţa partidului faţă de Europa Liberă, vocea „revoluţionară” care înfiera pe oricine ar fi dorit schimbarea. Era personificarea de presă a regimului, suveica care transforma directivele securităţii în pânza imundităţii zilnice.

Nu era doar un scrib şi un pupător de cur al dictatorului. Era, intelectual vorbind, lama ascuţită a regimului care încerca să reprime nu numai oamenii, ci şi ideile.

Unul din momentele în care, cel puţin pentru mine, a fost evident că revoluţia, în obiectivele ei adevărate, de inducere a unei schimbări de regim şi mentalităţi, a pierdut a fost tocmai momentul în care oameni ca Vadim sau ca Păunescu au început să apară şi să îşi revendice, cu un succes uluitor şi progresiv, locul pe scena politică şi a opiniei publice româneşti.

Fără a fi scalpaţi, linşaţi sau bătuţi ci numai, o singură dată, scuipaţi.

Acolo unde toate revoluţiile omenirii s-a lăsat cu exterminarea fizică sau măcar cu oprirea vechiului regim, iată că aşa zisa noastră revoluţie s-a acomodat cu repeziciune şi fără fasoane cu existenţa şi continuitatea celor mai cinici contrarevoluţionari rămaşi în viaţă.

Nu am fost de acord cu politicile lui Vadim oricum. Dar după părerea mea omul nu ar mai fi avut dreptul să iasă în public, după anii de comunism, nici să fi fost Ghandi reîncarnat.

Desigur că omul nu a fost singur. A fost ca şi în anii prerevoluţionari portdrapelul şi goarna securităţii, a tenebrelor comuniste care de fapt nu au dispărut în 1989 ci doar s-au metamorfozat, uşor, uşor în baroni, băieţi deştepţi şi restul liftelor care ne conduc acum.

În context am rămas fascinat, într-un mod negativ de natură a- mi aduce disperarea, de popularitatea crescândă, succesul politic dar, mai ales, de modul în care a fost lăsat să redeseneze, să trivializeze şi să modifice scena politică, regulile şi sensul jocului democratic de la noi.

Se vorbea săptămânile trecute de legile contra fascismului, scăpându-se din vedere faptul că, dacă a existat vreun fascist în România ultimilor ani, un fascist care nu a avut nevoie niciodată de vreo lege specială pentru a fi oprit, acesta a fost Vadim Tudor, şi nu umbrele mai mult sau mai puţin tragice, mai mult sau mai puţin înţelese ale legionarilor secolului trecut.

Aducând calomnia şi intoxicarea la nivel de armă politică, liber a fi folosită fără permis de port armă, evoluând nesancţionat pe arena publică, Vadim a influenţat în mod major şi aparent iremediabil destinul nostru politic al tuturor.

Şi culmea a făcut asta nefiind nici o clipă un om mare, un generator de proiecte şi de filozofii cât o cărtiţă neobosită în a săpa adâncurile ale politicului şi cotidianului nostru până la îngroparea lui completă în rahat.

Vadim Tudor nu are nevoie să fie iertat după moarte. Din păcate a fost iertat de noi toţi, de susţinătorii lui în mnod particular atunci când aceştia au acceptat şi au validat reinserţia lui la funcţia sinistră de portavoce a acestei naţii.

Acest derizoriu al faptului că nici măcar o canalie indiscutabilă, una a cărei voce o auzeam la radio, la televizor şi ale cărei mizerii le citeam în presă a putut răzbate din nou la putere a arătat din păcate că noi, românii suntem poporul fără vinovaţi pentru că noi nu putem extrage decât vinovăţii parţiale şi comparative, dar nu avem osatura morală de a înţelege şi a ne căi de adevărata noastră vinovăţie, absolută, colectivă şi de neiertat, în faţa istoriei.

Pentru că în momentul în care unul ca Vadim a putut fi iertat, nimeni de pe la noi nu mai este vinovat de nimic; totul devine derizoriu, la întâmplare şi neresponsabil, ca de altfel întreg destinul nostru din ultimii ani.

Şi acesta este motivul pentru care eu personal nu îl voi ierta pe Vadim niciodată.

Shahryar și Șeherezada

Shahryar era mulţumit de aspectul lui general.

Ochelarii de soare îi dădeau un aspect agresiv- curtenitor, amplificat de turbănelul de hipster, aşezat cochet pe urechea fără cercel ; kandura sa cadrilată era de asemenea specială, accentuând efectul lumbersexual pe care barba sa, deliberat nepieptănată de o lună îl conferea.

– Cum arăt, Hasan ? întrebă el

– Deosebit Măria ta, răspunse vizirul. Vă spun cu sinceritate că, dacă nu aţi fi sultanul, aş interzice prin edict de urgenţă atâta frumuseţe la un bărbat, fie numai pentru a ajuta concetăţenele noastre să ducă o viaţă fără gânduri vinovate.

– Serios? Nu crezi că totuşi existenţa acestui neg, răsărind din barbă ca atolul în nemărginirea oceanului, ar putea fi totuşi, în aprecierea vreunei sclifosite, uşor dezagreabil?

– În nici un caz majestate. În primul rând aproape că nici nu se vede, acum că aţi găsit soluţia lumbersexuală, mai ales dacă staţi aplecat. În al doilea rând, dacă doriţi opinia mea sinceră, mai degrabă adaugă decât ia din farmecul dumneavoastră, dând personalitate şi caracter figurii dumneavoastră puternice.

– Şi nici nu consideri, precum caricaturiştii ăia francezi, că urechile mele sunt un pic disproporţionate ?

– Blestem să cadă asupra ghiaurilor necredincioşi capabili de asemenea rânduri şi imagini ireverenţioase la adresa celei mai mari, mai frumoase şi mai sexy personalităţi mondiale.

– Să ştii că m-au durut cuvintele lor, dar nu atât de tare pe cât m-a durut caricatura aia cu mine dezbrăcat şi femeia aceea scrutând nedumerită cu lupa.

– Alah îi va pedepsi pentru neobrăzarea de a vă fi numit « piticanie clăpăugă » şi există cel puţin câteva mii de scrisori de la voluntare din tot regatul care afirmă, cu sinceritate, că dimensiunile mătărângei dumneavoastră le-au făcut să tremure noaptea, să lepede copii şi să fie galeşe cu soţii lor.

– Şi totuşi neobrăzaţii au continuat să scrie şi după ce au primit această spontană listă de solidarizare cu mine ?

– « Femeile mor după Shahriar, după cum le taie capul », un joc de cuvinte destul de grobian, dacă mă întrebaţi pe mine.

– Totul e din cauza Mărioarei, fie numele ei blestemat pe veci, observă şi sultanul în timp ce îşi pensa un fir de păr, apărut în vârful negului. Poate că ar trebui să faci ceva cu hebdomadarul ăla.

– Da, am şi trimis un comando de critici de artă spre Franţa. Mă aştept să ne parvină căpăţânile în orice moment de-acuma.

– Bine, constată şeicul, care extinsese spre interiorul luxuriant al urechilor sale activitatea de pensare.

Liniştea se lăsase în iatacul regelui în timp ce vizirul îşi amintea, cu o oroare care nu îl părăsise după atâţia ani, povestea Mărioarei.

Acum trei ani Shahriar era o persoană ceva mai echilibrată, îşi amintea Hasan. Se îmbrăca normal, ieşea la câte o bere doar o dată pe săptămână, iar de două ori pe săptămână dansa foxtrot.

Într-una din aceste ieşiri o cunoscuse pe Marioara şi, după cum îşi amintea distinct vizirul, fusese una din puţinele momente din viaţă în care îl contrazisese :

– Să ştii că e stofă de sultăniţă, mărturisise într-o zi Shahriar confidentului său.Ce zâmbet, ce maniere, ce frumuseţe şi cât de mult se topeşte când mă vede …

– Este doar o plesnitoare nenorocită ; o modoveancă coborâtă cu pluta de-a lungul Prutului şi pe care cele 10 vânturi ale infernului au adus-o pe meleagurile noastre, spânzura-l-aş pe căpitanul portului că a lăsat-o să acosteze

– Cum plesnitoare, nenorocitule, când ea mi-a mărturisit că a părăsit Vasluiul natal numai şi numai pentru că acolo virginitatea, după 15 ani, este pedepsită prin lege?

– Majestate, cred că aţi putea face loc în gândurile dumneavoastră şi posibilităţii ca domnişoara în chestiune să fi fost de o sinceritate suboptimală atunci când v-a relatat toate acestea…

– Vrei cumva să insinuezi că aş putea fi naiv ? se zburli, brusc iritat, regele

– O, nu, preamăritule, sunt convins că privirile dumneavoastră agere identifică adevărul la fel de uşor cum microscopul electronic găseşte ribozomul. Este o dotare naturală pe care mereu am invidiat-o la dumneavoastră. Nu, mă gândesc doar că termenul de « virgină » la ghiauri ar putea avea o cu totul altă conotaţie decât la noi credincioşii…

– Hai măi că e virgină, ţi-o zic eu. Prima oară când i-am arătat-o nici nu ştia ce să facă cu ea… a dus-o direct la gură.

– În orice caz, sire, poate că nu ar fi bine să o faceţi regina dumneavoastră mai ales că, dacă înţeleg bine ce îmi spuneţi, acum este legal până şi pentru ea să se întoarcă la Vaslui.

– Du-te tu la Vaslui, nătărăule, că ea nu pleacă nicăeri. Crede-mă, am fost o viaţă numai cu virgine, dar una ca asta nu am mai văzut niciodată. Aseară m-a aruncat din pat de mi-au ieşit bilele din cur şi alaltăieri am muşcat baldachinul.

– Ce noroc pe dumneavoastră că aţi nimerit-o virgină. Dar totuşi nu credeţi că vă pripiţi cu însurătoarea ?

– Eu zic că deja am întârziat prea mult, dragul meu Hasan.

Suferise mult la orbirea sultanului, atât în ziua nunţii, cât şi în cele 3 luni de mariaj în care Shahriar slăbise 10 kg, avea cearcăne vineţii şi abandonase practic treburile împărăţiei, numai şi numai pentru a profita iar şi iar de virginitatea împărătesei.

Îşi amintea, de parcă fusese ieri, momenul în care într-o dimineaţă şeicul îl abordase, schimbat la faţă :

– Hasan, am o problemă. Una mare de tot…

– Trăiesc ca să vă servesc, majestate.

– Cred că am nevoie de felcer…. De câteva zile mă ustură când mă piş şi, când nu mă piş de fapt mă piş…

– O scurgere, majestate?

– Da, foarte ciudat…

– Şi majestatea sa, regina ?

– Ea este bine. Mi-a zis că probabil m-a deocheat cineva şi mi-a zis să îi pun o fundiţă roşie. Cică este un remediu la toate tipurile de deochi la ea acasă.

Felcerul fusese de o cu totul altă părere.

Fusese un felcer bun şi, chiar cu capul pe buturugă fiind, ţipase sus şi tare că nu este el de vină pentru gonoree şi că, deşi probabil exagerat, el mereu interpretase textele din literatură în lumina că aceasta se ia pe cale sexuală.

Al doilea felcer nu insistase prea tare asupra epidemiologiei bolii, dar insistase ca Luminăţia sa să îşi odihnească o perioadă mădularul beteag până ce, cu ajutorul lui Alah, a poţiunilor şi alifiilor, ghinionista afecţiune va fi trecut.

Atunci s-a întâmplat nenorocirea.

– Hai să îi facem o vizită împreună Marioarei, să o mai înveselim, că este probabil distrusă, îl invitase Shahriar într-o seară. Ia şi cărţile de joc te rog.

Nişte icnete surde ieşind din iatac i-au oprit în ultima clipă.

– Da, Ahmed, da, se auzea vocea împărătesei… Nu te opri taman acum că-ţi dau sula la mrene …

– Da, măria ta, da. Dar mi-e frică să nu treacă sultanul…

– Lasă-l dracului de clapon clăpăug, că dacă îi mai văd nematodul ăla cu aere de sulă o dată, mă arunc în apă şi o iau spre Vaslui, la noroc. Mă piş pe ele de mătăsuri, bijuterii şi alifii că nu am mai văzut un puloi adevărat de când m- au dat de-a dura din Bârlad, că le-am îmbolnăvit regimentul de plăieşi. Bagă mare, că o dată vine cămila la oază…

Da, admise retrospectiv Hasan, o parte din modul de a fi actual al regelui era justificat.

Cu perceptivitatea lui înăscută de cârmuitor acesta trăsese concluzia că regina avea o relaţie extraconjugală şi, sub tortură aceasta recunoscuse că fusese virgină doar la urechea stângă şi numai din întâmplare.

O anumită deziluzie şi amărăciune privind femeile a devenit vizibilă de a doua zi după decapitare.

Tendinţe negre spre misoginie erau din ce în ce mai transparente şi Hasan nu ştia ce să facă să-l readucă pe linia de plutire.

Într-un final salvarea a venit de la un psihoterapeut renumit, specialist în terapie comportamentală, care a sfătuit pe sultan să abordeze gradat problema condiţionând progresiv acele comportamente care îi aduc cu adevărat satisfacţie în relaţia cu sexul opus.

– Băi, mie îmi place să le fut şi apoi să le tai capul, avusese într-una din ultimele şedinţe de psihoterapie o revelaţie Shahriar ….

Psihologul se schimbase la faţă şi începuse să bâguie

– Dar, majestate, cred că aţi înţeles un pic …

– Nu, nu, Yusuf, tu ai zis bine. Cred că asta e de mine de fapt

– Dar, majestate, pe undeva cred că această abordare …

– Eşti liber Yusuf… Şi aşa nu cred că mai îmi permiteam multă vreme şedinţele. Du-te, fii binecuvântat.

 

Trecuseră 3 ani de atunci.

Virginele eligibile începuseră să se cam rărească, nu era ca la început când era suficient doar să intre într-un bar ca să plece cu mireasa de braţ.

Lumea care asculta « Vocea Arabiei » şi «Arabia liberă » era convinsă de propaganda acestor agenturi asupra faptului că numărul mare de căsătorii regale din ultima vreme era dubios și că era mai bine să îşi trimită fetele tinere  prin alte ţări.

O perioadă terapia s-a bazat pe anunţurile din mica publicitate « Tânăr şeic, propietarul propriei turme de cămile, cu iataganul gros şi inima liberă, caută domnişoară virgină cu capul pe umeri pentru relaţie de durată », dar mai nou, pe măsură ce populaţia feminină se reducea, nici măcar în acest mod nu se mai puteau găsi cu uşurinţă femei de caracter.

Ajunsese să se epileze, să se ascundă sub ochelarii de soare, să poarte turbane hip şi să străbată, cât mai incognito era posibil barurie în căutarea permanentă a aleselor.

 

Se întorseseră obosiţi de la agăţat.

– Nimic, Hasan, nimic.

– Am văzut, prea luminatule. Aşa discotecă plină doar cu bărbaţi am mai văzut doar în unele cartiere din Amsterdam

– Nici o femeie, omule, nu mai zic să fie frumoasă sau virgină, cum îmi plac mie.

– Mda.

– Păi ce facem, că e aproape seară ?

– Nu ştiu, majestate…

– Bă tu eşti vizir sau clamă de prins părul ? Te pomeneşti că ţi-a intrat în cap că te-am numit pe criterii de frumuseţe… Asta e, te crezi frumos?

– Nu, majestate, sunt urât cu spume. Se sinucid cămilele de oroare când trec pe stradă. Nu e vorba de asta, dar cred că aţi terminat o mare parte din virginele din regat. Trebuie să mai aşteptăm să crească altele .

– Ce vorbeşti Smeagel ? Dar nu ai tu însuţi două fete?

– Eu. Da, dar nu cred că sunt suficient de frumoase… Cred că au moştenit gena urâţeniei de la mine

– Hai lasă că recunosc că aia mare, Dunyazada, te-a moştenit în toate aspectele, mai puţin chelia; decana de vârstă a virginelor din regat o să fie aia. Dar a doua, Seherezada pare destul de OK

– Trebuie să ştiţi ceva despre ea, totuşi

– Trebuie să ştiu pe dracu. Zi-mi doar atât: e virgină?

– Cred că nu mai este atât de virgină pe cât îi plac majestăţii tale femeile

– E, lasă, că nu e ca şi cum îmi planific nunta de argint cu ea ; nu mi s-o pleoşti de la o noapte cu o nevirgină

– Dar, sire, nu aţi vrea totuşi…

– Să înţeleg, Hasan, că viaţa fetei tale este mai importantă decât iubirea pe care o ai faţă de mine ?

– Nu, desigur, sire, nu.

– Rămâne pe diseară. Atunci.

 

Seherezada arăta destul de bine; era o femeie impozantă, cu formele izbind unduitor prin burka lungă şi mătăsoasă care o acoperea în întregime.

– Bună păpuşică. Eu sunt lumina şi ochii tăi, sultanul, Shahriar, mi se spune şi preamăritul şi o să vezi de ce. Poţi să îmi spui Shahy.

– Bună… Mi-a zis tata să mă prezint la luminăţia ta, răspunse vocea adâncă a femeii

– Da, bine ai făcut. Ştii probabil că sunt în căutarea unei femei pentru o relaţie serioasă. O relaţie care trebuie dusă până unul din soţi moare. Tu nu ?

– Nici mie nu îmi plac relaţiile atunci când unul din parteneri devine prea rece. Ai citit cred opiniile lui Coehlo despre subiect, presupun.

– Posibil să mă fi luat cu una, alta şi să îmi fi scăpat vreo două…

– Păcat, nici eu nu l-am citit propriu zis, dar soră mea o face şi îmi tot umple peretele cu citate.

– Neplăcut.

– Mai neplăcut este că uneori se apucă să picteze şi pisici, coşuri de flori şi ocazional pune şi mâncare. Mi-a făcut camera o cocină.

– Am auzit că frumuseţea ta face până şi soarele să se oprească pe cer. Te conjur, iubito, să îţi dai jos burka şi să îmi laşi ochii încinşi să îţi mângâie trupuşorul

– Cred că sunt exagerări, luminăţia voastră. S-a întâmplat numai o dată şi mai erau vreo câteva colege pe afară.

– Nu poţi vorbi câtă vreme te dezbraci?

– Dar, luminăţia voastră, sunteţi sigur. Că presupun că tata v-a zis de situaţia mea un pic mai particulară…

– Prostii copilo, nu-ţi fă griji de detaliul cu virginitatea, doar ştie tot regatul că sunt un bărbat cu vederi largi

– Mda, nu neaparat la asta mă refream

– Hai copilo că nu mai sunt tânăr. Înflorirea asta pe care o vezi crescând în şalvari nu o să ţină o veşnicie, mai ales dacă şiroim duşul rece al logoreei feminine asupra ei.

– Închide măcar lumina, majestate, dacă insişti, dar ştii nu că…

– Taci, frumoasa mea, spuse Shahriar, închizându-i gura cu un sărut pasional. Taci şi desfă-ţi naibii burka asta să poată să ajungă veveriţoiu la miez.

Săruturilor din ce în ce mai fierbinţi le făcu loc în sfârşit atingerea şi mai fierbinte a penisului.

Shahkiar tresări subit şi scoţând un urlet inuman se feri brusc la capătul patului

– Ce e asta pe Alah cel îndurător şi Mahomed, înţeleptul lui profet?

– Păi am vrut să vă previn, majestate.

– Ce să mă previi? Nu eşti Seherezada, fata lui Hasan?

– Ba da, luminate, dar numai de vreo 2-3 luni. Nu a fost timp încă de operaţie, că de-abia acuma am terminat cura cu hormoni.

– Hormoni? Da ce dracu eşti tu şi ce caută în burka ta cogeamitea buzduganul?

– Sunt, acum că mi-am depăşit confuzia şi mi-am regăsit identitatea, fata cea mare a vizirului. Ca şi luminăţia voastră şi eu îmi doresc să îl uit cât mai repede pe Ali şi măciuca lui şi zilele astea aştept un medic evreu, specializat oarecum în genul acesta de operaţii, să mă pregătească de măritişul cu luminăţia voastră.

– Măritiş? Măritiş?  Ce nuntă e asta când sula miresei e mai mare decât a mirelui?

– Am zis că ştiaţi. O fi uitat tata să vă spună, dar aparent nu a uitat şi să facă publică ştirea, că tot oraşul aşteaptă vestea cea bună

Brusc Shahriar admise că situaţia nu putea fi, oricât ar fi dorit, cu adevărat rezolvată în modul tranşant în care preconizase.

Analiză situaţia şi veni cu o idee:

– Uite am şi eu o propunere… Hai să le spunem la fraieri că m-ai ţinut la poveşti toată noaptea şi că nu am mai apucat să venim la nuntă. Dacă ţine, le spunem şi mâine la fel, vedem unde ne-o duce treaba asta.

Doar pune-ţi dracu burka aia pe tine o dată, stinge lumina şi stai mai departe…

Pogorârea lui Vadim

Astăzi domnul Vadim Tudor, omul pentru care curul lui Ceaușescu nu avea nici muchii ascuțite, nici iz, autodesemnatul tribun al poporului, după demiterea cu păcănele de la Târgoviște, scatopamfletarul, balamuco-politicianul și președintele de partid ce a visat la o Ungarie mică și fumegândă a dat astăzi colțul.

Singura persoană din țară care a reușit să coalizeze dreapta cu stânga, în 2000, atunci când prin accederea în turul doi al prezidențialelor contra lui Iliescu a reușit să scoată din casă oameni, altfel serioși, la urne, ca să voteze cu cucuveaua, persoana care a despuiat complet naționalismul de bun simț și de lipsă de xenofobie, gazetarul de pulițeală care a sacrificat mii de copaci nevinovați doar pentru a-și scrijeli murdăriile și imunditățile cu care se hrănea ca râma cu bălegar, a predat în fine seara aceasta echipamentul, din motive de homeostazie circulatorie neresuscitabilă.

Astfel anii de liniște de dincolo ai lui Adrian Păunescu, celălalt bard-matahală rezident al artezienelor de pucioasă de pe lumea ailaltă, se termină astăzi când cei doi corifei ai reciclării rahatului se vor reîntâlni, la o saună și la un duel de stihuri omagiale, ca în vremurile bune, în jurul tătucului ciuruit.

Ar fi desigur loc și pentru Ilici, deși surse autorizate ale comitetului de primire pretind că nici măcar Sarsailă nu se grăbește să își aducă încă discipolul, capabil a implementa și acolo un model politic original pe care nici Ucigă-l Toaca nu l-ar putea, se pare, suporta.

Plecarea dintre noi a titanului lasă o gaură adâncă, de coș stors și ne face să sperăm că există totuși și modalități de progres pe scena noastră politică.

Din nefericire, după cum fața zbărcită dar încă animată în regiunea buzelor a lui Iliescu ne arată, procesul se dovedește pe alocuri nepermis de încet.

Cu toate acestea eu zic ca este de bine și nu pot decât să felicit echipa de cardiologi ai spitalului, chiar dacă simt că nu au cu adevărat vreun merit.

O să termin cu una din frazele memorabile ale poetului, când asista la vreun contraatac al Stelei:

”Du-te Dică!”.

Cei trei purceluși, Lup și Scufiță

Celula de criză dura de mai mult de trei ore când, în fine, primordiile unui acord între cele patru figuri politice începură să se întrezărească.

Cabinetul prezidenţial era plin de fum şi preşedintele, domnul Lup, uzase de toată puterea lui de convingere în speranţa realizării unei uniuni, în ceasul al doisprezecelea, a opoziţiei de stânga.

Paradoxal, deşi reprezenta numai 5% din electoratul porcin, Guiţ fusese cel mai greu de convins.

– Noi, Social Progresiştii cu Cozi Spiralate avem un ideal şi, deşi înţeleg şansa istorică pe care contextul actual politic ne-o conferă, atâta vreme când oferta dumneavoastră nu poate asigura partidului, reprezentat prin mine, decât un coteţ din paie, nu cred că sunt şanse de a se ajunge la un acord istoric.

– Oi vrea bârlog pe malul lacului, mârâi Mangaliţă, reprezentantul Mişcării Suinelor pentru Democraţie, o formaţiune de tradiţie adunând peste 50% din sufragiile exprimate în cocinele din mediul urban. Părerea mea este că în oferta domnului preşedinte încapi fără probleme, atât tu cât şi alegătorul, dacă te vizitează vreodată.

– Este dezgustător să mai ai şi pretenţii când ştii prea bine că la ultimele sondaje de opinie ale noastre operatorii sondajului au fost luaţi la bătaie de câte ori ţi-au pomenit numele, preciză şi Grohăilă, reprezentantul puternicului Partid Socialist cu Tentă Liberală a Porcilor cu Caracter.

– Domnilor, reluă preşedintele munca de convingere, în opinia mea oferta noastră acoperă în mod satisfăcător cerinţele dumneavoastră. Este adevărat că în ce priveşte cocina dumneavoastră, domnule Guiţ, structura ecologică propusă ca material de rezistenţă are o proastă reputaţie, pe undeva nemeritată, dar trebuie să admiteţi că în caz de cutremur există avantaje incontestabile. Un alt element deosebit al construcţiei va fi desigur aerisirea foarte bună. Nu vă uitaţi că, aparent, noul sediu din lemn al domnului Mangaliţă poate părea mai avantajos, numai în pielea dânsului să nu fii dacă dă de termite sau de ciuperci…

– Păi Grohăilă de ce primeşte cogeamitea palatul, cu termopane, penthouse şi cramă? că nici măcar nu este clar dacă poate supravieţui următoarelor alegeri interne.

– Domnilor, în calitatea mea de Lup nu eram dator să vă fac nici un fel de propunere. Există la urma urmei atâtea măcelării şi fabrici de cârnaţi despre care aş putea să vă vorbesc dacă aş vrea să vă impun o soluţie. Am dorit însă să vă am aproape în acest efort de coalizare a forţelor noastre de stânga, acum că oficial Făt Frumos a plecat de la guvernare, formând  o aripă tânără şi lăsând guvernul Harapului minoritar. În context, o dată ce Liga gnomilor, Mişcarea pentru Progres a Orcilor şi Falanga Vrăjitoarelor, Zânelor şi Spiriduşilor Nervoşi  mi-au dat deja adeziunea cred că nu este corect să ratăm acest moment unic, pe care îl aşteptăm de atâtea sute de ani, doar pentru că coliba unuia din domniile voastre este de paie, alta de lemn şi alta de piatră.

– Ce piatră, domnule, că e cogeamitea marmură de Carara, mai îngăimă Guiţ, cu vocea totuşi mai stinsă după aluzia prezidenţială privind fabricile de cârnaţi

– Şi să nu uităm că electoratul nostru aşteaptă în continuare ca ziua de Sfântul Ignat să fie declarată în afara legii şi sărbătoarea de Crăciun să fie zi de doliu şi comemorare a victimelor genocidului, accentuă Grohăilă. Ne aşteptăm ca asigurările voastre în ce priveşte noul statut de animale de companie a concetăţenilor noştri să fie respectat în întregime şi pastrama, caltaboşul şi slănina să fie, o dată pentru totdeauna, trecute în afara legii.

– Domnule Grohăilă, în calitatea mea de preşedinte al tuturor, membru onorific al Ligii Lupilor Vegetarienilor şi membru fondator al organizaţiei „Ghandi” a lupilor cu apucături de miei, aveţi garanţia cuvântului meu asumat. Epoca în care era acceptabil să sacrifici porci, oi, vaci şi atâtea animale drăguţe şi folositoare numai şi numai din aversiune de tofu a trecut. Progresul societăţii noastre, acum că tirania prinţilor se apropie spre sfârşit este inevitabil şi sunt absolut convins că, alături de celelalte formaţiuni politice până mai ieri dezbinate, vom reuşi să facem istorie împreună.

Întrunirea se scurgea pe nesimţite către un acord.

Dacă era să fie sinceri cu ei înşişi (exerciţiu la care nu prea excelau, ce e drept) cei 3 porci politici nu se aşteptaseră la condiţii atât de bune din capul locului. O amânare cu 6 luni a Crăciunului pe anul ăsta şi o intensificare a propagandei împotriva hipercolesterolemiei fusese tot ce crezuseră posibil a obţine, aşa că noile condiţii oferite, necum nişte cocine mai adecvate acţiunii militante pe care o duceau, erau condiţii mai mult decât acceptabile.

 

O dată acordul semnat Lup, răsuflând uşurat, scoase din frigider un rulou de şorici şi îşi strigă secretara

– Scufiţa… hai până aici puiule

– Ce e, mârâici? se auzi vocea femeii

– Hai că am rezolvat şi cu flăcăii ăştia, vede-i-aş în wok. Auzi la ei, animale de companie, cred că o să râdă şi cu curul orcile şi gnomii dacă o să le zic să mănânce rucola şi să plimbe râmătorii cu lesa antipurici. Gata, mâine am rezolvat cu nea Harapilă, 10 ani o să joace de-acuma bâza pe ouate cu Făt Frumos la pârnaie.

– Bravo, puiule

– Trebuie să recunoşti femeie, când pune lupuşorul tău osul la treabă se lasă cu lărgire, nu că n-ai şti. Ia vino încoace, că veni vorba ….

– Ce să zic, fleoşc. Aşa îţi spunea mă-ta, în rarele momente în care nu te scăpa în cap, că merge cu o femeie?

– Păi, sincer să fiu, dacă e să mă gândesc bine…

– Băi eu ştiam că ai gâtul, nu neuronul înţepenit. Nu neg că, din dragoste, nu am făcut unele mici indiscreţii cu tine. Dar de ceva vreme tot văd că sari pe mine ca iedul pe căpiţă şi eu mă canonesc tot cu vuittonul de luna trecută, mama ta de obsedat chitros.

– Doar ştii femeie cât de multă treabă a fost. Să rezolv eu treaba asta cu prinţii mâine şi gata, ne luăm o vacanţă, fie în Împărăţia Verde, la safari, fie în cea roşie, la snorkeling.

– Păi dacă tot eşti atât performant să rezolvi atât de multe chestii singur, una în plus nu contează. Oricum nu e timp de frichineală, că trebuie să trec pe la bunica

– Bunica? Ai o bunică?

– Niciodată nu auzi un cuvânt din ce spun. Presupun că urechile alea sunt strict decorative, ca şi căpăţâna de altfel. Vag decorative.

– A, băbăciunea aia căreia îi duci tu Aspacardinul în fiecare joi şi care ţi-a împletit panoul ăla solar pe care îl porţi pe cap. Ce mai face?

– Întreabă mereu dacă mă-ta nu poate face un efort să te primească înapoi, anatomic vorbind.

– Deci nu poate fi vorba de una mică zici.

– Ba da, dar fără mine. Şi dacă ai minte şi fără tine.

 

Grohăilă era destul de nemulţumit.

Vila era într-adevăr frumoasă, deşi părea un pic şubredă şi întreţinerea ei costa o avere.

În plus, de la schimbarea guvernului, nu mai primise nici un fel de înştiinţare privind vreo negociere privind preluarea funcţiilor ministeriale promise. În partid se şuşotea din ce în ce mai făţiş că fusese tras pe sfoară, sau că vânduse mişcarea pentru un conac în plus.

Grupuri de orci şi de gnomi cutreierau străzile oraşelor şi nimic din comportamentul acestora nu sugera că vremea pastramei şi a cârnaţilor trecuse. Şi, judecând după numărul mare de globuri, brazi şi lumini de pe străzi nu prea părea că măsurile privind transformarea zilelor de Crăciun în zile de doliu naţional progresaseră prea mult comparativ cu odioasa guvernare din trecut.

Lăsă, dezgustat, telefonul să sune, deşi când acesta, după un minut, îşi reluă chemarea, răspunse fără chef

– Grohăilă?

– Mda. Care eşti?

– Mangaliţă. Ai auzit veştile?

– Ce veşti

– Despre Guiţ. L-au ridicat azi de dimineaţă.

– Cine l-a ridicat?

– Păi erau vreo doi. Două orci de fapt. Au sunat la uşă şi i-au spus că trebuie să vină neaparat la palat că s-a eliberat o poziţie doar pentru el la prefectură şi că tot guvernul îl aşteaptă. Că numai el, Guiţ, are posibilitatea să îi scoată din criză, dar să se grăbească, că nu au toată ziua la dispoziţie, că mai trebuie să cumpere şi rozmarin, sare, piper şi condimente de pe drum.

– Dubios. Şi i-a crezut?

– Pare că nu. Dar pe urmă unul din ei a început să bată cu pumnul în perete şi acesta s-a prăbuşit. Când au plecat au şi luat de altfel o mână de paie cu ei, că cică au nevoie de ele mai încolo.

– Ciudat, ce crezi că o însemna asta?

– Habar n-am, mai ales că de atunci Guiţ are mobilul închis. Dar hai că te las, că bate cineva la uşă.

Grohăilă închise telefonul fără o vorbă.

Deschise televizorul şi schimbă canalele tăcut. De-abia pe ultimul dintre ele văzu poza lui Guiţ, dar emisiunea părea mai degrabă un material promoţional de la nu ştiu ce fabrică de parizer, decât o ştire adevărată.

Nu apucă să se lămurească pe deplin că auzi câteva bocănituri la uşa de la intrare

Vizorul îi decupă un grup de gnomi, orci şi oameni destul de voioşi. Un pet de ţuică trecea din mână în mână şi unul dintre ei părea a ascuţi ceva.

– Cine sunteţi, nu vă supăraţi, grohăi politicianul prin interfon

– Colegii de coaliţie. Veşti minunate domnule Grohăilă, domnul Lup tocmai a decis că s-a eliberat un post în guvern pentru domnia voastră

– Un post? Ce post?

– Un minister nou, specializat în primirea de pomană. Titlul oficial este de fapt chiar ăsta, Pomana Porcului şi noi am venit să vă ajutăm să depuneţi jurământul

– Ce ciudat, nu am mai auzit de aşa ceva. E pe bune ?

Chicotelile din partea cealaltă a uşii erau din ce în ce mai distincte

– Absolut. Numai că trebuie să vă aranjăm un pic înainte, uite domnul frizer îşi şi ascute briciul, că e ocazie, nu vrem să vă sluțiți singur din greşeală

– Mie nu prea îmi vine a crede. E ciudat, 6 luni fără nici o ofertă de colaborare guvernamentală şi acum, hodoronc tronc, chiar în ajunul marelui doliu naţional de Crăciun mi se oferă să devin Pomana Porcului. Ceva nu se leagă. Plecaţi vă rog de la uşă.

– Asta cu plecatul nu cred că are cum să ne iasă. În plus ţara are mare nevoie de dumneavoastră în această zi aşa că va trebui să intrăm noi după dumneavoastră dacă nu veniţi de bunăvoie.

– Să intraţi peste mine ? Voi nu vedeţi ce castel inepugnabil am?

Un hohot de râs se auzi de la unul din musafiri.

– Ce e de râs? Cine eşti?

– Sunt Hrebencescu. Eu am fost cel care m-am ocupat de achiziţia materialelor, proiectul, concepţia şi construcţia cocinei dumneavoastră.

– Deci ştiţi în mod direct cât de imposibil va fi să intraţi.

– Frate, eu mă mir doar că nu a căzut până acuma. Pereţii sunt achiziţionaţi de la breasla handicapaţilor vizual din Xingho, construcţia a făcut-o un lipovean treaz şi termopanele sunt prinse cu bandă izolantă. Din două băşini o culcăm pe o parte, cu a treia o ia tornada. Prin comparaţie aia de paie a lui Guiţ a fost Taj Mahal

– Fraţilor sunt preşedintele Partidului Socialist cu Tentă Liberală a Porcilor cu Caracter. Am în spatele meu milioane de confraţi gata să se revolte …

– Cred că mai ai doar vreo câteva mii de fapt. Dar nu contează, eu zic să cobori de bunăvoie să îţi ocupi poziţia la guvernare.

 

Lup era mulţumit.

Mişcările politice se încheiaseră şi venise în fine vremea relaxării şi a Scufiţei.

Fiind însă dotat în mod înnăscut cu o perceptivitate deosebită Lup realiză că totuşi acest proiect ar putea decurge uşor anevoios, mai ales că secretara plecase, de 2 săptămâni, la bunică-sa.

La vremea respectivă, sătul de cârâiala continuă a Scufiţei, nu reacţionase prea tare, dar acum, când resimţea destul de apăsat vigoarea masculină stocată de atât de multă vreme, se hotărî să facă primul pas.

Umplu o gentuţă Salvatore Ferragamo cu câteva creme, 21 de rujuri, un bidonaş de parfum Clive Christian’s Imperial Majesty şi alte câteva nimicuri şi porni spre vila bunicuţei.

Era destul de târziu când sună la uşă, fără a primi răspuns, obicei neplăcut pe care Scufiţa îl mai avea câteodată. Uşa fiind totuşi deschisă („neglijentă ca de obicei”, gândi el) preşedintele intră şi, adulmecând scurt, porni spre dormitor, mai excitat decât un somon ajuns la izvoare.

O formă dulce şi primitoare de femeie îl aştepta şi, grăbit şi pasional, o cuprinse în braţe:

– Bună scumpa mea, mi-a fost dor

– Şi mie, şi mie. Dacă ai şti cât de dor, aproape uitasem cum este.

– Nu mai vreau să ne certăm niciodată. Am fost un porc, nu un Lup.

– Nu-ţi fă griji dragul meu, bine că ai venit, bine că eşti aici. Ia-mă toată !

– Te iau…. Dar spune-mi iubito, ce e cu vocea asta atît de groasă?

– Este parţial de la excitare, parţial de la  operaţie, dar mai ales ca să pot să- mi fac pasiunea mai bine auzită

– Dar urechile astea de ce sunt atât de mari şi relativ inegale?

– Ca să te pot auzi mai bine, în special când vii din dreapta

– Ai făcut ceva şi la sâni că parcă sunt mai mari, ceva mai pufoşi şi în altă parte…

– Mi-au scăpat din sutien, voinicule

– Dar ochii, de ce sunt atât de mari şi sclipesc în noapte?

– Aşa i-am cumpărat

– Dar dinţii, aoleu ce caută dinţii pe noptieră?

– Lasă că vezi acuşi că e mai bine aşa, Ţucă mică

Trupul lui Lup se zbătea din ce în ce mai tare, încercând să scape din strânsoare. Din păcate pentru el însă, aşa cum nici buldogul nu scapă vreodată din gură vânatul, nici baba nu se lăsă cu una cu două, fiind nevoie de un al treilea număr pentru a rupe încercuirea.

După un pupic sau două, primite în plin, profitând de puterile din ce în ce mai stinse ale femeii, ieşi, împleticit, pe uşă, confuz dar în acelaşi timp hotărât să afle, o dată pentru totdeauna, pe unde umblă Scufiţa nopţile, când nu e cu el.

Şi hotărât să nu mai calce prin casele babelor noaptea, măcar ca să nu-i iasă, cândva, vorbe.