Se pare că prin birourile şi celelalte încăperi ale ministerului sănătăţii a început să se pună sechestrul, sub privirile de Moromete neputincios ale primului dentist al ţării. Numai şi numai norocul de a-şi duce activitatea în clădirea altora face ca, cel puţin momentan, oamenii aceia să poată intra, fără a rupe sigilii, în birourile din care screm excelentele măsuri de politică sanitară de care ne bucurăm cu toţii.
Motivul păţaniei pare a fi unul complet neaşteptat, greu de anticipat chiar de ascuţitele minţi ale lui Băncoiu şi ale subalternilor săi, respectiv faptul că, în procesul bebeluşilor omorâţi în flăcările maternităţii Giuleşti, a venit vremea de plată a despăgubirilor.
Fiind o ţară cu destui oameni fără preţ şi bebeluşii fiind destul de mici şi relativi ieftini, despăgubirea se pare că este de numai vreo 4 milioane.
Nu este ca în alte ţări în care neglijenţa criminală, nepăsarea, complacerea şi farnientele să fie prea scumpe de fapt.
Cu toate acestea aceasta trebuie plătită, nu numai de electricianul beat şi asistenta adormită ci, ca o noutate în România, şi de către şefii de tot felul care, conform justiţiei, au avut o parte din răspundere.
În speţă de Ministerul Sănătăţii din România, privit se pare, dintr-o perspectivă nu numai cetăţenească ci şi juridică, ca fiind răspunzător pentru ca, dacă nu sunt dotate, nu sunt prevăzute cu personal bine plătit şi nu sunt neaparat foarte curate, spitalele din România măcar să nu ia foc cu pacienţii înăuntru.
Această hotărâre judecătorească, caracterul ei definitiv şi trecerea ei în executare au fost notificate pâlcului de experţi în coordonare şi cârmuire de la minister, fiind de aşteptat ca suma datorată să fi fost deja plătită. Fie şi numai pentru a nu citi cu toţii prin ziare de păţania de tip Rwanda, Haiti sau Togo de Sus, că ministerul unei ţări, necum europene cu aspiraţii în Schengen şi locul ei în NATO, este executat ca un boschetar care a băut pensia alimentară a copiilor.
Posibil ca până în momentul în care s-a auzit ţârâitul soneriei care l-a lăsat să intre pe executorul cu ruleta, Băncioiu şi celelalte genii de la minister să fi presupus că, dacă ei nu vor, nu sunt de acord şi nu consideră normal să plătească pentru siguranţele neizolate de la Giuleşti, acesta va pleca timorat de măreţia personajelor şi implacabilitatea logicii din faţa lui.
Când colo omul le- a sechestrat abacele, le-a preţăluit bibliorafturile, a evaluat copiatoarele şi posibil să fi luat în calcul şi posibilitatea de a trimite la produs vreuna sau alta din valorile mobile mai nurlii care ajută pe acolo pe la minister.
Sigur că banii vor trebui plătiţi şi, ca orice sumă importantă plătită pentru neglijenţa oficialilor (fie că ei s-au numit manager, departamente de control ale ministerului sau minister), cei care o vom face, într-un final, vom fi tot noi.
Dar pe mine mă uimeşte personal cretinătatea de a nu lua măsuri în prealabil, hotărârea executorie fiind notificată, de a evita acest moment penibil, nu că întreruperea activităţii ministerului sănătăţii, dacă s-ar produce măcar câteva zile, ar fi vreo pagubă.
Pe de altă parte însă cum mă mai uit o secundă la mutra lui Băncioiu, cum nu mă mai miră nici o cretinitate.
Creșterea negativă a lui Cuculică
Astăzi mi- am întrebat managerul despre mărirea de salarii care mă așteaptă.
Este adevărat că nu este o chestie pe care domnia ei să o audă, de la mine, prima oară. Adesea i-am pus această întrebare de-a lungul anilor, este un fel de glumă între noi. Râde ea, mai râd și eu, ce să fac, treaba merge.
De data aceasta însă întrebarea nu era glumeață pentru că premierul meu, ministrul de sănătate al meu, doi oameni care mai degrabă și-ar face sepuku cu secera și și-ar zbura creierii cu ciocanul decât să scape printre buzele virginale vreo minciunică, au zis că de luna aceasta devine operațională mărirea de 25% trâmbițată.
Pur și simplu mi-e frica de faptul că, așa ponosit și învechit cum este, portofelul meu să nu devină din noiembrie suprasolicitat așa că am simțit, înainte de a investi într-o desagă, nevoia să am o confirmare de la persoana care autografiază fluturașii la noi în institut.
Pare că a fost inspirată întrebarea, pentru că se pare că în ce îl privește pe Cuculică, se pregătește mai degrabă o reducere salarială. Până la urmă nu numai că portofelul se va dovedi la fel de încăpător ca până acum, dar se pare că aș putea începând din noembrie să mai bag în el niscaiva acte, câteva lame de chewing gum, vreo două agrafe și poza cu premierul, fără a compromite capacitatea de transport a câștigurilor mele lunare.
Și atunci am realizat ce este cu creșterea aceasta.
Este vorba de media câștigurilor în sistem, asta va crește.
Adică se va media creșterea salarială a medicilor, asistentelor și infirmierelor, în principiu negativă, cu creșterea câștigurilor miniștrilor, secretarilor și subsecretarilor, a demintarilor din domeniu, a funcționarilor superiori ai casei, managerilor, băieților deștepțiîn general, procuratorilor de chestii și vânzătorilor de lucruri precum și a celorlalte categorii de experți ai domeniului rezultând, iată, într-o creștere frumușică de natură a ne face pe toți mândri.
Așa da, are sens.
Este adevărat că nu este o chestie pe care domnia ei să o audă, de la mine, prima oară. Adesea i-am pus această întrebare de-a lungul anilor, este un fel de glumă între noi. Râde ea, mai râd și eu, ce să fac, treaba merge.
De data aceasta însă întrebarea nu era glumeață pentru că premierul meu, ministrul de sănătate al meu, doi oameni care mai degrabă și-ar face sepuku cu secera și și-ar zbura creierii cu ciocanul decât să scape printre buzele virginale vreo minciunică, au zis că de luna aceasta devine operațională mărirea de 25% trâmbițată.
Pur și simplu mi-e frica de faptul că, așa ponosit și învechit cum este, portofelul meu să nu devină din noiembrie suprasolicitat așa că am simțit, înainte de a investi într-o desagă, nevoia să am o confirmare de la persoana care autografiază fluturașii la noi în institut.
Pare că a fost inspirată întrebarea, pentru că se pare că în ce îl privește pe Cuculică, se pregătește mai degrabă o reducere salarială. Până la urmă nu numai că portofelul se va dovedi la fel de încăpător ca până acum, dar se pare că aș putea începând din noembrie să mai bag în el niscaiva acte, câteva lame de chewing gum, vreo două agrafe și poza cu premierul, fără a compromite capacitatea de transport a câștigurilor mele lunare.
Și atunci am realizat ce este cu creșterea aceasta.
Este vorba de media câștigurilor în sistem, asta va crește.
Adică se va media creșterea salarială a medicilor, asistentelor și infirmierelor, în principiu negativă, cu creșterea câștigurilor miniștrilor, secretarilor și subsecretarilor, a demintarilor din domeniu, a funcționarilor superiori ai casei, managerilor, băieților deștepțiîn general, procuratorilor de chestii și vânzătorilor de lucruri precum și a celorlalte categorii de experți ai domeniului rezultând, iată, într-o creștere frumușică de natură a ne face pe toți mândri.
Așa da, are sens.
Latinitatea geților, romanitatea dacilor și ascendența jenantă a romanilor
Ultima fiță din perspectivă dacologică pare a fi conceptul că limba română nu este rezultatul romanizării limbii dace în măsură mai mare decât este latina ,de fapt, produsul dacizării limbii romane.
Conform viziunii dacice asupra lumii în perioada antică a Europei de est, sub denumirile de traci, sciți și altele la fel de mincinoase cu care francmasonii acelor vremuri au încercat să deturneze firul istoriei, trăiau de fapt getodaci prevasluieni de-ai noștri, fluenți într-o limbă atât de melodioasă și de cuceritoare încât, cu timpul, a devenit un must have al viitorilor romani, italieni, francezi sau spanioli, înlocuind limbile lor mai vulgare.
Conform acestei teorii de bun simț nu putem să nu ne întrebăm dacă, de fapt, toți acești așa ziși occidentali subțiri și civilizați nu au fost de fapt decât niște barbari, cel puțin până în momentul în care au fost invadați, buzunăriți, expuși la protomanele și, până la urmă, dacizați.
Și care au rămas cu o oarecare reticență colectivă vizibilă chiar și în zilele noastre în care atâția comati le-au luat cu asalt căpșunăriile.
Pare că expansiunea formidabilă a neamului nostru de daci s-a întins în perioada aceea până la frontierele cu egiptenii, fenicienii sau grecii, respectiv arealul geografic dincolo de care bostanul crește greu, numai irigat și produce semințe găunoase.
Un argument căruia nu pot să nu îi dau greutatea cuvenită este și acela care ia în considerare perioada scurtă de ocupație romană. Modalitatea în care aceștia au plecat, ca izgoniți de o guvernare pesedistă antică condusă de vreun mongoloid mincinos, de pe un meleag căruia, în afară de locuitori, peturi din piele de zimbru și drumul un pic cam prost pentru cvadrige, nu aveai, pe vremea aceea, ce să îi reproșezi.
Într-adevăr și eu am început să cred că dorul de ducă a apărut din primul moment în care nobilii legionari au înțeles de la consoartele lor că limba pe care o vorbeau era perfect inteligibilă pentru acestea, mai ales în zilele de soldă. Că latina lor, cu care se împăunaseră prin alte regiuni cucerite, suna de fapt, conform soacrelor, ca o dacă vulgară, din care nu se înțelegea nimic atunci când era vorba de sex, sarmale sau masarea trupurilor vlăguite de luptă, devenind totuși extrem de inteligibilă în zilele de reduceri la iarmaroc, memorări de PIN bolborosit prin somn sau tentative de ieșit cu băieții la o bere antică sau un meci de gladiatori.
Nu pot să nu închei gândundu-mă la țeapa luată pe lumea cealaltă de getodaci mai întârziați în istorie, gen Cervantes, Hugo sau Alighieri la constatarea amară că limba lor de care au fost atât de mândri de-a lungul vieții, sună atât de sărăcios și de vulgar la compararea cu cea a strămoșilor lor păroși de origine dunăreană...
Conform viziunii dacice asupra lumii în perioada antică a Europei de est, sub denumirile de traci, sciți și altele la fel de mincinoase cu care francmasonii acelor vremuri au încercat să deturneze firul istoriei, trăiau de fapt getodaci prevasluieni de-ai noștri, fluenți într-o limbă atât de melodioasă și de cuceritoare încât, cu timpul, a devenit un must have al viitorilor romani, italieni, francezi sau spanioli, înlocuind limbile lor mai vulgare.
Conform acestei teorii de bun simț nu putem să nu ne întrebăm dacă, de fapt, toți acești așa ziși occidentali subțiri și civilizați nu au fost de fapt decât niște barbari, cel puțin până în momentul în care au fost invadați, buzunăriți, expuși la protomanele și, până la urmă, dacizați.
Și care au rămas cu o oarecare reticență colectivă vizibilă chiar și în zilele noastre în care atâția comati le-au luat cu asalt căpșunăriile.
Pare că expansiunea formidabilă a neamului nostru de daci s-a întins în perioada aceea până la frontierele cu egiptenii, fenicienii sau grecii, respectiv arealul geografic dincolo de care bostanul crește greu, numai irigat și produce semințe găunoase.
Un argument căruia nu pot să nu îi dau greutatea cuvenită este și acela care ia în considerare perioada scurtă de ocupație romană. Modalitatea în care aceștia au plecat, ca izgoniți de o guvernare pesedistă antică condusă de vreun mongoloid mincinos, de pe un meleag căruia, în afară de locuitori, peturi din piele de zimbru și drumul un pic cam prost pentru cvadrige, nu aveai, pe vremea aceea, ce să îi reproșezi.
Într-adevăr și eu am început să cred că dorul de ducă a apărut din primul moment în care nobilii legionari au înțeles de la consoartele lor că limba pe care o vorbeau era perfect inteligibilă pentru acestea, mai ales în zilele de soldă. Că latina lor, cu care se împăunaseră prin alte regiuni cucerite, suna de fapt, conform soacrelor, ca o dacă vulgară, din care nu se înțelegea nimic atunci când era vorba de sex, sarmale sau masarea trupurilor vlăguite de luptă, devenind totuși extrem de inteligibilă în zilele de reduceri la iarmaroc, memorări de PIN bolborosit prin somn sau tentative de ieșit cu băieții la o bere antică sau un meci de gladiatori.
Nu pot să nu închei gândundu-mă la țeapa luată pe lumea cealaltă de getodaci mai întârziați în istorie, gen Cervantes, Hugo sau Alighieri la constatarea amară că limba lor de care au fost atât de mândri de-a lungul vieții, sună atât de sărăcios și de vulgar la compararea cu cea a strămoșilor lor păroși de origine dunăreană...
Povestea lui Aladin Adomniței
Luminile răsăritului începură a pâlpâi în zare, dar Aladin continua să rămână nehotărât.
Colegii, Petrică şi Baldovin, sucombaseră de mult aşa că decizia cădea în întregime pe umerii lui şi, la ora aceea era absolut imposibil să decidă, fără a degusta încă două – trei sticle care din licorile prezentate de domnul Aelenei, erau cu adevărat curate, din perjă moldovenească şi pe care hangiul le impurificase cu alte fructe, sfeclă sau zahăr, după cum se temea. Succesul întregii nunţi de peste o săptămână atârna pe umerii lui şi se simţea, în acel ceas de dimineaţă singur şi firav în faţa soartei.
- Ei, v-aţi hotărât? întrebă pentru a suta oară hangiul. Că dacă mai continui cu degustarea în ritmul ăsta cred că la nunta sor-ti o să cinsteşti nuntaşii cu Bilbor şi cu ce oi reuşi să scurg, până atunci din pufoaice...
- Şefu ... Şefu ... ripostă Aladin cu coerenţă
- E mangă, cugetă cu voce tare Aelenei. Ştii ceva Aladin, eu zic să iei o pauză pe moment. Ce zici tu să scoţi bănuţu, achiţi frumuşel consumaţia şi vii tu mâine să discutăm cum facem? Da, ce zici tătuţu? ne ridicăm frumuşel, ne proptim în macaroanele alea şi numărăm paşii până acasă?
- Şefuu... Mi-e sete Şefu... protestă cu convingere Aladin, încercând să îşi exprime sentimentele pozitive faţă de omul din faţa lui cu un sărut pe frunte
- Păi uite cum facem... Plăteşte mai întâi ce aţi supt ca viţeii tu şi cu ceilalţi drojdieri
din ugerul pivniţei mele şi pe urmă, dacă mai poţi ţi-oi mai da o sticlă de premiat, că doar nu le ţin să fac colecţie.
- Păi n-ai zis Şefu că putem gusta gratis, dacă e pentru nuntă?
- Am zis, dar mi s-a părut că nunta e peste o săptămână. Cu ce-aţi băut voi aici nuntea tot Vasluiul. Nici o balenă însetată nu poate sorbi cât aţi pipetat voi cu halbele toată noaptea.
- Şefuu... Pula, bani
- Ceee ? se scărpină în cap Aelenei, un om destul de chitros atunci când era vorba de creditat beţivii din sat. Igor, Vasilii ! strigă el
- Şto ? răspunse unul din bodyguarzi
- Hai flăcăi până aici. Scoateţi mortăciunile alea două din bar şi pe ăsta care mai clipeşte băgaţi-l la beci şi discutaţi cu el mâine, că cică nu vrea să plătească....
- Varianta scurtă ucrainiană sau îl trecem prin tot procesul sovietic? se interesă cu profesionalism Vasili
- Ce vreţi voi, dar să nu mai aruncaţi degetele în WC
- Davai, Şefu, davai.
Capul lui Aladin se frământa ca o cuşcă în care se tupilaseră doi dihori în rut şi pentru o clipă avu senzaţia că se află pe o plută în largul Prutului pe furtună. Deşi putea să jure că deschisese măcar un ochi, nu era cu adevărat sigur câtă vreme tot ce putea vedea în bezna din jur erau doar jocul de artificii ale stelelor verzi şi galbene ce se roteau de jur împrejur. Îşi încordă picioarele cu perseverenţa unui pui de antilopă proaspăt fătat, nereuşind, spre deosebire de acesta, decât să se răsucească cu faţa în jos. Ciudat, dar stelele continuau să dănţuiască precum orăşencele la un curs intensiv de zumba.
„Prună pe pizda mă-si” cugetă Aladin. „Mama lui de hangiu pervers, nici după cheful ăla cu sanitar nu m-am simţit aşa de bombardat”
Pe măsură ce strângea dovezi de netăgăduit că funcţia de clipire se restaurase, un alt gând panicat îşi făcu cu dificultate loc prin larma de bucium dezacordat a creierului său în trezire: „Mi-a dat metilic, animalul”
Din ce în ce mai anxios începu să îşi împrăştie mâinile pe podeaua din jur, ca o caracatiţă în tigaie, până ce drapta apucă un obiect relativ familiar.
„Iaca o lampă, da unde pula mea găsesc o priză acuma?” raţionă el cu claritate.
Se dovedi însă că nu era nevoie. O sfârâială ciudată a lămpii fu însoţită de o fosforescenţă neobişnuită a acesteia, şi, pe măsură ce conturul sumbru al beciului lui Aelenei devenea vizibil, spre uşurarea lui, o formă feminină se materializă în faţa lui
- Bună voinicule ! spuse femeia. Sunt Gini, duhul acestei lămpi şi, prin atingerea lămpii de testicolul tău drept m-ai eliberat din închisoarea electronică în care sălăşuiam.
Nu era cu siguranţă prima femeie care îl aborda la mahmureală, dar, spre deosebire de toate celelalte, Gini se dovedi extrem de persistentă la clipit sau frecatul ochilor.
- Aladin mi-s. Unde sunt ?
- Păi în Vaslui, strada Olarului, nr. 12 bis
- Nu femeie, nu asta... Ce e încăperea asta ?
- Este beciul unui anume Aelenei, răspunse, butonând febril smartphoneul, femeia-geniu. A, uite, scrie aici că peste 10 minute doi domni, Igor Poltenko şi Vasili Sibinski or să vină să te întreţină, şi... E adevărat că ai şase degete la piciorul drept ?
- Este, dar toţi în familie avem. Familia Adomniţei este recunoscută pentru asta şi pentru exclusivism marital.
- Exclusivism marital?
- Da, ne căsătorim doar între noi.
- Eh, pare că cei doi specialişti se pregătesc să te normalizeze din punctul ăsta de vedere, ceea ce e ciudat pentru că nu par chirurgi esteticieni. Le datorezi bani?
- Le datorez pe mama lor, după ce mi-au dat să beau toată noaptea numai spurcăciune de mâna a doua, mai vor să şi plătesc, nu că aş avea cu ce.
- Oricum nu contează. Eu sunt geniul acestei lămpi.
- Toate femeile sunteţi genii, nu mai îmi scoate şi tu ochii cu asta
- Nu geniu cum au fost Einstein, Coco Chanel sau Coehlo. Duh, spirit al lămpii, capabil să îţi satisfac trei dorinţe, sau doar două dacă dorinţele tale implică virginitatea mea.
Aladin se uită fugar la chipul prelung, cu accente cabaline, sânii de dimensiunile şi forma unor zarzăre fleoşcăite şi părul vopsit verzuliu
- Nu implică, stai liniştită, meriţi mai mult
- Da, am mai auzit asta şi acum 400 de ani când am fost eliberată ultima oară. Vrei să îţi povestesc?
- Nu nea...
- Era pe vremea lui Ştefan cel Mare şi în exact locul ăsta era ieşirea dintr-un bordel. Unul din plăieşi pare că tocmai ieşise fără să plătească şi, fugărit de bodiguarzii propietarului turc s-a ascuns în beci. A fost scandal mare, nu ai auzit? Zeci de ani s-au bătut moldovenii cu turcii după asta. Oricum, a dat de lampă şi s-a mirat imens de ea. Parcă îl ţin minte şi acum cum murmura „Şi pula mia i asta?”. Dar, ca şi tine, ca orice bărbat moldovean a reuşit instinctiv să spulbere blestemul, scărpinându-şi şi el testicolul drept, aşa că i-am îndeplinit trei dorinţe...
- Ce dorinţe?
- Păi nici ăla nu voia sex. A fost chiar un pic grobian la faza asta că a zis că mai bine se întoarce la mioarele sale din munte şi că în ziua în care şi-o bate joc de ştromeleagul lui se poate duce la Istanbul să se facă eunuc. O logică ciudată, dacă mă întrebi pe mine. Nu a avut alte dorinţe, ceva cu Podul Înalt, cu leşii şi cu tătarii, am uitat.
- M-ai căpiat femeie. Ies cuvintele din tine ca apa din cişmea, doar că mai şi scârţâie. Nu vezi că nu mă simt bine? Hai să vorbim mai lent spre deloc. Deci tanda pe manda am dreptul la trei dorinţe?
- Da, exclamă Gini uşurată de viteza perceptivităţii lui Aladin
- Şi trebuiesc toate o dată ?
- Nu, când vrei tu. Tot ce ai de făcut este să freci lampa de coiul tău drept.
Paşi apăsaţi se auzeau deasupra. Un zgomot de tocilă, întrerupt de o interpretare un pic afonă a melodiei „Ochi ciorni” sugerau că perioada conversaţiei va trebui scurtată.
- Ţi-au mai rămas două dorinţe, observă domnişoara duh
- Da, aşa pare articulă şi Aladin aruncând o privire la cele două balerine care, în tutu, colanţi roz şi bustieră nu mai aduceau decât vag cu cei doi psihopaţi sângeroşi angajaţi cândva de Aelenei la Kiev
A doua dorinţă se dovedi a fi mai complicată, deşi nu peste puterile lui Gini. Formularea ambiguă şi atotcuprinzătoare a dorinţei („Să mă ia de nevastă Jasmin, fiica prefectului, pentru că îi place vila mea nouă de pe lac, cu tot cu garajul ei înţesat de Lamborghini”) produsese mult sânge rău şi acuzaţii reciproce.
- Eşti chitroasă şi nu îţi faci datoria, nemaivorbind că m-am şi tăiat la scrot până ai catadicsit să apari, zbiera Aladin
- Şi femeie, şi vilă, şi Lamborghini, ţăran eşti, asta e o dorinţă?
- În loc să zici bogdaproste că dacă îţi ceream exclusivitatea la asfaltare pe Moldova aveam 10 vile, 5 femei şi o herghelie de maşini bengoase, mai şi cârâi pentru o singură şi pertinentă cerinţă
Argumentele omului aveau miez.
În plus o dregătorie atât de înaltă în stat ar fi necesitat, la limita puterii de duh, o groază de vile, femei şi maşini bengoase, başca şpăgi, sprijin politic, adeziuni şi discursuri.
A fost o nuntă reuşită, în ciuda aspectului permanent bosumflat al prefectului, dar mai ales al doamnei prefect atunci când mirele a trebui să fie dus de bodyguarzi, după a treia sticlă de ţuică de prună, curată, la culcare.
Dar pentru că Mirela, mireasa, cunoscută de fanii şi cunoscătorii dansului artistic la bară verticală ca Jasmin părea ciudat de mândră şi ireal de fericită cu soţul ei, în ciuda uşoarei discordanţe vestimentare pe care treningul nou nouţ al mirelui îl făcuse cu nuntaşii excesiv de scrobiţi şi în ciuda tentativelor eşuate de a iniţia „Braşoveana” pe „Valsul Florilor”, nu insistară prea mult.
O fiică aveau şi o iubeau cu alegerile ei ciudate cu tot.
Mânuită cu abilitate, pensula acoperea cu repeziciunea viscolului punctele negre, acneea şi ridurile. Adevărata operă de artă fusese însă la ochi, care sub atingerea noii mascara erau aproape ca ai unei femei normale. Şuviţe aurii completau noul look, dar Gini nu avu timp să admire în linişte toate astea având în vedere că mişcările sacadate ale lămpii deveneau din ce în ce mai nerăbdătoare
- Ce mai este de data asta ? întrebă ea cu o voce iritată. M-am săturat şi ţi-am mai spus: nu am voie să îţi mut soacra în iglu la polul nord, nici nu pot influenţa în favoarea socrului sondajele de opinie de la alegerile locale şi în nici un caz nu pot să fac să renască libidoul nevesti-ti. Gândeşte-te câte sfori a trebuit să trag să te ia de bărbat, că din cauza asta şi acuma îi duc dimineaţă de dimineaţă lui Merlin micul dejun la pat.
- Nu, de data asta m-am hotărât. Ştiu care este a treia şi ultima mea dorinţă...
- Sigur? Că şi eu, sinceră să fiu, m-am săturat de colaborare.
- Îţi dai seama ce bucurie am şi eu să te tot văd, mai ales când găseşti cu discount vopsea de păr.
- În regulă, zi ce vrei, că parcă iar o să vii cu ceva ce contravine cu regulamentul de funcţionare a duhurilor...
- Păi uite Gini, ultima mea dorinţă şi să nu spui că sunt pretenţios. Mut-o pe Jasmin, cu durerile ei de cap, logoreea şi cicăleala înapoi la mă-sa, şterge-mi numele din agenda ei telefonică şi fă-mi un izvor magic de ţuică.
- Asta e tot ?
- Nu. Vreau să fie ţuică de prună. Curată.
Epilog
Prefectul a pierdut alegerile dar a rămas prefect
Jasmin şi-a refăcut viaţa, este măritată şi fericită deşi uneori, la vederea vreunui trening Adibas sau la câte un damf de tărie ochii i se mai umezesc.
Aladin trăieşte şi în zilele noastre fiind privit ca cel mai înţelept bătrân al localităţii, fapt remarcabil la doar 35 de ani
Gini şi-a schimbat lookul, continuând să spere că într-o bună zi prinţul ei va duce lampa la scrot
Lampa este momentan la e-mag şi ultima oară când am auzit despre ea, era testată de o lesbiană.
Colegii, Petrică şi Baldovin, sucombaseră de mult aşa că decizia cădea în întregime pe umerii lui şi, la ora aceea era absolut imposibil să decidă, fără a degusta încă două – trei sticle care din licorile prezentate de domnul Aelenei, erau cu adevărat curate, din perjă moldovenească şi pe care hangiul le impurificase cu alte fructe, sfeclă sau zahăr, după cum se temea. Succesul întregii nunţi de peste o săptămână atârna pe umerii lui şi se simţea, în acel ceas de dimineaţă singur şi firav în faţa soartei.
- Ei, v-aţi hotărât? întrebă pentru a suta oară hangiul. Că dacă mai continui cu degustarea în ritmul ăsta cred că la nunta sor-ti o să cinsteşti nuntaşii cu Bilbor şi cu ce oi reuşi să scurg, până atunci din pufoaice...
- Şefu ... Şefu ... ripostă Aladin cu coerenţă
- E mangă, cugetă cu voce tare Aelenei. Ştii ceva Aladin, eu zic să iei o pauză pe moment. Ce zici tu să scoţi bănuţu, achiţi frumuşel consumaţia şi vii tu mâine să discutăm cum facem? Da, ce zici tătuţu? ne ridicăm frumuşel, ne proptim în macaroanele alea şi numărăm paşii până acasă?
- Şefuu... Mi-e sete Şefu... protestă cu convingere Aladin, încercând să îşi exprime sentimentele pozitive faţă de omul din faţa lui cu un sărut pe frunte
- Păi uite cum facem... Plăteşte mai întâi ce aţi supt ca viţeii tu şi cu ceilalţi drojdieri
din ugerul pivniţei mele şi pe urmă, dacă mai poţi ţi-oi mai da o sticlă de premiat, că doar nu le ţin să fac colecţie.
- Păi n-ai zis Şefu că putem gusta gratis, dacă e pentru nuntă?
- Am zis, dar mi s-a părut că nunta e peste o săptămână. Cu ce-aţi băut voi aici nuntea tot Vasluiul. Nici o balenă însetată nu poate sorbi cât aţi pipetat voi cu halbele toată noaptea.
- Şefuu... Pula, bani
- Ceee ? se scărpină în cap Aelenei, un om destul de chitros atunci când era vorba de creditat beţivii din sat. Igor, Vasilii ! strigă el
- Şto ? răspunse unul din bodyguarzi
- Hai flăcăi până aici. Scoateţi mortăciunile alea două din bar şi pe ăsta care mai clipeşte băgaţi-l la beci şi discutaţi cu el mâine, că cică nu vrea să plătească....
- Varianta scurtă ucrainiană sau îl trecem prin tot procesul sovietic? se interesă cu profesionalism Vasili
- Ce vreţi voi, dar să nu mai aruncaţi degetele în WC
- Davai, Şefu, davai.
Capul lui Aladin se frământa ca o cuşcă în care se tupilaseră doi dihori în rut şi pentru o clipă avu senzaţia că se află pe o plută în largul Prutului pe furtună. Deşi putea să jure că deschisese măcar un ochi, nu era cu adevărat sigur câtă vreme tot ce putea vedea în bezna din jur erau doar jocul de artificii ale stelelor verzi şi galbene ce se roteau de jur împrejur. Îşi încordă picioarele cu perseverenţa unui pui de antilopă proaspăt fătat, nereuşind, spre deosebire de acesta, decât să se răsucească cu faţa în jos. Ciudat, dar stelele continuau să dănţuiască precum orăşencele la un curs intensiv de zumba.
„Prună pe pizda mă-si” cugetă Aladin. „Mama lui de hangiu pervers, nici după cheful ăla cu sanitar nu m-am simţit aşa de bombardat”
Pe măsură ce strângea dovezi de netăgăduit că funcţia de clipire se restaurase, un alt gând panicat îşi făcu cu dificultate loc prin larma de bucium dezacordat a creierului său în trezire: „Mi-a dat metilic, animalul”
Din ce în ce mai anxios începu să îşi împrăştie mâinile pe podeaua din jur, ca o caracatiţă în tigaie, până ce drapta apucă un obiect relativ familiar.
„Iaca o lampă, da unde pula mea găsesc o priză acuma?” raţionă el cu claritate.
Se dovedi însă că nu era nevoie. O sfârâială ciudată a lămpii fu însoţită de o fosforescenţă neobişnuită a acesteia, şi, pe măsură ce conturul sumbru al beciului lui Aelenei devenea vizibil, spre uşurarea lui, o formă feminină se materializă în faţa lui
- Bună voinicule ! spuse femeia. Sunt Gini, duhul acestei lămpi şi, prin atingerea lămpii de testicolul tău drept m-ai eliberat din închisoarea electronică în care sălăşuiam.
Nu era cu siguranţă prima femeie care îl aborda la mahmureală, dar, spre deosebire de toate celelalte, Gini se dovedi extrem de persistentă la clipit sau frecatul ochilor.
- Aladin mi-s. Unde sunt ?
- Păi în Vaslui, strada Olarului, nr. 12 bis
- Nu femeie, nu asta... Ce e încăperea asta ?
- Este beciul unui anume Aelenei, răspunse, butonând febril smartphoneul, femeia-geniu. A, uite, scrie aici că peste 10 minute doi domni, Igor Poltenko şi Vasili Sibinski or să vină să te întreţină, şi... E adevărat că ai şase degete la piciorul drept ?
- Este, dar toţi în familie avem. Familia Adomniţei este recunoscută pentru asta şi pentru exclusivism marital.
- Exclusivism marital?
- Da, ne căsătorim doar între noi.
- Eh, pare că cei doi specialişti se pregătesc să te normalizeze din punctul ăsta de vedere, ceea ce e ciudat pentru că nu par chirurgi esteticieni. Le datorezi bani?
- Le datorez pe mama lor, după ce mi-au dat să beau toată noaptea numai spurcăciune de mâna a doua, mai vor să şi plătesc, nu că aş avea cu ce.
- Oricum nu contează. Eu sunt geniul acestei lămpi.
- Toate femeile sunteţi genii, nu mai îmi scoate şi tu ochii cu asta
- Nu geniu cum au fost Einstein, Coco Chanel sau Coehlo. Duh, spirit al lămpii, capabil să îţi satisfac trei dorinţe, sau doar două dacă dorinţele tale implică virginitatea mea.
Aladin se uită fugar la chipul prelung, cu accente cabaline, sânii de dimensiunile şi forma unor zarzăre fleoşcăite şi părul vopsit verzuliu
- Nu implică, stai liniştită, meriţi mai mult
- Da, am mai auzit asta şi acum 400 de ani când am fost eliberată ultima oară. Vrei să îţi povestesc?
- Nu nea...
- Era pe vremea lui Ştefan cel Mare şi în exact locul ăsta era ieşirea dintr-un bordel. Unul din plăieşi pare că tocmai ieşise fără să plătească şi, fugărit de bodiguarzii propietarului turc s-a ascuns în beci. A fost scandal mare, nu ai auzit? Zeci de ani s-au bătut moldovenii cu turcii după asta. Oricum, a dat de lampă şi s-a mirat imens de ea. Parcă îl ţin minte şi acum cum murmura „Şi pula mia i asta?”. Dar, ca şi tine, ca orice bărbat moldovean a reuşit instinctiv să spulbere blestemul, scărpinându-şi şi el testicolul drept, aşa că i-am îndeplinit trei dorinţe...
- Ce dorinţe?
- Păi nici ăla nu voia sex. A fost chiar un pic grobian la faza asta că a zis că mai bine se întoarce la mioarele sale din munte şi că în ziua în care şi-o bate joc de ştromeleagul lui se poate duce la Istanbul să se facă eunuc. O logică ciudată, dacă mă întrebi pe mine. Nu a avut alte dorinţe, ceva cu Podul Înalt, cu leşii şi cu tătarii, am uitat.
- M-ai căpiat femeie. Ies cuvintele din tine ca apa din cişmea, doar că mai şi scârţâie. Nu vezi că nu mă simt bine? Hai să vorbim mai lent spre deloc. Deci tanda pe manda am dreptul la trei dorinţe?
- Da, exclamă Gini uşurată de viteza perceptivităţii lui Aladin
- Şi trebuiesc toate o dată ?
- Nu, când vrei tu. Tot ce ai de făcut este să freci lampa de coiul tău drept.
Paşi apăsaţi se auzeau deasupra. Un zgomot de tocilă, întrerupt de o interpretare un pic afonă a melodiei „Ochi ciorni” sugerau că perioada conversaţiei va trebui scurtată.
- Ţi-au mai rămas două dorinţe, observă domnişoara duh
- Da, aşa pare articulă şi Aladin aruncând o privire la cele două balerine care, în tutu, colanţi roz şi bustieră nu mai aduceau decât vag cu cei doi psihopaţi sângeroşi angajaţi cândva de Aelenei la Kiev
A doua dorinţă se dovedi a fi mai complicată, deşi nu peste puterile lui Gini. Formularea ambiguă şi atotcuprinzătoare a dorinţei („Să mă ia de nevastă Jasmin, fiica prefectului, pentru că îi place vila mea nouă de pe lac, cu tot cu garajul ei înţesat de Lamborghini”) produsese mult sânge rău şi acuzaţii reciproce.
- Eşti chitroasă şi nu îţi faci datoria, nemaivorbind că m-am şi tăiat la scrot până ai catadicsit să apari, zbiera Aladin
- Şi femeie, şi vilă, şi Lamborghini, ţăran eşti, asta e o dorinţă?
- În loc să zici bogdaproste că dacă îţi ceream exclusivitatea la asfaltare pe Moldova aveam 10 vile, 5 femei şi o herghelie de maşini bengoase, mai şi cârâi pentru o singură şi pertinentă cerinţă
Argumentele omului aveau miez.
În plus o dregătorie atât de înaltă în stat ar fi necesitat, la limita puterii de duh, o groază de vile, femei şi maşini bengoase, başca şpăgi, sprijin politic, adeziuni şi discursuri.
A fost o nuntă reuşită, în ciuda aspectului permanent bosumflat al prefectului, dar mai ales al doamnei prefect atunci când mirele a trebui să fie dus de bodyguarzi, după a treia sticlă de ţuică de prună, curată, la culcare.
Dar pentru că Mirela, mireasa, cunoscută de fanii şi cunoscătorii dansului artistic la bară verticală ca Jasmin părea ciudat de mândră şi ireal de fericită cu soţul ei, în ciuda uşoarei discordanţe vestimentare pe care treningul nou nouţ al mirelui îl făcuse cu nuntaşii excesiv de scrobiţi şi în ciuda tentativelor eşuate de a iniţia „Braşoveana” pe „Valsul Florilor”, nu insistară prea mult.
O fiică aveau şi o iubeau cu alegerile ei ciudate cu tot.
Mânuită cu abilitate, pensula acoperea cu repeziciunea viscolului punctele negre, acneea şi ridurile. Adevărata operă de artă fusese însă la ochi, care sub atingerea noii mascara erau aproape ca ai unei femei normale. Şuviţe aurii completau noul look, dar Gini nu avu timp să admire în linişte toate astea având în vedere că mişcările sacadate ale lămpii deveneau din ce în ce mai nerăbdătoare
- Ce mai este de data asta ? întrebă ea cu o voce iritată. M-am săturat şi ţi-am mai spus: nu am voie să îţi mut soacra în iglu la polul nord, nici nu pot influenţa în favoarea socrului sondajele de opinie de la alegerile locale şi în nici un caz nu pot să fac să renască libidoul nevesti-ti. Gândeşte-te câte sfori a trebuit să trag să te ia de bărbat, că din cauza asta şi acuma îi duc dimineaţă de dimineaţă lui Merlin micul dejun la pat.
- Nu, de data asta m-am hotărât. Ştiu care este a treia şi ultima mea dorinţă...
- Sigur? Că şi eu, sinceră să fiu, m-am săturat de colaborare.
- Îţi dai seama ce bucurie am şi eu să te tot văd, mai ales când găseşti cu discount vopsea de păr.
- În regulă, zi ce vrei, că parcă iar o să vii cu ceva ce contravine cu regulamentul de funcţionare a duhurilor...
- Păi uite Gini, ultima mea dorinţă şi să nu spui că sunt pretenţios. Mut-o pe Jasmin, cu durerile ei de cap, logoreea şi cicăleala înapoi la mă-sa, şterge-mi numele din agenda ei telefonică şi fă-mi un izvor magic de ţuică.
- Asta e tot ?
- Nu. Vreau să fie ţuică de prună. Curată.
Epilog
Prefectul a pierdut alegerile dar a rămas prefect
Jasmin şi-a refăcut viaţa, este măritată şi fericită deşi uneori, la vederea vreunui trening Adibas sau la câte un damf de tărie ochii i se mai umezesc.
Aladin trăieşte şi în zilele noastre fiind privit ca cel mai înţelept bătrân al localităţii, fapt remarcabil la doar 35 de ani
Gini şi-a schimbat lookul, continuând să spere că într-o bună zi prinţul ei va duce lampa la scrot
Lampa este momentan la e-mag şi ultima oară când am auzit despre ea, era testată de o lesbiană.
Povestea Ilenei Cosânzeana
După un început bun zmeul trecuse în defensivă şi în ultimele minute îşi apăra cu disperare viaţa. Loviturile păreau să vină de pretutindeni şi adversarul părea că dansează, evitând cu uşutinţă înţepăturile de paloş şi loviturile de scut. Se retrăsese pas cu pas înspre intrarea din grotă şi, acolo îşi găsi sfârşitul când, împiedicându-se în preşul cu „Bine aţi venit !” coborâ garda o secundă, suficient pentru ca muchia poşetei să evite scutul, lovindu-l în tâmplă. Se prăbuşi şi îşi găsi sfârşitul sub crunta lovitură a unghiilor de acrilat ale Ilenei Cosânzeana, care prinzând momentul se năpustise, ca o adevărată dansatoare de zumba asupra victimei.
Prinţesa tocmai îşi recupera suflul cu câteva mişcări Pilates de bază când din fundul grotei se auzi vocea sufocată de emoţie a lui Făt Frumos :
- Horică !! Ce ai păţit Horică ?
Chipul frumos al prinţului era întunecat, în ciuda aspectului colorat pe care colanţii siclam, maieul şi şepcuţa de piele i-l dădeau şi era evident că omul suferea
- Ce i-ai făcut, namilă cu ţâţe ? se tângui el uitându-se cu reproş la Ileana
- Am venit să te salvez, iubitule, să putem fi fericiţi până la sfârşitul vremurilor ! exclamă uimită campioana... Nu te puteam lăsa în ghearele monstrului ăsta...
- Ai venit pe dracu să te ia, ce dracu femeie, nu ai primit scrisoarea ?
- Scrisoarea asta ? desfăşură prinţesa hrisovul înmiresmat... Sigur că am primit-o şi de asta am venit
- De asta ai venit? Nu ştii să citeşti şi ai venit să ţi-o citesc eu?
Textul din scrisoare suna
„Dragă Ileana,
V-aţi speriat degeaba. Horică nu a venit aşa cum vă temeaţi ca să te fure pe tine, ba chiar îţi garantez că nu te-ar fi furat nici să fi fost în comă pe un pat cu rotile. Este un zmeu mai special, foarte îngrijit care m-a ajutat din prima noapte să îmi descopăr bisexualitatea şi care de atunci mă tratează frumos ca pe o doamnă. Îmi aduce flori, mă dezmiardă şi îmi spune „ţucă mică”. Mă face fericit şi va trebui să înţelegi asta. Pare că nu o să mai ajung la nuntă, aşa că rămâi cu bine şi o viaţă frumoasă mai departe”
- Păi am citit printre rânduri ! Era clar un strigăt de ajutor căruia i-am răspuns ...
- Care „printre rânduri”, scria să vii să-l răpui pe Horică ? Care strigăt de ajutor psihopato că dacă ştiam că vii curtea asta era înţesată de dobermani. Nici măcar nu ai luptat frumos, cu paloşul şi sabia... Ce şanse putea să aibă bietul Horică dcând l-ai atacat cu Vuitonul ăsta demodat şi cu unghioaiele alea de neam prost cu model făcut probabil de un macac îmbătat?
Buzele prinţesei începură să tremure şi ochii i se umplură de lacrimi. Într-o clipă de iluminare înţelesese adevărul şi, luptându-se cu tristeţea, furia şi revolta, sufletul ei încerca să îl cuprindă.
- Nemaivorbind de buzoaiele alea rujate pe întuneric, sprâncenele pensate în timpul unui puseu de glaucom şi mărgeluţele astea asortate la conţinutul intestinal
Revolta femeii luase calea mâniei şi, reluând poziţia de atac zumba scrâşni la nesimţit:
- Vuittonul este din colecţia de iarna trecută, modelul de unghiuţe este elaborat de însuşi Merlin, iar mărgeluţele astea sunt singurele care mergeau cu condurii, blestematule ! Pot să accept multe de la iubit, să întârzie câteva luni de la nuntă, să comită vreo vreo indiscreţie amoroasă sau să aibă mici oscilaţii de orientare sexuală, dar asta nu... Apără-te canalie !
Verde Împărat se lăsa cu dificultate înduplecat.
- Îl iubesc tată, îl iubesc şi vreau, şi trebuie să mă mărit cu el !
- Aşa ziceai Ileano şi cu ălalalt, cu Făt Frumos şi de atunci râde tot regatul, regatele vecine, regatele vecine ale acestora şi aşa mai departe că era să te măriţi cu un homălău. Cântă menestrelii că scoţi heterosexualitatea din oameni cum scoate teascul zeama din struguri şi ţie îţi arde de măritiş...
- Am avut ghinion o dată, dar cu Şarmantul este cu totul şi cu totul diferit ...
- Ce diferit, fata mea, ce diferit? Că este mai epilat decât tine, foloseşte acelaşi balsam de păr şi când îşi pune paloşul la şold zici că are scolioză. Bărbat e ăsta?
- Ştii că mie îmi plac persoanele mai intelectuale, nemaivorbind că nu mi-ar plăcea vreunul care să trebuiască să îi dau şi a doua palmă în caz de diferenţe de opinii
- Oricum unde este stârpitura, dacă tot zici că vrea să te ceară de nevastă ?
- S-a dus să îmi facă o surpriză... Secret mare, dar eu ştiu, că mi-a zis slujnica. A plecat de dimineaţă să îmi aducă de la pet shop un căţeluş drăguţ, că ştie cât iubesc animalele. Că aşa este el, când ştie că îmi place ceva ...
- Păi pet shopul este după colţ? Sau s-a dus la cârciuma aia vietnameză după căţel?
Discuţia dintre cei doi fu întreruptă de intrarea unui bărbat cu aspect de coşar.
- Iertare, luminate împărate, iertare pentru veştile triste pe care urmează a vi le spune
- Vorbeşte omule dar stai mai departe că miroşi a pucioasă... Fumezi fără filtru ?
- Nu luminatule, nu fumez deloc, dar am dat azi dimineaţă peste Edgar, balaurul. Veşti oribile prinţeso, nenorocire, majestate! L-a prins pe Şarmant şi îţi transmite prin mine că, dacă nu îi viraţi în cont 75000 de ţechini până mâine îl perpeleşte cum perpelesc nemţii beţi bratwurstul pe grătar....
- Păi cum a ajuns bălălăul ăla în puterea balaurului? Că balaurii au solzi, sunt mari şi miros a şemineu, până şi cârtiţele ştiu să se ferească de ei.
- La pet shop. Edgar moţăia acolo, mai se bagă printre cutii acolo când e vânt afară şi luminăţia sa prinţul l-a cumpărat de la ovrei, mai ales după ce acesta i-a arătat pedigriul de ciobănesc mioritic. A fost înşelat, măria ta !
- Păi nu l-a dus sfecla pe Şarmant că ciobăneştii nu au trei capete şi nici solzi?
- L-a convins ovreiul că ăsta este din Bucovina şi că acolo aşa sunt ciobăneştii. Oricum, nu mai contează, nenorocire mare. Trebuie să plătiţi!
- Dacă o să plătesc eu vreodată ceva pentru ăla să mă duceţi neaparat să îmi facă RMN la cap. Lasă-l să se joace cu ciobănescul, mama lui de handicapat.
- Mă duc eu să îl salvez tată, anunţă împlacabilă Ileana Cosânzeana.
Bătălia cu balaurul fu cruntă şi prelungită. Vuitonul scosese din funcţie două din cele trei capete, dar nici prinţesa nu arăta prea bine, cu sprâncenele pârlite şi fondul de ten înegrit. Bătălia atârna de un fir de aţă şi de-abia cînd Ileana a început să turuie, să blesteme, să critice şi să batjocorească straiele, dotarea masculină şi manierele dragonului acesta înţelese că a pierdut şi că este timpul ca să îşi ia zborul, nici o pradă, mai ales una ca prinţul, nemeritând atâta cicăleală.
Şchiopătând prinţesa se târî în hrubă în căutarea prinţului Şarmant, ochii căzându-i peste trupul adormit al acestuia.
Frumosul lui păr era aşezat pe marginea patului, fiind aparent de producţie chinezească din păr de yac domesticit şi pentru o clipă femeia se uită nedumerită la chelia lucioasă ce circumscria un ultim smoc de păr ciudat de longeviv, pieptănat cu înfrijire sub forma unei şuviţe dezgustătoare. În lipsa armurii pectoralii filiformi se desenau cu subtiilitate peste aspectul de xilofon nou nouţ al cuştii toracice sub care o burtă de berar la pensie acoperea penisul punctiform.
Respiraţia prinţului era extrem de regulată, după cum putea număra cu uşurinţă urmărind apariţia şi retragerea de maree la solstiţiu a secreţiilor nazale abundente şi, admirându-l în tăcere femeia înţelese dintr-o dată avantajele celibatului penrtu o femeie de vârsta, nobleţea şi averea ei.
- Bine fata mea, poţi să te măriţi, cedă într-un final împăratul. Nici ăsta nu îmi place prea mult dar măcar nu este nici homălău ca primul şi nici bicisnic retardat ca al doilea
- Ăsta este bărbat adevărat, spuse şi Ileana Cosânzeana, strângând cu afecţiune braţul lui Striperilă la piept
- Tată, iubito, o să îmi dau toată silinţa să fiţi mulţumiţi de mine. O iubesc pe fata domniei voastre ca pe ochii din cap !
- Da, ce să zic, dă-le mai cu efect, că nu cred că dacă era farmacistă la Farmacia inimii mai te îndrăgosteai tu de ea aşa. Dar asta este, trebuie să o mărit, pe tine te vrea, să facem nunta.
- Împrejurarea că este prinţesă, moştenitoare a regatului şi putred de bogată este de mică importanţă dacă o compar cu lucrurile frumoase, drăguţe şi folositoare pe care le turuie într-una, observă cu sinceritate prinţul. Abia aştept să o iau de nevastă ca să pot beneficia permanent de acestea.şi nu pe sărite, ca până acuma.
- Bine copii, se aprobă, doar ce te rog, Striperilă, până la nuntă să nu îi cumperi nici un căţeluş...
- De ce?
- Aşa, din prudenţă.
- Incredibil, urlă împăratul, la întoarcerea de la Oficiul stării civile
- Ce ghinion, tată, ce ghinion, scânci şi Ileana
- Ce a mai păţit ăsta? A plecat să se regăsească în Tibet ? S-a jucat cu hydra în băiţă ? I-a atins vreun om sfânt pleoapele şi şi-a recăpătat vederea?
- Nu se cunoaşte, încă, tată ...
- Eşti nemăritabilă fata mea. Nu o lua personal, e de bine, nu e mare lucru, dar trebuie să înţelegi asta. Cumpără-ţi un cuplu de pisici şi în vreo 5 ani o să mieunaţi cu zecile la lună. Sau apucă-te de tricotat, mers în mâini sau zugrăvit cărţi poştale, dar gata, cu măritatul mai subţire de acuma, că dacă îmi ciulesc urechile parcă îl şi aud pe Împăratul Roşu râzând de mine
Ileana nu îi dădea atenţie tatălui, observând pe măsuţa din iatac un pergament fixat de un pumnal cu mâner de aur . Cu mâinile tremurânde deschise scrisoare şi citi:
„ La ora la care citeşti aceste rânduri şi baţi din drâmbă de răsună castelul, Striperilă este la mine. Poate că ai văzut şi tu cu ochiul ăla bun că Stripy este bărbat adevărat, armăsar de rasă şi nu material de corcit măgăriţele saşii ca tine. Ştiu că eşti psihopată şi agresivă dar, cu mine, nu o să îţi meargă la fel de uşor cum ţi-a mers cu Horică sau cu Edgar, fie numai pentru faptul că şi eu fac Zumba, Pilates şi tehnici de respiraţie. Eu zic să cauţi iubiţii pe bază de Duracell şi să mă laşi, următorii ani, să mă bucur eu de trombonul lui Striperilă. Cathy, sgripţuroaica”
Bătălia între cele două a început cu câteva ore de îmbufneală reciprocă şi priviri chiorâşe, întrerupte de replici agresive la adresa coafurii, machiajului, calităţii încălţămintei, culorii şuviţelor şi siluetei. Apoi, în ritmul combativ al zumba, ungiile sclipiră în aer şi, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, cele două femei se apucară de păruit. Smocurile roşcate ale zgripţuroaicei se amestecau cu cele blonde ale prinţesei într-o înfruntare titanică, urmărită cu înfrigurare de trecători, jucători şi pariori.
Bătălia decurgea cu înfrigurare de mai mult de două ore când, într-un final, cu o mişcare nesăbuită sgripţuroaicei i se desfăcu o unghie. În faţa audienţei inmărmurită de oroare aceasta părăsi înlăcrimată câmpul de bătălie în timp ce, câştigătoare, prinţesa pătrunse în conacul acum părăsit ale „putorii ăleia”.
Acolo o aştepta iubitul, un pic tensionat dar în mod evident extrem de inocent şi de nerăbdător să fie eliberat din cătuşele ce îl legau de pat, de chiloţeii tanga cu picăţele pe care, în 2 săptămâni de teroare, trebuise să îi poarte şi ajutat să elimine bilele de oţel pe care psihopata i le băgase în cur.
Înţelegând cât de mult s-a luptat iubitul ei cu zgripţuroaica, Ileana a fost extrem de înţelegătoare cu situaţia creată şi, lăsându-i strict timp să-şi tragă nădragii, l-a dus din conac direct la ofiţerul stării civile.
A fost o nuntă ca-n poveşti şi povestea spune că cei doi au trăit extrem de fericiţi, deşi unii răuvoitori au sugerat că uneori prinţul a mai fost văzut cu zgripţuroaica.
Prinţesa tocmai îşi recupera suflul cu câteva mişcări Pilates de bază când din fundul grotei se auzi vocea sufocată de emoţie a lui Făt Frumos :
- Horică !! Ce ai păţit Horică ?
Chipul frumos al prinţului era întunecat, în ciuda aspectului colorat pe care colanţii siclam, maieul şi şepcuţa de piele i-l dădeau şi era evident că omul suferea
- Ce i-ai făcut, namilă cu ţâţe ? se tângui el uitându-se cu reproş la Ileana
- Am venit să te salvez, iubitule, să putem fi fericiţi până la sfârşitul vremurilor ! exclamă uimită campioana... Nu te puteam lăsa în ghearele monstrului ăsta...
- Ai venit pe dracu să te ia, ce dracu femeie, nu ai primit scrisoarea ?
- Scrisoarea asta ? desfăşură prinţesa hrisovul înmiresmat... Sigur că am primit-o şi de asta am venit
- De asta ai venit? Nu ştii să citeşti şi ai venit să ţi-o citesc eu?
Textul din scrisoare suna
„Dragă Ileana,
V-aţi speriat degeaba. Horică nu a venit aşa cum vă temeaţi ca să te fure pe tine, ba chiar îţi garantez că nu te-ar fi furat nici să fi fost în comă pe un pat cu rotile. Este un zmeu mai special, foarte îngrijit care m-a ajutat din prima noapte să îmi descopăr bisexualitatea şi care de atunci mă tratează frumos ca pe o doamnă. Îmi aduce flori, mă dezmiardă şi îmi spune „ţucă mică”. Mă face fericit şi va trebui să înţelegi asta. Pare că nu o să mai ajung la nuntă, aşa că rămâi cu bine şi o viaţă frumoasă mai departe”
- Păi am citit printre rânduri ! Era clar un strigăt de ajutor căruia i-am răspuns ...
- Care „printre rânduri”, scria să vii să-l răpui pe Horică ? Care strigăt de ajutor psihopato că dacă ştiam că vii curtea asta era înţesată de dobermani. Nici măcar nu ai luptat frumos, cu paloşul şi sabia... Ce şanse putea să aibă bietul Horică dcând l-ai atacat cu Vuitonul ăsta demodat şi cu unghioaiele alea de neam prost cu model făcut probabil de un macac îmbătat?
Buzele prinţesei începură să tremure şi ochii i se umplură de lacrimi. Într-o clipă de iluminare înţelesese adevărul şi, luptându-se cu tristeţea, furia şi revolta, sufletul ei încerca să îl cuprindă.
- Nemaivorbind de buzoaiele alea rujate pe întuneric, sprâncenele pensate în timpul unui puseu de glaucom şi mărgeluţele astea asortate la conţinutul intestinal
Revolta femeii luase calea mâniei şi, reluând poziţia de atac zumba scrâşni la nesimţit:
- Vuittonul este din colecţia de iarna trecută, modelul de unghiuţe este elaborat de însuşi Merlin, iar mărgeluţele astea sunt singurele care mergeau cu condurii, blestematule ! Pot să accept multe de la iubit, să întârzie câteva luni de la nuntă, să comită vreo vreo indiscreţie amoroasă sau să aibă mici oscilaţii de orientare sexuală, dar asta nu... Apără-te canalie !
Verde Împărat se lăsa cu dificultate înduplecat.
- Îl iubesc tată, îl iubesc şi vreau, şi trebuie să mă mărit cu el !
- Aşa ziceai Ileano şi cu ălalalt, cu Făt Frumos şi de atunci râde tot regatul, regatele vecine, regatele vecine ale acestora şi aşa mai departe că era să te măriţi cu un homălău. Cântă menestrelii că scoţi heterosexualitatea din oameni cum scoate teascul zeama din struguri şi ţie îţi arde de măritiş...
- Am avut ghinion o dată, dar cu Şarmantul este cu totul şi cu totul diferit ...
- Ce diferit, fata mea, ce diferit? Că este mai epilat decât tine, foloseşte acelaşi balsam de păr şi când îşi pune paloşul la şold zici că are scolioză. Bărbat e ăsta?
- Ştii că mie îmi plac persoanele mai intelectuale, nemaivorbind că nu mi-ar plăcea vreunul care să trebuiască să îi dau şi a doua palmă în caz de diferenţe de opinii
- Oricum unde este stârpitura, dacă tot zici că vrea să te ceară de nevastă ?
- S-a dus să îmi facă o surpriză... Secret mare, dar eu ştiu, că mi-a zis slujnica. A plecat de dimineaţă să îmi aducă de la pet shop un căţeluş drăguţ, că ştie cât iubesc animalele. Că aşa este el, când ştie că îmi place ceva ...
- Păi pet shopul este după colţ? Sau s-a dus la cârciuma aia vietnameză după căţel?
Discuţia dintre cei doi fu întreruptă de intrarea unui bărbat cu aspect de coşar.
- Iertare, luminate împărate, iertare pentru veştile triste pe care urmează a vi le spune
- Vorbeşte omule dar stai mai departe că miroşi a pucioasă... Fumezi fără filtru ?
- Nu luminatule, nu fumez deloc, dar am dat azi dimineaţă peste Edgar, balaurul. Veşti oribile prinţeso, nenorocire, majestate! L-a prins pe Şarmant şi îţi transmite prin mine că, dacă nu îi viraţi în cont 75000 de ţechini până mâine îl perpeleşte cum perpelesc nemţii beţi bratwurstul pe grătar....
- Păi cum a ajuns bălălăul ăla în puterea balaurului? Că balaurii au solzi, sunt mari şi miros a şemineu, până şi cârtiţele ştiu să se ferească de ei.
- La pet shop. Edgar moţăia acolo, mai se bagă printre cutii acolo când e vânt afară şi luminăţia sa prinţul l-a cumpărat de la ovrei, mai ales după ce acesta i-a arătat pedigriul de ciobănesc mioritic. A fost înşelat, măria ta !
- Păi nu l-a dus sfecla pe Şarmant că ciobăneştii nu au trei capete şi nici solzi?
- L-a convins ovreiul că ăsta este din Bucovina şi că acolo aşa sunt ciobăneştii. Oricum, nu mai contează, nenorocire mare. Trebuie să plătiţi!
- Dacă o să plătesc eu vreodată ceva pentru ăla să mă duceţi neaparat să îmi facă RMN la cap. Lasă-l să se joace cu ciobănescul, mama lui de handicapat.
- Mă duc eu să îl salvez tată, anunţă împlacabilă Ileana Cosânzeana.
Bătălia cu balaurul fu cruntă şi prelungită. Vuitonul scosese din funcţie două din cele trei capete, dar nici prinţesa nu arăta prea bine, cu sprâncenele pârlite şi fondul de ten înegrit. Bătălia atârna de un fir de aţă şi de-abia cînd Ileana a început să turuie, să blesteme, să critice şi să batjocorească straiele, dotarea masculină şi manierele dragonului acesta înţelese că a pierdut şi că este timpul ca să îşi ia zborul, nici o pradă, mai ales una ca prinţul, nemeritând atâta cicăleală.
Şchiopătând prinţesa se târî în hrubă în căutarea prinţului Şarmant, ochii căzându-i peste trupul adormit al acestuia.
Frumosul lui păr era aşezat pe marginea patului, fiind aparent de producţie chinezească din păr de yac domesticit şi pentru o clipă femeia se uită nedumerită la chelia lucioasă ce circumscria un ultim smoc de păr ciudat de longeviv, pieptănat cu înfrijire sub forma unei şuviţe dezgustătoare. În lipsa armurii pectoralii filiformi se desenau cu subtiilitate peste aspectul de xilofon nou nouţ al cuştii toracice sub care o burtă de berar la pensie acoperea penisul punctiform.
Respiraţia prinţului era extrem de regulată, după cum putea număra cu uşurinţă urmărind apariţia şi retragerea de maree la solstiţiu a secreţiilor nazale abundente şi, admirându-l în tăcere femeia înţelese dintr-o dată avantajele celibatului penrtu o femeie de vârsta, nobleţea şi averea ei.
- Bine fata mea, poţi să te măriţi, cedă într-un final împăratul. Nici ăsta nu îmi place prea mult dar măcar nu este nici homălău ca primul şi nici bicisnic retardat ca al doilea
- Ăsta este bărbat adevărat, spuse şi Ileana Cosânzeana, strângând cu afecţiune braţul lui Striperilă la piept
- Tată, iubito, o să îmi dau toată silinţa să fiţi mulţumiţi de mine. O iubesc pe fata domniei voastre ca pe ochii din cap !
- Da, ce să zic, dă-le mai cu efect, că nu cred că dacă era farmacistă la Farmacia inimii mai te îndrăgosteai tu de ea aşa. Dar asta este, trebuie să o mărit, pe tine te vrea, să facem nunta.
- Împrejurarea că este prinţesă, moştenitoare a regatului şi putred de bogată este de mică importanţă dacă o compar cu lucrurile frumoase, drăguţe şi folositoare pe care le turuie într-una, observă cu sinceritate prinţul. Abia aştept să o iau de nevastă ca să pot beneficia permanent de acestea.şi nu pe sărite, ca până acuma.
- Bine copii, se aprobă, doar ce te rog, Striperilă, până la nuntă să nu îi cumperi nici un căţeluş...
- De ce?
- Aşa, din prudenţă.
- Incredibil, urlă împăratul, la întoarcerea de la Oficiul stării civile
- Ce ghinion, tată, ce ghinion, scânci şi Ileana
- Ce a mai păţit ăsta? A plecat să se regăsească în Tibet ? S-a jucat cu hydra în băiţă ? I-a atins vreun om sfânt pleoapele şi şi-a recăpătat vederea?
- Nu se cunoaşte, încă, tată ...
- Eşti nemăritabilă fata mea. Nu o lua personal, e de bine, nu e mare lucru, dar trebuie să înţelegi asta. Cumpără-ţi un cuplu de pisici şi în vreo 5 ani o să mieunaţi cu zecile la lună. Sau apucă-te de tricotat, mers în mâini sau zugrăvit cărţi poştale, dar gata, cu măritatul mai subţire de acuma, că dacă îmi ciulesc urechile parcă îl şi aud pe Împăratul Roşu râzând de mine
Ileana nu îi dădea atenţie tatălui, observând pe măsuţa din iatac un pergament fixat de un pumnal cu mâner de aur . Cu mâinile tremurânde deschise scrisoare şi citi:
„ La ora la care citeşti aceste rânduri şi baţi din drâmbă de răsună castelul, Striperilă este la mine. Poate că ai văzut şi tu cu ochiul ăla bun că Stripy este bărbat adevărat, armăsar de rasă şi nu material de corcit măgăriţele saşii ca tine. Ştiu că eşti psihopată şi agresivă dar, cu mine, nu o să îţi meargă la fel de uşor cum ţi-a mers cu Horică sau cu Edgar, fie numai pentru faptul că şi eu fac Zumba, Pilates şi tehnici de respiraţie. Eu zic să cauţi iubiţii pe bază de Duracell şi să mă laşi, următorii ani, să mă bucur eu de trombonul lui Striperilă. Cathy, sgripţuroaica”
Bătălia între cele două a început cu câteva ore de îmbufneală reciprocă şi priviri chiorâşe, întrerupte de replici agresive la adresa coafurii, machiajului, calităţii încălţămintei, culorii şuviţelor şi siluetei. Apoi, în ritmul combativ al zumba, ungiile sclipiră în aer şi, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, cele două femei se apucară de păruit. Smocurile roşcate ale zgripţuroaicei se amestecau cu cele blonde ale prinţesei într-o înfruntare titanică, urmărită cu înfrigurare de trecători, jucători şi pariori.
Bătălia decurgea cu înfrigurare de mai mult de două ore când, într-un final, cu o mişcare nesăbuită sgripţuroaicei i se desfăcu o unghie. În faţa audienţei inmărmurită de oroare aceasta părăsi înlăcrimată câmpul de bătălie în timp ce, câştigătoare, prinţesa pătrunse în conacul acum părăsit ale „putorii ăleia”.
Acolo o aştepta iubitul, un pic tensionat dar în mod evident extrem de inocent şi de nerăbdător să fie eliberat din cătuşele ce îl legau de pat, de chiloţeii tanga cu picăţele pe care, în 2 săptămâni de teroare, trebuise să îi poarte şi ajutat să elimine bilele de oţel pe care psihopata i le băgase în cur.
Înţelegând cât de mult s-a luptat iubitul ei cu zgripţuroaica, Ileana a fost extrem de înţelegătoare cu situaţia creată şi, lăsându-i strict timp să-şi tragă nădragii, l-a dus din conac direct la ofiţerul stării civile.
A fost o nuntă ca-n poveşti şi povestea spune că cei doi au trăit extrem de fericiţi, deşi unii răuvoitori au sugerat că uneori prinţul a mai fost văzut cu zgripţuroaica.
Buzdugan și minunea
Citesc în ediția de pe 30 septembrie a prestigiosului cotidian Libertatea, la rubrica on line ”Acasă>Ultima oră” despre experiența mistică, profund religioasă și transcedentală pe care a trăit-o domnul Buzdugan în ziua în care a vizitat mormântul lui Arsenie Boca.
Un șir de pățanii semnificative, pe care doar un om lipsit de harul de a povesti și darul de a înțelege le-ar eticheta cu fraza ”A alunecat în baie și a dat cu sfecla de faianță”, au condus la o iluminare miraculoasă survenită, ca cele mai multe iluminări de altfel, la câteva secunde de la căderea în cap.
Deși informația este de ultimă oră, întâmplarea povestită de traumatizatul cerebral s-a petrecut se pare pe 7 ianuarie, zi sfântă în care realizatorul, un om credincios, se pelerina pe la Prislop.
Fiind o zi foarte geroasă (-25 de grade) pare că omul a renunțat la o parte din programul zilnic, alergând doar vreo 14 kilometri prin vântoasă, spre mirarea probabilă și stuchitul în sâni al localnicilor.
Înainte să se apuce de haltere și tracțiuni omul face, se pare, un duș și taman atunci a lovit necuratul, sub forma gresiei umede și alunecoase, totuși pregătită și primitoare cu țăpânul păcătosului.
Căderea însăși a fost neobișnuită față de relatările altor împiedicați, Buzdugan afirmând că aceasta a fost extrem de rapidă, practic o fracțiune de secundă (măsurătoare care ridică unele semne de întrebare privind accelerația gravitațională din zilele în care Arsenie Boca se concentreaza să facă vreun miracol).
Pentru că preasfântul lucra și auzindu-l pe specialistul mass media invocându-l de sub chiuvetă, a intervenit în forță, cu har, ca să îl scoată, mai mult sau mai puțin la propriu din rahat.
Situația așa cum este descrisă în gazetă era dramatică. Capul suferise două izbituri succesive, numărul minim de la care beatificabilul începe să se implice personal și mâna dreaptă se pare că ieșise din umăr, ca la leproșii din Galilea.
Urmează descrierea amănunțită a rugăciunii care a adus sfântul și modalitatea miraculoasă prin care acesta a lucrat, utilizând ce e drept instrumente umane cum ar fi echipajul salvării, ortopezii de la Deva, chirurgii de la București și specialiștii în recuperare de aici, toți demonstrându-se, cu voia și binecuvântarea părintelui, capabili se refacă umărul prezentatorului și fiind în mod evident dirijați de o putere divină.
Buzdugan nu detaliază mai mult, dar la acest nivel de analiză sunt convins că, în intervalul scurs până la publicarea acestei știri de ultimă oră, a fost probabil martor și la alte miracole și implicări ale lui Arsenie Boca, de la cutiile de metal care merg singure pe stradă și claxonează, chestiile care huruie pe cer și lasă dâre până la cheful de sex, ocazional, al femeilor.
În orice caz apariția unui astfel de articol în presa centrală este un miracol, ca și existența unui salariu pentru reporter.
Un șir de pățanii semnificative, pe care doar un om lipsit de harul de a povesti și darul de a înțelege le-ar eticheta cu fraza ”A alunecat în baie și a dat cu sfecla de faianță”, au condus la o iluminare miraculoasă survenită, ca cele mai multe iluminări de altfel, la câteva secunde de la căderea în cap.
Deși informația este de ultimă oră, întâmplarea povestită de traumatizatul cerebral s-a petrecut se pare pe 7 ianuarie, zi sfântă în care realizatorul, un om credincios, se pelerina pe la Prislop.
Fiind o zi foarte geroasă (-25 de grade) pare că omul a renunțat la o parte din programul zilnic, alergând doar vreo 14 kilometri prin vântoasă, spre mirarea probabilă și stuchitul în sâni al localnicilor.
Înainte să se apuce de haltere și tracțiuni omul face, se pare, un duș și taman atunci a lovit necuratul, sub forma gresiei umede și alunecoase, totuși pregătită și primitoare cu țăpânul păcătosului.
Căderea însăși a fost neobișnuită față de relatările altor împiedicați, Buzdugan afirmând că aceasta a fost extrem de rapidă, practic o fracțiune de secundă (măsurătoare care ridică unele semne de întrebare privind accelerația gravitațională din zilele în care Arsenie Boca se concentreaza să facă vreun miracol).
Pentru că preasfântul lucra și auzindu-l pe specialistul mass media invocându-l de sub chiuvetă, a intervenit în forță, cu har, ca să îl scoată, mai mult sau mai puțin la propriu din rahat.
Situația așa cum este descrisă în gazetă era dramatică. Capul suferise două izbituri succesive, numărul minim de la care beatificabilul începe să se implice personal și mâna dreaptă se pare că ieșise din umăr, ca la leproșii din Galilea.
Urmează descrierea amănunțită a rugăciunii care a adus sfântul și modalitatea miraculoasă prin care acesta a lucrat, utilizând ce e drept instrumente umane cum ar fi echipajul salvării, ortopezii de la Deva, chirurgii de la București și specialiștii în recuperare de aici, toți demonstrându-se, cu voia și binecuvântarea părintelui, capabili se refacă umărul prezentatorului și fiind în mod evident dirijați de o putere divină.
Buzdugan nu detaliază mai mult, dar la acest nivel de analiză sunt convins că, în intervalul scurs până la publicarea acestei știri de ultimă oră, a fost probabil martor și la alte miracole și implicări ale lui Arsenie Boca, de la cutiile de metal care merg singure pe stradă și claxonează, chestiile care huruie pe cer și lasă dâre până la cheful de sex, ocazional, al femeilor.
În orice caz apariția unui astfel de articol în presa centrală este un miracol, ca și existența unui salariu pentru reporter.
Tramvaiul sută la sută românesc
Încurajată de succesul colegilor de la Uzinele Roman Brașov, care au produs recent un autobuz românesc, numit ”Urban Crosstown”, autobuz de numai 120000 EU (fără aer condiționat, dar cu roți), pe care până acum nu l-a cumpărat nimeni, nici măcar municipalitatea orașului Brașov, iată că și Fabrica Astra Vagoane Călători Arad se pregătește să dea lovitura cu un tramvai, de asemenea sută la sută românesc.
Învățând din greșelile colegilor brașoveni, creatorii arădeni s-au hotărât să mute hărăbaia pe șine, simțind că a venit momentul ca nemții de la Simens, care pretind la rândul lor că se pricep la tramvaie, să primească o lecție usturătoare de design, funcționalitate și marketing.
Detaliile noului tramvai sunt încă obscure, ceea ce lasă loc imaginației de a presupune că acesta se va dovedi perfect adaptat realităților românești, cu scaune pentru domni și cocalari dar și bare solide pentru gravide și bătrâne, cu dispozitive avansate de colectare a cojilor de semințe și capacitatea, inedită totuși la un tramvai, de a putea depăși eventualele jeepane aflate, dintr-un motiv sau altul pe șine.
Un sistem de ventilație inovator va fi mascat sub aparența unor geamuri batante, posibil a fi deschise la un unghi savant ales cât să nu împieteze, mai ales în duhoarea verii, sănătatea pensionarilor vulnerabili, după cum se știe, la curent.
Sunt convins că acest produs va fi, o dată lansat, smuls pur și simplu din mâinile producătorului de iubitorii de tramvaie de pretutindeni, deși prețul un pic cam scăzut față de competiție cu care acest triumf al ingineriei românești probabil va ieși pe piață va constitui, ca de obicei, un mare impediment în relația cu baronii serioși de la conducerile municipalităților orașelor cu șine.
Sper numai ca eforturile românești să nu se oprească aici.
O dată început acest trend nu pot să nu visez la un viitor, poate nu îndepărtat, în care primul portavion de construcție românească să patruleze prin dreptul Vămii Vechi (sectorul nudiste), Herăstrăul să fie brăzdat de siajul primului submarin atomic, aflat în testare și în înaltul cerului să ne putem odihni ochii pe fumul ieșind din primele avioane, complet invizibile, de concepție și execuție românească.
Învățând din greșelile colegilor brașoveni, creatorii arădeni s-au hotărât să mute hărăbaia pe șine, simțind că a venit momentul ca nemții de la Simens, care pretind la rândul lor că se pricep la tramvaie, să primească o lecție usturătoare de design, funcționalitate și marketing.
Detaliile noului tramvai sunt încă obscure, ceea ce lasă loc imaginației de a presupune că acesta se va dovedi perfect adaptat realităților românești, cu scaune pentru domni și cocalari dar și bare solide pentru gravide și bătrâne, cu dispozitive avansate de colectare a cojilor de semințe și capacitatea, inedită totuși la un tramvai, de a putea depăși eventualele jeepane aflate, dintr-un motiv sau altul pe șine.
Un sistem de ventilație inovator va fi mascat sub aparența unor geamuri batante, posibil a fi deschise la un unghi savant ales cât să nu împieteze, mai ales în duhoarea verii, sănătatea pensionarilor vulnerabili, după cum se știe, la curent.
Sunt convins că acest produs va fi, o dată lansat, smuls pur și simplu din mâinile producătorului de iubitorii de tramvaie de pretutindeni, deși prețul un pic cam scăzut față de competiție cu care acest triumf al ingineriei românești probabil va ieși pe piață va constitui, ca de obicei, un mare impediment în relația cu baronii serioși de la conducerile municipalităților orașelor cu șine.
Sper numai ca eforturile românești să nu se oprească aici.
O dată început acest trend nu pot să nu visez la un viitor, poate nu îndepărtat, în care primul portavion de construcție românească să patruleze prin dreptul Vămii Vechi (sectorul nudiste), Herăstrăul să fie brăzdat de siajul primului submarin atomic, aflat în testare și în înaltul cerului să ne putem odihni ochii pe fumul ieșind din primele avioane, complet invizibile, de concepție și execuție românească.
Moțiunea de cenzură
Unul din sporturile favorite ale politicianului român, atunci când se află în opoziție, este moțiunea de cenzură.
Față de politicienii mielinizați ai altor țări, care depun moțiuni de cenzură strict pentru a demite guverne, la noi moțiunile de cenzură se depun, se pare, doar pentru a bifa un moment de actvitate politică efervescentă, pentru posibilitatea de a plasa prin televizoare discursul propriu, dar mai ales înjurăturile la adresa adversarilor politici numărului din ce în ce mai restrâns de oameni care eventual s-ar mai uita.
Așa și cu moțiunea de cenzură de ieri la adresa guvernului Ponta.
În fapt moțiunea a avut exact aceleași șanse de a trece pe cât ar avea o cerere oficială a mea adresată statului de a primi rentă viajeră și inițiatorii ei probabil cunoșteau aceasta, urmare a consfătuirilor politice din preambul, consfătuiri încheiate cu rezoluția ”Mai dați-vă și-n pula mea” din partea partidelor și partidașelor asociate guvernării Ponta.
În plus marea manifestare populară, imensul grup de presiune preconizat a face istorie sau măcar a scanda sub porțile parlamentului, s-a dovedit a fi mai restrâns numeric decât un pâlc de miei în săptămâna luminată.
Nu contestă nimeni că într-o țară serioasă un premier cu dosar penal, statut demonstrat de plagiator și o relație personală cu adevărul capabilă a solidifica apa din mijlocul toamnei, nu ar trebui să fie dat afară. Din păcate însă modalitatea prin care aceasta ar trebui să se întâmple nu implică o moțiune de cenzură, nu constă în cine știe ce mămăligă detonantă a poporului ci, din păcate, strict, exercitarea de către politician însuși a decenței, rușinii și bunului simț.
Taman acele însușiri care i-au făcut, la vremea lor, și pe Iliescu dar și pe Băsescu să continue indiferent de referendumuri, reacții populare sau internaționale.
Așa, cu moțiunea de cenzură, tot ce se mai obține este expunerea noastră, a tuturor, la importanța și discursul sclerozat al câte unui Tăriceanu, ajuns în spotul interesului public în astfel de situații cu dilema obișnuită ”Va trăda, sau se mai ține?”.
Iată că marii politicieni ai micilor grupulețe de hârciogi necesare majorităților scremute cu care un partid sau altul se menține cu anii, în epoca noastră, la guvernare s-au ținut tura asta, fie și numai pentru că un dosar penal, o plagiatură și câteva furci de minciuni nu sunt, pentru ele, cine știe ce motiv de demitere.
Rezultatul moțiunii? Cel obișnuit.
Ponta are deja un motiv serios să nu își dea demisia, acum când a văzut în sala parlamentului dar și pe stradă că țara încă îl mai vrea, fie și numai pentru că cifrele statistice ajustate cu o seară înainte arată atât de bine, alde Tăriceanu și ceilalți și-au mai bifat o campioană și au motiv să mai mulgă vreun post de subsecretar de consiliu comunal, vreo câteva sute de români s-au hotărât și sunt deja la ambasada SUA, la viză și PNLul continuă pe linia tradiției brătiano-gorghiană cu politica pragmatică și de impact cu care, de altfel, ne-au obișnuit.
Față de politicienii mielinizați ai altor țări, care depun moțiuni de cenzură strict pentru a demite guverne, la noi moțiunile de cenzură se depun, se pare, doar pentru a bifa un moment de actvitate politică efervescentă, pentru posibilitatea de a plasa prin televizoare discursul propriu, dar mai ales înjurăturile la adresa adversarilor politici numărului din ce în ce mai restrâns de oameni care eventual s-ar mai uita.
Așa și cu moțiunea de cenzură de ieri la adresa guvernului Ponta.
În fapt moțiunea a avut exact aceleași șanse de a trece pe cât ar avea o cerere oficială a mea adresată statului de a primi rentă viajeră și inițiatorii ei probabil cunoșteau aceasta, urmare a consfătuirilor politice din preambul, consfătuiri încheiate cu rezoluția ”Mai dați-vă și-n pula mea” din partea partidelor și partidașelor asociate guvernării Ponta.
În plus marea manifestare populară, imensul grup de presiune preconizat a face istorie sau măcar a scanda sub porțile parlamentului, s-a dovedit a fi mai restrâns numeric decât un pâlc de miei în săptămâna luminată.
Nu contestă nimeni că într-o țară serioasă un premier cu dosar penal, statut demonstrat de plagiator și o relație personală cu adevărul capabilă a solidifica apa din mijlocul toamnei, nu ar trebui să fie dat afară. Din păcate însă modalitatea prin care aceasta ar trebui să se întâmple nu implică o moțiune de cenzură, nu constă în cine știe ce mămăligă detonantă a poporului ci, din păcate, strict, exercitarea de către politician însuși a decenței, rușinii și bunului simț.
Taman acele însușiri care i-au făcut, la vremea lor, și pe Iliescu dar și pe Băsescu să continue indiferent de referendumuri, reacții populare sau internaționale.
Așa, cu moțiunea de cenzură, tot ce se mai obține este expunerea noastră, a tuturor, la importanța și discursul sclerozat al câte unui Tăriceanu, ajuns în spotul interesului public în astfel de situații cu dilema obișnuită ”Va trăda, sau se mai ține?”.
Iată că marii politicieni ai micilor grupulețe de hârciogi necesare majorităților scremute cu care un partid sau altul se menține cu anii, în epoca noastră, la guvernare s-au ținut tura asta, fie și numai pentru că un dosar penal, o plagiatură și câteva furci de minciuni nu sunt, pentru ele, cine știe ce motiv de demitere.
Rezultatul moțiunii? Cel obișnuit.
Ponta are deja un motiv serios să nu își dea demisia, acum când a văzut în sala parlamentului dar și pe stradă că țara încă îl mai vrea, fie și numai pentru că cifrele statistice ajustate cu o seară înainte arată atât de bine, alde Tăriceanu și ceilalți și-au mai bifat o campioană și au motiv să mai mulgă vreun post de subsecretar de consiliu comunal, vreo câteva sute de români s-au hotărât și sunt deja la ambasada SUA, la viză și PNLul continuă pe linia tradiției brătiano-gorghiană cu politica pragmatică și de impact cu care, de altfel, ne-au obișnuit.
Contemplatorii, iubitorii de homeostazie, experimentații și negăsibilii
Medicina românească are o groază de medici buni, care reușesc să își facă treaba în ciuda casei, a ministerului, a managerilor și uneori chiar a pacienților.
Halal de ei, merită cei 25% pe care nu o să îi dea nimeni niciodată.
La capătul celălalt al realității se găsesc însă și ceilalți medici.
Pe aceștia i-aș împărți în câteva categorii distincte.
Contemplatorul este un tip special de medic, a cărui formare necesită probabil unele condiții speciale, cum ar fi cele care transformă să zicem huila în diamant (sau mai degrabă balega în coprolit). Față de celelalte tipuri de medici, contemplatorul știe să prescrie o groază de analize și evaluarea retrospectivă a pacienților lui (sau în cazurile ghinioniste, a fișelor acestora) este o plăcere.
De exemplu glicemiile din ultimii ani ale unei paciente ar putea arăta și documenta agravarea și evoluția spre comă a diabetului și nu poți să nu admiri modul în care, deși nu a intervenit cu nimic, în rest medicul-contemplator nu a lăsat neacoperite nevoile de investigare ale acesteia.
Ocazional primesc câte un pacient cu tumoră hipofizară, cu deficite hormonale, lezare de nerv optic și dezechilibre hidroelectrolitice, toate demonstrate cu minuțiozitate, inclusiv în momentele de precomă, dar care pacient totuși nu a primit în cei 2-3 ani în care contemplatorul a făcut istorie cu el, nici măcar jumătate de pilulă, nemaivorbind de operații, radioterapii sau alte mofturi.
Iubitorul de homeostazie este, din unele puncte de vedere, la antipozi față de contemplator. Pentru că, față de alți medici de pe pământ, el va urmări cu mare atenție și va interveni în forță ori de câte ori vreun parametru biologic, clinic sau imagistic va fi încercuit de calculator, vag ieșit din norme sau, pentru experții adevărați, la una din limitele de sus sau de jos ale normalului.
Nu există în practica acestor confrați noduli care să nu trebuiască extirpați, schelet care să nu trebuiască întărit, cord care să nu necesite, cât de cât, o revigorare sau burtică căreia să nu îi priască din când în când o laparatomie profilactică.
Acești oameni sunt mai pricepuți să descopere anomalia în om decât este pricepută ciocănitoarea să dibuiască omida și prin activitatea lor neobosită mii de pacienți, hărăziți de karma să îmbătrânească pe cont propriu, sunt introduși în sistemul de sănătate, tescuiți de excesele financiare, îmbuteliați prin vreun pat de spital sau pe vreo masă de operație și, ocazional, câte unii, cu adevărat îmbolnăviți, spre bucuria contemplatorului care este pregătit să preia cazul.
Caracteristica de bază a acestui tip de medici nu constă, cum s-ar putea crede, în experiența lor superioară față de confrați ci mai degrabă în modul admirabil în care aceștia o utilizează zi de zi, spre ghinionul bolnavilor. Sunt oameni care au decriptat de mult conspirația din spatele așa zisei medicină bazate pe evidențe așa că nu vor aplica cu una cu două pe pacienții lor pretinsele recomandări, ghiduri terapeutice sau proceduri publicate de oameni fără experiență, ascunzându-se în spatele studiilor controlate, metaanalizelor sau altor asemenea chestii diavolești.
Acești clinicieni pur sânge vor avea mereu în minte amintirile vreunui pacient care chiar a avut cancer, a spasmofiliilor din care și-a cumpărat prima mașină, a modului extraordinar în care, cei care nu surzeau, răspundeau la streptomicină, dar mai ales a epocii de aur a medicinei în care diagnosticul îl punea clinicianul cu talent și nu covoarele de analize.
Față de categoriile de mai sus, negăsibilii sunt chiar medici buni. Ei cred în medicina bazată pe experiență, intervin prompt și eficace, știu ce analize trebuiesc luate și cum trebuiesc interpretate și integrează modern și nuanțat experiența lor cotidiană.
Problema acestor confrați este faptul că, în afara unei programări obținute în urmă cu 6 luni, a unei intervenții din partea unchiului Pandelică, senatorul, sau a unei demonstrații prealabile de kata cu plicul, probabilitatea de a-i întâlni este la fel de mare cu cea a jihadistului căruia îi ticăie burta de a da de papă.
Pentru că, deși a auzit legende despre ele, nimeni nu știe cu adevărat unde se află locurile unde acești oameni dau consultații și, dacă încerci să îi abordezi telefonic, până și roboții automați ai instituțiilor sanitare în care aceștia au fost uneori văzuți pufnesc în râs.
Halal de ei, merită cei 25% pe care nu o să îi dea nimeni niciodată.
La capătul celălalt al realității se găsesc însă și ceilalți medici.
Pe aceștia i-aș împărți în câteva categorii distincte.
- Contemplatorii
Contemplatorul este un tip special de medic, a cărui formare necesită probabil unele condiții speciale, cum ar fi cele care transformă să zicem huila în diamant (sau mai degrabă balega în coprolit). Față de celelalte tipuri de medici, contemplatorul știe să prescrie o groază de analize și evaluarea retrospectivă a pacienților lui (sau în cazurile ghinioniste, a fișelor acestora) este o plăcere.
De exemplu glicemiile din ultimii ani ale unei paciente ar putea arăta și documenta agravarea și evoluția spre comă a diabetului și nu poți să nu admiri modul în care, deși nu a intervenit cu nimic, în rest medicul-contemplator nu a lăsat neacoperite nevoile de investigare ale acesteia.
Ocazional primesc câte un pacient cu tumoră hipofizară, cu deficite hormonale, lezare de nerv optic și dezechilibre hidroelectrolitice, toate demonstrate cu minuțiozitate, inclusiv în momentele de precomă, dar care pacient totuși nu a primit în cei 2-3 ani în care contemplatorul a făcut istorie cu el, nici măcar jumătate de pilulă, nemaivorbind de operații, radioterapii sau alte mofturi.
- Iubitorii de homeostazie
Iubitorul de homeostazie este, din unele puncte de vedere, la antipozi față de contemplator. Pentru că, față de alți medici de pe pământ, el va urmări cu mare atenție și va interveni în forță ori de câte ori vreun parametru biologic, clinic sau imagistic va fi încercuit de calculator, vag ieșit din norme sau, pentru experții adevărați, la una din limitele de sus sau de jos ale normalului.
Nu există în practica acestor confrați noduli care să nu trebuiască extirpați, schelet care să nu trebuiască întărit, cord care să nu necesite, cât de cât, o revigorare sau burtică căreia să nu îi priască din când în când o laparatomie profilactică.
Acești oameni sunt mai pricepuți să descopere anomalia în om decât este pricepută ciocănitoarea să dibuiască omida și prin activitatea lor neobosită mii de pacienți, hărăziți de karma să îmbătrânească pe cont propriu, sunt introduși în sistemul de sănătate, tescuiți de excesele financiare, îmbuteliați prin vreun pat de spital sau pe vreo masă de operație și, ocazional, câte unii, cu adevărat îmbolnăviți, spre bucuria contemplatorului care este pregătit să preia cazul.
- Experimentații
Caracteristica de bază a acestui tip de medici nu constă, cum s-ar putea crede, în experiența lor superioară față de confrați ci mai degrabă în modul admirabil în care aceștia o utilizează zi de zi, spre ghinionul bolnavilor. Sunt oameni care au decriptat de mult conspirația din spatele așa zisei medicină bazate pe evidențe așa că nu vor aplica cu una cu două pe pacienții lor pretinsele recomandări, ghiduri terapeutice sau proceduri publicate de oameni fără experiență, ascunzându-se în spatele studiilor controlate, metaanalizelor sau altor asemenea chestii diavolești.
Acești clinicieni pur sânge vor avea mereu în minte amintirile vreunui pacient care chiar a avut cancer, a spasmofiliilor din care și-a cumpărat prima mașină, a modului extraordinar în care, cei care nu surzeau, răspundeau la streptomicină, dar mai ales a epocii de aur a medicinei în care diagnosticul îl punea clinicianul cu talent și nu covoarele de analize.
- Negăsibilii
Față de categoriile de mai sus, negăsibilii sunt chiar medici buni. Ei cred în medicina bazată pe experiență, intervin prompt și eficace, știu ce analize trebuiesc luate și cum trebuiesc interpretate și integrează modern și nuanțat experiența lor cotidiană.
Problema acestor confrați este faptul că, în afara unei programări obținute în urmă cu 6 luni, a unei intervenții din partea unchiului Pandelică, senatorul, sau a unei demonstrații prealabile de kata cu plicul, probabilitatea de a-i întâlni este la fel de mare cu cea a jihadistului căruia îi ticăie burta de a da de papă.
Pentru că, deși a auzit legende despre ele, nimeni nu știe cu adevărat unde se află locurile unde acești oameni dau consultații și, dacă încerci să îi abordezi telefonic, până și roboții automați ai instituțiilor sanitare în care aceștia au fost uneori văzuți pufnesc în râs.
Convorbiri economice cu domnul Cuc
De gardă.
Îmi sună mobilul taman într-un moment în care eram extrem de ocupat și, în confuzia creată, pierd șirul.
Răspund relativ nemulțumit de faptul că numărătoarea frunzelor de pe ramura stânga sus a plopului din fața cabinetului meu va trebui reluată de la 0.
La capătul celălalt al firului se află un tânăr dinamic, cu siguranță un finanțist de viitor, care mă abordează inspirat
- Domnul Cuc ?
- Pe aproape, îi răspund cu sinceritate.
- Aveți un moment liber?
- Păi de fapt... deschid eu gura să detaliez când vocea de dincolo de mă întrerupe, începând să mă lămurească:
- Vă sun din partea firmei XYZK, o firmă cu o experiență de 30 de ani în tranzacții financiare. Ne ocupăm îndeosebi de obligațiuni bursiere, investiții pe piața de capital și...
- Mă scuzați, îl întrerup eu înt-o pauză de respirație, dar eu nu prea investesc
- Și nu vreți să încercați?
- Păi aș vrea, dar până acum am tot pierdut și sincer mi-am cam pierdut încrederea...
- Păi mai bine lucrați cu noi. Unde ați investit până acum ?
- 6 din 49; pronosport, dar vă repet, cam sunt pe minus ...
O clipă se face un pic de tăcere. Deși aparent bucuros de a fi găsit totuși, în domnul Cuc, un investitor, omul pare un pic surprins de cuvintele mele.
- Deci nu v-ar interesa să studiați oferta noastră ?
- Mă citiți ca pe un text cu litere de o șchioapă, remarc în context
- Puteți să îmi spuneți totuși de ce nu doriți să investiți în oferta noastră ?
- Păi ar fi doar două detalii – pe de o parte nu am încredere în burse, economia mondială și sistemul capitalist global pe de o parte, pe de alta nu am bani.
- Păi...
- Împrumuturi dați? insist eu un pic, profitând de ușoara cădere de turație a meliței interlocutorului
Probabil că nu, pentru că în acel moment în capătul celălalt al convorbirii s-a făcut liniște.
Îmi sună mobilul taman într-un moment în care eram extrem de ocupat și, în confuzia creată, pierd șirul.
Răspund relativ nemulțumit de faptul că numărătoarea frunzelor de pe ramura stânga sus a plopului din fața cabinetului meu va trebui reluată de la 0.
La capătul celălalt al firului se află un tânăr dinamic, cu siguranță un finanțist de viitor, care mă abordează inspirat
- Domnul Cuc ?
- Pe aproape, îi răspund cu sinceritate.
- Aveți un moment liber?
- Păi de fapt... deschid eu gura să detaliez când vocea de dincolo de mă întrerupe, începând să mă lămurească:
- Vă sun din partea firmei XYZK, o firmă cu o experiență de 30 de ani în tranzacții financiare. Ne ocupăm îndeosebi de obligațiuni bursiere, investiții pe piața de capital și...
- Mă scuzați, îl întrerup eu înt-o pauză de respirație, dar eu nu prea investesc
- Și nu vreți să încercați?
- Păi aș vrea, dar până acum am tot pierdut și sincer mi-am cam pierdut încrederea...
- Păi mai bine lucrați cu noi. Unde ați investit până acum ?
- 6 din 49; pronosport, dar vă repet, cam sunt pe minus ...
O clipă se face un pic de tăcere. Deși aparent bucuros de a fi găsit totuși, în domnul Cuc, un investitor, omul pare un pic surprins de cuvintele mele.
- Deci nu v-ar interesa să studiați oferta noastră ?
- Mă citiți ca pe un text cu litere de o șchioapă, remarc în context
- Puteți să îmi spuneți totuși de ce nu doriți să investiți în oferta noastră ?
- Păi ar fi doar două detalii – pe de o parte nu am încredere în burse, economia mondială și sistemul capitalist global pe de o parte, pe de alta nu am bani.
- Păi...
- Împrumuturi dați? insist eu un pic, profitând de ușoara cădere de turație a meliței interlocutorului
Probabil că nu, pentru că în acel moment în capătul celălalt al convorbirii s-a făcut liniște.