Bătălia pentru telecomandă era în toi.
Cel mai căpos se dovedi din nou Rafael, hotărât să vadă finalul excelentului film de dragoste indian, „Dragoste şi lălăială în Calcutta” în ciuda protestelor celorlalţi. Eusebio de exemplu insista în mod special asupra nevoii de a vedea capul de afiş din Premiere League, West Ham United – Sunderland, dar până la urmă controlul obiectului râvnit de toţi intră în posesia lui Gabriel, care exclamă:
- Lăsaţi-mă în pace cu prostiile voastre, nu o să ratez demisia preşedintelui doar ca să aud cum orăcăie ţiganii ăia sau pentru al 320lea meci televizat de săptămâna asta. Hai să vedem cum îşi dă Şuviţescu demisia, că doar aşa a ieşit la referendum, mama lui de nesimţit...
Declaraţia prezidenţială era ce e drept capul de afiş a tuturor celorlalte posturi şi, între două hăhăieli, preşedintele clarifică faptul că, la doar 88% prezenţa la urne şi cu doar 92% voturi în defavoarea lui, el nu poate să îşi dea în nici un caz demisia. Că ar fi o laşitate politică de condamnat, îndeosebi în contextul în care tot regatul fusese străbătut de căruţe electorale, pline de gnomi, pitici, spiriduşi şi zmei manipulaţi, în cadrul unei fraude electorale care, pe el personal, îl dezgusta. Că drumul spre Uniunea Tărâmurilor reclama cu intensitate prezenţa lui, ca un garant cinstit, bine intenţionat, ba chiar frumuşel, a măsurilor de reformă împotriva mogulilor princiari, a zânelor aşa zis liberale şi a marilor baroni cu baghetă care se opuneau reformei. Că aparenta nemulţumire populară pe care aceştia o speculau cu neobrăzare este complet nejustificată şi că numai nişte creiere primitive ar putea să se supere de micile creşteri de impozit preconizate câtă vreme salariul nu va scădea cu mai mult de 25%, conform recomandărilor Fondului Interîmpărăţii de Menţinere Perpetuă a Austerităţii Altora (practic aceeaşi cifră din campanie, chiar dacă cu sensul evoluției schimbat).
Declaraţia prezidenţială se termină ca de obicei cu gestul politic consacrat, arătarea curului, metoda personală prin care marele preşedinte îşi saluta, la fiecare apariţie publică, inamicii cu sufletul cernit de care se săturase în cele 7 mandate.
- Incredibil, gemu Gabriel
- Ţi-am zis, fraiere, că nu trebuia să mergem la vot. Că e degeaba, pufni Eusebio
- Nu se poate aşa ceva, pufni Gabriel
- E, n-a fost chiar degeaba, îşi aminti Rafael, rememorând unele aspecte ale momentului electoral la care participaseră.
Secţia de votare era chiar la poalele muntelui în care locuiau.
Ajunseră la urne de dimineaţă şi, ca prin miracol, toată coada imensă pe care o văzuseră pe când coborau se topise.
Tremurând de frică preşedintele secţiei, gemând după îndurare, le întinsese ştampila şi un buletin de vot
- Îţi baţi joc de noi, măi pulică? scrâşnise Găbiţă, cel mai implicat politic din cei trei
- Nu vezi că suntem trei, mai pufni, lansând o rotocoală de fum, şi Eusebio
- Nu vă supăraţi pe mine, scânci preşedintele, un anumit Videnel, dar aici la această adresă este trecut un singur balaur şi nu pot în nici un caz să permit decât un singur vot
- Băi, ţi-ai tras maieu de azbest şi nu ne dăm noi seama? întrebă curios Rafael
- Cacă repede trei ştampile că dacă nu cuptorul cu microunde o să ţi se pară safari la polul nord, pe lângă respiraţia noastră.
- Aş vrea, zău aş vrea, gemu funcţionarul, dar vedeţi că dacă se află la Comisia Electorală o să îmi dea vot de blam şi s-a terminat cu cariera, s-a terminat cu bordurile, s-a terminat cu tot ce e bun şi frumos în viaţa mea
- Care viaţă? întrebă ironic Gabriel, scuipând şmechereşte printre dinţi o flegmă de aspectul, consistenţa şi temperatura lavei.
- Hai omule, nu ne fă să te rugăm că am mâncat un borcan de ardei iute aseară şi dacă îţi scăpăm o râgâială cred că rămâne doar molarul ăla de porţelan din tine, mai observă cu bun simţ şi Rafael.
Mda, gândiră cei trei la unison, îşi făcuseră datoria cetăţenească, chiar dacă fusese nevoie de două, trei lovituri de coadă, până să îl convingă pe Videnel să-şi facă datoria faţă de electoratul cu solzi.
De altfel, constatară ei în scurt timp, incidentul ajunsese şi la televizor, un pic deformat, ca de obicei.
Astfel la „Cheliosul”, popularul talk show al postului proprezidenţial „Realitatea Cum E Ea” reieşea că un grup de balauri, în stare avansată de ebrietate au bruscat pe preşedintele secţiei 4 a Pădurii Fermecate, încercând să voteze fraudulos. Că numai reacţia fermă a marelui patriot Aurică Videnel, preşedintele secţiei, a împiedicat acest lucru să se întâmple şi relatarea se termina cu un scurt interviu luat acestuia prin care omul mărturisea, cu sinceritatea obişnuită, că a trebuit să îi ia de gât pe scandalagii, ceea ce este destul de greu în cazul balaurilor tricefali şi că aceştia au părăsit incinta numai şi numai după ce au primit zeci de castane în capete şi o amendă usturătoare.
- Adu-mi aminte de ce nu l-am scuipat pe ăsta? observă Rafael
- La cum minte era păcat să lase politica în grija altora, cugetă Găbiţă
- Amendă? Ce dracu...
De-abia mai târziu, la începutul părţii a zecea a filmului indian, cu puţin înainte de mijlocul acestuia, soneria peşterii răsună suficient de puternic cât să acopere trilurile voioase ale eroinei principale, care descria liric modalitatea în care găteşte kebab pentru iubit.
În ciuda protestelor lui Rafael, balaurul îşi abandonă cele trei cutii de popcorn şi merseră să deschidă.
- Bună ziua. Aici locuieşte Emilian Solzescu?
- Neh, aici locuim doar noi. Eu sunt Gabriel, ăla frumosul, după cum probabil că realizezi şi singur. Ăsta cu pălăriuţă şi barbă nerasă este Eusebio, principala cauză pentru care ne vine greu să dăm de femei, mai ales din alea care să consimtă. În fine ăsta cu aspect latin este Rafael, băiat de cartier şi muzician. Cu ce te putem ajuta?
- Mă rog, dacă zici tu, mie sfeclele voastre îmi par cam la fel, în orice caz cu probleme de flotabilitate dacă le-am aşeza pe oceanul esteticii liminare. Cap de afiş la circ totuşi, mai ales dacă mai găsiţi două pălărioare. Dar nu contează, aici scrie că adresa este a unui anume Emilian Solzescu şi eu sunt de la fisc. Emilian Solzescu, balaur tricefal, liber întreprinzător, cu cod de identificare fiscal.
- Păi ce contează ce ai mâzgâlit pe hârtia asta igienică pe care ne-o tot fluturi în faţă?
- Nu contează, auzi la ei. Păi hai să luăm un pic la mână, să vedem dacă contează. O să vorbesc rar ca să pricepeţi în ce căcat sunteţi, domnii „Nu Contează”.
- Nici nu bănuiam vreo clipă că ai putea citi repede, nu-ţi fă griji
- Deci – impozitul pe castel neplătit de 22 de ani.
- Ce castel, astigmatism galopant? Ţi se pare că hruba asta e castel?
- Taxa de mediu, impozitul pe 5 ani şi vigneta la trăsura de lux neplătite
- Băi, cataractă, tu nu o vezi că nu mai are roţi şi că s-au mutat găinile în ea? Vrei să plătim ipozit pe lupanarul cocoşilor din zonă?
- Nu mai zic de CAS, pensie sau taxa la colegiul dragonilor. Dar ce dracu amenda asta de la Departamentul Pompierilor Civili să o plătească mama? Mama scuipă foc când pufneşte sau domniile voastre?
- Avem extinctor, dă-te dracu, că dacă ţi-l băgăm în cur o să ne crezi
- Şi nu pe ultimul loc amenda de ieri. Ce credeţi, reptile băloase, că puteţi veni, fără impunitate, să interferaţi cu jocul democratic? Eh, domnii „Nu Contează” ce mai ziceţi acuma?
- Frate, tu nu lucrezi de prea multă vreme la fisc, nu ?
- Ce importanţă poate asta să aibă? Sunt reprezentantul autorităţii fiscale, a ţării, bă, şi urăsc evazioniştii, mai ales şmecheraşii cu cavitatea cranială pipernicită ca voi.
- Dar, observă cu fineţe Gabriel, spune-mi, voi la fisc nu primiţi o bonificaţie de fiecare dată când recuperaţi datoriile ?
- Ba da, sigur că da... Păi nu este normal să primim atunci când trebuie să vedem zi de zi bovani cu solzi ca voi?
- Şi te aşteaptă, la aşa o sumă, o primă mare, nu ?
- N-ai tu treabă.
- Şi spune, Bulişor, nu ţi se pare suspect că ăia mai bătrâni, dar încă vii, din serviciul de recuperare nu s-au băgat să vină şi te-au trimis pe tine ? expuse cu pedanterie Gabriel
- Nu ai avut curiozitatea, până acum, să verifici cam cât trăieşte un perceptor prin zona asta, mai ales dacă colectează de la dragoni ? mai observă şi Rafael
- Băi fraierilor, să nu credeţi că mă ameninţaţi. Colegii m-au prevenit că uneori sunteţi recalcitranţi şi violenţi aşa că am venit pregătit. Sper numai să nu mă siliţi să devin violent, că mă urăsc după aia ! spuse perceptorul scoţând cu o mişcare fermă de şerif un spray cu piper.
Când se potoliră din râs cei trei observară:
- Precis ăsta ţi l-a făcut cadou colegul care ţi-a ocupat biroul, strecură printre sughiţuri, Rafael
- Ai spus, sper, PINul nevestei, înainte să vii aici, se interesă Eusebiu
- Noi avem pastă de dinţi pe bază de piper, pulică, mai constată amuzat şi Găbiţă.
Un sfert de oră mai târziu balaurul reveni pe canapea.
- Ce zicea ăla? Că ne dă amânare?
- N-am mai auzit bine, că l-a suflat Rafael înainte.
- Se rumenesc bine ăştia de la fisc, nici nu se compară cu pompierii sau poliţaii, mai remarcă în treacăt şi Gabriel, mereu atent la astfel de nuanţe
- Dar, fraţilor, eu am început să mă satur de toate astea. De când e ăsta preşedinte nu mai avem o clipă de pace. Aproape că îţi vine să plăteşti impozit doar să te lase în pace, remarcă cu amărăciune Rafael.
- Da, şi eu zic că este cazul să luăm măsuri. Hai să atingem unde îl doare, mama lui de caricatură, cugetă brusc Gabriel
- Da, dar cum?
- Păi nu are el două fete? Una Neluţa, o balenă grasă şi naşparlie, măritată mai de mult cu un menestrel şi una mai tânără şi mai toantă, mare politiciană? Eu zic să le răpim, le aducem aici la hrubă şi, ce n-o merge la violat punem să facă sarmale.
- Păi aia grasă nu e bună nici de violat şi nici nu i-aş da tocătură pe mână, cârti Eusebio.
- Găsim noi ce să facă, important este să-l facem pe Şuviţescu să geamă în pumni.
Preşedintele era furios şi membrii celulei de criză se fereau de picăturile care ţâşneau la fiecare gest mai pripit din paharul de whisky din mână.
Un Bocănilă smerit încerca să reziste şi să dea explicaţii ohranei prezidenţiale :
- În ce o priveşte pe Neluţa nu a fost nimic de făcut. Când a venit dihania să o răpească, bărba-su, Bodolan, nu numai că nu a protestat dar se pare, din ce zic vecinii, că a deschis el uşa, le-a dat de băut, i-a pupat repetat pe frunţi şi că, de atunci, o ţine numai într-un cântat ...
- Pizda mamei lui de menestrel, după atâtea binefaceri de care a avut parte de la mine, prezenţa mea la reprezentaţiile lui de adus ploaia, concerte cum le zice, nefiind cea mai mică favoare...
- Cu domnişoara Lenuţa a fost diferit. Pare că dumneaei tocmai pregătea, ajutată de Elena Doamna, un discurs de mare importanţă pentru ţară când le-a săltat bestia. Pare că era destul de pustiu în mall la ora aia şi puţinii privitori spun că unul din capete răcnea că „nici măcar preşedintele Norvegiei nu o să aibă succesuri să vă scape, belelelor”.
- Cum, şi Elena Doamna a fost răpită? Păi asta este o lovitură majoră, dacă ţinem seama că este singura persoană capabilă să dea din gură şi să contreze exact cât îmi trebuie.
- Nenorocire, majestate. Dar şi mai grav este că nu reuşim să strângem un comando suficient de repede cât să le eliberăm...
- Păi ai vorbit cu Buldogu ? Că nu poate să nu găsească el în tot ministerul o echipă de băieţi care să îşi dorească sandale din piele de balaur...
- Lui i-am zis primul, dar mi-a comunicat că ultimele comandouri pe care le-a trimis la Solzescu acasă s-au întors cărate cu chipiul şi că de atunci nu mai există picior de organ care s-ar mai încumeta să urce dealul spre psihopaţii ăia trei
- Trei ? Păi ai zis că e doar un balaur...
- Cunoscătorii zic că, de când a primit în copilărie o ghioagă în cap de la Prâslea, balaurul suferă de tot felul de tulburări de comportament şi dispoziţie, având personalitate multiplă şi o fire împuţită. Pardon, trei firi împuţite. Pare că nici prin psihoterapie regresivă, cu aducerea la stadiul de ou nu s-a putut rezolva şi că, de altfel, psihoterapeutul respectiv a fost prima lor victimă
- Vrei să spui că fetele mele au ajuns în ghearele unui dragon pandaliu? Agresiv şi psihotic?
- Şi parafilic, majestate, şi parafilic.
- Păi ce soluţie vezi? că nu le pot lăsa acolo !
- Eu zic majestate că soluţia este o conferinţă de presă. Anunţaţi public că postul de recuperator oficial în caz de balaureală este vacant şi că ocupantul acestuia va fi primi contractul de asfaltare la breteaua de asfinţit a Autostrăzii Fermecate, cea aprobată în primul mandat al domniei voastre şi care, după cum ştiţi mai are doar vreo 300 de paşi până la darea în folosinţă a primului kilometru. Nu se poate să nu se facă coadă de tineri de viitor şi motivaţi
- Dar nu există dregătorie mai mare în tot regatul. Nu este prea mult?
- Este, dar şi domnia voastră are doar două fete. Başca Elena Doamna, şi opturile ei fermecate.
În cele trei luni de la răpirea cucoanelor grota îşi pierduse orice urmă de optimism.
Zilele plăcute de trândăveală cu ochii la Bollywood se terminaseră de când Neluţa acaparase, cu mania ei pentru Soliman, telecomanda şi lui Gabriel i se făcuse lehamite de controversele politice permanente care se iscau între el şi cele două Elene. Cât despre Eusebio acesta devenise extrem de apatic, fiind prin natura lui extrem de irascibil la trăncăneala feminină, aşa că de cele mai multe ori zăcea cu fruntea în piept şi ochii închişi, luptându-se cu cefaleea.
Bucuria violului din prima zi fusese de scurtă durată, mai ales atunci când Neluţa strigase sus şi tare că acum e rândul ei şi fusese nevoie de discuţii nesfârşite până ce Gabriel a reuşit să o convingă asupra faptului, mai puţin cunoscut, că în caz de prinţese cu bulimie, târnoseala balaurescă este de fapt opţională.
Tendinţa femeilor de a explica, corecta, ameliora şi critica stinse, după o săptămână, orice urmă de noutate sau de bucurie din viol, mai ales după ce, într-un moment un pic prea extrovertit, Elena Doamna le pomeni despre unele ghinioane privind starea ei de sănătate din perioada când era mai tânără şi mai puţin dedicată relaţiei stabile cu doar doi bărbaţi.
O zi cu advărat tristă a fost şi aceea în care, la îndemnul lui Rafael, cel mai gurmand dintre ei, cele trei prinţese au fost trimise la cratiţă.
S-a dovedit că singurei care se pricepea, Elenei Doamna, îi ieşeau ouăle fierte tare o dată la trei încercări; încercând să facă friganele Lenuţa a ars teflonul, de parcă îşi suflase Eusebio mucii în el, iar a o lăsa pe Neluţa nepăzită între cămară şi frigider era mai costisitor decât să hrăneşti o haită de labradori.
Când după prima lună au trebuit să meargă aproape zilnic în târg, după absorbante, creme, demachiante, „Lumea Femeilor”, şerveţele, deodorizante, perii, forfecuţe, pile, oje, rujuri şi multe altele cei trei începură să se scarpine cu dificultate în capete, obsedaţi de posibilitatea ca pe undeva să fi făcut o greşeală.
Următoarele luni au fost destul de patetice. În ciuda uşii „uitate” deschise, a capetelor cu ochii deliberat închişi şi a trăsurii cu caii înşeuaţi aflate permanent în curte, cele trei femei politice nu păreau motivate sau capabile a înţelege că libertatea le este disponibilă. În loc să o ia la sănătoasa pare că ele preferau să aştepte răbdătoare până ce unul din capete începea să clipească numai şi numai pentru a explica iar şi iar linia politică a tatălui lor, modalitatea perfectă în care acesta acţiona zi de zi contra corupţiei şi modul subliminar în care opozanţii acestuia, cei trei în speţă, erau manipulaţi de oamenii plătiţi de la Varan 3 TV.
- O să intrăm în cărţile de istorie pe post de cascadorii răsului dacă le dăm, tam-nesam drumul, observă Gabriel, într-una din nopţile lor de disperare
- Aşa este, nu putem face asta. O să zică lumea că am devenit şuviţişti dacă o facem, accentuă şi Rafael.
- Dar cum dracului să procedăm, că eu dacă mai ies o dată să caut Always cu aripioare şi trei picături pe el, înnebunesc, scrâşni Eusebio
- Ziceau ăştia la televizor că Suviţeanu căuta un recuperator să îşi ia fetele înapoi, dar acum că le cunosc mai bine nu prea trag speranţă la asta, zise deprimat Gabriel
În fapt recuperatorul era la uşă şi, la priveliştea lui dragă, şase perechi de ochi de reptilă se aburiră de bucurie.
- Sunt Montovan, Puie Montovan. Doctor în balaureală, deşi mă gândesc să renunţ la titlu. Favoritul la prezidenţiale de anul ăsta. Am venit să cer, să vă conjur, mă rog, să vă implor, dacă puteţi, să eliberaţi cele trei prinţese acum de îndată, sau măcar una, când vreţi voi. Poate să fie şi grasa, ca să am şi eu ceva de negociat cu preşedintele.
- Puie Montovan? Recuperator? Leaderul principalului partid de opoziţie? Tocmai dumneata vii să îi eliberezi fetele nebunului?
- Dragii mei fac asta numai şi numai din abilitate politică. Eu sunt, aşa cum îmi repetă şi nevastă-mea Traciana, un om foarte deştept, plin de abilitate politică şi verticalitate. Îmi vin ideile ca şarjele de fier roşu prin furnal şi asta a fost una din ele. Opinia publică va fi plăcut impresionată de gestul meu, chiar dacă marea majoritate a ei urăşte preşedintele, urăşte prinţesele şi în vreo două, trei oraşe s-au apucat să vă facă statui.
- Păi şi nu crezi că o să se enerveze pe tine din cauza asta?
- Aşa pretinde şi contracandidatul meu, un anume Gerhard Ionatan. Un om de nimic, incapabil să facă copii, care mai vorbeşte şi rar. Plevuşcă pentru fanoanele mele de caşalot politic. Dar să nu divagăm, am zis că dacă eliberez ameţitele alea o să ajung la putere cu vreo câteva săptămâni mai devreme şi, după cum ştiţi, obiectivul oricărui om politic de calitate este să acceadă cât mai repede la guvernare.
- Dacă zici că aşa este bine nu te contrazic, spuse repede Gabriel, care începuse să detecteze totuşi câteva zone mai puţin luminoase ale gândirii candidatului. Ia-le cu tine, dar nu uita să anunţi că ăsta a fost doar începutul şi că, dacă nu renunţaţi la acciza pe băuturică genul acesta de răpiri va continua.
- Ce acciză, neamule? pufni Montovan. Dacă ies eu preşedinte nu mai aveţi treabă cu accizele, cu TVAul, cu nimic. Numai ridicarea cecului cu pensia din cutia poştală. Nu uitaţi „Montovan preşedinte” !
Plecarea prinţeselor a fost prilej de bucurie mare în hrubă. Se puseră pe obişnuita lor ciondăneală frăţească, cu zaparea dezordonată a programelor şi prepararea de floricele cu ajutorul suflului lor încins.
De-abia seara, la una din emisiunile de campanie electorală cel mai asertiv dintre ei dădu glas la ceea ce credeau cu toţii:
- Fraţilor, ăsta, Montovan, nu vi se pare că este cam prost?
Mica problemă cu personalul medical din Slobozia
Citesc cu uimire despre faptul că din Spitalul de Urgență din Slobozia, în ciuda cititoarelor de carduri nou nouțe, a promisiunilor relativ ferme că salariile vor fi crescute cu 25%, cândva, a frumuseții plaiului local și a mândriei indiscutabile și fonetice de a te numi slobozian, medicii par a pleca mai grăbiți decât niște pisoi auzind hăulitul unui labrador.
Din câte înțeleg există secții întregi care se bazează pe activitatea unor oameni a căror diplomă a fost semnată de MS Regele Mihai, oameni care la cei nici 70 sau 80 de ani continuă alergarea, precum niște alergători de ștafetă păcăliți de organizatori.
Sunt oameni admirabili care au condus spitalul ialomițean prin toate etapele medicii moderne, de la descoperirea antibioticelor la descoperirea cardurilor de sănătate și care, dacă nu s-or îmbolnăvi și trata prin Slobozia, vor apuca poate centenarul cu stetoscopul de gât și rețetarul în mână.
Pentru că fazani mai tineri pare că nu vor să vină, de parcă Slobozia ar fi un fund de lume dintr-o țară de căcat și nu cogeamitea municipiul înfloritor dintr-o țară modernă și europeană.
Pare că în mentalitatea tinerilor doctori, nu există șomaj care să nu fie preferabil unei zile de lucru în acest spital și nici locuințe sociale, din cele oferite cu disperare de managerul local, care să îi convingă să vină, câtă vreme acestea se află amplasate în Ialomița.
Zilele concursurilor de ocupare a posturilor scoase cu obstinație la concurs de conducerea locală sunt la fel de aglomerate pe cât ar fi o expoziție de artă neconvențională la Afumații de Vrancea și punctul cel mai apropiat de spitalul județean din Slobozia unde au fost detectați medici tineri pare a fi amplasat tocmai pe autostrada Soarelui.
Până și pentru menținerea liniilor de gardă a disciplinelor intens deficitare se caută soluții și înțelegere ministerială pentru implicarea medicilor de familie și probabil, după pensionarea acestora, de ce nu, chiar a frizerilor, cosmeticienelor și instalatorilor care citesc formula AS.
Intervievați în timp ce împachetau, ultimii medicii care nu consultă pe semnătură în instituția județeană sus pomenită, nu au dat detalii prea multe privind motivele, fără îndoială nejustificate, pentru care au plecat, rugând se pare reporterii să nu stea totuși între ei și ușă, din pericol de accidentare.
Dacă eu aș fi politician, baron sau măcar băiat deștept de Ialomița, aș propune de urgență o nebunie bugetară și aș oferi, cu riscul de a lăsa municipiul fără borduri noi, niște salarii suficient de motivante cât să fie 5 pe loc la concurs.
Pare însă că o astfel de atitudine bolnăvicioasă nu trece prin cap în mod curent potentatului român care știe că până la urmă, viu sau mort, ialomițeanul votează dar mai ales că, în caz de ceva cu adevărat grav, la ei sau familiile lor, există mereu Viena, Turcia sau Paris.
Din câte înțeleg există secții întregi care se bazează pe activitatea unor oameni a căror diplomă a fost semnată de MS Regele Mihai, oameni care la cei nici 70 sau 80 de ani continuă alergarea, precum niște alergători de ștafetă păcăliți de organizatori.
Sunt oameni admirabili care au condus spitalul ialomițean prin toate etapele medicii moderne, de la descoperirea antibioticelor la descoperirea cardurilor de sănătate și care, dacă nu s-or îmbolnăvi și trata prin Slobozia, vor apuca poate centenarul cu stetoscopul de gât și rețetarul în mână.
Pentru că fazani mai tineri pare că nu vor să vină, de parcă Slobozia ar fi un fund de lume dintr-o țară de căcat și nu cogeamitea municipiul înfloritor dintr-o țară modernă și europeană.
Pare că în mentalitatea tinerilor doctori, nu există șomaj care să nu fie preferabil unei zile de lucru în acest spital și nici locuințe sociale, din cele oferite cu disperare de managerul local, care să îi convingă să vină, câtă vreme acestea se află amplasate în Ialomița.
Zilele concursurilor de ocupare a posturilor scoase cu obstinație la concurs de conducerea locală sunt la fel de aglomerate pe cât ar fi o expoziție de artă neconvențională la Afumații de Vrancea și punctul cel mai apropiat de spitalul județean din Slobozia unde au fost detectați medici tineri pare a fi amplasat tocmai pe autostrada Soarelui.
Până și pentru menținerea liniilor de gardă a disciplinelor intens deficitare se caută soluții și înțelegere ministerială pentru implicarea medicilor de familie și probabil, după pensionarea acestora, de ce nu, chiar a frizerilor, cosmeticienelor și instalatorilor care citesc formula AS.
Intervievați în timp ce împachetau, ultimii medicii care nu consultă pe semnătură în instituția județeană sus pomenită, nu au dat detalii prea multe privind motivele, fără îndoială nejustificate, pentru care au plecat, rugând se pare reporterii să nu stea totuși între ei și ușă, din pericol de accidentare.
Dacă eu aș fi politician, baron sau măcar băiat deștept de Ialomița, aș propune de urgență o nebunie bugetară și aș oferi, cu riscul de a lăsa municipiul fără borduri noi, niște salarii suficient de motivante cât să fie 5 pe loc la concurs.
Pare însă că o astfel de atitudine bolnăvicioasă nu trece prin cap în mod curent potentatului român care știe că până la urmă, viu sau mort, ialomițeanul votează dar mai ales că, în caz de ceva cu adevărat grav, la ei sau familiile lor, există mereu Viena, Turcia sau Paris.
Jack și vrejul de fasole
Trecuseră câteva ore de când priponise vaca şi Jack începuse să se enerveze. Părea că tot iarmarocul era plin doar de comedieni, specialişti în bovine dar şi în cimilituri, totuşi nici unul realmente hotărât să o cumpere pe Petruţa.
Când şi când câte vreun beţiv se apropia, numai şi numai pentru câte una din aceleaşi abordări de prost gust de tipul:
- Este persană?
- Face şi ouă?
- Ţi-a tremurat mâna când ai clonat-o?
- O ghiftuieşti cu păpădie?
- Du-o la psiholog că e anorectică.
„O altă zi pierdută aiurea” decise el într-un târziu când, pe înserate, decise să plece acasă, convins că nevastă-sa, Petrica, nu va fi deloc mulţumită.
Întradevăr, femeia îl aştepta în poartă şi, atunci când intră în raza de acţiune a vocii ei stridente urechile i se încordară în aşteptarea obişnuitelor tirade „Ai nimerit măcar târgul, tolomacule?” sau „Ai precizat clar care din voi e vaca, sper”.
- Hai, Jack, dă din scobitorile alea mai cu elan, că avem un cumpărător...
- Un cumpărător?
- Da, a văzut anunţul pe e-bay şi a venit, continuă ea
Era destul de mândru de idee şi compusese personal textul publicitar „Chilipir. Văcuţă Holstein, serioasă, frumoasă, încă tânără, pregătită de relaţie de durată cu propietar serios şi disponibil emoţional”
- Serios? Ţi-am zis, femeie, ţi-am zis, fi-ţi-ar meliţa juma de oră închisă. Hai că o mărităm, mama ei de rumegătoare a iadului, mutantă şi stearpă... Eu mă duc să vorbesc cu omul, adu tu un pet de palincă să-l cinstesc şi aruncă o găleată, două de apă pe Petruţa, că iar a început să-i fugă ochiul.
- Nu mai bine vă aduc vouă o găleată de apă ? că mă gândesc să ai, dacă nu e deja târziu pentru asta, mintea limpede la negociere?
- Femeie, ţi-am spus de mii de ori. Gânditul, negociatul, finanţele, bursa, condusul şi în general orice necesită agregarea de gânduri sunt chestii de bărbat. Este vorba de ceva abstract, greu de înţeles şi care necesită viclenie şi prezenţă de spirit. Nu e ca luatul spumei din ciorbă sau uitatul în oglindă, activităţi mai adecvate, cognitiv vorbind, ţie
- Ce să spun, nu ştiam în cine s-a reîncarnat Socrates, nici că murise de Alzheimer.
- Dacă aş sta să-ţi buchisesc toate care nu le ştii ar trebui să vorbesc şi în somn. Ai venit cu palinca aia? mai continuă Jack, intrând în casă
Negustorul era un individ cu ten măsliniu şi cu privire vie.
- Vă salut, vă salut. Je suis Charlie. Negustor de văcuţe, oiţe, căpriţe şi alte fiinţe plăcute ochiului şi bărbaţilor fără prejudecăţi
- Jack. Mă bucur că aţi venit, deşi tare mi-e frică să nu fie târziu. Am scos-o pe Petruţa azi la târg şi aproape că mi-au smuls-o din mâini. Presupun că este firesc, la aşa exemplar.
- A... aţi dat-o înseamnă
- Domle, nu m-am putut hotărâ. Este vorba totuşi de o văcuţă care este în familia mea de pe vremea când trăia cu noi tiza ei, soacră-mea, cu care de altfel seamănă ca două corcoduşe pe o cracă. Două corcoduşe necoapte.
- Dar de ce o vindeţi de fapt?
- Charlie, mă crezi sau nu mă crezi, o vând îndeosebi pentru că este atât de frumoasă. Am mai avut vaci frumoase, dar Petruţa le depăşeşte pe toate. Practic cocoşii au devenit platonici, răţoii galeşi şi gâscanii îi aduc flori şi lucernă când vin de la baltă. A trebuit să scopesc măgarul, să o lase în pace şi intru uneori noaptea în grajd să mă asigur că motanul nu-i face felul. În plus, sincer, eu sunt un om modest şi nu consider că o mai merit, oricât de dulce e laptele pe care mi-l dă, de cinci ori pe zi. Este timpul să las şi pe alţii să se bucure de ea.
Ochii negustorului se aprinseră de un foc lăuntric.
- Serios? Aşa ziceţi? Să ştiţi că mă interesează. Dar este cuminte, adică nu are fiţe, figuri, nu dă din copite? La o adică se poate face o treabă cu ea, nu?
- Ce copite, domnule, mătase, nu copite. Vă spun eu, dacă o cumpăraţi vă aşteaptă ani mulţi de răsfăţ şi de satisfacţii.
- Păi atunci propun să facem afacerea. Cât cereţi pe ea?
- Mă mulţumesc cu 2000 de lei botswanezi.
- Păi de banii ăştia pot achiziţiona o turmă de mioare selecţionate de la traficanţii ucrainieni. Nu vi se pare că e cam mult?
- Păi dumneata la ce te-ai gândit?
- Domle, ai auzit de boabele magice?
- Boabele magice?
- Da, uite aici, astea două. Sunt ultimele.
- Arată ca boabele de fasole.
- Asta le e frumuseţea, Jack. Nu este nevoie de safeuri, cutii de valori sau firme de protecţie ca să te bucuri de ele. Nu domnule, le poţi ţine pe prispă şi nimeni nu le va râvni vreodată !
- Şi de ce le-ar râvni, mă rog?
- Păi nu v-am zis că sunt magice? Tot ce trebuie să faceţi cu ele este să le fierbeţi bine, să le bateţi cu un pic de usturoi şi să vă ungeţi cu iahnia rezultată, în prima zi cu lună plină, peste fălnicie. Dar trebuie să fie şi doamna de acord că, după procedură, o să vă crească cogeamitea stejarul în locul vrejului actual şi am auzit că, ocazional, la câte una nu-i place.
- Din cauza mărimii?
- Nu, din cauza tăriei. Practic toţi clienţii mei de până acum s-au plăns că au ciobit, dacă nu au fost atenţi când au stors-o, faianţa la baie.
- Vorbeşti serios? Păi în cazul acesta nu înţeleg cum poţi vinde asemenea comoară.
- Păi eu sunt om bătrân şi, de ceva vreme preferinţele mele sexuale se îndreaptă spre partenere mai puţin obsedate să judece sau să cicălească bărbatul. Dar văd că dumneata eşti om tânăr şi, la cum am văzut-o pe nevastă de guralivă, simt că ai nevoie de un şperaclu mai de nădejde dacă aspiri vreodată să îi închizi cât de cât gura.
- Adevăr grăieşti, Charlie. Din punctul meu de vedere ne-am înţeles.
- Fasole?? Asta e fasole?? Îngăimă, cu ochii ieşiţi din orbite, Petrica
- E fasole magică femeie, chilipir
- Ai vândut văcuţa pentru două boabe de fasole?
- N-auzi, surdo că e fasole magică?
- A, e magică, de ce nu ai zis aşa. Păi vinde şi casa atunci, să avem de o iahnie fermecată. Cică te pricepi la afaceri. Ai luat lecţii de la Dănilă Prepeleac la şcoala ajutătoare, e clar. Şi ce magie fac căcaturile astea două?
- Una minunată, una care o să te bucure şi pe tine.
- Te teleportează pe tine pe lună?
- Nu, fă, dar cică dacă îmi dau cu ele pe sulă o să mi crească prin şliţ cogeamitea catargul, solid şi săţios, de o să dai şi la altele.
- Mai bine ţi le-ai pune compresă, că poate o creşte ceva în fosa aia ecologică pe care o târăşti în scăfârlie. Sau fă-ţi-le cercei, că poate s-o umple cât de cât abisul ăla dintre urechi, deşi se ştie că mintea ta este de mult ca un acvariu plin de peşti cu burta în sus. Şi ce-o să facem cu sula asta uriaşă, o să dea şi lapte, sau o să fie doar de frumuseţe şi închiriat?
- Femeie, dacă tu nu înţelegi că am făcut acest târg doar pentru tine, eu nu te pot face. Dă-o dracu de vacă, că şi-aşa nu mai dădea lapte nici cât scoţi amăreala din cafeluţă, nu mai avea piele pe cocoaşă nici cât pentru o tamburină şi era toată numai garf. Dacă nu vrei să ai puloi, nu îţi dă tata puloi. O să mă duc cu boabele la târg şi ai să vezi cât de iute le dau.
- Da, sunt sigură, numai să nu te întorci cu o legătură de pătrunjel esoteric sau cu vreo frunză de dafin energetic, zevzec cu mintea odihnită ce eşti...
Din nefericire însă pentru tânărul cuplu piaţa pentru boabele magice era, în contextul economic actual, cu zâne vânzând la preţ de dumping praful fermecat, cu vrăjitoare încercând să lichideze stocurile de baghete din perioada boomului financiar, destul de nefavorabilă, după cum încerca Jack să îi explice consoartei a doua zi.
O anumită obtuzitate a cumpărătorilor refuza să înţeleagă potenţialul imens de dezvoltare pe care cele două boabe îl aveau şi marea majoritate a potenţialilor clienţi insistau asupra aparenţei de fasole a produsului şi recomandau, dacă se insista cu promovarea acestuia, valorificarea lui imediată prin inserţia în anus.
Când după o lună, după o experienţă nocturnă mai puţin reuşită, cei doi au dat boabelor fermecate utilizarea recomandată de Charlie, o nouă dezamăgire îi aşteta pe tineri, după cele câteva ore de observaţie atentă a fenomenului.
- Te-a păcălit ăla, handicapatule, izbucni frustată femia. Uite, aceeaşi ploşteală paretică, acelaşi vrej cu mugurul lăsat. Practic numai băşicuţa aia din vârf este în plus, şi asta numai pentru că nu ai avut răbdare ca măcar să se răcească alifia.
- Ba parcă aş zice că acum e mai mică, de parcă s-a speriat de ceva, constată cu tristeţe Jack
- A nu, este la fel de mică şi de speriată de cum o ştiu eu dintotdeauna. Ai respectat măcar instrucţiunile?
- Păi da, ce vrei să spun, a zis să îmi pun iahnia pe sulă, acolo am pus-o
- Poate trebuia sa o întinzi mai bine, Sigur ai făcut tot ce a zis ăla?
- Da mă femeie; fiartă, prima apă, un căţel de usturoi şi.. a, afară e lună plină?
- Ce lună plină? Cum să fie lună plină, tu nu vezi secera pe cer?
- Păi nu acuma e lună plină?
- Spre deosebire de mintea ta, luna e plină când e mare, downianule. Asta e lună nouă, Copernicus trepanat ce eşti. Lasă-mă să recapitulez – ai dat vaca casei, vaca pe care o aveam de la mama, ca să iei două boabe de fasole să te dai cu ele pe pulă şi stăm de 3 ore să ne uităm amândoi la ea ca peştii la bule?
- Ce să spun femeie, mici greşeli se mai fac...
- Adică nici vacă, nici bani, nici puloi, doar moaca ta de carenţat cronic. Ajunge, Jack, ajunge. Mă duc la mama şi să nu îndrăzneşti să vii după mine fără vacă sau fără bani, că de sulică oricum, din perspectiva mea, nu mai ai nevoie. Şi aruncă mizeria aia de fiertură undeva, preferabil o dată cu tine.
Trecuseră două săptămâni de când plecase Petrica. Amintirea modului în re fusese înşelat se estompa cu dificultate, fiindu-i reamintită în orice moment de intimitate la toaletă şi, deşi se dovedise destul de vrednic cu butoiul de ţuică, erau momente în care i se făcea dor de nevastă.
Tocmai ieşise din casă cu clondirul cînd privirea îi fu captată de silueta vrejului, apărut prin minune în bătătură.
- Băi, fir-ar să fie, da ce a crescut buruiana, începu el să vorbească singur, apropiindu-se de rădăcina acestuia. Ce dracu e asta ? continuă el scărpinându-se în cap, atunci când constată că vârful acestuia se înălţa hăt departe.
„Să ştii că a încolţit fasolea magică îşi continuă el ideaţia greoaie. Că altceva ce să fie. Precis, acolo sus or fi şi păstăi, nemaivorbind de vreo 2-3 boabe magice… Şi mai e şi lună plină”
Pentru Jack, după un pet de ţuică nu exista idee care să nu îi pară bună, nici proiecte care să îi pară riscante dar în mod particular pentru un catarg mai falnic ar fi sărit şi treaz în cap printre stapilopozi, darămite să se cocoaţe în noapte într-o biată legumă. Ca un vizionar în urmărirea visului urcă neabătut jumătate de noapte, mult deasupra norilor până ce într-un final ajunse în fine sus.
Pare că în vârful vrejului se afla un foişor şi după ce păşi înăuntru, pe când îşi trăgea un pic respiraţia, auzi o voce dulce de femeie
- Bine ai venit, voinicule...
- Bine te-am găsit... permiteţi-mi să mă recomand. Jack. Întreprinzător, broker şi servitorul dumneavoastră, nobilă domniţă. Dumneavoastră fiind ...
- Eu sunt Isabelle, zâna acestui vrej şi m-am rugat stelelor să îmi trimită un bărbat atât de chipeş şi de galant ca dumneata
Jack era genul de bărbat după care femeile nu întorceau capul pe stradă nici fluierate, aşa că rămase un pic uimit de cordialitatea femeii. Un sentiment cald de încredere îl cuprinse şi completă cu subînţeles:
- Trebuie că eşti în relaţii bune cu acestea pentru că uite-mă, pregătit pentru orice, chiar dacă asta ar însemna să devin doar o jucărie sexuală în mâinile tale
- Mă topesc toată doar că exişti. Mă gândesc că poate ar fi bine să fac un duş rece înainte de a te avea doar ca să pot suporta experienţa
- Sunt al tău să faci ce vrei din mine.
- Şi nu o să mă judeci dacă o să îmi descoperi micul meu punct slab, nu?
- Punct slab, ce punct slab?
- Nimfomania. Aşa sunt de mică. Şi ultimul an fără bărbat nu prea m-a ajutat, mă tem.
- Cine sunt eu să judec?
- Totuşi, până să sar pe tine, nu ar fi bine să îţi fac ceva bun? Un pahar de ceva?
Jack simţea că, la 2 săptămâni de la aplicarea fierturii, aceasta începuse subit să-şi facă efectul. Captivă în nădragi dihania se zbătea ca un crăpcean în mincioc, aşteptând să fie luată de opercule.
- Sincer să fiu cred că nu aş aprecia cu adevărat chiar acum. Nu, cred că sunt pregătit pentru tine!
- Vezi însă că mai e o problemă...
- Nu cred că acum mai contează...
- Ba contează. Trebuie să ne grăbim un pic, să nu apară soţul meu. Este o persoană de treabă, pentru un gigant devorator de oameni, dar are şi el o slăbiciune
- Poate dacă l-ai convinge să adopte un stil de viaţă vegan i-ar fi mai bine.
- Nu e asta. Pare că este obsedat, oricât l-aş asigura de contrariu, de unele sentimente nejustificate de gelozie. Aşa că, deşi a zis că s-a dus la poker astăzi, nu m-ar mira să vină pe neaşteptate doar să verifice.
- Păi e gigant, nu? Cum ar putea să se întoarcă fără să se clatine toată coşmelia? E timp să plec.
- Ai dreptate aici... Şi frumos şi deştept. Hai animalule, ia-mă toată.
Jack se puse pe treabă, cu încredere şi temeinicie, deşi prin comparaţie cu Isabelle părea nevinovat şi timid ca un iezişor de-abia înţărcat.
Lucrurile se dezvoltau cu repeziciunea cu care pirahna îşi devorează prada când un crescendo de bufnituri, zguduieli şi tipete mânioase se revărsară asupra lui:
- Gigantul, îngăimă el cu vocea pierdută
- Bine măi perversule, lipsesc două săptămâni să te găsesc beat mort, dezbrăcat şi cu ea în mână în curte?
Când şi când câte vreun beţiv se apropia, numai şi numai pentru câte una din aceleaşi abordări de prost gust de tipul:
- Este persană?
- Face şi ouă?
- Ţi-a tremurat mâna când ai clonat-o?
- O ghiftuieşti cu păpădie?
- Du-o la psiholog că e anorectică.
„O altă zi pierdută aiurea” decise el într-un târziu când, pe înserate, decise să plece acasă, convins că nevastă-sa, Petrica, nu va fi deloc mulţumită.
Întradevăr, femeia îl aştepta în poartă şi, atunci când intră în raza de acţiune a vocii ei stridente urechile i se încordară în aşteptarea obişnuitelor tirade „Ai nimerit măcar târgul, tolomacule?” sau „Ai precizat clar care din voi e vaca, sper”.
- Hai, Jack, dă din scobitorile alea mai cu elan, că avem un cumpărător...
- Un cumpărător?
- Da, a văzut anunţul pe e-bay şi a venit, continuă ea
Era destul de mândru de idee şi compusese personal textul publicitar „Chilipir. Văcuţă Holstein, serioasă, frumoasă, încă tânără, pregătită de relaţie de durată cu propietar serios şi disponibil emoţional”
- Serios? Ţi-am zis, femeie, ţi-am zis, fi-ţi-ar meliţa juma de oră închisă. Hai că o mărităm, mama ei de rumegătoare a iadului, mutantă şi stearpă... Eu mă duc să vorbesc cu omul, adu tu un pet de palincă să-l cinstesc şi aruncă o găleată, două de apă pe Petruţa, că iar a început să-i fugă ochiul.
- Nu mai bine vă aduc vouă o găleată de apă ? că mă gândesc să ai, dacă nu e deja târziu pentru asta, mintea limpede la negociere?
- Femeie, ţi-am spus de mii de ori. Gânditul, negociatul, finanţele, bursa, condusul şi în general orice necesită agregarea de gânduri sunt chestii de bărbat. Este vorba de ceva abstract, greu de înţeles şi care necesită viclenie şi prezenţă de spirit. Nu e ca luatul spumei din ciorbă sau uitatul în oglindă, activităţi mai adecvate, cognitiv vorbind, ţie
- Ce să spun, nu ştiam în cine s-a reîncarnat Socrates, nici că murise de Alzheimer.
- Dacă aş sta să-ţi buchisesc toate care nu le ştii ar trebui să vorbesc şi în somn. Ai venit cu palinca aia? mai continuă Jack, intrând în casă
Negustorul era un individ cu ten măsliniu şi cu privire vie.
- Vă salut, vă salut. Je suis Charlie. Negustor de văcuţe, oiţe, căpriţe şi alte fiinţe plăcute ochiului şi bărbaţilor fără prejudecăţi
- Jack. Mă bucur că aţi venit, deşi tare mi-e frică să nu fie târziu. Am scos-o pe Petruţa azi la târg şi aproape că mi-au smuls-o din mâini. Presupun că este firesc, la aşa exemplar.
- A... aţi dat-o înseamnă
- Domle, nu m-am putut hotărâ. Este vorba totuşi de o văcuţă care este în familia mea de pe vremea când trăia cu noi tiza ei, soacră-mea, cu care de altfel seamănă ca două corcoduşe pe o cracă. Două corcoduşe necoapte.
- Dar de ce o vindeţi de fapt?
- Charlie, mă crezi sau nu mă crezi, o vând îndeosebi pentru că este atât de frumoasă. Am mai avut vaci frumoase, dar Petruţa le depăşeşte pe toate. Practic cocoşii au devenit platonici, răţoii galeşi şi gâscanii îi aduc flori şi lucernă când vin de la baltă. A trebuit să scopesc măgarul, să o lase în pace şi intru uneori noaptea în grajd să mă asigur că motanul nu-i face felul. În plus, sincer, eu sunt un om modest şi nu consider că o mai merit, oricât de dulce e laptele pe care mi-l dă, de cinci ori pe zi. Este timpul să las şi pe alţii să se bucure de ea.
Ochii negustorului se aprinseră de un foc lăuntric.
- Serios? Aşa ziceţi? Să ştiţi că mă interesează. Dar este cuminte, adică nu are fiţe, figuri, nu dă din copite? La o adică se poate face o treabă cu ea, nu?
- Ce copite, domnule, mătase, nu copite. Vă spun eu, dacă o cumpăraţi vă aşteaptă ani mulţi de răsfăţ şi de satisfacţii.
- Păi atunci propun să facem afacerea. Cât cereţi pe ea?
- Mă mulţumesc cu 2000 de lei botswanezi.
- Păi de banii ăştia pot achiziţiona o turmă de mioare selecţionate de la traficanţii ucrainieni. Nu vi se pare că e cam mult?
- Păi dumneata la ce te-ai gândit?
- Domle, ai auzit de boabele magice?
- Boabele magice?
- Da, uite aici, astea două. Sunt ultimele.
- Arată ca boabele de fasole.
- Asta le e frumuseţea, Jack. Nu este nevoie de safeuri, cutii de valori sau firme de protecţie ca să te bucuri de ele. Nu domnule, le poţi ţine pe prispă şi nimeni nu le va râvni vreodată !
- Şi de ce le-ar râvni, mă rog?
- Păi nu v-am zis că sunt magice? Tot ce trebuie să faceţi cu ele este să le fierbeţi bine, să le bateţi cu un pic de usturoi şi să vă ungeţi cu iahnia rezultată, în prima zi cu lună plină, peste fălnicie. Dar trebuie să fie şi doamna de acord că, după procedură, o să vă crească cogeamitea stejarul în locul vrejului actual şi am auzit că, ocazional, la câte una nu-i place.
- Din cauza mărimii?
- Nu, din cauza tăriei. Practic toţi clienţii mei de până acum s-au plăns că au ciobit, dacă nu au fost atenţi când au stors-o, faianţa la baie.
- Vorbeşti serios? Păi în cazul acesta nu înţeleg cum poţi vinde asemenea comoară.
- Păi eu sunt om bătrân şi, de ceva vreme preferinţele mele sexuale se îndreaptă spre partenere mai puţin obsedate să judece sau să cicălească bărbatul. Dar văd că dumneata eşti om tânăr şi, la cum am văzut-o pe nevastă de guralivă, simt că ai nevoie de un şperaclu mai de nădejde dacă aspiri vreodată să îi închizi cât de cât gura.
- Adevăr grăieşti, Charlie. Din punctul meu de vedere ne-am înţeles.
- Fasole?? Asta e fasole?? Îngăimă, cu ochii ieşiţi din orbite, Petrica
- E fasole magică femeie, chilipir
- Ai vândut văcuţa pentru două boabe de fasole?
- N-auzi, surdo că e fasole magică?
- A, e magică, de ce nu ai zis aşa. Păi vinde şi casa atunci, să avem de o iahnie fermecată. Cică te pricepi la afaceri. Ai luat lecţii de la Dănilă Prepeleac la şcoala ajutătoare, e clar. Şi ce magie fac căcaturile astea două?
- Una minunată, una care o să te bucure şi pe tine.
- Te teleportează pe tine pe lună?
- Nu, fă, dar cică dacă îmi dau cu ele pe sulă o să mi crească prin şliţ cogeamitea catargul, solid şi săţios, de o să dai şi la altele.
- Mai bine ţi le-ai pune compresă, că poate o creşte ceva în fosa aia ecologică pe care o târăşti în scăfârlie. Sau fă-ţi-le cercei, că poate s-o umple cât de cât abisul ăla dintre urechi, deşi se ştie că mintea ta este de mult ca un acvariu plin de peşti cu burta în sus. Şi ce-o să facem cu sula asta uriaşă, o să dea şi lapte, sau o să fie doar de frumuseţe şi închiriat?
- Femeie, dacă tu nu înţelegi că am făcut acest târg doar pentru tine, eu nu te pot face. Dă-o dracu de vacă, că şi-aşa nu mai dădea lapte nici cât scoţi amăreala din cafeluţă, nu mai avea piele pe cocoaşă nici cât pentru o tamburină şi era toată numai garf. Dacă nu vrei să ai puloi, nu îţi dă tata puloi. O să mă duc cu boabele la târg şi ai să vezi cât de iute le dau.
- Da, sunt sigură, numai să nu te întorci cu o legătură de pătrunjel esoteric sau cu vreo frunză de dafin energetic, zevzec cu mintea odihnită ce eşti...
Din nefericire însă pentru tânărul cuplu piaţa pentru boabele magice era, în contextul economic actual, cu zâne vânzând la preţ de dumping praful fermecat, cu vrăjitoare încercând să lichideze stocurile de baghete din perioada boomului financiar, destul de nefavorabilă, după cum încerca Jack să îi explice consoartei a doua zi.
O anumită obtuzitate a cumpărătorilor refuza să înţeleagă potenţialul imens de dezvoltare pe care cele două boabe îl aveau şi marea majoritate a potenţialilor clienţi insistau asupra aparenţei de fasole a produsului şi recomandau, dacă se insista cu promovarea acestuia, valorificarea lui imediată prin inserţia în anus.
Când după o lună, după o experienţă nocturnă mai puţin reuşită, cei doi au dat boabelor fermecate utilizarea recomandată de Charlie, o nouă dezamăgire îi aşteta pe tineri, după cele câteva ore de observaţie atentă a fenomenului.
- Te-a păcălit ăla, handicapatule, izbucni frustată femia. Uite, aceeaşi ploşteală paretică, acelaşi vrej cu mugurul lăsat. Practic numai băşicuţa aia din vârf este în plus, şi asta numai pentru că nu ai avut răbdare ca măcar să se răcească alifia.
- Ba parcă aş zice că acum e mai mică, de parcă s-a speriat de ceva, constată cu tristeţe Jack
- A nu, este la fel de mică şi de speriată de cum o ştiu eu dintotdeauna. Ai respectat măcar instrucţiunile?
- Păi da, ce vrei să spun, a zis să îmi pun iahnia pe sulă, acolo am pus-o
- Poate trebuia sa o întinzi mai bine, Sigur ai făcut tot ce a zis ăla?
- Da mă femeie; fiartă, prima apă, un căţel de usturoi şi.. a, afară e lună plină?
- Ce lună plină? Cum să fie lună plină, tu nu vezi secera pe cer?
- Păi nu acuma e lună plină?
- Spre deosebire de mintea ta, luna e plină când e mare, downianule. Asta e lună nouă, Copernicus trepanat ce eşti. Lasă-mă să recapitulez – ai dat vaca casei, vaca pe care o aveam de la mama, ca să iei două boabe de fasole să te dai cu ele pe pulă şi stăm de 3 ore să ne uităm amândoi la ea ca peştii la bule?
- Ce să spun femeie, mici greşeli se mai fac...
- Adică nici vacă, nici bani, nici puloi, doar moaca ta de carenţat cronic. Ajunge, Jack, ajunge. Mă duc la mama şi să nu îndrăzneşti să vii după mine fără vacă sau fără bani, că de sulică oricum, din perspectiva mea, nu mai ai nevoie. Şi aruncă mizeria aia de fiertură undeva, preferabil o dată cu tine.
Trecuseră două săptămâni de când plecase Petrica. Amintirea modului în re fusese înşelat se estompa cu dificultate, fiindu-i reamintită în orice moment de intimitate la toaletă şi, deşi se dovedise destul de vrednic cu butoiul de ţuică, erau momente în care i se făcea dor de nevastă.
Tocmai ieşise din casă cu clondirul cînd privirea îi fu captată de silueta vrejului, apărut prin minune în bătătură.
- Băi, fir-ar să fie, da ce a crescut buruiana, începu el să vorbească singur, apropiindu-se de rădăcina acestuia. Ce dracu e asta ? continuă el scărpinându-se în cap, atunci când constată că vârful acestuia se înălţa hăt departe.
„Să ştii că a încolţit fasolea magică îşi continuă el ideaţia greoaie. Că altceva ce să fie. Precis, acolo sus or fi şi păstăi, nemaivorbind de vreo 2-3 boabe magice… Şi mai e şi lună plină”
Pentru Jack, după un pet de ţuică nu exista idee care să nu îi pară bună, nici proiecte care să îi pară riscante dar în mod particular pentru un catarg mai falnic ar fi sărit şi treaz în cap printre stapilopozi, darămite să se cocoaţe în noapte într-o biată legumă. Ca un vizionar în urmărirea visului urcă neabătut jumătate de noapte, mult deasupra norilor până ce într-un final ajunse în fine sus.
Pare că în vârful vrejului se afla un foişor şi după ce păşi înăuntru, pe când îşi trăgea un pic respiraţia, auzi o voce dulce de femeie
- Bine ai venit, voinicule...
- Bine te-am găsit... permiteţi-mi să mă recomand. Jack. Întreprinzător, broker şi servitorul dumneavoastră, nobilă domniţă. Dumneavoastră fiind ...
- Eu sunt Isabelle, zâna acestui vrej şi m-am rugat stelelor să îmi trimită un bărbat atât de chipeş şi de galant ca dumneata
Jack era genul de bărbat după care femeile nu întorceau capul pe stradă nici fluierate, aşa că rămase un pic uimit de cordialitatea femeii. Un sentiment cald de încredere îl cuprinse şi completă cu subînţeles:
- Trebuie că eşti în relaţii bune cu acestea pentru că uite-mă, pregătit pentru orice, chiar dacă asta ar însemna să devin doar o jucărie sexuală în mâinile tale
- Mă topesc toată doar că exişti. Mă gândesc că poate ar fi bine să fac un duş rece înainte de a te avea doar ca să pot suporta experienţa
- Sunt al tău să faci ce vrei din mine.
- Şi nu o să mă judeci dacă o să îmi descoperi micul meu punct slab, nu?
- Punct slab, ce punct slab?
- Nimfomania. Aşa sunt de mică. Şi ultimul an fără bărbat nu prea m-a ajutat, mă tem.
- Cine sunt eu să judec?
- Totuşi, până să sar pe tine, nu ar fi bine să îţi fac ceva bun? Un pahar de ceva?
Jack simţea că, la 2 săptămâni de la aplicarea fierturii, aceasta începuse subit să-şi facă efectul. Captivă în nădragi dihania se zbătea ca un crăpcean în mincioc, aşteptând să fie luată de opercule.
- Sincer să fiu cred că nu aş aprecia cu adevărat chiar acum. Nu, cred că sunt pregătit pentru tine!
- Vezi însă că mai e o problemă...
- Nu cred că acum mai contează...
- Ba contează. Trebuie să ne grăbim un pic, să nu apară soţul meu. Este o persoană de treabă, pentru un gigant devorator de oameni, dar are şi el o slăbiciune
- Poate dacă l-ai convinge să adopte un stil de viaţă vegan i-ar fi mai bine.
- Nu e asta. Pare că este obsedat, oricât l-aş asigura de contrariu, de unele sentimente nejustificate de gelozie. Aşa că, deşi a zis că s-a dus la poker astăzi, nu m-ar mira să vină pe neaşteptate doar să verifice.
- Păi e gigant, nu? Cum ar putea să se întoarcă fără să se clatine toată coşmelia? E timp să plec.
- Ai dreptate aici... Şi frumos şi deştept. Hai animalule, ia-mă toată.
Jack se puse pe treabă, cu încredere şi temeinicie, deşi prin comparaţie cu Isabelle părea nevinovat şi timid ca un iezişor de-abia înţărcat.
Lucrurile se dezvoltau cu repeziciunea cu care pirahna îşi devorează prada când un crescendo de bufnituri, zguduieli şi tipete mânioase se revărsară asupra lui:
- Gigantul, îngăimă el cu vocea pierdută
- Bine măi perversule, lipsesc două săptămâni să te găsesc beat mort, dezbrăcat şi cu ea în mână în curte?
De stânga
Una din caracteristicile intelectualului român, îndeosebi a celui militant, este revendicarea permanantă a acestuia de partea dreptei politice. A liberalismului. Elitismului. Naționalismului înțelept. Creștin Democrației.
Afinitățile internaționale ale lui sunt desigur legate de SUA, de UE, de NATO și de paradigma actuală a democrației, piețelor libere și dereglemetării economice. Impozite mici. Competiție, Privatizare. Seriozitate în abordarea și plata datoriei.
Din păcate însă intelectualul sus pomenit nu este fericit doar să trăiască cu aceste convingeri. Binecuvântat de soartă cu simț combativ, el va pierde o groază de timp pentru a-i învăța pe alții, cu siguranță mai handicapați, capabili a aluneca pe căi greșite. Stângiștii. Comuniștii. Ateii. Filorușii. Anarhiștii capabili a chestiona moralitatea datoriei mondiale și iubitorii de teroriști care își dau ochii peste cap ori de câte ori o bazooka americană transformă arabii din vreo coșmelie în pop corn.
Urmare a acestei interacțiuni, amplificată în epoca noastră modernă de facebook, am ajuns să fiu eu însumi etichetat ”de stânga”.
Bineînțeles cu conotația obișnuită cu care intelectualul nostru cel de toate zilele zdrobește preopinentul de altă părere. De iubitor de comunism, stipendiat de ruși sau numai ciudat, nihilist, pierdut și fără orizont adevărat, spiritual. Privat de adevărul mai mare din care numai el, intelectualul de dreapta, e parte.
Din perspectiva mea împărțirea asta în ”dreapta” și în ”stânga”, probabil corectă pe undeva, nu este în practica curentă mai mult decât o banală demagogie și cel mult o uniformă conceptuală utilizată mai mult pentru delimitarea adevrsarilor decât pentru reale dezbateri tematice.
După decenii în care partidele de stânga au luat măsuri de dreapta și vice versa, dar mai ales în care s-a furat din toate direcțiile, tentația de a tatua doctrinar organizațiile de la noi este destul de înșelătoare.
În plus eu personal consider că o persoană adultă, nemaivorbind de intelectual, ar trebui să se îndoiască permanent, să fie circumspect și să verifice permanent atât credințele, informațiile și judecățile proprii cât și pe cele ale altora.
De exemplu acum 24 de ani puțini dintre noi se îndoiau de sensul profund pozitiv și caracterul indiscutabil benefic al privatizării. Pentru mulți din generația mea, aceasta reprezenta cea mai sigură metodă de a iești din mizeria comunistă și, chiar dacă în proces ar fi trebuit făcute sacrificii (șomaj, restrângere economică), părea prețul de plătit la răscrucea de vremuri la care ajunsesem.
Astăzi după 20 de ani, când constatăm că din întreprinderile noastre s-a ales fumul, terenul și câteva case de schimb valutar sau de pariuri, când unii au devenit boieri peste noapte, când am trăit și trăim șomajul, inflația și taxele crescânde, când ne hrănim până și cu căpșunile și cartofii altora ( e drept adesea culese de noi), când vedem prețurile utilităților crescând permanent și calitatea scăzând, când vedem potlogăriile corporațiilor și când simțim pe pielea noastră ce înseamnă monopolul capitalist (media, utilități, supermarketuri) tot mai mulți dintre noi simțim că, poate, ceva din convingerea de atunci a fost falsă.
Lipsa influxului de lapte și miere, la intrarea în UE și NATO, incapacitatea de facto a guvernelor noastre de a reduce decalajul cu ”frații” mai bogați din vest, futilitatea unor tichiuțe de tip intervenții prin Afganistan, cote de imigranți, asomizare de porci sau alte directive asemănătoare într-o țară care nu a încetat să moară de foame și să geamă de sărăcie a lămurit, sper, măcar pe cei mai puțin ”intelectuali” despre semnificația unor straie somptuoase de tip apartenență europeană pe curul nespălat al societății noastre încă foarte puțin evoluate.
Eu personal am remarcat toate acestea și, în ciuda faptului că din după masa de 21 decembrie când urlam măscări despre Ceaușescu, din anul tulburat 1990 când hăuleam noapte de noapte pe străzi și în piata Universității m-am considerat de dreapta, recunosc că părul cărunt și începutul de chelie m-au făcut să reevaluez toate acestea.
Nu m-aș eticheta totuși în nici un mod. Urăsc prostia, șabloanele și gândirea reducționistă, sunt în fundul inimii mele arogant și elitist și mă bucur zi de zi, în scris, vorbit și atitudine de libertate. Deci am încă un schelet de dreapta.
Cu toate acestea am și părți importante din suflet de stânga. Cred că oamenii ar trebui să colaboreze. Cred că bătrânii ar trebui ajutați, bolnavii îngrijiți și prefer egalitatea capitalismului ciocoilor și fiilor de ciocoi. Consider că în esența lui că omul, orice om, are rezerve de bunătate și de compasiune pe care o societate de competiție absurdă și extremă, o viață trăită în fobia foamei, a arivismului, consumului și acumulării le macină și le atenuează, cu efect devastator.
Cred că progresul nostru al tuturor va veni din colaborare și zâmbet și nu din competiție, selecție darwinistă sau ostilitate.
Prin asta, da, sunt de stânga.
Federația rusă, ISIS și SUA
Se tot vorbește zilele acestea despre posibilitatea unei implicări mai mare a Rusiei în conflictul sirian, implicare care ar putea depăși nivelul de consiliere a arabilor loialiști regimului lui al-Assad privind prepararea și utilizarea corectă a borșului în favoarea încercării testării unei ipoteze de ultimă oră a lui Putin, ipoteză conform căreia rezistența militantului ISIS obișnuit la katiușă nu ar fi atât de mare pe cât ineficiența altor armate și tipuri de armament prin zonă ar lăsa să se înțeleagă.
Istoria lumii a arătat ce e drept o anumită particularitate haioasă a mamei Rusii, respectiv aceea că fiii acesteia sunt mai ușor de chemat decât de izgonit și, că o dată poposiți, nu prea mai părăsesc gubernia, oricât de mare ar fi riscul de a-i viola, omorî sau doar jefui pe locuitori.
Ca urmare decizia lui Putin de a aloca mai mult interes, rachete și câteva flote regiunii orientului mijlociu nu prea are de ce să îi bucure pe jefuitorii tradiționali ai regiunii, americanii, mai ales în epoca noastră în care majoritatea sondelor de pe Pământ care nu au început să fâsâie și să scoată nămol, se găsesc tot în regiune.
Americanii au dorit și ei săracii să facă o manevră decentă cu ISIS.
Pentru o superputere atât de generoasă cu democrația altora, una care nu se sfiește la o adică să radă populația pe o rază de câteva zeci de metri în jurul vreunui nedemocrat chitros cu petrolul, realitatea tolerată ca o mână de ciuhabi să înceapă să taie capete de creștini și să joace alba neagra cu ele în lumina binecuvântată a mass media mondiale a fost oricum de mirare, câtă vreme, cu o simplă eructație, orice portavion din vecinătatea coastelor siriene i- ar fi putut trimite la cele 50 de fecioare paradisiace pe toți isisienii care nu s-ar piti la timp cu capul în țărână și burka trasă peste cur.
Lipsa de acțiune a forțelor militare americane nu poate în context însemna decât unul (sau ambele) din două – fie în Siria nu se află atât de mult gaz și petrol cât să umple măcar brichetele infanteriștilor americani, fie că o plivire prematură a ISISului ar lăsa mașinăria de război americană fără materialul de treierat necesar câtorva ani de bombardele, sateliți, tancuri și păcănele pe care contribuabilul patriot, dacă deschide CNN și îi place ce vede, le aprobă an de an.
Și tocmai acum când băieții constatau că ISIS începe să arate cât de cât ca un dușman vrednic de a fi țesălat cu bombe câțiva ani, când puseseră și băieții ăia bărboși ban de la ban și armă de la armă cât să poată și ei la o adică să facă meciul interesant, iată că psihopatul de la Kremlin se apucă să își slobozească, sub pretextul combaterii terorismului, muscalii peste bibanii cu turban de parcă Siria ar fi Cecenia și Mediterana Marea Azov.
Între noi fie vorba, între două imperii expansioniste, cu nucleare, submarine, portavioane și milioane de obuze și cartușe în pericol de casare, așa ceva nu se face.
Dacă vor neaparat, să își crească și pravoslavnicii proprii lor psihopați, să îi dea și ei în prime time la Moscova Central News și nu să îi ia de-a gata pe ăia ai altora !
Mie mi se pare un punct de vedere corect și îmi place să sper că, dacă există colaborare, dialog și unitate de acțiune, pericolul pacificării regiunii, prin dezmembrarea curului ISIS de către invadatorii ruși va fi eliminat.
Pentru binele democrației, desigur.
Istoria lumii a arătat ce e drept o anumită particularitate haioasă a mamei Rusii, respectiv aceea că fiii acesteia sunt mai ușor de chemat decât de izgonit și, că o dată poposiți, nu prea mai părăsesc gubernia, oricât de mare ar fi riscul de a-i viola, omorî sau doar jefui pe locuitori.
Ca urmare decizia lui Putin de a aloca mai mult interes, rachete și câteva flote regiunii orientului mijlociu nu prea are de ce să îi bucure pe jefuitorii tradiționali ai regiunii, americanii, mai ales în epoca noastră în care majoritatea sondelor de pe Pământ care nu au început să fâsâie și să scoată nămol, se găsesc tot în regiune.
Americanii au dorit și ei săracii să facă o manevră decentă cu ISIS.
Pentru o superputere atât de generoasă cu democrația altora, una care nu se sfiește la o adică să radă populația pe o rază de câteva zeci de metri în jurul vreunui nedemocrat chitros cu petrolul, realitatea tolerată ca o mână de ciuhabi să înceapă să taie capete de creștini și să joace alba neagra cu ele în lumina binecuvântată a mass media mondiale a fost oricum de mirare, câtă vreme, cu o simplă eructație, orice portavion din vecinătatea coastelor siriene i- ar fi putut trimite la cele 50 de fecioare paradisiace pe toți isisienii care nu s-ar piti la timp cu capul în țărână și burka trasă peste cur.
Lipsa de acțiune a forțelor militare americane nu poate în context însemna decât unul (sau ambele) din două – fie în Siria nu se află atât de mult gaz și petrol cât să umple măcar brichetele infanteriștilor americani, fie că o plivire prematură a ISISului ar lăsa mașinăria de război americană fără materialul de treierat necesar câtorva ani de bombardele, sateliți, tancuri și păcănele pe care contribuabilul patriot, dacă deschide CNN și îi place ce vede, le aprobă an de an.
Și tocmai acum când băieții constatau că ISIS începe să arate cât de cât ca un dușman vrednic de a fi țesălat cu bombe câțiva ani, când puseseră și băieții ăia bărboși ban de la ban și armă de la armă cât să poată și ei la o adică să facă meciul interesant, iată că psihopatul de la Kremlin se apucă să își slobozească, sub pretextul combaterii terorismului, muscalii peste bibanii cu turban de parcă Siria ar fi Cecenia și Mediterana Marea Azov.
Între noi fie vorba, între două imperii expansioniste, cu nucleare, submarine, portavioane și milioane de obuze și cartușe în pericol de casare, așa ceva nu se face.
Dacă vor neaparat, să își crească și pravoslavnicii proprii lor psihopați, să îi dea și ei în prime time la Moscova Central News și nu să îi ia de-a gata pe ăia ai altora !
Mie mi se pare un punct de vedere corect și îmi place să sper că, dacă există colaborare, dialog și unitate de acțiune, pericolul pacificării regiunii, prin dezmembrarea curului ISIS de către invadatorii ruși va fi eliminat.
Pentru binele democrației, desigur.
Povestea Aurorei, frumoasa adormită
Filip se pricepea la sărutat.
Începu cu o mângâiere blândă, de catifea, discretă ca una din paresteziile ce anunţă o criză de tetanie; buzele tânărului crescură în intensitate, gradat, peste buzele întredeschise ale prinţesei, într-o ascensiune bine gradată şi, într-un final, jucăuşă, limba îşi făcu apariţia ca o veveriţă sfielnică intrigată de bufniturile alunelor coapte căzute printre crengi.
De-abia când mâna stângă a prinţului se încleştă, ca o mână de urangutan dezechilibrat de o cracă, de sînul drept al prinţesei, aceasta deschise în fine ochii.
- Puterea dragostei adevărate, murmură impresionată regina mamă, în timp ce zgomotul plesniturii răsună în liniştea dormitorului princiar.
- Te-ai trezit iubita mea, constată şi Filip, mângâindu-şi urechea peste care palma prinţesei lăsase o imperceptibilă dâră de sânge.
- Slavă cerului, mai completă şi majestatea sa.
- Pârtie !! strigă Aurora, împingându-l cu putere pe Filip. Pârtie !! continuă ea năpustindu-se spre toaleta la care nu mai fusese de atâta vreme.
- Bravo, prinţe, constată încântat regele. Te-ai dovedit mai puternic decât blestemul şi mai priceput decât eram eu în tinereţe, observă el, în ciuda pufnetului sonor al soţiei
- Peste aşa o ştachetă ar sări şi melcii cu osteoporoză, fără elan, constată regina.
- Vorbeşti acuma, vorbeşti, dar ai uitat cât de fericită ai fost atunci când prinţul tău, mandea, am rupt blestemul...
- Cred că hârşâitul bărbii tale nerase din seara aceea ar fi trezit şi un raton anesteziat, deşi posibil ca halena să o fi făcut dinainte, în cazul unei vieţuitoare cu nasul atât de fin, fie ea în comă
- Lasă că după 20 de ani fără Colgate nici guriţa ta nu mirosea chiar a viorele contratacă, un pic nechibzuit, regele
- Eu prinţ ca tine, neras, cu gulerul prins alandala şi cu tunica atârnând neglijent din armură chiar nu mai văzusem.
- Sunt convins că te topeai de dorinţă când m-ai văzut atât de neconvenţional
- Da, de dorinţa unei perfuzii cu diazpam. Ca aia care mi-am pus-o după noaptea nunţii.
- Păi, judecând retrospectiv, nici eu nu am fost prea inspirat. Ţin minte că, mergând spre Castelul Fermecat mă tot întâlneam cu fel de fel de prinţi şi cavaleri... Făt Frumos, de exemplu, se jura sus şi tare că şi-ar fi sărutat mai degrabă iapa, Harap Alb că mai mult decât să – ţi tragă pilota pe faţă nu a putut face, iar Şarmantul mi s-a confesat că, în ziua în care a intrat în iatacul tău, heterosexualitatea lui a primit o aprigă lovitură.
Filip asculta frumoasele amintiri depănate de viitorii lui socri gândindu-se că, spălată şi aranjată, Aurora nu ar fi arătat chiar atât de prost. Un gând uşor neliniştit îl străbătu totuşi auzind pe cei doi:
- Dar, mamă, nu înţeleg... Şi tu ai suferit de acelaşi blestem?
- Da, mă rog, am omis a trece asta în anunţ. Vezi, acum vreo 100 de ani, pe vremea bunicii mele Tatiana, cu ocazia logodnei acesteia, s-a făcut o mică petrecere de burlăciţe, pentru zânele, vrăjitoarele şi prinţesele cu care aceasta era prietenă. Chef mare, cocktailuri, stridii, iarbă şi, la final, şi vreo doi stripperi, zmei din Moldova. Fum a ieşit din băieţii ăia, pare că s-au lăsat pe viaţă de răpit prinţese. Din păcate însă s-a dovedit că unul din ei era, part time, paparazzi aşa că a doua zi toată tărăşenia a apărut în Cancan, cu poze şi cu titlul „Ruj anatomic pentru majestatea sa prinţul”.
Scandal mare la curte. Prinţul a dorit într-o primă fază să renunţe la căsnicie, interpretând cu primitivitate imaginile din ziar ca fiind un comportament subvirginal al prinţesei şi a fost nevoie de declaraţia directorului publicaţiei care să recunoască, după trei zile de discuţii şi 4 degete tăiate, că totul a fost o făcătură şi pozele nişte falsuri ordinare.
- Deci nu bunicul dumneavoastră a aruncat blestemul?
- Nu, nici vorbă. Omul era pâinea lui Dumnezeu. Până şi în ce-l priveşte pe unchiul meu, mulatrul, nu a bănuit vreodată că explicaţia cu melanodermia infantilă ar putea fi întrucâtva eronată. Nu, nu luminăţia sa, stuchi-l-ar mâţele de om minunat, dar a pus mâna pe ziar şi Arabela, Zâna Încruntată.
- Cine e Arabela?
- O băbăciune ce locuieşte în Codrul Virginelor. Fostă colegă de şcoală cu Tatiana, preşedinta clubului de şah şi olimpică, faza pe regat, la torsul lânii. Tocilara şi turnătoarea clasei, mândră nevoie mare că, spre deosebire de celelalte colege prinţese, a intrat la o universitate particulară de zânărit. Femeia tocmai îşi dăduse licenţa şi, când a văzut că nu a fost invitată la paranghelie, a luat foc.
- Şi a aruncat un asemenea blestem pentru atât de puţin?
- Era şi ea la începutul carierei. Se pare că tot ce dorise fusese un blestem simplu de tip „Trezi-le-ai zdrahonul doar molfăindu-l” dar cumva i-a ieşit „Trezitu-te-ai numai molfăită bine”. În plus a şi scăpat toată sticla de praf de zână, că îi tremura şi încă îi tremură mâinile ca la un rezident la vizita profesorului, aşa că blestemul a devenit ereditar.
- A, dar baba mai trăieşte?
- Sigur. Dar este greu de ajuns la ea în codrul ăla al ei.
- Da? De ce?
- Păi Codrul Virginelor se numeşte aşa pentru că este de nestrăbătut pentru orice fiinţă vie, cu excepţia celor virgine. Practic nu a mai călcat nimeni pe acolo de 30 de ani. Executăm criminalii aruncându-i acolo. Plus că nici nu merită, că baba este un pic spasmofilică după atât de multă viaţă în puritate trupească.
- Nu vă faceţi griji. M-aş duce eu dar vă daţi seama că aşa mândrie de bărbat ca mine nu apucă să facă nici trei paşi în desiş, exageră un pic prinţul. O să o trimit în schimb pe Aurora când îşi revine.
„Tare aş vrea să o văd şi pe asta” gândi mama soacră, fără să mai comenteze.
Pregătirile pentru nunta princiară erau în toi, deşi o parte din aranjamente păreau destul de anevoioase.
În iatacul domniţei Aurora şi mama ei reluaseră controversa din seara precedentă
- Nu prea vreau, mamă, nu prea vreau. Tu te-ai uitat la el?
- Da tu te-ai uitat la taică-tu? Şi sincer să fiu acuma, după atâţia ani de eforturi ale mele, arată bine.
- Tot mi-o bagi pe asta cu tata, dar uită-te la Filip. Slăbănog cu burtă nu mai văzusem până la el şi şi-a şi lăsat căcatul ăla coliliu să îi crească pe faţă de parcă ar fi umorist la Circul de Stat din Minsk. Păi nu mai bine mai dorm eu 3-4 ani că o veni şi vreun pământean la mine, că nu oi fi sluta slutelor
- Te înţeleg draga mea, dar chiar nu se mai poate. Ăsta e al cincilea în ultimii 10 ani şi, sincer, de-abia l-am găsit. Nu îţi dai seama câte afişe, fluturaşe, şi mesaje publicitare am dat. Pe ăsta l-a agăţat tac-tu cu un cont fals pe Facebook, să nu crezi că a fost uşor. Dacă pleacă va trebui să umblăm după hipsteri prin baruri şi atât de jos nu vreau să ajungem, la urma urmei suntem o dinastie milenară.
- Mă mai şi freacă la cap toată ziua cu blestemul. Că ce face el dacă îi fac fată, că nu are chef să îi adoarmă aia, că nu este OK, să mă duc în Codru să vorbesc cu Arabela. Că ce face dacă îi fac mai multe fete, vinde zestrea să facă incubator. Că neaparat să mă duc.
- Mda, urăsc bărbaţii ăştia care îşi imaginează că dacă dormi de la 16 ani eşti neaparat virgină. Aşa era şi taică-tu a doua zi după noaptea nunţii, tot se scărpina în cap, ofta şi mă fixa întrebător...
- Păi nu e problemă mare, că i-am zis că sunt alergică la polenul de fag, dar simt eu că, de când m-a văzut îndopându-mă cu miere nu mă prea crede. Oricum, sincer mamă, tare aş mai aştepta....
În sala de jocuri Filip şi regele jucau o tablă.
- Zău aşa tată, nu zic că mandatul de premier este chiar rău, dar având în vedere că totuşi vorbim de un blestem poate că nu ar fi de prisos şi un mic supliment. De exemplu exclusivitatea la bătucirea trotuarelor, la schimbarea bordurilor şi achiziţionarea de abacuri pentru funcţionărime ar putea compensa un pic această surpriză.
- Fiule, nu zic nu, dar am şi eu baronii mei, nu pot să îi trimit la vârsta lor la muncă cinstită. În plus nu văd ce rău poate fi să ai două, trei fete adormite, eu mă rog de Liga Zânelor de peste 20 de ani să o adoarmă la loc pe nevastă.
- Vorbiţi aşa acuma, dar o să vedeţi că, peste ani, când vom vedea sânge din sângele nostru dormind toată ziua, cu unica speranţă ca vreun aventurier nespălat să o zăbălească contracost nu o să vi se mai pară atât de comic.
- Nu e chiar aşa... Uite şi la Aurora, dacă nu ar fi sforăit atât de tare aş fi lăsat-o şi acuma să doarmă. Dar, sincer, mă săturasem să petrec noapte de noapte cu ochii pe pereţi şi tampoanele în urechi sperând că o să îşi schimbe partea.
- Oricum cred că ar trebui mers la Arabella. Nu poate fi atât de greu să o convingem, mai ales că blestemul, aşa cum fusese el gândit iniţial, nici măcar nu este o chestie rea.
- Da, din păcate mă-sa s-ar fi dus, înainte de căsătorie, dar era alergică la frunzele de stejar şi uite că Aurora nu poate din cauza sensibilităţii la polenul de fag. Aşa ghinion într-o familie, mai rar.
- Dar nu o putem suna?
- Nu este de mult în aria de acoperire că nu am găsit pe nimeni să construiască releul.
- Porumbei, ceva?
- Cad seceraţi la intrarea în pădure.
- Mă gândesc eu la ceva.
Filip avansa anevoios prin codrul des. Douăzeci de ani de masturbaţie compulsivă îşi găseau fireasca răsplată acum când, aparent, lianele şi tufişurile se trăgeau miraculos din faţa lui. Călcase peste destule schelete la intrarea în pădure pentru a recunoaşte că blestemul ciudat ce atârna deasupra acesteia era extrem de palpabil şi, deşi asigurat de pavăza invizibilă a castităţii sale nemărturisite, tot îşi dorea să termine misiunea cu repeziciune.
Casa Arabelei era destul de discretă şi fusese la un pas de a o rata. Mieunatul celor 5-6 pisici ce o străjuiau îi atraseră totuşi atenţia, aşa că bătu la uşă cu timiditate. O femeie încruntată între două vârste răspunse:
- Cine este acolo ?
- Mă numesc Filip, o caut pe doamna, pardon domnişoara Arabela, Zâna Încruntată
- A, păi mai mergi jumate de oră şi o găseşti, răspunse femeia
- Vă mulţumesc, sărut mâna, răspunse prinţul când, cu un hohot de râs femeia îl opri:
- Eu sunt, tolomacule, chiar credeai că sunt o sută de zâne în pădurea asta? Vezi dacă nu ai mâncat peşte când erai mic?
- Mda, teribil de amuzant.
- Nu te întreb cum de ai reuşit să intri în pădure, că văd cu ochii liberi. Tu şi peste 10 ani o să poţi culege ciuperci liniştit prin zonă. Zi mai bine cu ce treabă pe aici?
- Păi, cum v-am zis, sunt Filip şi m-am îndrăgostit de Aurora, fata împăratului. Urmează să mă însor dar mi-e frică că blestemul pe care l-aţi aruncat asupra familiei să nu îmi urmărească eventualele progenituri, aşa că am venit să vă rog, dacă aveţi timp şi plăcere, să îl ridicaţi.
- Fata e chioară? se interesă zâna
- Nu, e un pic vorbăreaţă, alergică la tot felul de lucruri, cam dezordonată, mereu obosită şi câteodată enervantă, dar nu cred că este şi chioară. De ce întrebaţi?
- Aşa, fără vreo intenţie. Uite, flăcău care este treaba – blestemul ăsta l-am făcut pe vremea când eram doar stagiară şi credeam că am talent. Dar pare că nu este deloc aşa. Ţineam de exemplu cu Dinamo şi am vrut să îi binecuvântez să nu piardă niciodată vreun meci de Liga Campionilor şi uite că se fac acuma 243 de ani de când nu au mai luat campionatul. Mi-am dorit să fac din oraşul meu natal, Constanţa, o nouă Copacabana şi de atunci a ajuns Mazăre la al 10lea mandat şi campion regional de samba. Când am vrut să am şi eu un parc plin de curăţenie în jur, a doua zi era păduricea asta în loc. În general am tot avut ghinion cu blestemele şi, sincer, prefer să nu mai fac şi alte trăznăi.
- În alte situaţii aş zice şi eu să folosiţi bagheta doar pentru grataj, dar în contextul problemei mele vă conjur totuşi să încercăm să găsim o soluţie.
- Păi o soluţie pare să fie de fapt... dar nu prea îmi convine
- Este ceva ce pot face eu?
- Păi, cu ani în urmă, la cursul de „Desfacerea blestemelor” ştiu că profesoara ne învăţa că, o dată cu pierderea virginitatăţii, unei zăne i se desfac toate blestemele de până atunci, fie şi numai pentru a se putea concentra pe relaţie. Dacă nu ai fi atât de liminar din punct de vedere al esteticii generale am putea încerca...
- Mamaie, tu ai văzut un pic scheletele din pădure?
- Eu nu zic că nu ar putea fi şi riscuri, nemaivorbind că personal numai la gândul de a-mi pierde virginitatea cu tine încep să le invidiez.
- Altă soluţie nu o fi oare?
- Nimic la care să mă pot gândi de fapt. Ştiu eu, să faci numai băieţi.
- Off, dumnezeule, pare că nu am de ales.... Hai să o facem.
- OK. Ia însă gluga aia te rog şi stinge lumina.
Filip se execută şi se apropie timid de zână când, un gând neplăcut îl străfulgeră
- Şi zici că Dinamo de-acum poate să ia campionatul?
- Dacă merge, da
- În cazul ăsta rămâi cu bine, strigă prinţul şi o luă la fugă, cu gluga încă pe faţă.
Începu cu o mângâiere blândă, de catifea, discretă ca una din paresteziile ce anunţă o criză de tetanie; buzele tânărului crescură în intensitate, gradat, peste buzele întredeschise ale prinţesei, într-o ascensiune bine gradată şi, într-un final, jucăuşă, limba îşi făcu apariţia ca o veveriţă sfielnică intrigată de bufniturile alunelor coapte căzute printre crengi.
De-abia când mâna stângă a prinţului se încleştă, ca o mână de urangutan dezechilibrat de o cracă, de sînul drept al prinţesei, aceasta deschise în fine ochii.
- Puterea dragostei adevărate, murmură impresionată regina mamă, în timp ce zgomotul plesniturii răsună în liniştea dormitorului princiar.
- Te-ai trezit iubita mea, constată şi Filip, mângâindu-şi urechea peste care palma prinţesei lăsase o imperceptibilă dâră de sânge.
- Slavă cerului, mai completă şi majestatea sa.
- Pârtie !! strigă Aurora, împingându-l cu putere pe Filip. Pârtie !! continuă ea năpustindu-se spre toaleta la care nu mai fusese de atâta vreme.
- Bravo, prinţe, constată încântat regele. Te-ai dovedit mai puternic decât blestemul şi mai priceput decât eram eu în tinereţe, observă el, în ciuda pufnetului sonor al soţiei
- Peste aşa o ştachetă ar sări şi melcii cu osteoporoză, fără elan, constată regina.
- Vorbeşti acuma, vorbeşti, dar ai uitat cât de fericită ai fost atunci când prinţul tău, mandea, am rupt blestemul...
- Cred că hârşâitul bărbii tale nerase din seara aceea ar fi trezit şi un raton anesteziat, deşi posibil ca halena să o fi făcut dinainte, în cazul unei vieţuitoare cu nasul atât de fin, fie ea în comă
- Lasă că după 20 de ani fără Colgate nici guriţa ta nu mirosea chiar a viorele contratacă, un pic nechibzuit, regele
- Eu prinţ ca tine, neras, cu gulerul prins alandala şi cu tunica atârnând neglijent din armură chiar nu mai văzusem.
- Sunt convins că te topeai de dorinţă când m-ai văzut atât de neconvenţional
- Da, de dorinţa unei perfuzii cu diazpam. Ca aia care mi-am pus-o după noaptea nunţii.
- Păi, judecând retrospectiv, nici eu nu am fost prea inspirat. Ţin minte că, mergând spre Castelul Fermecat mă tot întâlneam cu fel de fel de prinţi şi cavaleri... Făt Frumos, de exemplu, se jura sus şi tare că şi-ar fi sărutat mai degrabă iapa, Harap Alb că mai mult decât să – ţi tragă pilota pe faţă nu a putut face, iar Şarmantul mi s-a confesat că, în ziua în care a intrat în iatacul tău, heterosexualitatea lui a primit o aprigă lovitură.
Filip asculta frumoasele amintiri depănate de viitorii lui socri gândindu-se că, spălată şi aranjată, Aurora nu ar fi arătat chiar atât de prost. Un gând uşor neliniştit îl străbătu totuşi auzind pe cei doi:
- Dar, mamă, nu înţeleg... Şi tu ai suferit de acelaşi blestem?
- Da, mă rog, am omis a trece asta în anunţ. Vezi, acum vreo 100 de ani, pe vremea bunicii mele Tatiana, cu ocazia logodnei acesteia, s-a făcut o mică petrecere de burlăciţe, pentru zânele, vrăjitoarele şi prinţesele cu care aceasta era prietenă. Chef mare, cocktailuri, stridii, iarbă şi, la final, şi vreo doi stripperi, zmei din Moldova. Fum a ieşit din băieţii ăia, pare că s-au lăsat pe viaţă de răpit prinţese. Din păcate însă s-a dovedit că unul din ei era, part time, paparazzi aşa că a doua zi toată tărăşenia a apărut în Cancan, cu poze şi cu titlul „Ruj anatomic pentru majestatea sa prinţul”.
Scandal mare la curte. Prinţul a dorit într-o primă fază să renunţe la căsnicie, interpretând cu primitivitate imaginile din ziar ca fiind un comportament subvirginal al prinţesei şi a fost nevoie de declaraţia directorului publicaţiei care să recunoască, după trei zile de discuţii şi 4 degete tăiate, că totul a fost o făcătură şi pozele nişte falsuri ordinare.
- Deci nu bunicul dumneavoastră a aruncat blestemul?
- Nu, nici vorbă. Omul era pâinea lui Dumnezeu. Până şi în ce-l priveşte pe unchiul meu, mulatrul, nu a bănuit vreodată că explicaţia cu melanodermia infantilă ar putea fi întrucâtva eronată. Nu, nu luminăţia sa, stuchi-l-ar mâţele de om minunat, dar a pus mâna pe ziar şi Arabela, Zâna Încruntată.
- Cine e Arabela?
- O băbăciune ce locuieşte în Codrul Virginelor. Fostă colegă de şcoală cu Tatiana, preşedinta clubului de şah şi olimpică, faza pe regat, la torsul lânii. Tocilara şi turnătoarea clasei, mândră nevoie mare că, spre deosebire de celelalte colege prinţese, a intrat la o universitate particulară de zânărit. Femeia tocmai îşi dăduse licenţa şi, când a văzut că nu a fost invitată la paranghelie, a luat foc.
- Şi a aruncat un asemenea blestem pentru atât de puţin?
- Era şi ea la începutul carierei. Se pare că tot ce dorise fusese un blestem simplu de tip „Trezi-le-ai zdrahonul doar molfăindu-l” dar cumva i-a ieşit „Trezitu-te-ai numai molfăită bine”. În plus a şi scăpat toată sticla de praf de zână, că îi tremura şi încă îi tremură mâinile ca la un rezident la vizita profesorului, aşa că blestemul a devenit ereditar.
- A, dar baba mai trăieşte?
- Sigur. Dar este greu de ajuns la ea în codrul ăla al ei.
- Da? De ce?
- Păi Codrul Virginelor se numeşte aşa pentru că este de nestrăbătut pentru orice fiinţă vie, cu excepţia celor virgine. Practic nu a mai călcat nimeni pe acolo de 30 de ani. Executăm criminalii aruncându-i acolo. Plus că nici nu merită, că baba este un pic spasmofilică după atât de multă viaţă în puritate trupească.
- Nu vă faceţi griji. M-aş duce eu dar vă daţi seama că aşa mândrie de bărbat ca mine nu apucă să facă nici trei paşi în desiş, exageră un pic prinţul. O să o trimit în schimb pe Aurora când îşi revine.
„Tare aş vrea să o văd şi pe asta” gândi mama soacră, fără să mai comenteze.
Pregătirile pentru nunta princiară erau în toi, deşi o parte din aranjamente păreau destul de anevoioase.
În iatacul domniţei Aurora şi mama ei reluaseră controversa din seara precedentă
- Nu prea vreau, mamă, nu prea vreau. Tu te-ai uitat la el?
- Da tu te-ai uitat la taică-tu? Şi sincer să fiu acuma, după atâţia ani de eforturi ale mele, arată bine.
- Tot mi-o bagi pe asta cu tata, dar uită-te la Filip. Slăbănog cu burtă nu mai văzusem până la el şi şi-a şi lăsat căcatul ăla coliliu să îi crească pe faţă de parcă ar fi umorist la Circul de Stat din Minsk. Păi nu mai bine mai dorm eu 3-4 ani că o veni şi vreun pământean la mine, că nu oi fi sluta slutelor
- Te înţeleg draga mea, dar chiar nu se mai poate. Ăsta e al cincilea în ultimii 10 ani şi, sincer, de-abia l-am găsit. Nu îţi dai seama câte afişe, fluturaşe, şi mesaje publicitare am dat. Pe ăsta l-a agăţat tac-tu cu un cont fals pe Facebook, să nu crezi că a fost uşor. Dacă pleacă va trebui să umblăm după hipsteri prin baruri şi atât de jos nu vreau să ajungem, la urma urmei suntem o dinastie milenară.
- Mă mai şi freacă la cap toată ziua cu blestemul. Că ce face el dacă îi fac fată, că nu are chef să îi adoarmă aia, că nu este OK, să mă duc în Codru să vorbesc cu Arabela. Că ce face dacă îi fac mai multe fete, vinde zestrea să facă incubator. Că neaparat să mă duc.
- Mda, urăsc bărbaţii ăştia care îşi imaginează că dacă dormi de la 16 ani eşti neaparat virgină. Aşa era şi taică-tu a doua zi după noaptea nunţii, tot se scărpina în cap, ofta şi mă fixa întrebător...
- Păi nu e problemă mare, că i-am zis că sunt alergică la polenul de fag, dar simt eu că, de când m-a văzut îndopându-mă cu miere nu mă prea crede. Oricum, sincer mamă, tare aş mai aştepta....
În sala de jocuri Filip şi regele jucau o tablă.
- Zău aşa tată, nu zic că mandatul de premier este chiar rău, dar având în vedere că totuşi vorbim de un blestem poate că nu ar fi de prisos şi un mic supliment. De exemplu exclusivitatea la bătucirea trotuarelor, la schimbarea bordurilor şi achiziţionarea de abacuri pentru funcţionărime ar putea compensa un pic această surpriză.
- Fiule, nu zic nu, dar am şi eu baronii mei, nu pot să îi trimit la vârsta lor la muncă cinstită. În plus nu văd ce rău poate fi să ai două, trei fete adormite, eu mă rog de Liga Zânelor de peste 20 de ani să o adoarmă la loc pe nevastă.
- Vorbiţi aşa acuma, dar o să vedeţi că, peste ani, când vom vedea sânge din sângele nostru dormind toată ziua, cu unica speranţă ca vreun aventurier nespălat să o zăbălească contracost nu o să vi se mai pară atât de comic.
- Nu e chiar aşa... Uite şi la Aurora, dacă nu ar fi sforăit atât de tare aş fi lăsat-o şi acuma să doarmă. Dar, sincer, mă săturasem să petrec noapte de noapte cu ochii pe pereţi şi tampoanele în urechi sperând că o să îşi schimbe partea.
- Oricum cred că ar trebui mers la Arabella. Nu poate fi atât de greu să o convingem, mai ales că blestemul, aşa cum fusese el gândit iniţial, nici măcar nu este o chestie rea.
- Da, din păcate mă-sa s-ar fi dus, înainte de căsătorie, dar era alergică la frunzele de stejar şi uite că Aurora nu poate din cauza sensibilităţii la polenul de fag. Aşa ghinion într-o familie, mai rar.
- Dar nu o putem suna?
- Nu este de mult în aria de acoperire că nu am găsit pe nimeni să construiască releul.
- Porumbei, ceva?
- Cad seceraţi la intrarea în pădure.
- Mă gândesc eu la ceva.
Filip avansa anevoios prin codrul des. Douăzeci de ani de masturbaţie compulsivă îşi găseau fireasca răsplată acum când, aparent, lianele şi tufişurile se trăgeau miraculos din faţa lui. Călcase peste destule schelete la intrarea în pădure pentru a recunoaşte că blestemul ciudat ce atârna deasupra acesteia era extrem de palpabil şi, deşi asigurat de pavăza invizibilă a castităţii sale nemărturisite, tot îşi dorea să termine misiunea cu repeziciune.
Casa Arabelei era destul de discretă şi fusese la un pas de a o rata. Mieunatul celor 5-6 pisici ce o străjuiau îi atraseră totuşi atenţia, aşa că bătu la uşă cu timiditate. O femeie încruntată între două vârste răspunse:
- Cine este acolo ?
- Mă numesc Filip, o caut pe doamna, pardon domnişoara Arabela, Zâna Încruntată
- A, păi mai mergi jumate de oră şi o găseşti, răspunse femeia
- Vă mulţumesc, sărut mâna, răspunse prinţul când, cu un hohot de râs femeia îl opri:
- Eu sunt, tolomacule, chiar credeai că sunt o sută de zâne în pădurea asta? Vezi dacă nu ai mâncat peşte când erai mic?
- Mda, teribil de amuzant.
- Nu te întreb cum de ai reuşit să intri în pădure, că văd cu ochii liberi. Tu şi peste 10 ani o să poţi culege ciuperci liniştit prin zonă. Zi mai bine cu ce treabă pe aici?
- Păi, cum v-am zis, sunt Filip şi m-am îndrăgostit de Aurora, fata împăratului. Urmează să mă însor dar mi-e frică că blestemul pe care l-aţi aruncat asupra familiei să nu îmi urmărească eventualele progenituri, aşa că am venit să vă rog, dacă aveţi timp şi plăcere, să îl ridicaţi.
- Fata e chioară? se interesă zâna
- Nu, e un pic vorbăreaţă, alergică la tot felul de lucruri, cam dezordonată, mereu obosită şi câteodată enervantă, dar nu cred că este şi chioară. De ce întrebaţi?
- Aşa, fără vreo intenţie. Uite, flăcău care este treaba – blestemul ăsta l-am făcut pe vremea când eram doar stagiară şi credeam că am talent. Dar pare că nu este deloc aşa. Ţineam de exemplu cu Dinamo şi am vrut să îi binecuvântez să nu piardă niciodată vreun meci de Liga Campionilor şi uite că se fac acuma 243 de ani de când nu au mai luat campionatul. Mi-am dorit să fac din oraşul meu natal, Constanţa, o nouă Copacabana şi de atunci a ajuns Mazăre la al 10lea mandat şi campion regional de samba. Când am vrut să am şi eu un parc plin de curăţenie în jur, a doua zi era păduricea asta în loc. În general am tot avut ghinion cu blestemele şi, sincer, prefer să nu mai fac şi alte trăznăi.
- În alte situaţii aş zice şi eu să folosiţi bagheta doar pentru grataj, dar în contextul problemei mele vă conjur totuşi să încercăm să găsim o soluţie.
- Păi o soluţie pare să fie de fapt... dar nu prea îmi convine
- Este ceva ce pot face eu?
- Păi, cu ani în urmă, la cursul de „Desfacerea blestemelor” ştiu că profesoara ne învăţa că, o dată cu pierderea virginitatăţii, unei zăne i se desfac toate blestemele de până atunci, fie şi numai pentru a se putea concentra pe relaţie. Dacă nu ai fi atât de liminar din punct de vedere al esteticii generale am putea încerca...
- Mamaie, tu ai văzut un pic scheletele din pădure?
- Eu nu zic că nu ar putea fi şi riscuri, nemaivorbind că personal numai la gândul de a-mi pierde virginitatea cu tine încep să le invidiez.
- Altă soluţie nu o fi oare?
- Nimic la care să mă pot gândi de fapt. Ştiu eu, să faci numai băieţi.
- Off, dumnezeule, pare că nu am de ales.... Hai să o facem.
- OK. Ia însă gluga aia te rog şi stinge lumina.
Filip se execută şi se apropie timid de zână când, un gând neplăcut îl străfulgeră
- Şi zici că Dinamo de-acum poate să ia campionatul?
- Dacă merge, da
- În cazul ăsta rămâi cu bine, strigă prinţul şi o luă la fugă, cu gluga încă pe faţă.
Cenuşăreasa
Frunzele de buruiană se transformau cu repeziciune, sub privirea raţelor flămânde, în mic dejun sub acţiunea mâinilor vrednice ale Cenuşăresei. Fata se grăbea acum când din casă puternicile zgomote de expectoraţie o preveneau că mama sa vitregă, doamna Atodiresei se trezise, astfel că urma în scurt timp să iasă prin curte.
Treaba era aproape gata. Cu un pic de noroc posibil ca mama vitregă nici să nu bage de seamă că, urmare a evenimentelor din noaptea trecută, fata se sculase un pic prea târziu.
- Iar e ăsta mangă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege din odaie. Cenuşăreasoo !
- Da, maman, răspunse fata
- Zi, fato, azi de dimineaţă când te-ai trezit, tac-tu era acasă?
- Da, mamă, când m-am trezit era lângă patul tău şi te admira în tăcere. A trebuit să trag de el să se culce, exageră un pic fata
Adevărul este că pe undeva aşa şi era; când, noaptea trecută, ajunsese în fine îl găsise într-adevăr pe tatăl său la capul patului soţiei sale şi, numai după vreo 10 minute de rugăminţi în surdină, acesta lăsase din mână toporişca şi se întorsese la ţuica lui.
- Bă ce mai minţiţi voi unul pentru altul. Beţiv nenorocit, cu cine am ajuns eu să îmi împart zilele, după ce am fost a treia la concursul de miss frumuseţe din Tecuci. Mama lui de alcoolist, mi-a mâncat zilele.
„Se ţineau astfel de concursuri în perioada războiului de independenţă?” ricană în sinea ei fata şi trecu fără vorbă să pornească cafeaua, necesară mamei şi surorilor ei vitrege.
Privi îndelung apa pusă pe foc, încercând să rememoreze întâmplările şi şansa deosebită pe care părea că le întâlnise în noaptea precedentă, după ce se furişase, ca de obicei, pe fereastră să meargă la clubul în care se relaxa de obicei după o zi de muncă.
Şi-l amintea de parcă ar fi fost în faţa lui, cu barba crescându-i dezordonat, ochelarii de soare cu reflexe cenuşii şi pălărioara roşie, perfect asortată cu cămaşa cadrilată, ieşindu-i din pantalonii de firmă, de aceeaşi culoare vie ca şi fulărelul.
Ar fi fost greu să îl ignore, cum de altfel nu îl ignorau nici fraţii Adomniţei
- Vezi, beizadea, că oamenii mai şi mănâncă aici, începuse cel mai mare, Răducu, după ce îi împrumutase un pic pălăria.
- Trebuie că eşti din Bucureşti, completă mezinul, Gheorghe.
- Ce aveţi măi ţăranilor cu mine, îngăimă arătarea hirsută, încercând fără succes să recupereze ochelarii din mâna lui Ghiţă
- Ne ustură ochii de când, exagerând, ai intrat aici
- Şi crede-ne, am mai văzut urâţi la viaţa noastră
- Băi, plugari în pauza de mămăligă ce sunteţi, eu sunt hipster. Hipster, dacă nu ştiţi ce e aia, adică tot ce are universul ăsta mai bun, în materie de bărbaţi frumoşi, să ofere femeilor recunoscătoare
- Da, visul oricărei muieri cu miopie progresivă, observă Gheorghe în timp ce îi amesteca hipsterului băutura cu degetul
- Cum te cheamă arătare, să ştim ce scriem pe cruce, completă Răducu, a cărui răbdare se apropia de sfârşit cu mai multă repeziciune decât cea a unui critic literar citind o epigramă despre critici literari
- Dacă trebuie să ştiţi eu sunt Merlin, Zână Merlin, sunt DJ de Dorobanţi, arbitru al eleganţei şi am ajuns în fundătura asta surprinzător de locuită ca să prezidez concursul de frumuseţe de mâine de la balul prefectului. Nu cred că majestatea sa va fi teribil de încântată de ce faceţi domniile voastre în acest moment cu cămaşa mea.
Lucrurile ajunseseră destul de departe, gândi Cenuşăreasa. Nu era corect ca un om de calibrul lui Merlin, cu o misiune atât de nobilă a doua zi, să sufere o secundă mai mult această agresiune permanentă a zurbagiilor.
- Ce aveţi cu omul, bulamacilor ? interveni ea. Credeţi că voi rezistaţi prea bine la căutătura femeii cu vederea normală?
- El? E de gen masculin vrei să zici?
- Ne distram şi noi, ştii cât de rar trece circul prin părţile astea, completă şi Răducu
- Da ce vi s-a acrit ţuica în pet de nu găsiţi altceva de făcut? Lăsaţi omul să-şi pună la loc pantalonii, că nu cred că vreţi să explicaţi mâine prefectului de ce preşedintele balului este atât de galeş.
Era ceva de bun simţ în observaţiile Cenuşăresei, aşa că mormăind băieţii puseră fularul peste urechile lui Merlin şi se retraseră să continue degustarea deliciosului carcalete de rachiu de vin şi ţuică de prune din pahare.
- Vă rămân îndatorat, nobilă domnişoară, îi mulţumi hipsterul, pe măsură ce cu mişcări febrile îşi recompunea ţinuta falnică de dinainte. Chiar îndatorat, dacă mă gândesc că începusem să îmi pierd răbdarea şi, dacă ar fi continuat cu mitocăniile, profitând de cunoştinţele mele avansate de karate, probabil că i-aş fi omorât pe cei doi.
- Pentru nimic. Deci aşa, eşti mahăr la balul de mâine.
- Da. Practic eu o să aleg regina frumuseţii.
- Mi-ar place să merg şi eu. Dar uite, nu am nimic de îmbrăcat şi mai ales e foarte greu să găsesc încălţămintea potrivită.
- Dar cât porţi? se interesă bărbatul, scrutând fugar la pantofii, de mărimea şi forma unei şalupe, din picioare domniţei.
- Nu ştiu, toţi cizmarii se feresc să mi-o spună şi la mall magazinele de pantofi au un ordin de restricţie în ce mă priveşte.
- Păi te-aş putea ajuta. Sunt un adevărat magician în ce priveşte gătelile şi hainele hip. Prinţesă te fac, dar pentru asta trebuie lucrat la baghetă.
- La baghetă zici... Şi ce face bagheta exact?
- Păi dacă eşti interesată o să te iniţiez, nu-ţi fă griji. O dată bagheta magică pornită o descântăm frumos, în sus, în jos, suflăm de câteva ori în ea, o plesnim, îi dăm nişte bobârnace şi nu numai că om găsi straie de prinţese în locul bulendrelor alea, dar simt că undeva, prin rafturile Dolce Gabana s-or găsi şi nişte conduri de transexual pentru tine.
- Să ştii că sunt interesată. Numai că, din experienţă zic, mai întâi condurii şi pe urmă bagheta. Că sunt păţită.
- Bine drăguţo. Trec mâine să te iau atunci, cu limuzina mea. Şi dacă reuşeşti să goleşti bagheta de toată magia nu m-ar mira să ieşi chiar miss mâine seară
- Să ştii că asta ar fi bine, măcar ca să le văd mutrele antipaticelor alea când m-or vedea cu tiara.
- Pe mâine, atunci, păpuşo.
„Ce bine că am ieşit aseară” îşi continuă Cenuşăreasa reveria, fără a băga de seamă cafeaua umflată ce da în foc.
- Ce ai, fă, eşti autistă? Vezi că e gata cafeaua şi cred că Moni şi Clara o aşteaptă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege. Hai, fă bine şi du-le-o la pat, cu o gustare uşoară, că azi e zi mare pentru ele; precis una din ele se întoarce diseara cu tiara de miss acasă, mânca-le-ar mama de frumoase şi deştepte. Os din osul meu.
Moni şi Clara făcuseră într-adevăr ochi şi butonau febrile la iphoneuri.
- Ia uite fată ce bine o zice ăsta: „Nu începe prost o zi dacă poţi să o începi bine”. Profund şi adevărat, nu crezi Moni?
- Aşa este. Simt că mă îmbogăţesc spiritual de fiecare dată când deschid facebookul. Pot să îi dau share?
- Da, dar numai dacă îmi dai tag. Ce zici, cum o să fie la bal diseară?
- Eu zic că mama are dreptate. Noi suntem într-adevăr cele mai frumoase. M-am gândit că într-adevăr, faţă de celelalte candidate noi avem multă frumuseţe naturală, mustind din interior.
- Aşa este. A propos, îmi dai şi mie genele alea false? Şi la ce oră e coaforul?
- La prânz. După cosmetică. Unghiile de-abia după aia.
- Şi mă ajuţi un pic la machiaj pe urmă, nu?
- Sigur că da... A, Cenuşăreaso, bună dimineaţa. Ce zici, îi dăm gata diseară pe toţi, nu?
- Depinde. Mai vin şi alte femei?
- Hai nu fi răutăcioasă. La urma urmei să ştii că este mai bine de tine că te protejează mama. Nu îţi dai seama cât de dezumanizant va fi pentru noi să păşim pe scenă, ca nişte obiecte sexuale strălucitoare şi dezirabile, despuiate de privirile celor din jur. Sincer o facem doar pentru mama.
- Nici eu nu m-aş fi expus la această deşertăciune dacă nu ar fi ea, observă şi Clara. Altfel mă cunoşti cum sunt – „Comorile sufletului nu încap în sipete” după cum a zis nemuritorul Coehlo... Sau era Cioran?
- Eu tot nu înţeleg de ce nu mă lasă şi pe mine să merg. Încep să cred că atitudinea ei face diferenţă între voi, fiicele ei bune, şi mine.
- Mie mi-ar fi jenă de asemenea gânduri vinovate. Mai bine dă un pic încoace cafeluţa şi pâinea aia prăjită şi du-te, te rog, să vezi dacă maşina porneşte. Plecăm la coafor.
Se lăsase seara şi Cenuşăreasa era singură în bătătură. Mama şi surorile ei vitrege luaseră maşina şi erau deja la bal iar tatăl plecase la cârciumă. Părul aproape se uscase şi tocmai îşi retuşa un pic buzele când limuzina lui Zână opri în faţa curţii.
- Am zis că îmi tragi ţeapă, atât de mult timp ţi-a luat, observă iritată fata
- Nu mă cunoşti, se pare, replică Merlin. Dar a durat, mai ales cu condurii. De fapt nici nu am găsit conduri, am modificat nişte balerini
- Fără conduri? Ce bal e ăsta, fără conduri?
- Draga mea, am încercat. Primul cizmar mi-a spus că nu se apucă el de traforaj doar pentru că am eu fetişuri cu Yeti, al doilea a spus că te poate ajuta dacă renunţi la degetul mare şi al treilea m-a trimis la un magazin de caiac-canoe. Noroc cu un prieten care mi-a spus că de fapt condurii sunt doar nişte balerini ceva mai scumpi şi că, dacă găsesc unii străvezii nu o să vadă nimeni diferenţa.
- Şi dacă îţi iei singur la bobârnace bagheta crezi că o să vezi diferenţa? Unde sunt condurii mei?
- Ăştia sunt, alţii nu are tata. Or mai fi prin locurile mai neumblate ale Apeninilor vreun meşter italian capabil să facă conduri pe măsura ta, nu zic nu, dar în scurtul răgaz avut la dispoziţie nu se putea face mai mult, spuse omul cu sinceritate, scoţând cu dificultate din portbagaj o pereche de încălţări destul de prezentabile.
- Bine, asta e. Mă duc să mă îmbrac.
- Da. Vezi însă că mai e o chestiuţă. Eu pe la 12 noaptea trebuie să o iau din loc, că este o reuniune importantă a hipsterilor la Fratelli. Sunt din comitetul de organizare şi trebuie să ajung devreme. Acuma cu balercile astea, pardon condureii, nu este problemă, dar rochiţa trebuie dusă înapoi. Aşa că, după ce bate ceasul, o iei din loc
- Am înţeles. Ştii însă că, atunci când îţi zicea că eşti special, mă-ta te cam trombonea, nu?
- Asta e situaţia. Hai, acum trecem la bagheţică?
- După ce mă văd în oglindă.
Prefectul era mulţumit de reuşita balului.
Arătarea din Bucureşti organizase destul de bine şi, deşi un pic nedumeriţi de ceea ce li se prezentase ca fiind muzică house, o dată butoaiele de ţuică cepuite, flăcăii intraseră, în ciuda protestelor hipsterului, la horă. Domnişoarele îşi etalau ţinutele de gală, eclipsând pe undeva treningurile nou nouţe ale prinţilor şi toată lumea se simţea bine, fapt esenţial în preziua alegerilor. Frumos rânduite, la ieşire, găleţile de partid, încărcate cu kilul de făină, punga de pui de la „Agricola”, bricheta cu inscripţia lui şi sticla de ulei îi aşteptau pe petrecăreţi.
Concursul de miss crease o uşoară vânzoleală. Cele 5 finaliste păşiseră prin covorul de coji de seminţe cu mândrie şi încredere şi fuseseră testate cu competenţă pentru farmec şi prezenţă de spirit în câteva din probele tradiţionale ale zonei – datul din ţâţe, elicea, purtatul petului pe creştet sau şpagatul. Fermecaţi de talentul fetelor, mai ales talentul la „elice” al celor două surori Atodiresei mulţimea le-a scandat minute în şir numele, fiind nevoie de un nou butoi de palincă pentru a-i calma atunci când, la final Merlin a anunţat că victorioasă „după o matură chibzuinţă a juriului” a ieşit necunoscuta cu picioare mari, domnişoara C.
Fata era frumoasă observă prefectul şi, cu îndrăzneala lui caracteristică, îşi prezentă şi el omagiile
- Sărut mâna domnişoară. Sunt Linte Vangheliţă, prefectul acestui judeţ şi mă bucur că aţi ales să onoraţi micul meu bal cu participarea dumneavoastră strălucitoare.
- Şi eu sunt onorată de a fi participat, domnule prefect.
- Pentru tine nu sunt nici „domnule prefect”, nici „domnul Linte Vangheliţă”. Mi-ar plăcea să îmi spui simplu, Marean. Servitorul dumneavoastră
- Încântată, Mareane. Frumos bal, păcat că nu sunt mai multe.
- O dată la patru ani, mai des în caz de anticipate. Cu ce te ocupi frumoasa mea?
- Sunt momentan între joburi; oscilez între secretară de politician sau vedetă PROTV, nu mi-am găsit cu adevărat vocaţia, sinceră să fiu.
- Păi, ce potriveală, chiar caut zilele astea pe cineva
- Nici nu m-am gândit la asta. Mult de muncit?
- Mult, da frumos. Da am văzut pe scenă, la probe, că te-ai descurca.
- Nu trebuie experienţă mai multă?
- Nu ar strica, dar cum nimeni nu se naşte învăţat sunt convins că vom recupera cu repeziciune. Eşti deci interesată?
Cenuşăreasa nu mai apucă să răspundă pentru că ceasul din perete începu să bată miezul nopţii. Fără un cuvânt în plus o luă grăbită, din faţa unui Linte Vangheliţă uimit, pe scări, împleticindu-se în balerini, până ce unul, cel drept, ceva mai butucănos i se desprinse din picior. La capătul scării Zână deja o aştepta, nerăbdător cu maşina pornind şi indexul bătând nervos tictacul pe ceas.
Fusese la un pas să fie descoperită, se gândi ea pe bancheta din spate a maşinii în timp ce se dezbrăca de rochia Armani cu ochii la tiara care strălucea alături.
- Ce mizerie, comenta a doua zi, la micul dejun doamna Atodiresei, scrutându-şi soţul care îşi sorbea tăcut cafeaua
- Nu am mai văzut atâta nedreptate vreodată, completă Clara.
- Mă ţine şi acuma curul de la „elice”, observă şi Moni.
- Cred că a fost cea mai frumoasă „elice” din ultimii ani, şi boul ăla cu fulăraş o alege pe girafa aia în cizme, îşi vărsă năduful şi mama
- Da uite ce scriu ăştia aici în gazetă, interveni tatăl. „Domnul Marean Linte Vangheliţă o roagă pe misterioasa domnişoară C, regina farmecului şi frumuseţii de noaptea trecută, să revină pentru ocuparea poziţiei de assistant manager de la prefectură”. Ce a făcut aia, a plecat?
- Da, cică l-a lăsat pe Linte cu ochii în soare şi a zbughit-o pe uşă. E ăla înnebunit, că cică o plăcea pe fată, deşi nu ştiu cât de beat era de fapt, că se zice că nici nu ştie cum mai arată.
- Păi cum o să o recunoască?
- Cică i-a scăpat dromaderei o copită cînd se tira şi urmează să o recunoască după lăboşer dacă apare.
- Păi şi ce ziceţi fetelor, nu vă încercaţi norocul? Că nu e rău un job la prefectură, măcar până vă măritaţi vreuna, observă, practic, tatăl.
- Păi n-ar fi rău, nemaivorbind că dobitocul ăla pare amorezat, dar cum dracu să se potrivească picioruşele noastre cu cogeamitea tren de aterizare? accentuă Moni evidenţa.
- Păi are tata nişte idei. Băgaţi nişte sare în voi, adu fă, Cenuşăreaso, scrumbiile alea aici, şi s-or umfla singure.
- Ştiu eu dacă o să meargă?
- Mai puneţi şi nişte jambiere strânse, şi staţi toată ziua în picioare. Hai, ce aveţi de pierdut. Luaţi-o şi pe Cenuşăreasă să vă ajute.
Efectele ideii tatălui păreau să dea roade, constatară fetele la intrarea în sediul prefecturii contemplându-şi picioarele din ce în ce mai butucănoase. Pare însă că ideea nu era originală, judecând după numărul mare de femei, cu picioarele în grade diferite de edemaţiere, aflate la coadă. Un funcţionar plictisit trecea de la una la alta târând opinca şi, dezamăgite, femeile plecau una după alta după ce, se dovedea că aceasta ar fi acomodat cu uşurinţă ambele picioare. Nu existau monturi, şosete sau unghii care să nu încapă în balerini cu uşurinţa unui canar în colivie.
Dezamăgite, dădură să plece când vocea gravă a prefectului rupse tăcerea
- Dar tu, cea din spate de ce nu încerci conduraşul?
- Cine, eu? Făcu Cenuşăreasa pe nevinovata
- Te rog frumos, că îmi pari cunoscută.
O linişte de mormânt se lăsă când fata se aplecă asupra încălţărilor. Funcţionarul făcu ochii mari, prefectul ţâţâi şi dete din cap şi fetele Atodiresei pufniră în râs.
- Mda, sunt prea mici, nu mă încap, observă cu jumate de voce mezina.
Treaba era aproape gata. Cu un pic de noroc posibil ca mama vitregă nici să nu bage de seamă că, urmare a evenimentelor din noaptea trecută, fata se sculase un pic prea târziu.
- Iar e ăsta mangă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege din odaie. Cenuşăreasoo !
- Da, maman, răspunse fata
- Zi, fato, azi de dimineaţă când te-ai trezit, tac-tu era acasă?
- Da, mamă, când m-am trezit era lângă patul tău şi te admira în tăcere. A trebuit să trag de el să se culce, exageră un pic fata
Adevărul este că pe undeva aşa şi era; când, noaptea trecută, ajunsese în fine îl găsise într-adevăr pe tatăl său la capul patului soţiei sale şi, numai după vreo 10 minute de rugăminţi în surdină, acesta lăsase din mână toporişca şi se întorsese la ţuica lui.
- Bă ce mai minţiţi voi unul pentru altul. Beţiv nenorocit, cu cine am ajuns eu să îmi împart zilele, după ce am fost a treia la concursul de miss frumuseţe din Tecuci. Mama lui de alcoolist, mi-a mâncat zilele.
„Se ţineau astfel de concursuri în perioada războiului de independenţă?” ricană în sinea ei fata şi trecu fără vorbă să pornească cafeaua, necesară mamei şi surorilor ei vitrege.
Privi îndelung apa pusă pe foc, încercând să rememoreze întâmplările şi şansa deosebită pe care părea că le întâlnise în noaptea precedentă, după ce se furişase, ca de obicei, pe fereastră să meargă la clubul în care se relaxa de obicei după o zi de muncă.
Şi-l amintea de parcă ar fi fost în faţa lui, cu barba crescându-i dezordonat, ochelarii de soare cu reflexe cenuşii şi pălărioara roşie, perfect asortată cu cămaşa cadrilată, ieşindu-i din pantalonii de firmă, de aceeaşi culoare vie ca şi fulărelul.
Ar fi fost greu să îl ignore, cum de altfel nu îl ignorau nici fraţii Adomniţei
- Vezi, beizadea, că oamenii mai şi mănâncă aici, începuse cel mai mare, Răducu, după ce îi împrumutase un pic pălăria.
- Trebuie că eşti din Bucureşti, completă mezinul, Gheorghe.
- Ce aveţi măi ţăranilor cu mine, îngăimă arătarea hirsută, încercând fără succes să recupereze ochelarii din mâna lui Ghiţă
- Ne ustură ochii de când, exagerând, ai intrat aici
- Şi crede-ne, am mai văzut urâţi la viaţa noastră
- Băi, plugari în pauza de mămăligă ce sunteţi, eu sunt hipster. Hipster, dacă nu ştiţi ce e aia, adică tot ce are universul ăsta mai bun, în materie de bărbaţi frumoşi, să ofere femeilor recunoscătoare
- Da, visul oricărei muieri cu miopie progresivă, observă Gheorghe în timp ce îi amesteca hipsterului băutura cu degetul
- Cum te cheamă arătare, să ştim ce scriem pe cruce, completă Răducu, a cărui răbdare se apropia de sfârşit cu mai multă repeziciune decât cea a unui critic literar citind o epigramă despre critici literari
- Dacă trebuie să ştiţi eu sunt Merlin, Zână Merlin, sunt DJ de Dorobanţi, arbitru al eleganţei şi am ajuns în fundătura asta surprinzător de locuită ca să prezidez concursul de frumuseţe de mâine de la balul prefectului. Nu cred că majestatea sa va fi teribil de încântată de ce faceţi domniile voastre în acest moment cu cămaşa mea.
Lucrurile ajunseseră destul de departe, gândi Cenuşăreasa. Nu era corect ca un om de calibrul lui Merlin, cu o misiune atât de nobilă a doua zi, să sufere o secundă mai mult această agresiune permanentă a zurbagiilor.
- Ce aveţi cu omul, bulamacilor ? interveni ea. Credeţi că voi rezistaţi prea bine la căutătura femeii cu vederea normală?
- El? E de gen masculin vrei să zici?
- Ne distram şi noi, ştii cât de rar trece circul prin părţile astea, completă şi Răducu
- Da ce vi s-a acrit ţuica în pet de nu găsiţi altceva de făcut? Lăsaţi omul să-şi pună la loc pantalonii, că nu cred că vreţi să explicaţi mâine prefectului de ce preşedintele balului este atât de galeş.
Era ceva de bun simţ în observaţiile Cenuşăresei, aşa că mormăind băieţii puseră fularul peste urechile lui Merlin şi se retraseră să continue degustarea deliciosului carcalete de rachiu de vin şi ţuică de prune din pahare.
- Vă rămân îndatorat, nobilă domnişoară, îi mulţumi hipsterul, pe măsură ce cu mişcări febrile îşi recompunea ţinuta falnică de dinainte. Chiar îndatorat, dacă mă gândesc că începusem să îmi pierd răbdarea şi, dacă ar fi continuat cu mitocăniile, profitând de cunoştinţele mele avansate de karate, probabil că i-aş fi omorât pe cei doi.
- Pentru nimic. Deci aşa, eşti mahăr la balul de mâine.
- Da. Practic eu o să aleg regina frumuseţii.
- Mi-ar place să merg şi eu. Dar uite, nu am nimic de îmbrăcat şi mai ales e foarte greu să găsesc încălţămintea potrivită.
- Dar cât porţi? se interesă bărbatul, scrutând fugar la pantofii, de mărimea şi forma unei şalupe, din picioare domniţei.
- Nu ştiu, toţi cizmarii se feresc să mi-o spună şi la mall magazinele de pantofi au un ordin de restricţie în ce mă priveşte.
- Păi te-aş putea ajuta. Sunt un adevărat magician în ce priveşte gătelile şi hainele hip. Prinţesă te fac, dar pentru asta trebuie lucrat la baghetă.
- La baghetă zici... Şi ce face bagheta exact?
- Păi dacă eşti interesată o să te iniţiez, nu-ţi fă griji. O dată bagheta magică pornită o descântăm frumos, în sus, în jos, suflăm de câteva ori în ea, o plesnim, îi dăm nişte bobârnace şi nu numai că om găsi straie de prinţese în locul bulendrelor alea, dar simt că undeva, prin rafturile Dolce Gabana s-or găsi şi nişte conduri de transexual pentru tine.
- Să ştii că sunt interesată. Numai că, din experienţă zic, mai întâi condurii şi pe urmă bagheta. Că sunt păţită.
- Bine drăguţo. Trec mâine să te iau atunci, cu limuzina mea. Şi dacă reuşeşti să goleşti bagheta de toată magia nu m-ar mira să ieşi chiar miss mâine seară
- Să ştii că asta ar fi bine, măcar ca să le văd mutrele antipaticelor alea când m-or vedea cu tiara.
- Pe mâine, atunci, păpuşo.
„Ce bine că am ieşit aseară” îşi continuă Cenuşăreasa reveria, fără a băga de seamă cafeaua umflată ce da în foc.
- Ce ai, fă, eşti autistă? Vezi că e gata cafeaua şi cred că Moni şi Clara o aşteaptă, se auzi vocea stridentă a mamei vitrege. Hai, fă bine şi du-le-o la pat, cu o gustare uşoară, că azi e zi mare pentru ele; precis una din ele se întoarce diseara cu tiara de miss acasă, mânca-le-ar mama de frumoase şi deştepte. Os din osul meu.
Moni şi Clara făcuseră într-adevăr ochi şi butonau febrile la iphoneuri.
- Ia uite fată ce bine o zice ăsta: „Nu începe prost o zi dacă poţi să o începi bine”. Profund şi adevărat, nu crezi Moni?
- Aşa este. Simt că mă îmbogăţesc spiritual de fiecare dată când deschid facebookul. Pot să îi dau share?
- Da, dar numai dacă îmi dai tag. Ce zici, cum o să fie la bal diseară?
- Eu zic că mama are dreptate. Noi suntem într-adevăr cele mai frumoase. M-am gândit că într-adevăr, faţă de celelalte candidate noi avem multă frumuseţe naturală, mustind din interior.
- Aşa este. A propos, îmi dai şi mie genele alea false? Şi la ce oră e coaforul?
- La prânz. După cosmetică. Unghiile de-abia după aia.
- Şi mă ajuţi un pic la machiaj pe urmă, nu?
- Sigur că da... A, Cenuşăreaso, bună dimineaţa. Ce zici, îi dăm gata diseară pe toţi, nu?
- Depinde. Mai vin şi alte femei?
- Hai nu fi răutăcioasă. La urma urmei să ştii că este mai bine de tine că te protejează mama. Nu îţi dai seama cât de dezumanizant va fi pentru noi să păşim pe scenă, ca nişte obiecte sexuale strălucitoare şi dezirabile, despuiate de privirile celor din jur. Sincer o facem doar pentru mama.
- Nici eu nu m-aş fi expus la această deşertăciune dacă nu ar fi ea, observă şi Clara. Altfel mă cunoşti cum sunt – „Comorile sufletului nu încap în sipete” după cum a zis nemuritorul Coehlo... Sau era Cioran?
- Eu tot nu înţeleg de ce nu mă lasă şi pe mine să merg. Încep să cred că atitudinea ei face diferenţă între voi, fiicele ei bune, şi mine.
- Mie mi-ar fi jenă de asemenea gânduri vinovate. Mai bine dă un pic încoace cafeluţa şi pâinea aia prăjită şi du-te, te rog, să vezi dacă maşina porneşte. Plecăm la coafor.
Se lăsase seara şi Cenuşăreasa era singură în bătătură. Mama şi surorile ei vitrege luaseră maşina şi erau deja la bal iar tatăl plecase la cârciumă. Părul aproape se uscase şi tocmai îşi retuşa un pic buzele când limuzina lui Zână opri în faţa curţii.
- Am zis că îmi tragi ţeapă, atât de mult timp ţi-a luat, observă iritată fata
- Nu mă cunoşti, se pare, replică Merlin. Dar a durat, mai ales cu condurii. De fapt nici nu am găsit conduri, am modificat nişte balerini
- Fără conduri? Ce bal e ăsta, fără conduri?
- Draga mea, am încercat. Primul cizmar mi-a spus că nu se apucă el de traforaj doar pentru că am eu fetişuri cu Yeti, al doilea a spus că te poate ajuta dacă renunţi la degetul mare şi al treilea m-a trimis la un magazin de caiac-canoe. Noroc cu un prieten care mi-a spus că de fapt condurii sunt doar nişte balerini ceva mai scumpi şi că, dacă găsesc unii străvezii nu o să vadă nimeni diferenţa.
- Şi dacă îţi iei singur la bobârnace bagheta crezi că o să vezi diferenţa? Unde sunt condurii mei?
- Ăştia sunt, alţii nu are tata. Or mai fi prin locurile mai neumblate ale Apeninilor vreun meşter italian capabil să facă conduri pe măsura ta, nu zic nu, dar în scurtul răgaz avut la dispoziţie nu se putea face mai mult, spuse omul cu sinceritate, scoţând cu dificultate din portbagaj o pereche de încălţări destul de prezentabile.
- Bine, asta e. Mă duc să mă îmbrac.
- Da. Vezi însă că mai e o chestiuţă. Eu pe la 12 noaptea trebuie să o iau din loc, că este o reuniune importantă a hipsterilor la Fratelli. Sunt din comitetul de organizare şi trebuie să ajung devreme. Acuma cu balercile astea, pardon condureii, nu este problemă, dar rochiţa trebuie dusă înapoi. Aşa că, după ce bate ceasul, o iei din loc
- Am înţeles. Ştii însă că, atunci când îţi zicea că eşti special, mă-ta te cam trombonea, nu?
- Asta e situaţia. Hai, acum trecem la bagheţică?
- După ce mă văd în oglindă.
Prefectul era mulţumit de reuşita balului.
Arătarea din Bucureşti organizase destul de bine şi, deşi un pic nedumeriţi de ceea ce li se prezentase ca fiind muzică house, o dată butoaiele de ţuică cepuite, flăcăii intraseră, în ciuda protestelor hipsterului, la horă. Domnişoarele îşi etalau ţinutele de gală, eclipsând pe undeva treningurile nou nouţe ale prinţilor şi toată lumea se simţea bine, fapt esenţial în preziua alegerilor. Frumos rânduite, la ieşire, găleţile de partid, încărcate cu kilul de făină, punga de pui de la „Agricola”, bricheta cu inscripţia lui şi sticla de ulei îi aşteptau pe petrecăreţi.
Concursul de miss crease o uşoară vânzoleală. Cele 5 finaliste păşiseră prin covorul de coji de seminţe cu mândrie şi încredere şi fuseseră testate cu competenţă pentru farmec şi prezenţă de spirit în câteva din probele tradiţionale ale zonei – datul din ţâţe, elicea, purtatul petului pe creştet sau şpagatul. Fermecaţi de talentul fetelor, mai ales talentul la „elice” al celor două surori Atodiresei mulţimea le-a scandat minute în şir numele, fiind nevoie de un nou butoi de palincă pentru a-i calma atunci când, la final Merlin a anunţat că victorioasă „după o matură chibzuinţă a juriului” a ieşit necunoscuta cu picioare mari, domnişoara C.
Fata era frumoasă observă prefectul şi, cu îndrăzneala lui caracteristică, îşi prezentă şi el omagiile
- Sărut mâna domnişoară. Sunt Linte Vangheliţă, prefectul acestui judeţ şi mă bucur că aţi ales să onoraţi micul meu bal cu participarea dumneavoastră strălucitoare.
- Şi eu sunt onorată de a fi participat, domnule prefect.
- Pentru tine nu sunt nici „domnule prefect”, nici „domnul Linte Vangheliţă”. Mi-ar plăcea să îmi spui simplu, Marean. Servitorul dumneavoastră
- Încântată, Mareane. Frumos bal, păcat că nu sunt mai multe.
- O dată la patru ani, mai des în caz de anticipate. Cu ce te ocupi frumoasa mea?
- Sunt momentan între joburi; oscilez între secretară de politician sau vedetă PROTV, nu mi-am găsit cu adevărat vocaţia, sinceră să fiu.
- Păi, ce potriveală, chiar caut zilele astea pe cineva
- Nici nu m-am gândit la asta. Mult de muncit?
- Mult, da frumos. Da am văzut pe scenă, la probe, că te-ai descurca.
- Nu trebuie experienţă mai multă?
- Nu ar strica, dar cum nimeni nu se naşte învăţat sunt convins că vom recupera cu repeziciune. Eşti deci interesată?
Cenuşăreasa nu mai apucă să răspundă pentru că ceasul din perete începu să bată miezul nopţii. Fără un cuvânt în plus o luă grăbită, din faţa unui Linte Vangheliţă uimit, pe scări, împleticindu-se în balerini, până ce unul, cel drept, ceva mai butucănos i se desprinse din picior. La capătul scării Zână deja o aştepta, nerăbdător cu maşina pornind şi indexul bătând nervos tictacul pe ceas.
Fusese la un pas să fie descoperită, se gândi ea pe bancheta din spate a maşinii în timp ce se dezbrăca de rochia Armani cu ochii la tiara care strălucea alături.
- Ce mizerie, comenta a doua zi, la micul dejun doamna Atodiresei, scrutându-şi soţul care îşi sorbea tăcut cafeaua
- Nu am mai văzut atâta nedreptate vreodată, completă Clara.
- Mă ţine şi acuma curul de la „elice”, observă şi Moni.
- Cred că a fost cea mai frumoasă „elice” din ultimii ani, şi boul ăla cu fulăraş o alege pe girafa aia în cizme, îşi vărsă năduful şi mama
- Da uite ce scriu ăştia aici în gazetă, interveni tatăl. „Domnul Marean Linte Vangheliţă o roagă pe misterioasa domnişoară C, regina farmecului şi frumuseţii de noaptea trecută, să revină pentru ocuparea poziţiei de assistant manager de la prefectură”. Ce a făcut aia, a plecat?
- Da, cică l-a lăsat pe Linte cu ochii în soare şi a zbughit-o pe uşă. E ăla înnebunit, că cică o plăcea pe fată, deşi nu ştiu cât de beat era de fapt, că se zice că nici nu ştie cum mai arată.
- Păi cum o să o recunoască?
- Cică i-a scăpat dromaderei o copită cînd se tira şi urmează să o recunoască după lăboşer dacă apare.
- Păi şi ce ziceţi fetelor, nu vă încercaţi norocul? Că nu e rău un job la prefectură, măcar până vă măritaţi vreuna, observă, practic, tatăl.
- Păi n-ar fi rău, nemaivorbind că dobitocul ăla pare amorezat, dar cum dracu să se potrivească picioruşele noastre cu cogeamitea tren de aterizare? accentuă Moni evidenţa.
- Păi are tata nişte idei. Băgaţi nişte sare în voi, adu fă, Cenuşăreaso, scrumbiile alea aici, şi s-or umfla singure.
- Ştiu eu dacă o să meargă?
- Mai puneţi şi nişte jambiere strânse, şi staţi toată ziua în picioare. Hai, ce aveţi de pierdut. Luaţi-o şi pe Cenuşăreasă să vă ajute.
Efectele ideii tatălui păreau să dea roade, constatară fetele la intrarea în sediul prefecturii contemplându-şi picioarele din ce în ce mai butucănoase. Pare însă că ideea nu era originală, judecând după numărul mare de femei, cu picioarele în grade diferite de edemaţiere, aflate la coadă. Un funcţionar plictisit trecea de la una la alta târând opinca şi, dezamăgite, femeile plecau una după alta după ce, se dovedea că aceasta ar fi acomodat cu uşurinţă ambele picioare. Nu existau monturi, şosete sau unghii care să nu încapă în balerini cu uşurinţa unui canar în colivie.
Dezamăgite, dădură să plece când vocea gravă a prefectului rupse tăcerea
- Dar tu, cea din spate de ce nu încerci conduraşul?
- Cine, eu? Făcu Cenuşăreasa pe nevinovata
- Te rog frumos, că îmi pari cunoscută.
O linişte de mormânt se lăsă când fata se aplecă asupra încălţărilor. Funcţionarul făcu ochii mari, prefectul ţâţâi şi dete din cap şi fetele Atodiresei pufniră în râs.
- Mda, sunt prea mici, nu mă încap, observă cu jumate de voce mezina.
O zi de funcționare obișnuită a cardului
Exact cum până și Marele Zid Chinezesc mai are, pe ici pe colo, crăpături, nici omologul românesc al acestuia, implementarea cardului de sănătate în sistem nu este lipsită de unele mici vicisitudini.
Există desigur micile erori inerente atunci când se dă un card lucios la un român tipic, de la uitarea pinului la prezentarea senină și testarea repetată, până la blocare, a cardului nevestei, rătăcit în buzunarul pacientului.
Apoi mai există particularitățile interacțiunii cardului cu cititorul precum și cea a cuplului astfel format cu serverul casei, un server cu, mi-e teamă că trebuie să o zic, tulburări de comportament și toane. Nimic ce, totuși, un medic bine plătit și cu mult timp liber nu poate rezolva cu răbdare și repetare obsesivă a procedurilor.
Prin selectivitatea arătată, sunt convins că acel server este responsabil de o mare parte din economiile realizate de card și trâmbițate de președintele Casei.
Pentru sporirea acestora Casa mai beneficiază și de serviciile unei echipe de informaticieni de vârf, specializați de acum în modificarea periodică a algoritmului de validare a internărilor, externărilor și servicilor, modificări gândite a apare imediat ce, aparent, cât de cât, acestea începuseră să funcționeze.
Și mai există desigur fenomenul de blocare al cardurilor. Acel moment de magie în care nici scuturat, umezit, blestemat sau descântat, cardul de sănătate nu mai produce, la penetrarea cititorului, nici o reacție, ce să mai vorbim de juisare.
Un astfel de eveniment este desigur extrem de fast pentru sistem pentru că pacientul trebuie totuși în continuare internat dar Casa, din rațiuni de netrimitere electronică a serviciilor, nu mai este obligată să le și plătească.
Procedura de lucru în cazul unui astfel de incident este simplă – medicul respectiv trebuie să își facă timp (nu mult, de la câteva minute la restul zilei) ca să sune la numerele de telefon ale fiecărei case județene în speranța de a prinde, în zilele norocoase, la unele case mai papă lapte, câte un slujbaș plictisit care să deblocheze cardul.
Conform strategiei naționale de implementare a cardului, obligația medicului de a sta pe telefon poate dura oricât și mă aștept în curând ca, în fața avalanșelor de apeluri ale papagalilor, casa să reacționeze precum alte organizații monopoliste din țară, de la RENEL la RADET, prin angajarea unor roboți capabili să reziste la înjurături mai impasibili chiar decât un funcționar între două pauze de cafea.
Astfel viața de zi cu zi a medicului, în epoca reformei, dar și a lăcustelor, foametei și prostiei, continuă netulburată cu noi și noi provocări, de natură a ne face să ne luăm câmpii, imediat ce ungurii ar renunța la gardul de sârmă ghimpată de la frontieră.
Există desigur micile erori inerente atunci când se dă un card lucios la un român tipic, de la uitarea pinului la prezentarea senină și testarea repetată, până la blocare, a cardului nevestei, rătăcit în buzunarul pacientului.
Apoi mai există particularitățile interacțiunii cardului cu cititorul precum și cea a cuplului astfel format cu serverul casei, un server cu, mi-e teamă că trebuie să o zic, tulburări de comportament și toane. Nimic ce, totuși, un medic bine plătit și cu mult timp liber nu poate rezolva cu răbdare și repetare obsesivă a procedurilor.
Prin selectivitatea arătată, sunt convins că acel server este responsabil de o mare parte din economiile realizate de card și trâmbițate de președintele Casei.
Pentru sporirea acestora Casa mai beneficiază și de serviciile unei echipe de informaticieni de vârf, specializați de acum în modificarea periodică a algoritmului de validare a internărilor, externărilor și servicilor, modificări gândite a apare imediat ce, aparent, cât de cât, acestea începuseră să funcționeze.
Și mai există desigur fenomenul de blocare al cardurilor. Acel moment de magie în care nici scuturat, umezit, blestemat sau descântat, cardul de sănătate nu mai produce, la penetrarea cititorului, nici o reacție, ce să mai vorbim de juisare.
Un astfel de eveniment este desigur extrem de fast pentru sistem pentru că pacientul trebuie totuși în continuare internat dar Casa, din rațiuni de netrimitere electronică a serviciilor, nu mai este obligată să le și plătească.
Procedura de lucru în cazul unui astfel de incident este simplă – medicul respectiv trebuie să își facă timp (nu mult, de la câteva minute la restul zilei) ca să sune la numerele de telefon ale fiecărei case județene în speranța de a prinde, în zilele norocoase, la unele case mai papă lapte, câte un slujbaș plictisit care să deblocheze cardul.
Conform strategiei naționale de implementare a cardului, obligația medicului de a sta pe telefon poate dura oricât și mă aștept în curând ca, în fața avalanșelor de apeluri ale papagalilor, casa să reacționeze precum alte organizații monopoliste din țară, de la RENEL la RADET, prin angajarea unor roboți capabili să reziste la înjurături mai impasibili chiar decât un funcționar între două pauze de cafea.
Astfel viața de zi cu zi a medicului, în epoca reformei, dar și a lăcustelor, foametei și prostiei, continuă netulburată cu noi și noi provocări, de natură a ne face să ne luăm câmpii, imediat ce ungurii ar renunța la gardul de sârmă ghimpată de la frontieră.
Talibanii plângăcioși
Se pare că, în ciuda temerilor românilor verzi privind posibilitatea unei invazii a migranților pe legendarul nostru meleag stramoşescogetodac, atunci când primii dintre aceştia au dat cu ochii de realitatea de dincolo de frontiera noastră natională, au izbucnit în lacrimi şi au cerut, acolo pe fâşie, expulzarea imediată.
Pare că deşi fanatic, sângeros şi agresiv, militantul jigadist are totuşi limitele lui şi nu există încă imam, ayatolah, şeic, probabil nici profetul însuşi, care să îl facă să intre cu ochii uscați şi sufletul pregătit de detonare pe tărâmul unor Ponta, Băsescu, Udrea sau Oprescu.
Probabil că din leagăn copiilor de arabi li se poveşte şi sunt speriați despre tărâmul demonic din nordul îndepărtat în care o gintă de oameni periculoşi, cu petul in mână, gura spurcată şi plină de semințe şi iuțeală de mână aşteaptă dreptcredincioşii naivi pentru a le vinde turbanele şi a le fura dispozitivele explozive.
Altfel chiar nu înțeleg de ce atâta smiorcăială la graniță.
Aş fi avut compasiune pentru nişte talibani mai de doamne ajută, capabili să ajungă, macar până în Slobozia, Urziceni, Vaslui şi Pantelimon unde aş fi înțeles să bocească, ca oricare din noi.
Dar să nu fii capabil să treci măcar de primul drum găurit de lângă frontieră, să te descurajeze primul polițai şi să nu înduri, ca un barbat, prima coadă la paşapoarte, reprezintă pentru mine, care mă aşteptam la lucruri mari de la oamenii ăştia, o mare dezamagire.
Cumva simt că Românica noastră, la faza asta, este de-a dreptul ignorată, mai ceva ca o grăsană la o prezentare de bikini.
Deşi poate ar trebui să am compasiune, mama mea pretinzând că şi eu, când am venit prima oară în România, am plâns, cu mici întreruperi, câteva luni.
Pare că deşi fanatic, sângeros şi agresiv, militantul jigadist are totuşi limitele lui şi nu există încă imam, ayatolah, şeic, probabil nici profetul însuşi, care să îl facă să intre cu ochii uscați şi sufletul pregătit de detonare pe tărâmul unor Ponta, Băsescu, Udrea sau Oprescu.
Probabil că din leagăn copiilor de arabi li se poveşte şi sunt speriați despre tărâmul demonic din nordul îndepărtat în care o gintă de oameni periculoşi, cu petul in mână, gura spurcată şi plină de semințe şi iuțeală de mână aşteaptă dreptcredincioşii naivi pentru a le vinde turbanele şi a le fura dispozitivele explozive.
Altfel chiar nu înțeleg de ce atâta smiorcăială la graniță.
Aş fi avut compasiune pentru nişte talibani mai de doamne ajută, capabili să ajungă, macar până în Slobozia, Urziceni, Vaslui şi Pantelimon unde aş fi înțeles să bocească, ca oricare din noi.
Dar să nu fii capabil să treci măcar de primul drum găurit de lângă frontieră, să te descurajeze primul polițai şi să nu înduri, ca un barbat, prima coadă la paşapoarte, reprezintă pentru mine, care mă aşteptam la lucruri mari de la oamenii ăştia, o mare dezamagire.
Cumva simt că Românica noastră, la faza asta, este de-a dreptul ignorată, mai ceva ca o grăsană la o prezentare de bikini.
Deşi poate ar trebui să am compasiune, mama mea pretinzând că şi eu, când am venit prima oară în România, am plâns, cu mici întreruperi, câteva luni.
Reforma lui Băncioiu
Marele reformator din fruntea sistemului de sănătate românesc este desigur domnul Nicolae Băncioiu, un cadru tânăr și de nădejde al social democrației pontiene, supercalificat pentru postul care îl ocupă câtă vreme a absolvit facultatea de stomatologie, acea pepinieră de gânditori politici și strategi înăscuți ai sistemului de sănătate, capabili la o adică să plombeze orice gaură ar apărea, cu sau fără salvarea nervilor.
Omul este cu siguranță soi bun, nu ca alții din PSD suspectați de baroneală; nu are decât câteva case, niscaiva terenuri, ceva mașini așa că duce în general un trai modest, dar chivernisit, câtă vreme reușește măcar să economisească, an de an, mai mult decât câștigă.
Nu este un obișnuit al scandalurilor de presă, mai ales în perioadele când nu este în rut; ca atare cu mai mult decât cu o audiere în calitate de martor, la anchetarea unei rețele de prostituție de lux și sclavie sexuală de prin 2010, când nici măcar nu avea mintea de azi, tânărul nu a putut contribui mai mult la o socialdemocrație prin care au trecut corifei ca Oprescu, Vanghelie sau Mazăre.
Ca atare alegerea omului în funcția de ministru al sănătății a venit firesc și tot firesc și lin ar fi trebuit să curgă și dulcele mandat dacă nu ar fi existat și circumstanțele că, pe undeva cam egocentriști, medicii și asistentele au ales taman perioada lui de veghe și vremurile luminate ale cârmuirii dânsului pentru a începe a se agita cu tot felul de pretenții absurde, gen salarii măcar cât potcovarii și reformare a sistemului.
Așa că omul a început, prematur, cu doar câteva luni înainte de alegeri, să se gândească cum să rezolve probleme, nedreptate majoră pentru orice politician ar păți asta, dar mai ales pentru unul care are ca reazăm în lupta cu viața doar o minte neantrenată.
Și iată că, fermentată de nevoie, aceasta a început să rodească fel de fel de tuleie și de vlăstare, cum ar fi noua și fabuloasă idee de zilele astea, privind necesitatea prescrierii, în cote obligatorii, a medicamentelor ieftine.
Pentru că, dacă s-a lovit de ceva în fabuloasa lui carieră medicală, taman cu prejudecata concetățenilor săi de a presupune că medicamentele ieftine sunt mai proaste s-a lovit.
Cu grobianismul lor caracteristic, dublat de egoismul de a nu empatiza cât de puțin cu bugetul, pacienții de pretutindeni par a-și fi creat păgubosul și incriminabilul obicei de a prefera, alături de complicii în halate, medicamente scumpe și eficiente, practică ce nu își mai găsește locul în România modernă socialdemocrată.
Mica găselniță ministerială nu constă în redescoperirea medicamentelor ieftine, a logicii simple aflate în spatele tabletelor de aspirină bătrânească, a frecțiilor Carmol sau a ceaiurilor de mușețel sau coada soacrei, ci în ideea cotei obligatorii de prescripție.
Încă de pe vremea lucrărilor de amenajare hidrică a înaintașilor lor, când fiecărui țărănist, liberal sau legionar în reeducare i se dădea o cotă unică și obligatorie la Canal, socialdemocrații adoră obligativitatea, desigur la alții, și o găsesc de obicei ca unică soluție de rezolvare a problemelor. Astfel lăsați în zeama lor medici ar putea continua cu atitudinea de răsfățați ai sistemului, îndopând pacienții cu fel de fel de produse Pfizer, Novartis sau Chemie Berlin când știe toată lumea că și Tunisia, Sudanul sau Uzbekistanul au propriile lor fabrici de medicamente, strategic așezate lângă ecarisaj, create tocmai pentru a oferi țărilor și miniștrilor de sănătate cu adevărat deștepți alternative viabile la oculta așa zișilor producători de medicamente de top.
Aștept cu nerăbdare primirea cotelor. Sunt optimist că mă voi încadra la sunătoare, decoct de gălbenele și extract din coji de bostan și că, împreună cu pacienții supraviețuitori, vom apuca alegerile de anul viitor, fără de care oameni ca Băncioiu ar fi siliți să se întoarcă la ei acasă, să amestece amalgamul și să își urmărească viziunile și ideile prin gura oamenilro, cu freza.
Omul este cu siguranță soi bun, nu ca alții din PSD suspectați de baroneală; nu are decât câteva case, niscaiva terenuri, ceva mașini așa că duce în general un trai modest, dar chivernisit, câtă vreme reușește măcar să economisească, an de an, mai mult decât câștigă.
Nu este un obișnuit al scandalurilor de presă, mai ales în perioadele când nu este în rut; ca atare cu mai mult decât cu o audiere în calitate de martor, la anchetarea unei rețele de prostituție de lux și sclavie sexuală de prin 2010, când nici măcar nu avea mintea de azi, tânărul nu a putut contribui mai mult la o socialdemocrație prin care au trecut corifei ca Oprescu, Vanghelie sau Mazăre.
Ca atare alegerea omului în funcția de ministru al sănătății a venit firesc și tot firesc și lin ar fi trebuit să curgă și dulcele mandat dacă nu ar fi existat și circumstanțele că, pe undeva cam egocentriști, medicii și asistentele au ales taman perioada lui de veghe și vremurile luminate ale cârmuirii dânsului pentru a începe a se agita cu tot felul de pretenții absurde, gen salarii măcar cât potcovarii și reformare a sistemului.
Așa că omul a început, prematur, cu doar câteva luni înainte de alegeri, să se gândească cum să rezolve probleme, nedreptate majoră pentru orice politician ar păți asta, dar mai ales pentru unul care are ca reazăm în lupta cu viața doar o minte neantrenată.
Și iată că, fermentată de nevoie, aceasta a început să rodească fel de fel de tuleie și de vlăstare, cum ar fi noua și fabuloasă idee de zilele astea, privind necesitatea prescrierii, în cote obligatorii, a medicamentelor ieftine.
Pentru că, dacă s-a lovit de ceva în fabuloasa lui carieră medicală, taman cu prejudecata concetățenilor săi de a presupune că medicamentele ieftine sunt mai proaste s-a lovit.
Cu grobianismul lor caracteristic, dublat de egoismul de a nu empatiza cât de puțin cu bugetul, pacienții de pretutindeni par a-și fi creat păgubosul și incriminabilul obicei de a prefera, alături de complicii în halate, medicamente scumpe și eficiente, practică ce nu își mai găsește locul în România modernă socialdemocrată.
Mica găselniță ministerială nu constă în redescoperirea medicamentelor ieftine, a logicii simple aflate în spatele tabletelor de aspirină bătrânească, a frecțiilor Carmol sau a ceaiurilor de mușețel sau coada soacrei, ci în ideea cotei obligatorii de prescripție.
Încă de pe vremea lucrărilor de amenajare hidrică a înaintașilor lor, când fiecărui țărănist, liberal sau legionar în reeducare i se dădea o cotă unică și obligatorie la Canal, socialdemocrații adoră obligativitatea, desigur la alții, și o găsesc de obicei ca unică soluție de rezolvare a problemelor. Astfel lăsați în zeama lor medici ar putea continua cu atitudinea de răsfățați ai sistemului, îndopând pacienții cu fel de fel de produse Pfizer, Novartis sau Chemie Berlin când știe toată lumea că și Tunisia, Sudanul sau Uzbekistanul au propriile lor fabrici de medicamente, strategic așezate lângă ecarisaj, create tocmai pentru a oferi țărilor și miniștrilor de sănătate cu adevărat deștepți alternative viabile la oculta așa zișilor producători de medicamente de top.
Aștept cu nerăbdare primirea cotelor. Sunt optimist că mă voi încadra la sunătoare, decoct de gălbenele și extract din coji de bostan și că, împreună cu pacienții supraviețuitori, vom apuca alegerile de anul viitor, fără de care oameni ca Băncioiu ar fi siliți să se întoarcă la ei acasă, să amestece amalgamul și să își urmărească viziunile și ideile prin gura oamenilro, cu freza.