Primul meci pe meleag getodac

O liniște dură și metalică cuprinse încăperea în momentul în care Gerula, cu o mișcare hotărâtă, își scoase falxul de la cingătoare. Părea că numai și numai oțelul de calitate sarmisegetuziană, acel oțel călit prin metodele dacice strămoșești și binecuvântat de cuviosul Derseu, kapnobataiul, mai putea veni de hac învelișului roman, din piele de bivol, singurul care mai stătea în calea voinței de nezdruncinat a dacilor din încăpere. Și în acel moment în care, retrași cu mândrie și cu ochii scânteietori de anticipație ceilalți doi, Brahon  și Margos, își pironiră privirile pe brațul neînfricat al tarabostesului, Gerula simți din nou acel fior lăuntric pe care nu îl mai simțise din apusele vremuri în care, tânăr fiind, fusese prima oară la Tapae.

Pe când Gerula dădea tărcoale în cercuri tot mai strânse victimei nebănuitoare rezemate neglijent de prici, cei doi își opriră o clipă respirația în speranța ca, acolo unde custurile lor achiziționate la reducere în Costobocia fuseseră atât de mișelește învinse de rezistența caracteristică materialului manufacturizat de imperialismul roman, falxul strămoșesc își va dovedi, ca de atâtea ori în istorie, măreția, rezistența la îndoire, caracterul mlădios și capacitatea incisivă (după cum stăruiau de altfel panourile publicitare ale lui Drahneu, făurarul satului).

Și într-adevăr. Mânuit cu voracitate dar și cu îndemânare metalul sacru reuși să găsească cu ușurința cu care un uliu hămesit descoperă un pui de viezure jucându-se cu o margaretă,  punctul cel mai slab al  țesăturii, și într- o clipă liniștea din jur fu înlocuită de gâlgâitul lichidului sângeriu țâșnind pe dușumea , mai distinct decât bocetul vreunei prinse scite înainte de violare.

– Bravo, Gerula, chiui Brahon, repezindu-se cu amfora la spărtură

– Ai grijă cum îl clatini, observă și Margos, acum că greul fusese făcut.

– E bună drăcovenia, observă și Gerula, lipindu-și limba de lichidul sângeriu. Oricum nu se compară cu oțetul ăla care îi mai rămâne lui Terheu după ce își plătește impozitele … Hai fă-te aici cu amforele până intră careva.

– Ho, boală, observă cu finețe Brahon, stai să beau și eu o gură, două să îmi mai trag sufletul, că așa licoare nu am mai gustat de pe vremea de când din țâța stângă a mamei curgea cel mai dulce nectar din câte a trimis Zamolxe pe pământ, după cum mi-a mărturisit tata

– Și eu aș sta să îmi mai trag un pic sufletul cu o cană, două de minunăție din asta mai observă și Margos în timp ce se îndesă la rândul lui la spărtură

– Fi-re-ați ai dracului cu trasul sufletului, că până acuma nu ați făcut decât să beți din ulcelele de mied, să scurmați cu bricegele alea pe care le-ați jefuit de la helveți burduful și să vă holbați la mine cum fac toată treaba cu ochișorii ăia mai nedumeriți decât al unui vițel venit să sugă de sub burta taurului.

Era totuși evident că Gerula își pierdea timpul, zgomotul capetelor celor doi zbătându-se și ciocnindu-se unul de altul în timp ce încercau să își lipească gura de gaura din burduful profesional de Falerne amintindu-i de vânzoleala pe care o mai vedea uneori sub burta caprei în anii în care aceasta făta doi iezi.

Așa că în timp ce cei doi tovarăși își potoleau setea cu pofta caracteristică getului de rând, Gerula își concentră atenția asupra sulului pe care eforturile lui de a despica burduful de vin îl dezlipiseră de acesta. Și deși cititul nu făcea parte din hobbyurile lui principale și nici nu era principala activitate pentru care vreun concetățean al davei s-ar fi gânduit vreodată a-i cere sfatul, unele din cuvintele scrise pe pergament, mai ales cele subliniate cu două linii roșii îi atraseră cu repeziciune atenția.

– Ce crezi că o fi vrut să scrie fraierul aici? comunică el celor doi după ce, în ciuda tentativelor de răsucire ale documentului, nici unul din slovele scrise nu părură a face mai mult sens decât înainte

– Ce să zic, stai să-mi pun ochelarii, ripostă caustic Margos, în timp ce se lupta să târască în dreptul șuvoiului de vin parfumat amfora cu picățele de la soacră, singura în care avea încredere să stocheze, în caz de jaf, valorile mai volatile

– Doar știi că noi dacii nu prea scriem, ne bazăm mai degrabă pe memoria noastră nativă atunci când este vorba de transmis învățături și îndemnuri, preciză și Brahon.

Pentru o clipă cei trei amuțiră, gândurile lor rătăcindu-se spre acel moment fatidic dinainte de bătălia pentru Sarmisegetuza în care o mică defecțiune a acestui sistem, altfel infailibil, de comunicare făcuse ca ordinul simplu al regelui, ”Zi-le să reziste până la unu”, fusese înțeles, datorită șuierului draconarilor și a vântoasei, ”Zi-le să le dea drumul”.

– Mă rog, cine știe ce tâmpenie fără legătură cu noi, concluzionă și Gerula în timp ce își apropia și el amfora specială de jaf de bidonul din care vinul continua să țâșnească ca lava din Etna într-o zi bună.

…..

 

– Adu-i încoace, pufni pe nas indispus Publius Varelius

Cei trei captivi fură împinși fără ceremonie, așa cum fuseseră aduși, în lanțuri, dar fără a arăta prin nici un semn că ar fi fost cu adevărat supuși. Ochii scânteietori ai celui mai falnic dintre ei, Gerula, scrutau pereții cu mișcarea circulară cu care un cocoș prevăzător se asigură de absența șoimului în zilele de sex în ogradă. Brahon era la fel de tăcut ca în momentul în care centurionul îi prinsese în pivnița guvernatorului și continua să fie mai degrabă preocupat de modurile noi și surprinzătoare prin care conținutul nazal poate fi compactat și expediat, în ciuda legăturilor strânse de la încheieturile antebrațelor, la o distanță care să facă cinste unui dac. În fine Margos, aparent, nu se simțea foarte bine, fapt trădat nu atât de sughițatul rebel cât de modalitatea rebelă în care, inertă ca o găină ținută prea mult sub apă, limba îi atârna prin barbă mai roșie decât o râmă scăpată într-un răsad de mărar.

– Marcelus, ăștia sunt pulbere.

– Așa i-am găsit, înălțate. Lipiți de burduf ca lipitorile de chelie, plescăind din Falernele comandă specială al tău.

– Așa este netrebnicilor ? tună guvernatorul.

– Șefu … Șefu … ripostă Gerula

– Voi știți măi gândaci păroși ce nobilă, străveche și la modă este licoarea pe care ați cepuit-o? Știți măi bivoli domesticiți că un pahar din vinul ăla face mai mult decât nevestele voastre spălate și parfumate? Că dintr-un burduf din ăla trag canalizare în toată adunătura aia de cocioabe la care îi ziceți davă?

– Șefu… e bun rău, Șefu…

– Nici nu știu ce să mă fac cu voi. Adică noi romanii, eu în mod particular vin la voi în misiune, cu construcții de viaducte, fonduri romane numai bune de accesat, legislație comunitară și reglementări pentru voi, bătucim drumuri, facem pasaje și, în ciuda rezistenței voastre, terme și băi, iar voi așa mă răsplătiți?

– Șefu… așa troscău nu am mai băut niciodată, Șefu. Dacă avea Decebal săracu să ne dea trei butoaie din astea și nu doar mied la mâna a doua, ștevie și cușmi de viezure și acuma fugăream la voi prin Moesia

– Dar sigiliul, cretinule, nu ai văzut sigiliul? Că Lucreția, iubita, cu mâna ei a scris pe el că este vinul meu, că este interzis a fi rupt și că făptuitorului o să îi facem un al doilea cur, un pic mai jos, cu gladiul. A și subliniat cu roșu femeia chestia asta !

– Nu am văzut Șefu

– Nu ai văzut pe dracu, obiectă sufocat de indignare Marcelus, centurionul. Nu numai că era desfăcut sigiliul dar unul din ei, mai cufurit, l-a și stricat pentru totdeauna

– Nici nu știu unde să vă bag… Înaltă trădare… rupere de sigiliu …. subminarea economiei naționale …

– Șefu, hai Șefu că a început să se pârguiască via și la noi, hai că venim noi într-o lună două cu niște zaiberel de- al nostru și…

Cuvintele dacului se pierdură însă. Cu un zâmbet draconic pe față Publius Varelius îl chemă pe Marcelus alături și, după o scurtă șușoteală, zâmbetul lărgit pe chipul celor doi arătă întregii asistențe că soarta celor trei fusese decisă în cel mai sinistru mod.

– Ce a zis Șefu? întrebă câteva minute în drum spre temniță Gerula

– Avem sâmbătă meci, răspunse, cu un zâmbet ciudat pe față Marcelus.

 

…..

 

– Ce o fi asta ? întrebă Margos în timp ce studia plasa. Ne pune să pescuim ?

– Ia și tridentul barbarule. Că ești retiar diseară, răspunse Alexandros, grecul care se prezentase din prima seară de încarcerare ca fiind directorul tehnic.

– Retiar este mă-ta

– Frate, ți-am mai spus de o mie de ori – retiar înseamnă că ții plasa asta cu mâna stângă și o arunci în capul atacanților adverși după care îi străpungi cu tridentul. Când nu se mai mișcă ai câștigat

– Păi pare destul de ușoară. Nu este nici o șmecherie ?

– Doar una, că ăia se mai și feresc

– Și eu ce ziceai că sunt? Interveni în discuție și Brahon în timp ce încerca să își potrivească cumva coiful, un pic prea larg la frunte.

– Myrmidon.

– Și eu ce trebuie să fac ?

– Păi cu scutul și cu coiful nimic în mod special, sunt mai mult de frumusețe. În schimb gladiul ăla îl bagi în echipa adversă până aceia încep să dea din picioare

– Și am câștigat ?

– Și ai câștigat !

– Și pot păstra gladiul în cazul acesta? Că mai îmi cere nevasta să scot murăturile din amforă și falxul …

Alexandros însă nu îi mai dădea nici o atenție acum că, ieșit de la umblătoare, Gerula se demonstrase din nou indisciplinat cu planurile tactice ale antrenorului

– Ce crezi că faci, pulică? Întrebă grecul

Cu falxul în mână, draco în cealaltă și pileusul pe cap Gerula părea totuși cel mai pregătit din cei trei.

– Tâmpitule, unde ți-e scutul, coiful și armura ?

– Dă-le dracu că mă mânca pielea de la ele. Astea sunt straiele în care s-au luptat strămoșii mei, strămoșii strămoșilor lor și tot așa…

– Și câte bătălii au câștigat, handicapatule? Că ultima oară când au ieșit la bătălie cu cușmile pe cap îi doborau legionarii aruncând cu nuci în ei

– Eu căcaturile alea pe care mi le-ai adus nu le îmbrac nici mort, că nu vreau să zică toată dava că sunt hipster, ripostă Gerula arătând cu dispreț spre straiele de secutor în care Alexandros dorea de o săptămână să îl îmbrace. Mai rămâne să îmi pun și cercel în ureche și nu o să vrea Dara nici să îmi fiarbă meiul, ce să mai zic să stea la viol.

– Nu cred că asta este o problemă prea mare începând de mâine observă, in peto, Alexandros

 

…..

 

Giovani, Pădureanus și Ștefanos sorbeau tacticos din paharul de falerne în timp ce guvernatorul studia oferta.

– Băi băieți, eu nu zic că nu aveți dreptate, dar eu voiam să îi trimit pe spurcații ăia să se apuce de caiac canoe pe Styx, îngăimă într-un final Publius Varelius

– Și pe bună dreptate, excelență, răspunse Giovani, un machedon șmecher, deși nu neaparat deștept, originar dintr-o localitate de oameni pioși, Becalos, aflat chiar la poalele muntelui Athos

– Dar vedeți excelență, noi am organizat de mult un sistem. Un sistem extrem de echitabil, menit de fapt pentru popularizarea jocurilor, observă și Pădureanus. Conform acestui sistem este practic imposibil să câștigi în deplasare…

– Și este și o logică firească pentru asta, mai observă Ștefanos. Uite, la noi la Petra oamenii nu au multe bucurii. Petra este de fapt doar o stâncă nenorocită plină de măsline, rahați de măgar și combinații din cele două. Dacă nu ar fi aceste meciuri săptămânale să îi mai scoată pe oameni din depresie probabil că s-ar apuca să sară de pe stâncă.

– Și cum să se joace acolo meciuri săptămână de săptămână dacă retrogradează ? conchise Pădureanus

– Și cum să nu retrogradeze dacă vin eu cu hahalerele și îi bat ? observă și Giovani

– În plus, excelență, dacă pune și luminăția voastră un mic pariu, o sutică, două de sesterți pe tolomacii ăia trei, nu numai că o să aveți meci săptămână de săptămână în davă, de o să scoateți cojile de semințe din stadion cu sacul, dar o să și înlocuiți din câștig burduful ăla de Falerne pe care vi l-au sorbit animalele.

– Nemaivorbind că după aceea, când le-o veni impunerea fiscală, după ce o-ți mări TVAul la nivelul restului imperiului și veți rotunji salariul mediu la un sfert de sestert, or să vrea ei să joace meciurile din deplasare

– Unde băgăm echipa mare

 

 

Stadionul era arhiplin. Pe latura de nord a arenei, cu soarele în față era puternica galeria ”Curva Sud” getodacă, scandând unul din cele mai melodioase imnuri de galerie pe care guvernatorul le auzise în viața lui, chiar dacă versurile păreau ușor repetitive

– Ce înseamnă Marcelus ”Pe ei, pe mama lor” ? îl întreba din când nedumerit pe centurionul la fel de ignorant

O puternică galerie a selecționatei makedonești își luase locul la peluza opusă și, deși acoperită de scandarea de luptă tradițională a dacilor, geților, dacoromanilor și romanilor dacizați din fața lor, își făcu și ea auzită vocea într-un hohot nestăvilit de râs atunci când echipa gazdă, condusă de plăvanul cu steagul dacic și cușma pe cap, în mijlocul zăpușelii, își făcu apariția în arenă.

Echipa oaspete se dovedi a fi una mai degrabă mare, cei trei daci putându-se aciui cu ușurință la umbra căpitanului acesteia, un anume Ibrahim, gal de proveniență africană, legitimat la Petra.

După o frumoasă ceremonie de huiduire a imnurilor celor două selecționate meciul a început și, din perspectiva dacică a fost unul din cele mai frumoase văzute pe acel stadion. Și chiar dacă a fost nevoie de intervenția arbitrului de câteva ori la atacurile extrem de nesportive ale lui Ibrahim (intervenții soldate de altfel cu eliminarea acestuia) și chiar dacă nici ceilalți doi echiperi oaspeți nu au părut a avea o zi bună, până la urmă, după cum a și declarat căpitanul Gerula:

– Importantă … ăăă …. ăăă … este victoria … ăăăă … și cele trei puncte … ăăă … … ăăă …. puse în joc.

Legenda spune că acesta a fost primul meci jucat vreodată pe acest meleag legendar și prima din numeroasele victorii care au urmat.

Leave a Reply

Your email address will not be published.