Prin Bucureştiul de căcat

Astăzi, la întoarcerea din Constanţa, AM un moment de desincronizare marcată a scurtcircuitelor din paralepipedul păros care îmi etanşează gâtul şi, ca urmare a acestora, hotărăsc să mă abat pe la Esplanada Pantelimon, sub pretexte destul de străvezii şi de fapt incomplet formulate.

Am ca urmare bucuria de a străbate pieziş frumoasa noastră urbe, luând în răspăr şi răspulă toate lucrările minunate pe care edilii noştri le încep, sperând ca ajutorul dumnezeiesc să le termine.

Parcurgerea distanţei de la Esplanadă până în Tei se dovedeşte a stabili un nou record personal de încetineală, urmare a conlucrării magistrale între semafoarele care nu funcţionează şi poliţaii care jucau probabil leapşa pe chipie la sedii, că în trafic nu am văzut nici unul, dacă nu să dirijeze circulaţia, măcar să deranjez pe numeroşii şoferi care găsiseră, cu ingeniozitate, loc de parcare pe prima şi ocazional chiar pe a doua bandă a drumurilor superaglomerate.

Abia însă la al treilea semafor ratat la intersecţia între Colentina şi Doamna Ghica, deci cu numai juma de oră înainte de a ajunge acasă, am avut revelaţia – Bucureştiul este de căcat.

Nu vorbim aici de o metaforă, de o nemulţumire trecătoare sau de unele cuvinte spuse la supărare.

Vorbim aici de rahat adevărat, maroniu şi puturos, turnat zi de zi de aleşii noştri peste noi.

Vorbim de scurtarea permanentă a vieţii şi vorbim despre nevoia de dinamitare.

Primarii noştri fură. Jumătatea prinsă a lor este deja în stadii mai mult sau mai puţin avansate de digestie judiciară, jumătatea cealaltă, momentan cel puţin, negustori cinstiţi.

Nu este vorba de furat ocazional, de mici scăpări cleptomanice sau de trecătoare momente, altfel trecătoare, de slăbiciune. Vorbim de jaf organizat, contracronometru, exponenţial şi neostoibil, rezultând în sisteme de semaforizare care nu merg, lucrări fără sens şi fără viziune întinse cu anii de-a lungul arterelor oraşului, vorbim de uluirea sezonieră de a constata frigul de afară şi lipsa de gaz în termocentrale, vorbim de bătaia de joc cinică, permanentă şi nedisimulată în care, de ani de zile, atât înainte cât şi după alegeri, ne ducem viaţa.

Două ore petrecute în turul oraşului astăzi de mine sunt desigur numai un simptom.

O viaţă petrecută de noi toţi în bătaia de joc a politicienilor, a celor bucureşteni în particular, este adevărata problemă.

Nu ştiu ce s-ar putea face.

Poate dacă vreo zece ani de-acum încolo le-om tăia mâinile hoţilor sau măcar i-om biciui public pe poltroni, dacă le-om lua averile şi om face din ele pasaje, sau dacă i-om trece câteva zile prin lipsa de democraţie a unei revolte adevărate, cu bâta în mână, ar înţelege şi oamenii ăştia, cocoţaţi cu râturile plescăind după fructe în copacul dirijuirii treburilor oraşului, că noi ceilalţi din oraş nu suntem nici bătaia lor de joc şi nici sponsorii lor involuntari.

Şi poate atunci, de frică că din bun simţ nu sunt şanse, or începe şi ei să facă, măcar o zi pe săptămână, treabă şi pentru comunitate.

One thought on “Prin Bucureştiul de căcat”

  1. Ai perfecta dreptate, dar nu mai am nicio speranta ca se mai poate face ceva, totul e o varza de nedescris. De obicei sunt optimista si am idei (bune sau proaste), dar inca de acum 15 ani mie una mi-e clar ca nu exista solutie si din ce in ce e mai rau. Ce se mai poate face acum, cand inca de la inceput (anii 90), nimanui nu i-a pasat de o sistematizare, totul a fost construit haotic, ce sa mai indrepti acum?

Leave a Reply

Your email address will not be published.