Horică se săturase.
Unul din motivele principale pentru care se hotărâse pentru achiziționarea acelui duplex, atât de convenabil poziționat în suburbia metropolei, era tocmai liniștea pe care, după o viață locuită lângă stadionul din localitate și-o dorise mai presus de toate.
Vocea femeii răsunând în noapte, deși inferioară din punct de vedere al intensității scandărilor ce purtau săptămână de săptămână echipa răzeșilor din localitate spre divizia B, compensa aceasta nu numai prin asiduitatea cotidiană cât și prin lungimea de undă ce plasa interpretările ei în acel no man land al pițigăielii ce desparte omul de liliac, fără a cruța urechile vreuneia din specii.
Când în jurul orei 12 noaptea tânăra declanșa urgia toată suflarea uliței reacționa cu promptitudine; caii fornăiau nervoși și loveau cu copitele de pereții grajdurilor, câinii hăuleau îndepărtându-se cu repeziciune și pisicile se cocoțau cât mai sus pe case și blocuri într-un dispreț al siguranței personale pe care nu îl arătau în nici o altă circumstanță. Când și când câte un liliac imprudent sau câte o bufniță se prăbușeau din văzduh răpuse, mai ales de refrenuri, și practic numai oamenii, tremurând înfricoșați după termopanele ferecate, păreau cât de cât în siguranță.
Cumva prețul promoțional al căsuței și aspectul încearcănat și ușor șui al vânzătorului imobilului, precum și gesturile de recunoștință, sărutările și pupăturile mâinii pe care le primise din partea soției acestuia păreau, în acel ceas din noapte, explicabile.
Când vocea zăngănitoare din vila de vis a vis se hotărâ să atace repertoriul Larei Fabiani, Petrică se hotărâ că venise momentul să reacționeze și, trăgându-și treningul peste pijama și fesul peste cele două tampoane înfundate atât de inutil în pereche, traversă, cu satârul în mână ulița.
Ca de obicei poarta mare de metal era ferecata și, judecând după viața tihnită pe care un cuplu tânăr de păianjeni și-l organizaseră în aval de lacăt, nici nu părea să fie genul de intrare cu balamalele suprasolicitate. Micuța urmă de îndoială încolțită în minte dispăru însă într-o secundă, atunci când zbieretele de la etaj abordară refrenul melodiei ”Je suis malade”, cândva atât de frumoasă, astfel că, înfingându-și talpa pantofului în plăcuța pe care, sub poza unui labrador, scria ”Atenție, câine psihopat”, tânărul moldovean se aburcă peste poartă hotărât ca începând din noaptea aceasta să declare pentru tânăra cu laringe hiperactiv de peste drum, vacanța stagională.
”Încep să îmi dau drumul la voce” gândea Rapunzel acum că, după ultima interpretare de calitate, linia melodică și expresivitatea incontestabilă a vocii ei de aur atinseră nivelul la care, prin atâta efort și exerciții, aspira.
Clipind neliniștit, recorderul sugera că performanța fusese cu religiozitate surprinsă de posteritate și cumva micul și nemărturisitul ei proiect lua contur.
”Dacă nici asta nu o să-i placă înseamnă că este răutăcioasă și nu pot să cred una ca asta despre doamna Mihaela; o vedetă, gimnastă, om de cultură, mamă de copil, nevastă de bărbat și filozoafă ca ea nu poate să nu recunoască, atunci când va primi caseta, talentul” continuă ea să gândească.
Pocnitura pietricelei izbite de geam întrerupse reveria femeii și, uimită de intruziune aceasta, își scoase capul pe fereastră.
Undeva în puterea nopții un fan privea în sus agitând în mână un obiect strălucitor, fără îndoială un pix, necesar primului autograf din viața ei.
- Cine e acolo? clincheni, precum o halbă goală scăpată din mână vocea divei
- Duduie, lasă cine e aici ... începu să se deșarte nervoasă în noapte vocea lui Horică, oprindu-se brusc însă, ca o soacră atinsă de apoplexie, în momentul în care, luminată de lună, podoaba capilară a femeii deveni vizibilă.
Cumva nici măcar un om trăit la oraș, în universul cosmopolit și atât de modernist al Bârladului nu mai văzuse vreodată așa ceva. Țâșnind din creștetul femeii o coamă multicoloră urca spre cer, întărită de ce ar fi putut să fie o găleată de fixativ numai și numai pentru a întâlni, la jumătatea drumului spre tavan bariera necruțătoare a unei bentițe aurite care, precum o mamă cicălitoare, silea ciuful să se întoarcă acasă, spre tălpi într- cascadă de șuvițe pe care numai frenezia, creativitatea, epilepsia și două trei pastile de ectasy pisate în paharul de balantines al coafezei ar fi putut să le creeze. Cumva coafura domnișoarei sugera nu numai o partidă de paintball pierdută ci un întreg campionat și pentru o clipă Horică se gândi că, dacă ar fi avut el însuși așa o freză probabil că și-ar fi cântat noapte de noapte deznădejdea.
- Omule, nu știu ce faci aici dar vezi că am terminat programul artistic așa că dacă vrei un autograf cocoață-te degrabă mai ales că, noapte de noapte, după ce ascultă fermecat muzica mea, Bernard iese la loc în curte....
- Bernard?
- Da, cățelul ...
- E rău? .. e de rasă ?
- Neh, o corcitură.
- Păi nu mi-e frică de corcituri, ce poa să facă?
- Păi uneori o imită pe mă-sa, Serena, rotweilerul , alteori pe tac-su care a fost un pitbull destul de feroce, până ce a murit înecându-se pe când mânca ursul ăla, astă iarnă.
Într-adevăr undeva la câteva zeci de metri în spate un lătrat furios lăsa a înțelege că Bernard, o dată scăpat de cântecul Rapunzelei începuse să își reia rondul de noapte și că tocmai analiza cu competență implicațiile mirosului nou de cărniță din curte.
- Aoleu, encore, encore, gemu Horică, realizând că genul acesta de corcitură era ceva mai mare deât metisul de cocker pe care îl luase la bobârnace anul trecut.
Ca prin magie pe măsură ce trilurile femeii, măgulite de acest, altfel așteptat,
bis începură a împunge ca o stihie șuierătoare văzduhul, cățelul reîncepu să scâncească și să se pituleze tremurând în coteț.
- Care e treaba cu cântatul acesta? se interesă Horică după ce, cățărându-se cu repeziciune pe iederea balconului, închise gura fetei cu o sărutare, repetată cu fervoare ori de câte ori aceasta reîncercă să cânte
- Păi n-ai auzit? Reîncepe ediția a 30-a a emisiunii ”Românii au talent” și mă gândesc că, acum că doamna Mihaela a revenit în formatul emisiunii, bunul gust și talentul vor reîncepe să fie promovate. Așa că am zis să trimit și eu un promo, dar trebuie să exersez, să nu mă fac de râs.
- Dar de ce nu cânți ziua?
- Păi ziua nu mă lasă, că doarme...
- Cine nu te lasă? Că mă duc eu să îl rog.
- Măi, eu sunt aici adusă de tata. Propietarul conacului este Serghey, Serghey Gothel.
- Interlopul?
- Mă rog, afacerist, că nu poate fi interlop dacă are strană la biserică și joacă badminton cu primarul.
- Și ce a avut tac-tu cu tine de te-a a dus la Serghey, că ăla cică a trimis atâtea fete în Italia că este cunoscut acolo ca Signore Gonoree?
- Păi vezi tufele alea mișto din fundul grădinii? Alea de lângă coteț ?
Horică se uită spre lanul de cânepă prin care, trezit din nou la viață, Bernard patrula.
- Ei, acu 6 luni Serghei l-a prins pe tata cu sacul acolo. Pare că ucrainianul numără tufele și de câteva săptămâni nu îi ieșeau la socoteală așa că a stat cu câțiva băieți într-o noapte să taie chitanță, cum zice el, făptașului. Taică meu e și nătărău, venise cu sacul și tot cu sacul au vrut și ăia să-l trimită înapoi, până ce le-a propus să mă dea pe mine la schimb cu coaiele și restul degetelor.
- Păi și ăla te-a luat așa pe lângă casă? Ți-a mai găsit și stilist, continuă el uitându-se temător, cu coada ochiului, la frizură
- Așa e, îi place să mă vadă frumoasă, dar să știi că, zâmbi ea cu subînțeles, inima mea a rămas liberă. Sigur, din celelalte puncte de vedere plătesc datoria tatei lui Serghey, dar inima mea aștepta de mult un prinț ca tine.
Sub hanoracul treningului inima lui Horică creștea din ce în ce mai mare, fenomen totuși de mică amploare dacă ar fi să îl comparăm cu ce se înâmpla în nădragi.
Cumva, dacă putea fi oprită să cânte, tânăra era extrem de seducătoare, în ciuda pagodei ce îi explodase multicolor pe cap.
- Da, inima e de bază, constată el. Dar cred că mi-aș dori să implic și celelalte părți ale tale, dacă e să începem o relație, mai puțin vocea. Aceasta e prea neprețuită ca să o strici pe mine. Ea aparține publicului ProTV.
- Dacă insiști...
După ce terminară, cei doi proaspeți îndrăgostiți șușotiră până târziu în noapte. Planul părea funcțional și urma a fi adus la îndeplinire, deși o serie de precauțiuni trebuiau luate în prealabil.
Se crăpa de zi când, ostenită dar îndrăgostită, Rapunzel își reluă trilurile cât prințul să poată să treacă nesfâșiat pe lângă cotețul lui Bernard.
- Șto este nesimțitul ăsta care a bătucit cu păstârnacul lui nevrednic devușca mea favorită? zbiera Serghey la biata femeie
- Nu știu de unde îți vin ideile astea, Serghy
- De pe facebookul tău, prostănaco, zbieră din ce în ce mai tare ucrainianul...
- Nu accept să fiu spionată, încercă să protesteze femeia
- Ce să fii spionată, nebuno, că am primit notificare pe email că ai intrat într-o relație cu nu știu ce Horea Aelenei. Îți trebuie bărbat, bărbat o să îți aduc, în formol, să nu se strice, continuă să se isterizeze bărbatul.
- Ai înțeles greșit, dragul meu
- Ce înțeles greșit, când ai împuiat tot wallul tău cu moacele voaste și ai creat eveniment cu plecarea ta de diseară. Auzi ”close group”. Pașol în odaie, că vă dau eu diseară eveniment...
Îmbrăcat în treningul alb Horică arăta extrem de seducător, pe când își priponea scuterul de gardul vilei lui Serghey. Cu o țuică la bord, buchetul din mână și prezervativele din buzunar în acel moment bărbatul ar fi putut fi confundat cu oricare din îndrăgostiții care făceau renumele Bârladului.
Numai și numai hăulitul frumoasei mai lipsea pentru ca omul să sară poarta în căutarea iubitei, și nedumerit acesta se uită la ceas.
O umbră destul de înaltă, dar mai ales lată se desprinse din împrejurimi și, pe când încercă să își croiască de urgență drum în sens invers o alta, ceva mai mare, îi aținu calea
- Tu ești deci Horică, se auzi glăsuind o a treia umbră, cu adevărat mare. Tu ești cel care ai venit să îmi amețești, curtezi, amăgești și fuți ca un animal femeia?
- Horia... Horia... îmi pare rău nu cunosc, îngăimă prințul, dar fără folos câtă vreme, scoțându-și smartphoneul din dotare Serghey îl pironi în fața tânărului. Ca o licărire roșie, check in ul dat la locația ”Nacealnik villa”, conform înțelegerii cu Rapunzel, destăinuia totul, inclusiv identitatea celui sub a cărui mutră zâmbitoare scria ”Horia Aelenei”
- A.. Ăsta sunt eu, așa e. Dar sincer să fiu nu mai știu nici eu de ce sunt aici. Am ceva probleme de sănătate și memorie în ultima vreme
Degetele rusului scotoceau febril în aparat până ce, demascată, ultima postare a lui Horia, ”Azi fut” împrospătă tuturor memoria.
- Să știi că se lasă cu futut, aprobă Serghey, înlocuindu-și mănușile de cașmir cu boxul favorit. Și cu un selfie nou nouț, care o să te țină o viață, mai scrâșni el.
Situația părea să se deterioreze. Undeva jos de tot sfincterul lui Horică fremăta ca frunzișul unei salcii bătute de uragan pe măsură ce mintea căuta futil un cuvânt care să mai detensioneze situația.
Igor și Anatoli tocmai scoseseră învelitoarele de pe bâte când, în fine, din odaia întunecoasă, cântecul frumoasei se abătu asupra celor trei, asupra cartierului și asupra porțiunii de sud a Bârladului cu furia unui asteroid afon. Primul aflat în calea șlagărului, Bernard, se prăbuși fără viață cu un fir de sânge picurându-i din urechea întoarsă imprudent către divă și , lăsându-și bâtele ”Pobeda” să cadă la sol cei doi bodyguarzi o luară cu degetele înfundate adânc în urechi la sănătoasa.
Cu tâmplele zvâcnind, otolitele cerând îndurare și scărița, ciocanul și nicovala în curs de fracturare cei doi rămaseră o perioadă nemișcați îndurând cu stoicism și cu bărbăție încercarea.
Într-un final, cu vocea stinsă, prinzând o pauză de respirație a solistei, Horică apucă să îngaime:
- Serghey, te rog. În cap. Dă tare ...