Ridicolul

Chestia asta cu Steaua, Champions League și celelalte vise pe care le mai avem, an de an, prin august, mai ales după vreo minune de tipul 0-0 în primul meci, este nu numai nerezonabilă, dar și un pic ridicolă.

Cum ar putea o echipă de a noastră, în contextul actual, minus niște trageri la sorți admirabile, pe care numai cruciulițele lui Nea Puiu și bulanul de jucător al lui Nea Piți le-ar mai putea isca, să se califice? Și chiar și cu niște sorți care ne-ar aduce pe Arena Națională niște ciprioți înrăiți sau sloveni cu curul tare, tot este îndoielnic faptul că am reuși performanța supremă de a promova, cu curul pregătit de bătăi, la măcelul din vreo grupă de Champuions League.

Cauzele sunt multiple și vizibile pentru toată lumea:

– la noi în țară nu se face sport

– puținii copii care ar face sport și ar avea eventual talent pentru fotbal nu au unde, cu cine și cu ce să își dezvolte acest talent, cluburile, federația, școlile neocupându-se cu asta în mod particular

– puținii tineri care ajung totuși să bată minga ceva mai bine, așa sfrijiți și limitați valoric cum sunt, intră într-un profesionism de baltă, sub conducerea, îndrumarea și falimentul vreunui nea Magiun sau nea Dică, cu ochii la vreo vedetă gen Alibec sau Budescu care le servește de model și cu speranța ca, după vreun 0-0 mai animat cu o echipă mai tare, or să ajungă și ei pe la Ludogorets sau prin liga a doua belgiană, acolo unde se face banul adevărat

– viziunea managerială la nivel de cluburi se bazează pe cumpărare, dar mai ales pe vânzare de jucători, și pe angajarea unor distruși pe post de antrenori; maximul de performanță tangibil pentru ele pare a fi obținerea, încă un an, a licenței. În nici un moment atragerea publicului, crearea de spectacol și fidelizarea suporterilor nu este o prioritate, ceea ce rezultă în trista realitate a ”derbyurilor” jucate în fața a câteva sute de bețivi, plictisiți de moarte de țurca din teren

– lipsa banilor, la care lipsa de spectacol și de viziune managerială condamnă

Ca urmare echipele noastre mai răsărite (strict în context) se bazează exclusiv pe reciclarea câtorva fotbaliști internaționali mai distruși sau la final de carieră sau pe acumularea (cum face Steaua) a celor care calcă ceva mai rar pe minge; toate astea însă cu speranța vreunei lovituri financiare pe piața transferurilor, nu a vreunei performanțe care, de când s-a desființat cupa intertoto, este din ce în ce mai îndepărtată și nici a vuietului unor tribune pline și fericite.

Când și când realitatea trece pe la noi prin ogradă, de exemplu sub forma vreunei echipe ca Sporting Lisabona, prin nimic redutabilă, dar care totuși este rezultatul unei alte culturi, a unui alt mod de abordare și a unor altfel de obiective propuse, echipă care nu numai că transformă bivolașii noștri de fotbaliști în perișoare, hamburgeri și pastramă, dar mai și developează, pentru oricine, lipsa de speranță și de perspectivă care există în fotbalul național.

A-i înjura pe alde Enache, Budescu, Ilarie, Alibec sau Tănase este inutil, bieții oameni oricum nu ar putea mult mai mult decât oricare din noi în fața unor profesioniști. Și dacă unii dintre acești fotbaliști au părut ieri ridicoli, ridicolul lor nu este mai mare decât acela al nostru de a crede că, mileniul acesta, dacă nu se va schimba ceva, vreo echipă de-a noastră va ajunge să se califice în Cupa Campionilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published.