RIP Gyuri

 

Nu l-am cunoscut pe Ioan Gyuri Pascu altfel decât din postura de fan al domniei sale.

O parte din felul meu de a fi i se datorează lui, unul din primii oameni care, alături de colegii de la Divertis, alături de redacția Academiei Cațavencu din anii ei de aur, dar mai ales el, mi-au demonstrat în perioada tristă a anilor 90 că viața merită un zâmbet și, câteodată, hohote inepuizabile de râs. Că nimicul din jur poate fi modelat, perceput în nuanța zeiască a umorului și prin asta tolerat.

Mi-am dorit să fiu ca el. Îmi doresc încă.

Astăzi aflu că, în spatele a tot acest umor iscat din banalitatea din jur și din inteligența lui specială, a întregii lui prestații imaginative și a binelui pe care l-a adus acestei lumi (și mie personal), s-a aflat un biet om cu inima slabă care, iată, a cedat. La numai 55 de ani.

Nu am apucat să îi strâng mâna niciodată. Și în câteva sute de scrieri nu am vorbit niciodată despre el, atunci când trăia. Și toate aceste pierderi se adaugă aceleia esențiale, de a trăi mai departe într- o lume devenită dureros de lipsită de umor o dată cu dispariția lui.

Pentru că, iată, nici măcar răsul nu poate, la final, să te salveze.