Se pare că, în ciuda temerilor românilor verzi privind posibilitatea unei invazii a migranților pe legendarul nostru meleag stramoşescogetodac, atunci când primii dintre aceştia au dat cu ochii de realitatea de dincolo de frontiera noastră natională, au izbucnit în lacrimi şi au cerut, acolo pe fâşie, expulzarea imediată.
Pare că deşi fanatic, sângeros şi agresiv, militantul jigadist are totuşi limitele lui şi nu există încă imam, ayatolah, şeic, probabil nici profetul însuşi, care să îl facă să intre cu ochii uscați şi sufletul pregătit de detonare pe tărâmul unor Ponta, Băsescu, Udrea sau Oprescu.
Probabil că din leagăn copiilor de arabi li se poveşte şi sunt speriați despre tărâmul demonic din nordul îndepărtat în care o gintă de oameni periculoşi, cu petul in mână, gura spurcată şi plină de semințe şi iuțeală de mână aşteaptă dreptcredincioşii naivi pentru a le vinde turbanele şi a le fura dispozitivele explozive.
Altfel chiar nu înțeleg de ce atâta smiorcăială la graniță.
Aş fi avut compasiune pentru nişte talibani mai de doamne ajută, capabili să ajungă, macar până în Slobozia, Urziceni, Vaslui şi Pantelimon unde aş fi înțeles să bocească, ca oricare din noi.
Dar să nu fii capabil să treci măcar de primul drum găurit de lângă frontieră, să te descurajeze primul polițai şi să nu înduri, ca un barbat, prima coadă la paşapoarte, reprezintă pentru mine, care mă aşteptam la lucruri mari de la oamenii ăştia, o mare dezamagire.
Cumva simt că Românica noastră, la faza asta, este de-a dreptul ignorată, mai ceva ca o grăsană la o prezentare de bikini.
Deşi poate ar trebui să am compasiune, mama mea pretinzând că şi eu, când am venit prima oară în România, am plâns, cu mici întreruperi, câteva luni.