Ultima aventură a căpitanului Hook

Vocea căpitanului răsuna acoperind cu ușurință atât zgomotul velelor bătute de vânt, cât și frecventele întreruperi pricinuite de strigătele entuziasmate ale echipajului, acum că ținta călătoriei se afla atât de aproape. În zare insula prindea formă și contur și prova era îndreptată spre farul stins care, aparent, străjuia intrarea în port.
”Este un moment mare atât pentru mine, cât și pentru voi” continuă Hook discursul. ”În numai câteva minute vom ajunge în Neverland și, cu un pic de noroc, dacă planul nostru funcționează, vom reuși să acostăm fără a trezi nici cea mai mică suspiciune. Smee, tu vei rămâne la bord și vei pregăti împreună cu Jack, Bill și Bertrand tunul; la semnalul meu vei ridica steagul fals cu însemnele DNA și vei ținti clădirea consiliului județean, urmând a deschide focul. Anatol, Torkan și Ghiocel, voi veți merge la ”Stuf”, beți o bere și veți aștepta de asemenea semnalul meu, ca să intrați în forță, după bombardament, prin spate. În fine eu voi merge la facultate să îl anihilez pe Peter Pan, în timp ce voi, ceilalți vă veți camufla pe plajă, pierzându-vă printre turiștii belgieni în căutare de prospătură și la semnalul meu veți ataca prin față.”
”Printr-o mișcare simplă și decisivă de clește”, continuă Hook pe fondul entuziamului echipajului, agitând cârligul frenetic, ”vom paraliza centrul vital al insulei în chiar momentul meciului de pe Dolce și, profitând de infrastructura lor, vom pleca să furăm fabulosul lor clopot fermecat”.
”Dar merită căpitane ?” întrebă Torkan, ”merită oare clopotul ăsta tot acest risc și tot acest efort?”
Hook scoase din nou din buzunar coala de hârtie îngălbenită și ruptă și o împinse sub ochii piratului, arătând cu vărful cârligului porțiunea încercuită a textului amputat, în care scria clar ”1000 galbeni ora, Tinkerbell”.
”Torkan, dacă în numai o oră clopoțelul ăsta fermecat produce 1000 de galbeni, oricât de enervant o dăngăni, până ne întoarcem acasă la noi la Pucheni, o să fim multimilionari”
”Yey, căpitane” scandă echipajul.

– Nu le-ai spus căpitane, nu le-ai spus tot, protestă cu timiditate între patru ochi Smee
– Nu trebuie să știe chiar totul. Dar nu văd nimic rău în micul meu proiect personal, la urma urmei oamenii vor avea o avere incalculabilă și eu, la rândul meu, voi fi în fine și complet răzbunat
– Dar, căpitane, felcerul este de mult pe fundul mării …
Hook nu răspunse. Mintea i se întoarse în timp la acea zi nefastă de acum doi ani și la chipul mereu uimit și semiconfuz al lui Ali, felcerul
”Îmi bare rău, găbitane, dar trebuie cururghie”
”Cururghie?”
”Da, căbitane, cururghie. Bare că unghia lu matale nu a răzbuns la tratament și ai dat în banarițiu. Trebuie taiată”
”Da cum mama dracului am ajuns de la o așchie, la chirurgie? Nu ai zis să îi dau cu gălbenele? Cu gălbenele i-am dat”
”Nu știu găbitane, că parcă așa scria la cursul ăla din anul 4. Și vorba aia, am stat 3 ani în anul 4 și cursul ăla mi-a plăcut”
”Mai zi o dată, unde ai făcut facultatea?”
”La Peter Pan, în Neverland. Bursier, până la licență, care e luna viitoare”
Căpitanul oftă, când își aduse aminte de ziua nefastă a operației. Fusese nevoie de trei marinari să îl țină atunci când, dintr-o eroare nevinovată, bisturiul alunecase și parcă încă îl auzea pe Ali, atunci când îl urcaseră pe planșă
”Dar, găbitane, nu mă omorâ, că îți stă bine cu gârligul”
– Smee, până nu îl scopesc cu mâna mea pe rectorul ăla care i-a semnat diploma lui tăntălăul ăla fac umbră degeaba Pământului. Nu se poate să îți bați joc de oameni în halul ăsta și Peter Pan trebuie să plătască. La urma urmei o fac pentru atâția căpitani și pirați nevinovați predispuși la panariții și unghii încarnate…

La a treia amendă Smee începuse să își piardă răbdarea.
Acceptase cu grație să plătească taxa de andocare, taxa ecologică și contribuția pentru căpitănie și nu fusese afectat prea tare de faptul că trebuise să plătească pentru gestul necugetat al lui Bertrand de a se pișa peste bord. Se certase la a doua amendă, cea cauzată de modelul de pe velatură (imagini poate un pic prea explicite cu pirați vânoși exprimându-și admirația pentru trecătoare), dar nu putea înțelege în nici un caz această a treia amendă pe care pompierul părea hotărât a o executa.
– Omule, noi mergem pe mare, bate vântul, plouă cu zilele, nu putem face foc nici să vrem; dacă nu cumpăra căpitanul un arzător la reduceri din Vladivostok nu am fi avut nici cu ce fierbe ouăle
– Domnule… ăăă … Smee? zic bine? În mod evident acum nu sunteți pe mare ci în primitorul nostru port. Să știți că însăși existența acestuia se bazează de fapt și de drept pe faptul că, până acum, nu a luat foc. Poate că pentru dumneavoastră măsurile PSI nu înseamnă nimic, dar pentru mine, pentru compatrioții mei și pentru domnul căpitan al portului, Măzărică, astea înseamnă mult.
– Dar de unde să avem noi stingător, calibrat și sigilat anul ăsta? Că nu am mai pus piciorul în vreun port de acum doi ani și chiar și atunci în afară de bordel și de cârciumă nu prea a fost timp de umblat.
– Dacă ar fi numai stingătorul poate că v-aș fi lăsat numai cu un avertisment. Dar din câte pot înțelege sunteți în urmă cu peste 15 ani cu instructajele. Păi cum vă așteptați ca în caz de pârjol piratul de rând să șie cum să reacționeze? Mai ales pe fum?
– Eh, da-o-n @@@ (zgomotul mării astupă din fericire destinația exactă a înjurăturii) cât de greu este să știi ce să faci când ia foc ?
O privire înghețată sclipi sub chipiu
– Dumneata mă iei și la mișto acuma, nu? Adică vrei să spui că noi, corpul de elită al pompierilor, suntem doar niște paraziți care nu au mai văzut foc din tabărele din școala primară și care hotărâm așa, tam nesam, să amendăm lumea?
– Secundule, interveni Bill, plătește-i, dă-l în doamne iartă-mă, că acuși vine semna… adică vreau să zic că merită și are dreptate.
Jack încuviința la rândul lui. Trecerea acestei pleiade de perceptori îi împiedicase până acum pe cei patru să dezgroape tunul de sub muntele de cartofi în care îl camuflaseră, nemaivorbind de căratul ghiulelelor din cofrajele de ouă în care erau ascunse și a pulberii din sacii etichetați ”făină”
Smee încuviință dezgustat și duse mâna la punga din ce în ce mai emaciată când o nouă voce necunoscută rupse tăcerea la babord.
– Nicușor de la Sanepid sunt. Unde este căpitanul?

Anatol, Torkan și Ghiocel studiau cu dezgust lista de prețuri de la ”Stuf” și se rugau să primească semnalul de atac, fie numai pentru a avea un motiv legitim de a-l altoi cu cobza în cap pe rapsodul care lălăia de două ore la bar.
Moldoveanul dăduse gata a zecea bere și, la fel ca în Vasluiul natal, începuse să simtă din nou acea apreciere deosebită a prezenței feminine care îi adusese prima condamnare. Conștient totuși de necesitatea imperativă a anonimatului, Ghiocel se abținuse cu bravură, limitându-se la câteva palme lipite cu admirație de fundul unora din trecătoarele mai imprudente.
Anatol ura berea, astfel că îi fusese imposibil să urmeze ordinul căpitanului în totalitate, motiv pentru care stătea destul de posac cu halba de vodkă în față, încercând uneori să nimerească și el posteriorul vreunei trecătoare mai zglobii, care îi scăpa lui Ghiocel.
– Ne luăm și ceva de mâncare? rupse tăcerea Torkan. Că văd că durează
– Păi nu știu dacă ne ajunge mălaiul, la ce sărătură e la ăștia. Poate de niște hamsii să mai avem bani
– Căca-m-aș pe ele de hamsii, ripostă turcul, nu te-ai săturat de pește? Hai că aici se mănâncă bine, nu vezi ce prețuri, intrăm în banii căpitanului, că el ne-a trimis să belim pula aici și nu peste drum.
– Bine. Băiete, fă-te-ncoace, decise pentru toți Ghiocel.
Jumătate de oră mai târziu cei trei uitaseră de gagici, de semnal și chiar și de băutură.
Turcul încă observa uluit porția de kebab, ghemuită în farfurie ca o fecioară sfielnică pe baldachin, încercând să dibuiască vreo porțiune mai cărnoasă a acesteia de care să se apuce. Până și vrăbiuțele mereu flămânde din Bosforul natal s-ar fi săturat cu dificultate din ea, darămite un pirat aflat după 6 luni de cartofi.
Anatol își pipăia înfrigurat măselele cu limba, convins că fripturica lui de vită trebuie să fi rămas prin vreo carie de care nu avea idee, sigur fiind că în burtă nu ajunsese nimic.
Dar cel mai nemulțumit dintre toți era Ghiocel, a cărui tochitură încă se lăsa așteptată, fapt despre care ospătarul nu ținea foarte tare să vorbească.
Răbdarea piraterească are și ea limitele ei astfel încât, atunci când semnalul căpitanului apăru pe cer nici unul din cei trei, ocupați cu chelnerul, nu îl văzură.

Peter Pan se uita în oglindă, mulțumit de aspectul, de tinerețea și de realegerea sa, pentru al 36lea an consecutiv, în funcția de rector al UMF ”Peter Pan”.
La fel ca în prima zi iubea tot ce implica munca sa, de la dulceața de catifea a pupăturilor cotidiene în cur, la bucuria simplă de a se lăsa așteptat sau clipele de frenezie în care îi lăsa pe cei mai tineri să se exprime, entuziaști, superlativi sau numai sincer impresionați de opera, cariera și exemplul lui.
Avea de ce să fie mândru.
După cum îi sublinia și asistenta lui, Wendy, era cu siguranță cel mai important medic în viață, probabil între primii 5 dacă îi socoteai și pe cei morți. Opera lui era vastă și se completa permanent, ceea ce era destul de impresionant pentru o persoană ce încetase de mult și să citească, d-apăi să scrie.
– Chiar așa crezi, Wendy? Să fiu eu cel mai mare din țară?
Femeia se opri o clipă, cu chiloții în mână
– Domnule profesor, nu numai că sunteți cel mai mare din țară dar de fapt țara asta este mult prea mică pentru dumneavoastră.
– Păi atunci de ce murmură unii că nu sunt atât de mare? ba chiar am auzit că există unii care ar vrea să mă pensioneze. Auzi, să mă pensioneze pe mine !
– Pentru că răutatea umană și invidia nu au limite, gesticulă Wendy enervată cu portjartierul. Pentru că unii oameni nu sunt capabili să înțeleagă concepte simple ca ”democrația universitară” și ”autonomia universitară” și dreptul unui rector de a alege singur și democratic, autonom și independent. Pentru că sunt proști.
– Vezi de asta te plac eu pe tine, că te duce mintea. Bine am făcut că te-am numit șef de catedră pe tine și nu pe ochelaristul ăla agitat, care m-a jignit. Care ne-a jignit.
– Părerea mea rămâne că trebuie dat afară, fie numai pentru că te-a numit ”babalâc bălos”. Eh… dacă ar ști câtă vână și tinerețe se ascunde sub roba ta n-ar mai vorbi, mama lui de tocilar frustrat.
Ciocănitul întrerupse discuția între cei doi și, prinzându-și în grabă sutienul, Wendy alergă să deschidă.
Cu ochii injectați de ură, Hook se năpusti în biroul imens și se răsti:
– Cabinetul lui Peter Pan ?
– Da, dragă, aici este, răspunse femeia. Pune banii aici, că domnul rector e ocupat și mergi la registratură să îți iei diploma. Sau ești la masterat tu?
– Da, vezi să nu. Ia fă-te aici criminalule, zbieră Hook, scoțându-și sabia.
Peter Pan apăru, cu peruca într-o mână și o mină nedumerită
– Da ce se întâmplă ? Cine ești dumneata ?
– Una din victimele tale, animalule. Îl mai ții minte pe Ali Abdul ?
Peter făcu ochii mari și se uită întrebător la Wendy
– Vezi omule că domnul rector nu mai știe exact nici ce zi e azi. Care Abdul ?
– Unul cu barbă de arab, nume de arab și două mâini stângi. Care a absolvit aici acum 4 ani.
– Păi toți străinii noștri sunt așa…
– Unul care a fost tot anul 3 doar la cursul de gălbenele …
– A, Ali… băiatul șeicului, Peter. Ce e cu el, ce mai face ?
– Păi a pierdut un proces de malpraxis și l-am trimis la reîncarnare. Vedeți mâna asta ?
– Tocmai că nu o vedem, chicoti, un pic inadecvat, boșorogul
– Mi-a tăiat-o tâmpitul în loc să taie unghia … Mama voastră cu facultatea voastră de felceri, să vedeți ce tagliatele fac eu din voi…
Un zâmbet larg, deși poate nu întrutotul lipsit de senilitate se întinse pe chipul rectorului
– Ce vorbești omule ? Aveai panarițiu, nu ?
– Mda …
– Păi ți-a salvat viața, că erai pe moarte.
– Exact, completă Wendy
– Ce viață? Că era doar o bubă …
Profesorul însă era deja la bibliotecă și se întorcea cu o carte groasă în mână. Sub titlul ”Principii de terapie în panariții și furuncule la pirați” se lăfăia numele în litere aurii Peter Pan, de la Peter Pan University, Peter Pan town, Neverland
– Uite ce scrie aici, explică doct profesorul. Chiar aici zise el deschizând cartea la mijloc, unde un titlul cu majuscule suna ”Cârligul ”Peter Pan” – indicații și procedură”
– După cum am arătat, împreună cu o echipă de colaboratori, încă de acum 10 ani, continuă el pedant, nu este nimic mai periculos, în largul mării decât infecția și în mod explicit panarițiul
– Asta îndeosebi datorită stilului vostru de viață, fără hârtie igienică, îl dumiri și Wendy
– Studii amănunțite au arătat o mortalitate de 100 % ulterioară acestei teribile afecțiuni, continuă Peter Pan
– Ce e drept nu neaparat atunci, completă Wendy
– În schimb, continuă profesorul, trebuie să recunoști că de când ți-a montat acest dispozitiv revoluționar, pe care l-au numit de altfel după mine, nu ai mai avut nimic la unghii, nu-i așa?
Căpitanul Hook se simțea din ce în ce mai pierdut în fața acestei avalanșe de argumente științifice. Gândul că ar fi putut oropsi bătrânul învățat îl umplea acum de oroare și, gândindu-se la Ali chiar pentru prima oară în viață, remușcare.
Își puse gânditor sabia în teacă, se uită la cârlig, se mai uită o dată în carte, salută scurt și plecă.

Era aproape de miezul nopții când pirații ajunseră la locație. Sub lumina roșie a felinarului se afla un clopoțel stilizat care chicotea la atingere. Sunară de mai multe ori, din ce în ce mai nerăbdători până ce, un pas greoi se făcu auzit pe scări.
Femeia era mare, cu adevărat mare și, în ciuda a 2 ani petrecuți pe mare, din care ultimele luni fără căprița Marry, mascota echipajului, nici unul dintre pirați nu se simțea în mod particular atras de apariția în tanga, neglje și băsmăluță care deschisese.
După o clipă de tăcere jenantă Hook rosti
– Ne scuzați, am venit în urma anunțului. După Tinkerbell.
– Și umblăm de 5 ore prin coclaurii ăștia, fără indicatoare și asfalt, mărăi Ghiocel. Parcă aș fi iar acasă
– Am mai și plătit amenzi de parcă as fi făcut liniuțe prin port cu corabia, mai scrâșni și Smee
Femeia se urâți și mai tare într-un zâmbet periculos de larg.
– Anunțul ăsta ? replică ea, arătându-le pagina, în care scria de o șchioapă ”Doamnă finuță, caut domn sau domni civilizați pentru babardeală. Relațiile neprotejate costă dublu. Pozele sunt reale. 1000 galbeni ora, Tinkerbell”.
Pozele, așa cum puteau acum constata erau dureros de reale și privindu-le cei 10 pirați simțiră cum pe spate li se face pielea de găină
– Știți ceva, dă-i dracu de bani, fac cinste zise femeia și zvâcni înainte ca o anacondă după un șoricel.

Cuprinși de teroare pirații o luară la sănătoasa prin coclauri spre corabie fără a lua în seamă strigătele de ajutor ale căpitanului.

Leave a Reply

Your email address will not be published.