N-ar trebui să uităm…

"În memoria fostul meu prieten Harald Billek"



Am citit recent pe nerăsuflate cartea Hertei Muller, "Regele se înclină şi ucide". Autentic catarsis al tulburării de stres post traumatice suferite de autoare în tinereţea sa petrecută în România. Conţinutul mi-a răscolit amintiri străvechi din epoca studenţiei timişorene. Metafora scriitoarei m-a captivat. De multe ori acidă, totuşi atât de plină de feminitate. M-a răscolit ascuţitul ei simţ critic la adresa regimului comunisto-ceauşist pe care l-am trăit din plin şi eu pe pielea mea. Al societăţii acelei Românii insulare, bazate pe frică viscerală, slugărnicie, căpătuială, ştăbime, făţărnicie. Remarcile pline de bun simţ ţărănesc mi-au părut a se ivi ca iluminări venite din abisul uitat al Unui (alt?) Veac de Singurătate. Cel al vechiului sat şvăbesc bănăţean.

Aparent, Herta Muller îl contestă pe Nikita Stănescu când afirmă citându-l pe Jaime Semprum că "limba nu e patria ci conţinutul a ceeace se vorbeşte".Şi cu siguranţă ea are dreptate. Căci aşa cum am învăţat timp de 5 decenii să vorbim, în limba de lemn, cu dublu sens, cu cuvinte goale ce din coadă au să sune, acest lucru ne marchează încă şi astăzi. "Gândirea vine vorbind" spunea filozoful român Henry Stahl. Modul în care vorbim limba amprentează nu numai spiritul naţional, dar şi cursul istoriei ce ne-o făurim zilnic, de care suntem aşa de nemulţumiţi astăzi, tot lamentându-ne şi căutând ajutor în altă parte, numai în noi nu.

În acelaşi timp scriitoarea îl şi aprobă pe marele poet român printr-o frază apologetică: "Deoarece... în română aproape totul sună mlădios, iar printr-o rimă un cuvânt îl găseşte iute pe un altul, nu există situaţie care să nu aibă rima ori zicala ei". La fel cum autoarea se minunează de transformarea obiectelor în limba română. Ea spune că a avut noroc să cunoască această limbă. Cuvântul românesc rândunică ei i se pare mai bogat decât germanul Schwalbe. "Căci numele românesc îţi spune că aceste păsări se-aşează pe sârma de telegraf în rânduri negre, dese, înghesuindu-se una într-alta". Dovezi de iubire faţă de patria ei, limba română.

O tragedie asumată de întreaga familie Muller, desfăşurată pe uliţa prăfuită a satului unde bunicul ei, fost mare cultivator de cereale, deposedat de pământ de către bolşevici, juca resemnat şah. Ultima sa plăcere intelectuală ce îl făcea să uite vidul. Cu piese manufacturate aduse din lagăr. Dintre care cel mai mult Hertei îi plăcea regele. Acel Rege al jocului de la oraş despre care autoarea spune că făcea speculă la locul de întretăiere dintre viaţă şi moarte: pe inoportuni îi zvârlea de la etaj, sau sub roţile maşinii, sau îi atârna de o funie, ca apoi să îşi deghizeze omorurile în sinucideri. Unealta Regelui de la oraş era frica. Când Regele se înclina, ucidea fizic şi moral. Pe tatăl acesteia, un fost înrolat în armata germană, revenit de pe front alcoolic şi mutilat sufleteşte, pe mama sa deportată într-un lagăr din Ucraina, pe tânărul inginer constructor găsit sinucis, spânzurat de bagdadie.

Toată această tragedie, aceea de a fi o etnică germană, cum nu îi face deloc Hertei plăcere să fie numită, mi-a readus în minte brusc numele câtorva colegi şi prieteni şvabi de la facultatea de medicină. Unii îmi relataseră încă de atunci, pe la începutul anilor 70’, poveşti asemănătoare celei trăite de Herta. Cum ei şi familia lor fuseseră ridicaţi, noaptea, din casă de duba securităţii şi duşi în vagoane de marfă pentru vite, spre a fi lăsaţi să se descurce singuri, undeva în mijlocul Bărăganului. Reîntoarcerea lor acasă după 64’ şi găsirea gospodăriei cândva o oglindă de hărnicie şi prosperitate rurală, în paragină şi în stăpânirea unor ţigani nomazi, jegoşi şi puturoşi.

De aceşti oameni cumsecade m-au legat prietenii şi făptuiri tinereşti. Excursii, cursuri şi emoţii universitare, învăţat la bibliotecă. Am fost împreună la discoteci studenţeşti şi la petreceri ocazionate de ruga hramului bisericii lor din sat. Cu port ţărănesc şvăbesc, fanfară, polcă şi vals. Am împărţit cu ei pita neagră cu cartofi şi cârnatul afumat conservat în borcanul cu untură. Încă îmi persistă amintirea în cerul gurii a ţuicii slabe bănăţene cu gust acriu şi a cremeşului dulce şi mare cât o lopată. Îmi amintesc de nume ca Sandu Ghelner, Harald Bilek, Harald Oplesh. Toţi plecaţi demult în Germania. Umiliţi, hăituiţi, alungaţi din ţara lor natală, unde se simţeau şi se comportau ca buni cetăţeni români. Ca nişte cetăţeni europeni, am spune astăzi.

Ce mare păcat că i-am pierdut. Mare pierdere pentru medicina românească. Mare pierdere pentru civilizaţia şi cultura acestei ţări care iată, în zilele noastre încă demonstrează că trebuie să-şi renege şi alunge copiii, pentru ca aceştia să devină în alte părţi laureaţi ai Premiului Nobel.

3 comentarii la “N-ar trebui să uităm…”

  1. mihaela radulescu a scris:

    Este minunat scurtul rezumat al unei carti apartinand unei Lauriate a premiului Nobel pentru literatura.
    Romaniei nu_i pasa de ce a pierdut, se comporta ca si cum din totdeauna i-ar fi fost frica de creiere dotate si personalitati puternice. In perioada de dictatura, unii sfarseau prin temnite intunecate, altii pentru o bruma de libertate pactizau cu satana. Acum insa, totul este de domeniul trecutului si totusi cei tineri doresc sa plece.

  2. mihaela radulescu a scris:

    Ca incheiere una din filozofarile lui M. GANDHI : Fii bun daca ceri bunatatea, fii adevarat daca ceri adevarul, vei gasi totdeauna numai ceea ce daruiesti din tine. Lumea este propria ta oglindire.
    Cred ca societatea romaneasca este in cautarea acestor oameni, din care si tu faci parte!
    Cu mult drag

  3. 1.570 LINK-uri ORTODOXE a scris:

    http://www.linkurigratuite.info

Comentează acest articol