Paragraful antipsihiatric din romanul Nadja a lui André Breton

În curând va avea loc la Bucureşti un congres internaţional al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie (WPA). Domnul Profesor Dan Prelipceanu, coorganizator, a anunţat în publicaţia Viaţa Medicală (1) una dintre temele principale: “integrarea asistenţei primare în îngrijirile de sănătate mintală, ambele în abordarea integrată a sănătăţii publice”.

În interviu domnia sa afirma pe bună dreptate că reforma în psihiatrie a fost oprită. Citez: “strategia naţională în sănătatea mintală constă într-o redirecţionare a accentului de pe îngrijirile din instituţiile spitaliceşti – foarte scumpe – către serviciile comunitare, mult mai eficiente, mai flexibile şi mai ieftine”.

Instituţiile psihiatrice nu sunt numai scumpe. Ele sunt psihologic şi social mutilante. Provoacă hospitalism, regresie infantilă, pierderea identităţii eu-lui. Au avut în trecut un rol mai mult carceral decât terapeutic, ceeace a declanşat după al doilea război mondial mişcarea contestatară antipsihiatrică. Printre numele celebre: Ronald David Lang, Thomas Szasz, David Cooper, Michel Foucault.

Am descoperit cu plăcută surprindere în romanul autobiografic Nadja (2) al părintelui mişcării suprarealiste André Breton, un pasaj interesant despre modul în care scriitorul (cu studii de psihopatologie şi psihanaliză) percepea azilul psihiatric şi rolul său nefast. Ceeace ce mă conduce la ideea continuităţii în timp a ideilor dezalieniste până la perioada lui Pinel şi poate chiar mult mai înainte.

Nu e nevoie să fi intrat vreodată într-un azil ca să-ţi dai seama că acolo nebunii se fabrică, aşa cum în casele de corecţie sunt fabricaţi tâlharii. Există oare ceva mai odios decât aceste aparate de aşa-zisă izolare socială care, pentru un fleac, la prima abatere vizibilă de la regulile bunei-cuviinţe ori ale bunului simţ, îl aruncă pe un subiect oarecare alături de alţi subiecţi a căror simplă apropiere nu poate să-i fie acestuia decât nefastă, privându-l, mai ales în chip sistematic de orice contact cu cei al căror simţ moral şi practic e mai solid decât al său. Aflăm din ziare că la ultimul congres internaţional de psihiatrie, încă din deschidere, toţi delegaţii au fost de acord în a înfiera persistenţa ideii populare conform căreia, chiar şi azi, se poate ieşi din azile la fel de greu cum se ieşea, pe vremuri din mănăstiri; că în ele sunt reţinuţi pe viaţă oameni care n-au avut niciodată ce să caute acolo, sau care nu mai au ce să caute; că nu de siguranţa publică e în primul rând şi într-o măsură atât de mare vorba, aşa cum suntem făcuţi să credem.

Atmosfera din azile e de aşa natură încât nu are cum să nu exercite cea mai debilitantă, cea mai pernicioasă influenţă asupra celor pe care-i adăposteşte şi tocmai în sensul în care i-a condus debilitarea lor iniţială. Acest fapt complicat şi de acela că orice reclamaţie, orice protest, orice gest de intoleranţă nu reuşeşte decât să facă să fii taxat de insociabilitate (căci, oricât ar fi de paradoxal şi în acest domeniu ţi se cere să fii sociabil), nu serveşte decât la formarea unui nou simptom împotriva ta, e de natură nu numai să-ţi impiedice vindecarea, dacă, desigur, aşa ceva e dat să survină, ci să nu permită ca măcar starea ta să rămână staţionară şi să nu se agraveze galopant. De aici, acele evoluţii tragic de rapide care pot fi observate în azile şi care, de multe ori, nu sunt, cu siguranţă, ale unei singure boli. Trebuie denunţat, în materie de boli mintale, procesul acestei treceri aproape fatale de la acut la cronic.

Pentru mine, însă, toate internările sunt arbitrare. Continui să nu înţeleg de ce am putea să privăm o fiinţă de libertate. L-au încarcerat pe Sade, l-au încarcerat pe Nietzsche, l-au încarcerat pe Baudelaire. Procedeul constând în a veni să te surprindă noaptea, în a te băga în cămaşă de forţă, sau în a fi neutralizat în oricare alt mod echivalează cu cel al poliţiei de a-ţi strecura un pistol în buzunar. Stiu bine că dacă aş fi nebun şi de câteva zile, internat, aş profita de prima remisiune pe care mi-ar acorda-o delirul pentru a asasina cu sânge rece pe oricine mi-ar ieşi în cale, de preferat medicul. Aş obţine măcar dreptul de a fi mutat, asemenea agitaţilor, singur într-o celulă. Mi s-ar da poate pace.

Biroul Comitetului de Salvare din Marsillia 1940

Biroul Comitetului de Salvare din Marsillia. 1940
De la stânga la dreapta la D. Max Ernst, Jacqueline (Lamba) Breton, André Masson, André Breton şi Varian Fry.

Bibliografie:

  1. WPA caută soluţii pentru psihiatria est-europeană. Viaţa Medicală, Nr. 6 (1204) 13 februarie 2013.
  2. André BRETON, Nadja. Ed. Polirom.Decembrie 2012. pg. 116-121.

Comentează acest articol