Beleaua

 

Unul din rolurile pisicilor pe Pământ, a lui Ivy în mod particular, este și acela de a fi niște belele la casa omului.

Nu este așa ușor să fii permanent o belea. Necesită totuși pregătire, o atitudine deschisă față de învățat, prezență de spirit și perseverență, calități care există, se pare, din abundență la pisica mea mezină.

Dacă ai chef să îți ostoiești supărarea cauzată de pierderea unei calificări la bridge mângâind și făcând să toarcă vreo ființă apropiată (nevasta nedorind, din postura de fostă parteneră a ta la joc, să toarcă absolut deloc), pisica are, desigur, alt program și singurele moduri în care se gândește să te binedispună sunt zgârierea canapelei, verificarea solidității sistemului de prindere al perdelelor sau pur și simplu mieunatul imperativ prin care își anunță dorința ca ușernicul de serviciu să îi dea drumul pe afară.

Într-un final te bagi în pat și reușești să uiți pentru o clipă de unul sau de altul din atacurile de livrare practicate, așa că adormi. Câteva minute numai pentru că este ora de hiking a mâței lui Satana care consideră că, sub aspectul înșelător de bridgeistul pulii adormit, se ascunde o intrigantă formă de relief tocmai bună de urcat și coborât cu ajutorul crampoanelor din dotare.

Și de data asta mutanta evită papucul de justețe dar, ce e drept, renunță o perioadă la proiectul de alpinistă de dormitor în favoarea altor rele disponibile prin casă.

Te trezești ușor deprimat de faptul că luni nu este ca sâmbătă, iarna ca primăvara și în Tunari, România ca în Bel-Air, California și te gândești că, urmare a prevederii de a cumpăra Gold, de a întreține fierbătorul și de a-ți plăti la timp facturile de electricitate ai putea să îți faci o cafeluță, chiar dacă strict pentru a putea gândi mai bine vreo metodă de a curma, o dată pentru totdeauna, cu plecatul ăsta permanent la servici.

Răsărind de nicăieri însă dihania cu mustăți se ivește lângă tine mieunând la sticla cu lapte ca un vițel pițigăiat la ugerul mă-sii, așa că îi pui și ei câteva picături, dorindu-i in peto intoleranță la lactoză.

Sorbi îngândurat din licoare urmărind ADHDul matinal al viezurelui cu aspect înșelător de pisică și, în lipsa unui plan alternativ te îmbraci ca să pleci la servici.

Una din particularitățile plecării din casă, cel puțin la mine unde, fiind la țară, chestiile sunt oricum mai înapoiate, este și aceea că, pentru a ieși este absolut necesar să deschizi ușa. Dacă animalele mele de companie ar fi altele – de exemplu peștișori, gecko sau țestoasă, faptul nu ar avea nici un impact asupra mea; din păcate însă ecosistemul Cucu conține o cățelușă cu probleme de identitate, pe care și le dorește rezolvate prin acceptarea nemijlocită la comunitatea dulăilor tunăreni și dintr-o pisică cu tendințe expansioniste căreia, pe măsură ce trec lunile, casa nu îi mai poate asigura lebensraumul adecvat.

Ca atare încerc să fac din ieșirea pe ușă o acțiune scurtă și competentă, cât să aud otrepele dând cu capul de aceasta și schelălăind la ea din interior, găsirea vreunei mâțe aciuite pe sub vreuna din mașinile din curte la 6 dimineața sub moina de afară fiind o activitate de natură a trezi în mine porniri destul de sângeroase.

De obicei chestia îmi ieșea numai că astăzi, intuind după mormăielile, blestemurile și înjurăturile fără adresant clar care au însoțit programul matinal de dopare cu cafea că sunt în dispoziție ludică, Ivy a țâșnit printre picioarele mele ca o pasă în adâncime a lui Messi, plonjând într-una din găurile negre de sub mașinile vecinului.

M-am făcut de râs intonând câteva minute ”pis, pis” prin beznă ca un adolescent bubos ieșit la agățat pe stradă, după care am renunțat, întrezărind și unele chestii bune, pe termen lung, legate de dispariția pisicii.

Ba chiar, abandonând căutarea și constatând cum ploaia afară devine tot mai rece, gândindu-mă la biata Ivy cum stă ea ghemuită pe undeva și o bate vântul, am simțit cum, în fine, pe chip mi s-a lungit un zâmbet fericit.