Credința religioasă nu este în opinia mea, la nivel social, ceva rău.
Obiecțiile mele în ceea ce privește plauzibilitatea unui creator atât de implicat în viața noastră cotidiană, modestia mea de a nu presupune că ocup o poziție centrală sau privilegiată în raport cu un eventual demiurg și rejetul meu privind tehnicile de adorare orientală ale acestuia, ca mijloc de propășire și dezvoltare spirituală sunt, la urma urmei, doar personale.
Dar asta nu înseamnă că am dreptul sau dorința de a-mi impune aceste obiecții altora, chiar dacă faptul simplu de a le enunța și a le populariza poate părea, într-o lume construită pe ideea validității absolute a dogmei creștine, un fel de atac, tentativă de prozelitism sau ură.
De fapt este doar expresia sufletului meu liber de a fi în dezacord și eliberarea mea și a altora ca mine de monopolul pe care credincioșii par a și-l asuma, fără să ști nici ei exact de ce, asupra problemelor de spirit, suflet și filozofie de viață.
Dacă vorbim însă de religia organizată, adică despre oamenii care își construiesc carieră, bogăție, influență și putere din impunerea la nivelul societății a unui tip sau altul de adorare, a unor reguli și conformisme la care trebuie să adere cât mai mulți și a unui stil de viață care este sugerat (eventual impus) și altora ca fiind singurul acceptabil – da, am o problemă.
Nu mai pot susține că este un lucru bun sau măcar indiferent.
Nu vreau să neg faptul că, poate, de-a lungul istoriei organizarea religioasă nu ar fi putut funcționa câteodată ca ceva benefic. Că un anumit șantaj cu viața de apoi nu ar fi putut face ca unele apucături, comportamente și tendințe mai tenebroase ale oamenilor să fie un timp controlate.
Dar omul s-a adaptat de mult la asta și sunt sute și mii de ani de când religia nu mai stopează toate acestea ba, de fapt, chiar dimpotrivă.
Pentru că religia, de-a lungul istoriei, a legitimat probabil la fel de multe abuzuri pe câte a controlat.
Și chiar dacă vikingii convertiți de exemplu au violat și omorât poate mai puțin o perioadă, procesul a fost reluat ulterior prin cruciade, jihaduri, epurări religioase, progroame și celelalte lucruri pe care fanatismul le mai dictează fanatizaților.
Un adevăr greu de combătut este și acela că ateii nu au declanșat până acum nici un război ca să-și impună ateismul. Nu au făcut inchiziții ca să îi judece pe creștini, nu au organizat progroame ca să îi împuțineze pe alții și nici nu incriminează categorii de oameni cu credințe și valori diferite,
Că au existat criminali atei sau ideologii nereligioase care au făcut astea (comunism, nazism) este cu totul diferit. Toți dictatorii care au asuprit biserica și religia au făcut-o din rațiuni de eliminare a unui contracandidat redutabil la controlul minții oamenilor și nu pentru a-și afirma ateismul.
În plus extremismul politic coexistă adesea liniștit cu o religie puternică și ascultătoare.
Ca urmare pot accepta și înțelege că omul de rând care vede în Isus și speranța existenței unei legături personale cu acesta o speranță că, la final, nu va muri de tot, dar nu pot să îi sufăr pe cei care, în uniformele lor negre au construit și vor să perpetueze o asociație lucrativă și bănoasă care speculează această speranță.