Iureșul matinal al zilei de luni.
Încep anamneza cu o doamnă care poartă sub bărbie o gușă de dimensiunile și consistența unui dihor ghemuit. Prezența micului gorgan de la gâtul doamnei nu poate să scape unui clinician antrenat ca mine și, se pare, nici atenției doamnei care știa de existența lui încă de acum 4 ani, când gușălăul a apărut.
Conversația cu doamna, altfel plăcută, este grevată un pic de faptul automărturisit de domnia sa că ar fi rârâită. Detaliul a apărut la iveală atunci când, întrebată ce medicamente mai ia pe acasă, a mărturisit că ia Acatan. A fost nevoie de acel al șaselea simț clinic, viziune incredibilă și o perseverență legendară ca să o fac să recunoască faptul că medicamentul se numește de fapt Atacand, medicament de care de altfel mai auzisem
- Mă scuzați, am dificultăți în pronunțarea literei ”r”, se explică doamna.
Nu suport elefanții nescărmănați în camere, așa că nu mă pot să mă abțin în a-i atrage atenția asupra numărului extrem de mici de ”r”uri din cuvântul Atacand.
Concersația continuă în același ritm plăcut, cu evitarea bineînțeles a consoanei blestemate, eu fiind interesat să aflu de ce într-o lume în care femeile se duc la doctor ori de câte ori le întârzie ciclul jumătate de oră, dacă numărul de fire de păr de pe față nu le iese la numărătoare și în general la orice mic semn care ar putea împiedica obiectivul nemărturisit al genului feminin, acela de a-și îngropa ea prima bărbatul, taman dânsa, altfel o persoană normală, a ținut conopida aia la gât fără să facă nimic până acum.
- Păi nu m-a supărat, domnule doctor, silabisește ea pentru tăntălău realitatea stoică.
Adevărul este că am văzut la televizor femei ținând pe creștet câte o coafură sau o pălărie de mărimea, forma și sex appealul vreunei pagode, așa că nu mă miră deloc faptul că un gușălău cât jumătate, hai trei sferturi din creierul doamnei poate fi transportat cu ușurința, ba chiar cu oarecare mândrie.
- Dar nu ați avut în nici un moment bănuiala că ar putea fi un lucru rău? insist eu cu primitivism
- Mi-a zis bărbatu-meu să mă duc la medic, să văd ce e cu ea, dar dacă nu m-a durut ...
Un clopoțel interior de panică începe a zdrăngăni în mintea mea, ca de fiecare dată când în viață pătrund în zone necartografiate, cum ar fi cea a realității ca un bărbat să sesizeze ceva schimbat la soție, nemivorbind să ia și atitudine față de asta, altfel decât tradiționalul : ”Unde ziceai, dragă?”.
Conchidem amândoi faptul că poate, doar în acest minuscul aspect, și doar o dată, omul a avut cât de cât dreptate.
O liniștesc la final pe doamnă aducându-i la cunoștință că nu s-a născut gușălău pe care chirurgii să nu-l scoată, fie ce-o fi, și că popularitatea, chiar cea obținută prin publicarea în vreun manual de endocrinologie, este cu adevărat preferabilă anonimatului complet.