Miorița, așa cum o înțeleg eu

Neliniştea pe care mi-o provoacă tendinţa mea de a nu înţelege spiritualitatea românească m-a făcut să deschid altă capodoperă a neamului. Mioriţa.
Presupun că majoritatea cunoaşteţi balada. Pentru acei fericiţi care au scăpat de asta o să o rezum eu în câteva cuvinte. 3 ciobani socializau ocazional pe un tăpşan, aflat probabil undeva între Harghita, Vrancea şi Bacău. Băcăuanul se pare că avea un tip special de oi, cu coarne (sau poate erau capre), câini de sex masculin şi conducea cai mai performanţi decât ăilalţi doi, care aveau, probabil, oi normale, măgari şi căţele.
În mod normal se poate trăi şi cu oi necorcite cu capre şi, deşi mai puţin şprinţari, măgarii par destul de adecvaţi deplasării printre oi.
Totuşi pare că, în timp, cei doi au dezvoltat o oarecare pizmă pe băcăuan (hranită poate şi de unele remarci subtile ale acestuia de tipul "ce plm e cu canişii ăştia", "aveţi nişte oi de nu i s-ar scula berbecului nici cu Viagra" sau "eu de aici nu disting dacă călăriți măgarul sau îl cărați în cârcă").
Remarcând cu acurateţe că 2 > 1 şi că de moldovean e multă gargară da puțină bataie, profitând de faptul că SMURDul acţiona strict pe teritoriul austroungar, într-un mod omenesc, la un pahar de ţuică secuiască şi vin vrâncean, cei doi au zis că dacă l-ar lovi repetat în cuşmă pe guraliv ar scăpa de injurii, ba mai mult ar ţine-o în pastramă de capră şi burger de cal o perioadă, nemaivorbind de facilităţile de paştere ale tăpşanului şi încetarea concertelor de fluier nocturne.
Planul părea bun, doar că fiind făcut la beţie a fost auzit şi de o mioară din flota băcăuanului, o mioara pufoasă şi plină de vino-ncoa, pe care ciobanul moldovean o iubea atât de mult că o învăţase să behăie în moldovenească fraze simple (cum ar fi "eşti cel mai tare-n ciomag", "mi-a plăcut şi mie" sau "îți stă bine în cojoc")
Probabil că stilul de a comunica cu oaia personală (bârsană, zice balada) era totuşi imperfect pentru că, în loc să ia măsuri preemptive (de exemplu să sacrifice un kil de ţuică de pere la vreo 2 ucrainieni ca să îi facă muci pe oierii agresivi) pare că băcăuanul nu a crezut nimic din ce îi behăia iubita, ba mai mult a început să o ia la mişto ca pe-o nevastă neepilată cicălitoare cu indicaţii de înmormântare ciudat de precise (să fie îngropat lângă stână, de parcă ăia s-ar fi gândit vreo clipă să îi ia loc de veci la Belu, sau să îl îngroape cu tot cu toate fluierele, cavalele, tălăngile şi buciumele cu care îi plăcea să enerveze lumea la beție, de parcă ar mai fi stat cineva să le vândă după ce i le-ar fi făcut guler). Presupunând eronat că haremul lui zoofil ar putea să reacţioneze altfel decât behăind la schimbarea de stăpân, îi mai spune mioarei, care oricum nu înţelegea nimic, să îndruge cui o întreba, fie el perceptor, stilist sau jurnalist de scandal, că el, de fapt şi de drept, s-a dus prin Caraibe, la plajă, sex şi cocktailuri cu o mândră crăiasă, în căutare de ciobani zoofili, nespălaţi şi neghiobi.
Sigur că aceeaşi fantasmagorie trebuia behăită şi lu mă-sa, daca hoaşca şi-ar fi făcut apariţia.
Nu am înţeles din finalul abrupt al baladei dacă ăia doi l-au terciuit până la urmă pe moldovean sau dacă omul, în vreun moment de trezie, a schimbat tăpşanul, până să îi bage ăilalți fluierul în cur.
De fapt nu am înţeles din toata balada nimic decât că nu e bine să păşunezi cu toţi demenţii, că dacă stai toată ziua cu oile behăitul începe să îţi dea idei şi că este bine să îţi planifici din timp serviciul de veci, ba mai mult să faci aranjament speciale pe care să le transmiţi persoanei iubite, fie ea oaie.
Nu îmi rămâne decât să mă gândesc ce tărăboi ar fi ieşit dacă pe un alt tăpşan, altundeva s-ar fi întâlnit nişte baci mai competitivi (să zicem un arab, un evreu şi un turc) şi mai ales de ce trebuie chinuit creierul copiilor noştri cu această ciudata versificare ...