Una din întrebările cheie, la care un răspuns pozitiv îți aduce internarea de urgență la spitalul Obregia, este și ”Îți place lunea?”.
În ce mă privește nu numai că nu îmi place ziua de luni, dar din păcate pentru mine duhoarea acestei zile începe încă de duminică pe înserat când, pe măsură ce mă conving că toată afacerea nu este un vis urât, am tendința să mă gândesc, cu maturitate, în poziția fătului și cu policele în gură că, dacă ar fi să aleg ziua infarctului, duminică seara este mai bună decât oricare alta.
În ciuda acestui fapt trebuie să admit că totuși, în oribilitatea lor inerentă, zilele de luni pot fi la rândul lor nuanțate; unele sunt doar deprimante și obositoare, altele nostalgice și plictisitoare și altele insuportabile și interminabile.
Arareori am întâlnit totuși o zi de luni atât de urâtă ca azi.
Plouă atât de tare că se aude din termopan și o privire scurtă spre exterior relevă faptul că nu numai că nu este o zi să dai câinele sau endocrinologul afară din casă, dar parcă și de păianjen, soacră sau vreun pesedist la furat ți-ar fi milă.
Din confruntarea între așa zisa încălzire globală și agentul termic economisit de RADET în casă este un frig de cramă fără vinuri și ieșind din colțul de pilotă nefolosit de nevastă te simți ca Amundsen în momentul înfingerii steagului la Polul Nord.
Mica speranță că fiica ar fi putut să îți fi pregătit cafeaua se scurge pe măsură ce constați că nici ea, la cei 18 ani ai ei, nu pare mai tonică și mai fericită și îi ceri din nou scuze pentru faptul că, pe undeva, ai încurajat-o să meargă la facultate.
Decizi că au fost bărbați în istoria omenirii care s-au bărbierit în condiții mai vitrege așa că nu mai aștepți cele 5 minute necesare încălzirii apei și, apreciind efectul hemostatic al apei reci, te îmbraci, felicitându-te din nou pentru faptul că nu ești femeie și, ca atare, nu ai nici un motiv să te machiezi.
Recensământul umbrelelor din casă este pe undeva nesatisfăcător dar ideea de meningită nu, așa că o pornești prin noapte spre locul îndepărtat unde vecinii ți-au permis aseară să parchezi.
Întrucât ai plecat de dimineață devreme nu pierzi decât 15 minute pentru străbaterea unui kilometru pe Ștefan cel Mare, ceilalți colegi de trafic fiind cu adevărat mai deștepți decât tine și mai capabili de a se demarca pe spațiile libere, benzile cu șine și celelalte facilități ale traficului bucureștean care nu sunt totuși disponibile oricărui tăntălău.
Inoportunezi portarul și, pentru o clipă, ți-e milă de excursia pe care l-ai pus să o facă, prin ploaie, doar pentru că ești tu șmecher și vrei să intri cu mașina.
Intri în cabinet ca o sticlă de bere în frigider și, privind la priză te gândești o clipă dacă vei introduce în ea degetele sau fierbătorul de apă.
Nu te poți hotărî așa că, pentru început îți faci o cafea și, sprijinit de caloriferul rece ca un pinguin de un țurțur, constați cu tristețe că, până vineri, mai sunt doar 4 zile și 23 de ore.