Depresia, o criză mondială
Ziua mondială a Sănătăţii Mintale, 10 octombrie 2012În fiecare an din 1993, OMS sărbătoreşte pe 10 octombrie, ziua mondială a Sănătăţii Mintale. În acest an comemorarea este dedicată celor peste 350 de milioane de persoane de pe planetă care suferă de depresie, indiferent de vârstă, sex şi rasă. Unul din 20 dintre semeni suferă de această tulburare afectivă, dar numai 10% dintre aceştia beneficiază de un tratament adecvat.
În ultimii 10 ani ştiinţa a evoluat. Au apărut medicamente antidepresive, din ce în ce mai eficiente. Psihiatria a făcut paşi mari în direcţia elaborării unor modele neurofiziologice care explicitează mult mai bine decât acum 10 -15 ani mecanismele neurobiologice din depresie.
Ceeace OMS şi guvernele ţărilor afiliate nu explică este care este cauza acestei explozii a morbidităţii depresiei la nivel planetar. Dacă în schizofrenie rolul principal se pare că îl jocă încărcătura genetică a persoanei, în depresie lucrurile sunt mult mai complicate, factorii de mediu având un rol primordial.
În practica clinică curentă se cunoaşte de multă vreme faptul că sunt puţine depresii fără cauză. În viaţa persoanei afectate descoperim cel mai adeseori prezenţa factorilor cauzali psihologici şi sociali. Deficitul afectiv şi educaţional, abandonul în prima copilărie, insecuritatea socială, accelerarea vitezei cu care societatea fuge către înainte fără a avea o altă ţintă decât profitul din piaţă, ameninţarea permanentă cu pierderea locurilor de muncă, dezmembrarea familiilor, războaiele, migraţia în masă a populaţiilor, pierderea reperelor etnoculturale, escaladarea preţurilor, crahurile bancare însoţite de ruinarea economiilor, falimentele întreprinderilor, incapacitatea statelor de a mai gestiona pacea socială, violenţa mediatizată pe posturile de televiziune, somajul în masă, sunt printre cauzele deosebit de importante în apariţia şi cronicizarea depresiei majore şi a celei mai redutabile consecinţe a sale, suicidul.
Povara socială a depresiei este imensă. Mă întreb cine a calculat-o pentru România? Zilnic apar noi cazuri grave. Mulţi dintre medicii de familie nu sunt pregătiţi să diagnostice şi să trateze această tulburare. Mai mult chiar, la noi acestora li se restrânge dreptul de liberă practică în a prescrie medicaţia antidepresivă.
Puţinii psihiatri existenţi în ţară (3,5 - 4 la 100.000 de locuitori; OMS 2009) sunt depăşiţi complet de avalanşa de solicitări.
Structurile psihiatrice comunitare preconizate de Legea Sănăţăţii Mintale 487/2002 lipsesc cu desăvârşire. Marile spitale de psihiatrie conservate din anii 60’ ai secolului trecut au un management defectuos, costisitor, neacoperind continuitatea îngrijirilor pe termen lung a acestor pacienţi. Dacă privitor la capitolul medicaţie, multe dintre medicamentele antidepresive sunt în prezent relativ accesibile, măsurile de reabilitare prin terapii psihosociale lipsesc cu desăvârşire.
Se impune o legitimă interogare: care este limita maximă peste care medicilor nu li se mai poate cere să repare ceeace alţii strică?
