Psihiatria europeană în transformare, de la Est la Vest
Dr. Jean-Yves Feberey
La sfâritul lunii septembrie, fundaţia "Ebredések" (Trezirea) din Budapesta şi "Nyitnikék" (iniţiativa ungară antistigma) i-au invitat pe Profesorul Norman Sartorius (fost Director al Departamentului de Sănătate Mintală al OMS) şi pe Doctorul Claire Henderson (psihiatru la King’s College din Londra), pentru a acorda sprijin la formarea unui grup de combatere a stigmatizării pacienţilor psihiatrici. Numeroase echipe angajate în psihiatria comunitară au participat la această întâlnire, desfăşurată în limbile maghiară şi engleză. Norman Sartorius a readus în discuţie un set de principii de bază privind lupta antistigma precum faptul că: cel implicat nu trebuie să se aştepte la nici o recompensă, iar efortul depus astfel poate duce la epuizare psihică... Ca o formă de gratificare, trebuie să ne interogăm permanent asupra motivaţiilor profunde care ne conduc în suţinerea acestei bătălii. Claire Henderson a prezentat exemple foarte documentate privitoare la campaniile «antistigma» în diferite ţări ale lumii. Organizarea lor este planificată pe mai mulţi ani, metoda utilizată fiind în general de a întreprinde iniţial o campanie de dimensiuni reduse, apoi pentru un al doilea pas, de a ţinti o categorie socio-profesională pe care ne dorim să o sensibilizăm. Readucem aminte faptul că acţiunile contra stigmatizării sunt unul dintre obiectivele "Conferinţei ministeriale europeene a OMS asupra sănătăţii mintale", care a avut loc la Helsinki în ianuarie 2005.
Pe 8 şi pe 9 octombrie 2010 a avut loc la Marsilia «decanul de vârstă a oraşelor franceze», a 24 sesiune a Zilelor Psychoterapiei Instituţionale, organizată de către AMPI (Asociaţia Merseieză de Psihoterapie Instituţională). Reamintesc faptul că deşi termenul provine din trecut, 1952 (Daumézon, Koechlin), practicarea sa este mai veche, având ca fondator în Franţa pe François Tosquelles, psihiatru catalan republican care a fost obligat să părăsească Spania după victoria lui Franco din 1939. După o perioadă petrecută într-un lagăr de refugiaţi din sud-vestul Franţei, el a ajuns în 1941, în plină Ocupaţie, la Spitalul Saint-Alban din Lozère (în sudul Masivului Central). Aici a pus pentru prima oară baza experienţei în psihoterapie instituţională, în anii de război şi cu ajutorul a numeroşi intelectuali care în acea epocă au venit la Saint-Alban. Psihoterapia instituţională se adresează pacienţilor psihotici, vizeazând schimbarea relaţiei îngrijit-îngrijitor, pentruca spitalul să evolueze şi să devină un loc al experieţelor şi al transformărilor.
Nu este locul aici să aducem aminte de bogăţia acestei mişcări, care a marcat profund, împreună cu psihanaliza, dezvoltarea psihiatriei franceze de după cel de al doilea război mondial, pentru a da naştere «sectorului» (1960) şi pentru a contribui la separarea psihiatriei de neurologie (1968-1969). Ar fi fost bine dacă acest recent colocviu marseiez s-ar fi intitulat «Această mişcare continuă...», şi aceasta pentru că se pare că în prezent asistăm la un nou episod al psihiatriei franceze: după «Discursul de la Antony» al Domnului Nicolas Sarkozy din 2008, care a manifestat mai degrabă o orientare securizantă, ceea ce a condus la apariţia unor forme de rezistenţă precum grupul intitulat «Noaptea securizantă» (invitat la Marsilia), ca şi schimbările care au loc sub ochii noşti despre care s-a dezbătut pe larg, cu privire la tehnicile de îngrijire şi la practica clinică psihiatrică. Este vorba despre cheia de boltă pe care echipele de îngrijire îşi conservă practica lor contra efectelor vătămătoare ale legii HPST din 2009 («Spital, pacient, sănătate, teritoriu»), pe care Profesorul Pierre Delion, pedopsihiatru din Lille, a rebotezat-o «Spitalul privatizat fără teraput».
Colocviul a fost şi un important moment de transmitere în sânul curentului psihoterapiei instituţionale a ideii: că dacă ea pare să fi dispărut din sânul programelor oficiale universitare franceze, ea rămâne încă vie şi activă prin veterani, precum Salomon Resnik, care a povestit cu multă emoţie şi poezie experienţa sa de grup terapeutic din Italia, fiind urmat de expunerile foarte personale ale Loriane(i) Brunessaux privind formarea tinerilor psihiatri şi a lui Magali Miané privind îngrijirea unei adolescente. Numeroşii participanţi au regretat absenţa lui Jean Oury (de la Clinique de La Borde), care era bolnav...
Continuitatea acestei importante dinamici în sânul psihiatriei publice franceze ne dă speranţa că aceasta va scăpa pentru încă o perioadă de fagocitarea completă din partea psihiatriei biologice, cognitiv-comportamentale şi securitare. Promitem să revenim pe acest blog.
La sfâritul lunii septembrie, fundaţia "Ebredések" (Trezirea) din Budapesta şi "Nyitnikék" (iniţiativa ungară antistigma) i-au invitat pe Profesorul Norman Sartorius (fost Director al Departamentului de Sănătate Mintală al OMS) şi pe Doctorul Claire Henderson (psihiatru la King’s College din Londra), pentru a acorda sprijin la formarea unui grup de combatere a stigmatizării pacienţilor psihiatrici. Numeroase echipe angajate în psihiatria comunitară au participat la această întâlnire, desfăşurată în limbile maghiară şi engleză. Norman Sartorius a readus în discuţie un set de principii de bază privind lupta antistigma precum faptul că: cel implicat nu trebuie să se aştepte la nici o recompensă, iar efortul depus astfel poate duce la epuizare psihică... Ca o formă de gratificare, trebuie să ne interogăm permanent asupra motivaţiilor profunde care ne conduc în suţinerea acestei bătălii. Claire Henderson a prezentat exemple foarte documentate privitoare la campaniile «antistigma» în diferite ţări ale lumii. Organizarea lor este planificată pe mai mulţi ani, metoda utilizată fiind în general de a întreprinde iniţial o campanie de dimensiuni reduse, apoi pentru un al doilea pas, de a ţinti o categorie socio-profesională pe care ne dorim să o sensibilizăm. Readucem aminte faptul că acţiunile contra stigmatizării sunt unul dintre obiectivele "Conferinţei ministeriale europeene a OMS asupra sănătăţii mintale", care a avut loc la Helsinki în ianuarie 2005.Pe 8 şi pe 9 octombrie 2010 a avut loc la Marsilia «decanul de vârstă a oraşelor franceze», a 24 sesiune a Zilelor Psychoterapiei Instituţionale, organizată de către AMPI (Asociaţia Merseieză de Psihoterapie Instituţională). Reamintesc faptul că deşi termenul provine din trecut, 1952 (Daumézon, Koechlin), practicarea sa este mai veche, având ca fondator în Franţa pe François Tosquelles, psihiatru catalan republican care a fost obligat să părăsească Spania după victoria lui Franco din 1939. După o perioadă petrecută într-un lagăr de refugiaţi din sud-vestul Franţei, el a ajuns în 1941, în plină Ocupaţie, la Spitalul Saint-Alban din Lozère (în sudul Masivului Central). Aici a pus pentru prima oară baza experienţei în psihoterapie instituţională, în anii de război şi cu ajutorul a numeroşi intelectuali care în acea epocă au venit la Saint-Alban. Psihoterapia instituţională se adresează pacienţilor psihotici, vizeazând schimbarea relaţiei îngrijit-îngrijitor, pentruca spitalul să evolueze şi să devină un loc al experieţelor şi al transformărilor.
Nu este locul aici să aducem aminte de bogăţia acestei mişcări, care a marcat profund, împreună cu psihanaliza, dezvoltarea psihiatriei franceze de după cel de al doilea război mondial, pentru a da naştere «sectorului» (1960) şi pentru a contribui la separarea psihiatriei de neurologie (1968-1969). Ar fi fost bine dacă acest recent colocviu marseiez s-ar fi intitulat «Această mişcare continuă...», şi aceasta pentru că se pare că în prezent asistăm la un nou episod al psihiatriei franceze: după «Discursul de la Antony» al Domnului Nicolas Sarkozy din 2008, care a manifestat mai degrabă o orientare securizantă, ceea ce a condus la apariţia unor forme de rezistenţă precum grupul intitulat «Noaptea securizantă» (invitat la Marsilia), ca şi schimbările care au loc sub ochii noşti despre care s-a dezbătut pe larg, cu privire la tehnicile de îngrijire şi la practica clinică psihiatrică. Este vorba despre cheia de boltă pe care echipele de îngrijire îşi conservă practica lor contra efectelor vătămătoare ale legii HPST din 2009 («Spital, pacient, sănătate, teritoriu»), pe care Profesorul Pierre Delion, pedopsihiatru din Lille, a rebotezat-o «Spitalul privatizat fără teraput».
Colocviul a fost şi un important moment de transmitere în sânul curentului psihoterapiei instituţionale a ideii: că dacă ea pare să fi dispărut din sânul programelor oficiale universitare franceze, ea rămâne încă vie şi activă prin veterani, precum Salomon Resnik, care a povestit cu multă emoţie şi poezie experienţa sa de grup terapeutic din Italia, fiind urmat de expunerile foarte personale ale Loriane(i) Brunessaux privind formarea tinerilor psihiatri şi a lui Magali Miané privind îngrijirea unei adolescente. Numeroşii participanţi au regretat absenţa lui Jean Oury (de la Clinique de La Borde), care era bolnav...Continuitatea acestei importante dinamici în sânul psihiatriei publice franceze ne dă speranţa că aceasta va scăpa pentru încă o perioadă de fagocitarea completă din partea psihiatriei biologice, cognitiv-comportamentale şi securitare. Promitem să revenim pe acest blog.
